M-am născut într-o familie cu adevărat minunată. Părinţii mei şi sora mea mai mare erau creştini. Mama mea este fiica unor misionari baptişti din sud şi a slujit întotdeauna în misiunea creştină. Tatăl meu a făcut întotdeauna parte din conducerea bisericii noastre şi a deţinut diferite funcţii, inclusiv de şef al bordului de diaconi şi administrator. Am fost mereu activ în biserică, deoarece părinţii mei erau acolo. Pe la vârsta de opt ani, Duhul Sfânt a început o lucrare în viaţa mea, o lucrare pe care numai după mulţi ani am putut să o înţeleg.

Ca băiat, am căutat dragostea tatălui meu, aşa cum face orice fiu. Din motive necunoscute mie, nu am avut o relaţie corespunzătoare cu tatăl meu. Personalităţile noastre erau diferite şi deseori ne aflam în dezacord când eram împreună. Astfel, de la o vârstă foarte fragedă, am ridicat o barieră în relaţia noastră. Deşi tatăl meu mă iubea mult, am perceput distanţa din relaţia noastră drept respingere. Nevoia mea de dragoste şi de susţinere masculină, dată mie de Dumnezeu, nu s-a diminuat, ci a rămas neîmplinită.

Când am ajuns la pubertate, hormonii s-au dezlănţuit în trupul meu, iar nevoia mea de dragoste şi atenţie masculină s-a deformat, în mod pervers, devenind dorinţă sexuală. Acest lucru a fost agravat de faptul că eram un tânăr sensibil şi orientat spre artă. Tovarăşii mei de aceeaşi vârstă au început să mă eticheteze ca „homo” sau „gay” şi aşa a început Satan să sădească minciuni în viaţa mea.

În cele din urmă, seminţele lui Satan au adus rod şi am început să trăiesc după un standard dublu. Sentimentele de atracţie faţă de cei de acelaşi sex au devenit foarte intense, iar la frageda vârstă de doisprezece ani am decis să le dau curs. Ştiam în inima mea că ceea ce făceam era greşit, dar cumva simţeam şi că nevoia adâncă din inimă îmi era împlinită. Trăiam o contradicţie îngrozitoare, dar nu aveam idee încotro să mă îndrept.

În anii adolescenţei, am căutat ajutor la câţiva oameni. Am vorbit uneori cu pastorul de tineret despre lupta mea şi le-am împărtăşit şi părinţilor prin ce treceam. Mai târziu, m-am simţit în largul meu spunându-le câtorva prieteni din biserică ce se petrecea cu mine. Deci am început să lucrez la schimbarea vieţii mele. Am comandat cărţi, m-am alăturat unui grup de suport online pentru creştinii care încercau să învingă homosexualitatea şi am depus eforturi să scap de acest păcat din viaţa mea.

O analogie pe care o găsesc foarte potrivită cu ceea ce se petrecea înăuntrul meu este următoarea: o pată de vin de pe covor poate fi curăţată la suprafaţă, astfel încât covorul să arate într-adevăr bine şi să crezi chiar că ai scăpat de pată. Totuşi, în câteva zile (sau săptămâni, sau luni), pata va apărea din nou la suprafaţă. Am depus mari eforturi să scap de atracţiile faţă de cei de acelaşi sex, făcând lucrurile prin propria-mi putere şi „curăţind la suprafaţă”. Totuşi, eforturile mele au fost inutile şi am continuat să am căderi sexuale.

Anii mei la colegiu au început foarte bine, iar Dumnezeu a făcut o lucrare minunată în mine. Am început un colegiu nu prea departe de casă. Acolo am găsit un grup puternic de bărbaţi creştini tineri, cu care am început să am părtăşie creştină. Am crescut ca număr şi ne-am încurajat unul pe celălalt în relaţia noastră cu Cristos. Totuşi, în cele din urmă, am simţit că Dumnezeu mă îndemna să părăsesc acea universitate, unde ajunsesem să mă simt atât de confortabil.

Am decis să frecventez un colegiu creştin mic din afara statului şi să studiez muzica bisericească. Totuşi, în timp ce eram acolo, sufletul meu a devenit slab. Am căzut şi m-am întors la păcat. Într-un moment de slăbiciune, m-am implicat sexual cu un tânăr care mergea la aceeaşi universitate ca şi mine. Am luptat din greu împotriva păcatului, dar nu l-am putut birui prin propria mea putere. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, El a auzit inima mea care striga după ajutor şi mi l-a trimis.

Pentru prima dată în viaţă, am realizat ce însemna să fii urmărit de Dumnezeu. El a trimis un mesager, pe sora mea, la peste şase sute de kilometri de casă, nechemată, dar îndemnată de Duhul Sfânt. A venit neştiind exact ce se petrecea, dar bazându-se pe darul intuiţiei pe care Dumnezeu l-a pus în atâtea femei. Sora mea nu a venit cu o atitudine de condamnare, ci cu o atitudine de dragoste adevărată şi de preocupare pentru mine. M-a confruntat cu privire la păcatul meu şi m-a întrebat ce aveam să fac. Ne-am rugat, am vorbit şi nu după mult timp am ajuns la concluzia că trebuia să mă întorc acasă. Ea sosise pe la ora douăsprezece ziua, iar până la cinci după-amiaza îmi împachetasem deja lucrurile în două maşini şi eram pe drumul de întoarcere spre Carolina de Nord. La fel cum Iosif a fugit de soţia lui Potifar în Geneza 39, a trebuit să fug şi eu ca să scap de păcatul meu.

Când am ajuns acasă, le-am spus părinţilor ce se întâmplase, iar ei m-au întâmpinat cu dragoste, compasiune, zdrobire şi, în primul rând, cu rugăciune. După ce am vorbit cu pastorii mei, am fost capabil să merg la consiliere printr-o misiune membră a Exodus International. M-am dus la Clean Heart Ministries din Charlotte, Carolina de Nord. Ieşirea din homosexualitate a consilierului meu a constituit o inspiraţie pentru mine. În calitate de consilier laic, el mi-a lansat provocarea adevărului eliberării de homosexualitate prin Cristos. Aveam o mare dorinţă de vindecare şi schimbare, un grup de suport excelent, format din familie şi prieteni, şi eram concentrat pe relaţia mea cu Cristos. Am început să mă eliberez de robia care mă ţinuse prizonier atâţia ani.

Mă bucură mult să vestesc că Cristos poate aduce vindecare şi eliberare de homosexualitate, dar trebuie să-L lăsăm pe Cristos să ne vindece. Pata de vin pe care atâta timp o curăţasem numai la suprafaţă nu arăta mai bine – tot apărea la suprafaţă – astfel încât am realizat că era timpul să las în pace covorul şi să-L las pe Stăpân să facă întreaga reparaţie.

Până atunci nu cunoscusem profunzimea dragostei adevărate, în special dragostea de la cei de acelaşi sex. Consilierul meu ne-a cerut tatălui meu mie să lucrăm la relaţia noastră. Ceea ce a fost o binecuvântare şi un răspuns la rugăciunea mea de a deveni mai apropiat de tatăl meu aici pe pământ. Iar relaţia mea cu el m-a ajutat să mă apropii mai mult şi de Tatăl meu ceresc.

Până acum drumul nu a fost uşor, dar a meritat din plin efortul. Sunt încrezător că rugăciunile familiei mele şi ale prietenilor mei au slujit ca arme pentru a-l reţine pe duşman, atunci când eram fragil. Mai am un drum lung de străbătut şi sunt nerăbdător să ştiu ce a pregătit Dumnezeu pentru viitorul meu, deoarece mă ţin de promisiunile Lui, promisiuni că îmi va da viaţă din belşug, că nu mă va distruge şi că va continua lucrarea Sa în mine până în ziua desăvârşirii mele. Pentru mine, vindecarea este doar atât: un proces care îmi schimbă continuu fiinţa şi dorinţele, pentru a deveni împlinit în Cristos. Eliberarea nu înseamnă absenţa luptei sau a ispitei, ci să fiu capabil să rămân în încercare şi să cer biruinţă în Numele lui Isus Cristos.

Sunt pe deplin conştient de chemarea lui Dumnezeu în viaţa mea, ca să slujesc în misiune cu program întreg. Această chemare a fost confirmată de întâlnirea mea cu cea care avea să devină soţia mea, ea având aceeaşi chemare ca mine, şi de căsătoria noastră. Înainte de a ne întâlni, Dumnezeu ne-a chemat pe amândoi să lucrăm cu cei care se luptă cu atracţii nedorite faţă de cei de acelaşi sex şi să învăţăm Biserica ce înseamnă să învingi homosexualitatea prin puterea vindecătoare a lui Isus. A fost uimitor să văd cum Dumnezeu a folosit experienţele noastre cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex (a mea, o ieşire personală din homosexualitate şi a ei, prin slujirea celor care se luptă cu aşa ceva), pentru a ne apropia. De curând am început amândoi un masterat în Consiliere Creştină şi suntem atât de nerăbdători să vedem ce ne-a pregătit Dumnezeu pentru următorii ani, în timp ce facem călătoria împreună.

[Rusty. Copyright © Rusty Angell. Tradus şi publicat cu permisiune. Rusty a împlinit nu de mult douăzeci de ani. Lucrând ca debutant şi lider de grup la Clean Heart Ministries, el îl asistă pe Directorul Executiv, oferind consiliere laică şi având multe alte îndatoriri. În prezent studiază pentru un masterat în Consiliere Creştină la seminarul Gordon-Conwell Thelogical Seminary. Rusty a obţinut licenţa în muzică la University of North Carolina at Greensboro. El şi soţia sa sunt căsătoriţi de mai bine de un an. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Jimmy

Unii îi spun „radar homosexual”, dar de fapt este vorba despre capacitatea noastră de a recunoaşte la alţii zdrobirea din noi, datorită a ceea ce avem în comun. Sunt momente în care este suficient să mă uit la cineva şi, din cauza celor prin care am trecut eu însumi, pot să spun imediat că are atracţii faţă de cei de acelaşi sex, chiar înainte de a vorbi cu el. După ce stăm de vorbă, am confirmarea că într-adevăr s-a luptat sau se luptă cu homosexualitatea.

Nu sunt genul de bărbat cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex decis să ducă un stil de viaţă „alternativ”. Îmi doresc cu disperare să mă schimb.

Întotdeauna am fost distant, în special faţă de tatăl meu. Când eram mai mic, tatăl meu avea încă mare nevoie să se maturizeze. Acum el este minunat, dar pe vremuri era iute la mânie. Uneori o lovea pe mama de faţă cu mine. Fiind unicul copil până la vârsta de şase ani, am fost destul de apropiat de mama.

Să o văd suferind din cauza cuiva mă făcea să urăsc omul respectiv, indiferent cine era el în raport cu mine. Dincolo de lacrimi, ţipete şi telefoane la poliţie, mi-am spus iar şi iar că nu vroiam să fiu în niciun fel ca tata. Perioada de abuz nu a durat prea mult. Tatăl meu a primit ajutor, iar de când aveam eu şase sau şapte ani abia dacă mai ridică tonul la mama. (Precum am spus, astăzi este un om minunat). Totuşi, promisiunea pe care am făcut-o atunci în sinea mea a rămas neclintită.

Nu mi-am dorit niciodată să-mi placă sporturile, fiindcă tatălui meu îi plăceau sporturile, nu vroiam niciodată să fac ceva ce-i plăcea tatălui meu, fiindcă nu vroiam să am vreo legătură cu el. A durat mult timp până să ajung aici, dar acum sunt foarte apropiat de tatăl meu. Chiar dacă acum suntem apropiaţi, ceea ce s-a întâmplat în trecut a lăsat urmări care încă cer să fie rezolvate, dar o să ajungem noi şi acolo.

Părinţii mei au aflat despre mine cu totul întâmplător. Nu sunt genul care să ies în evidenţă, nici nu sunt efeminat, deci nici măcar nu bănuiau. Când am împlinit optsprezece ani, am cunoscut un tip de care credeam că m-am îndrăgostit. Părea să mă înţeleagă în toate privinţele. Când l-am cunoscut, mi-am zis că îl vroiam în viaţa mea pentru totdeauna. Vedeţi, la optsprezece ani deja îmi acceptasem „noul stil de viaţă”.

Am fost influenţat de alţi homosexuali, care m-au convins că m-am născut aşa, că nu era vina mea, că nu trebuia să mă învinovăţesc, că aşa mă făcuse Dumnezeu, deci nu trebuia să cred că Dumnezeu avea să Se supere dacă trăiam astfel, şi că nu trebuia decât să-mi găsesc un bărbat şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. M-am înşelat atât de mult! Numele lui era Roger.

Mi-a scris o scrisoare de dragoste, pe care am pus-o în compartimentul pentru acte din camioneta mea. Într-o zi i-am împrumutat camioneta tatălui meu ca să transporte nişte mobilă, iar el a fost oprit de poliţie.

Fireşte, a deschis compartimentul şi a scos tot ce era acolo, căutând actul de înregistrare al maşinii şi asigurarea. A observat scrisoarea. Când a ajuns acasă, aşa cum cred că ar fi făcut orice părinte dornic să ştie ce se întâmplă în viaţa fiului său, a citit scrisoarea. Îngrozit, i-a spus mamei.

Mama m-a confruntat cu lacrimi în ochi. I-am mărturisit că eram bisexual şi am plâns împreună în camera ei timp de câteva ore. I-am spus că acesta eram eu şi că trebuia să mă accepte aşa cum eram. A făcut propriile ei cercetări şi a găsit o mulţime de informaţii privind opiniile unui bărbat pe nume Dr. Nicolosi. Pentru a scurta povestea, m-a convins că nu mă născusem aşa şi că mă puteam schimba. De fapt, mi-a spus că nu va accepta niciodată că o să fiu mereu homosexual.

La început mi-a fost greu, dar după o vreme am înţeles ce vroia să spună. După un timp, am studiat eu însumi problema şi am citit nişte cărţi, una dintre ele fiind preferata mea: You Don’t Have to Be Gay [Nu eşti obligat să fii homosexual] de Jeff Konrad. Această carte mi-a înlăturat practic toate îndoielile cu privire la posibilitatea de a mă schimba.

Ştiu că acum aş putea merge să discut orice pe acest subiect cu mama, iar ea m-ar susţine întru totul. Ceea ce mă ajută foarte mult. Deşi tatăl meu cunoaşte situaţia, nu s-a îndepărtat niciodată de mine şi nici nu m-a tratat altfel. Ceea ce înseamnă, de asemenea, foarte mult pentru mine.

Nu m-a abordat niciodată direct cu privire la problema mea, însă când stă de vorbă cu mine sau când îmi dă un sfat, pomeneşte de ea pe ocolite. De pildă, îmi spune că mă pot schimba în orice fel sau că pot fi oricine doresc eu să fiu. Iar aceasta este bine, dar ceea ce vreau de fapt să spun este că nu e bine să-ţi laşi fiul să se descurce singur. Întotdeauna asigură-te că-i dai de înţeles, într-un fel sau altul, că tu, ca părinte, crezi în continuare în el, deoarece credeţi-mă, ajută.

Credeam cândva că există doar homosexuali, heterosexuali şi bisexuali, că oricine spune că se poate schimba sau că s-ar putea schimba, se minte şi încearcă să reprime cine este cu adevărat ca să facă pe placul lumii. Această părere este ceea ce consider eu a fi cel mai dificil obstacol.

Ea este, de asemenea, şi cel mai controversat argument pe care cei care sunt împotriva foştilor homosexuali îl folosesc pentru a-i ataca pe cei care vor să se schimbe sau pe cei care vor să îi ajute pe cei care vor să se schimbe. Vedeţi, cei care sunt convinşi că s-au născut homosexuali şi că vor fi mereu homosexuali au adoptat ideea că nu se pot schimba; deja s-au acceptat aşa cum sunt şi, pur şi simplu, în mod constant, depun eforturi să se simtă confortabil. Oricine spune că schimbarea este posibilă atacă terenul pe care se simt ei confortabil, deoarece, în esenţă, afirmă că ei se înşeală.

Sunt de acord că dacă îţi reprimi sentimentele, o faci doar de dragul lumii, nu şi de dragul tău. Este atât de adevărat, dar se pierde din vedere imaginea de ansamblu. Iar imaginea de ansamblu nu este să-ţi reprimi sentimentele homosexuale, ci să scapi de ele. Ştiu că sună ridicol pentru cineva care este un homosexual activ, dar este posibil.

Toţi cei care doar îşi reprimă sentimentele nu s-au schimbat pe deplin. Ştii că te-ai schimbat pe deplin atunci când, cu adevărat, nu mai ai asemenea sentimente.

Acest lucru cere mult timp, dar se va întâmpla dacă perseverezi. Ştiu asta pentru că sunt aproape de ţintă. A trecut un an şi jumătate de când am pornit pe acest drum, dar ca să fiu sincer, am făcut sex cu un tip acum câteva luni.

În timp ce făceam sex, am constatat că toată „magia” dispăruse. Îmi tot spuneam că de îndată ce tipul termină, totul va lua sfârşit. Vroiam doar să se termine odată, pentru că nu mai simţeam nimic.

Prietenii care îmi cunosc situaţia mi-au zis că au observat o mare schimbare în modul meu de a privi viaţa. Acum pot să ies în oraş cu prietenii şi să vorbim despre fete fără să mă simt aiurea. Totuşi, un bărbat bine făcut încă mă atrage când dau prima oară cu ochii de el, dar numai atunci.

Nici nu mă mai gândesc cum ar fi în pat cu el, aşa cum făceam cândva. Mai am de lucru în direcţia asta, dar ştiu că am făcut progrese, iar dacă veţi lua taurul de coarne cum am făcut eu, şi voi veţi face progrese. Este nevoie de timp, dar este posibil. Sper că ce am scris vă va ajuta cât de cât şi îmi pare rău dacă m-am lungit prea mult.

[Jimmy, Gaydar. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Craig Beickelman

Crescând în familia mea de origine am avut parte de neglijare, de incest emoţional cu mama mea şi de ani de zile de molestare sexuală din partea fratelui meu. Fiind nevoit să mă lupt cu aceste probleme şi să le înving, vă fac cunoscut ceea ce am învăţat.

Ca în multe alte probleme, un prim pas pe care trebuie să îl fac este să admit că acestea s-au întâmplat în viaţa mea şi să accept să primesc ajutor. Deşi mi-am amintit întotdeauna, în interiorul meu, că s-au întâmplat lucruri între mine şi fratele meu, am depus mari eforturi ca să uit. Era singurul mod în care ştiam să fac faţă confuziei şi interacţiunii mele permanente cu el. După ce i-am respins avansurile şi am pus capăt relaţiei noastre sexuale, m-a urât cu intensitate; iar adânc, în interiorul meu, am ştiut întotdeauna de ce. Nu am înţeles măsura incestului emoţional cu mama mea până nu am început drumul spre vindecare.

Eram în colegiu când realizarea a ceea ce s-a petrecut cu fratele meu a ieşit cu adevărat la suprafaţă şi m-a lovit cu o realitate dezolantă. Eram student în anul întâi şi ni se citeau statistici despre diferite combinaţii de incest, şi am gândit doar: „Sunt o statistică.” Cred că nu am avut niciodată cuvinte pentru a exprima ce se întâmplase în trecut. Din nefericire, aveau să treacă câţiva ani înainte să încep să caut ajutor. Cele mai multe victime nu realizează că abuzul este atât de vătămător şi că le afectează fiecare domeniu al vieţii. Eram un supravieţuitor şi a trebuit să clădesc o întreagă lume în care îi ajutam pe alţii, pentru a mă izola de posibilitatea de a mă afla în nevoie sau de a fi din nou slab. Supravieţuitorii abuzului tind adesea să minimalizeze ce li s-a întâmplat, pentru a face faţă şi a-şi continua viaţa. Eram ca un copac care fusese vătămat şi dezvoltasem propriul meu mod de a supravieţui în vătămare, dar întreaga mea viaţă era schimbată de vătămare şi de tacticile mele de supravieţuire.

Nu numai că îmi concentram viaţa pe ajutorarea altora, dar sufeream de atât de multă durere generalizată, încât am devenit dependent de orice amorţea durerea, ca aplauzele, munca, mâncarea, pornografia şi fantezia. A trebuit ca adicţiile să mă împingă să caut ajutor. Îmi petrecusem viaţa supravieţuind şi încercând să evit durerea. Ultimul lucru pe care eram dispus să îl fac era să mă confrunt cu durerea şi să recunosc toată confuzia din viaţa mea. Când lucrurile au devenit, în cele din urmă, de neschimbat, am decis să păşesc pe drumul căutării ajutorului.

A fost un lucru foarte înspăimântător pentru mine şi nu prea există opţiuni bune pentru aşa ceva. Am început prin a citi cărţi despre abuzul sexual, dar cele mai multe erau scrise pentru femei şi nu abordau multe dinamici specifice bărbaţilor. Printre cele mai importante lucruri cu care m-am confruntat au fost sentimentele. Puteam să vorbesc fără niciun efort despre fapte şi să explic ce mi se întâmplase, dar nu simţeam nimic. Amorţeala era un mecanism de a face faţă. Îmi era atât de teamă de durere şi de toată confuzia legată de ea, încât credeam că, dacă îmi îngăduiam să o simt şi să trec prin ea, zăgazul se va rupe şi voi trece neîncetat prin supărătoarea mea adicţie. În realitate, confruntarea cu sentimentele a fost cheia către vindecare. A trebuit să învăţ să accept durerea atunci când Domnul i-a îngăduit să iasă încet la suprafaţă, iar apoi să aduc durerea la Isus pentru vindecare. Mi-a fost de folos să văd durerea şi suferinţa Lui pe cruce şi să ştiu că El mă înţelegea. Am învăţat că durerea nu mă va ucide şi că Isus mă va ajuta să trec prin ea, îmi va aduce vindecare şi îmi va uşura durerea. A fost un proces lent, dar El m-a ajutat să dau drumul mijloacelor nesănătoase de apărare şi mi-a adus vindecare.

Toată viaţa am fost nevoit să ridic ziduri uriaşe în jurul meu pentru a mă proteja. Când am trecut prin anii de abuz, a trebuit să înţeleg ce se întâmpla în lumea mea. Graniţele normale şi componentele interne cu care suntem creaţi pentru protecţie erau toate făcute bucăţi. În interiorul meu totul îmi spunea că mama mă distrugea şi că ceva era greşit cu ceea ce îmi făcea fratele meu – dar pentru a înţelege situaţia în sine am decis că eu eram cel greşit, pentru că ei erau familia mea şi se presupune că trebuia să fiu în siguranţă cu ei. Am renunţat la toate graniţele naturale şi la indicatorii incluşi şi am rămas simţindu-mă gol şi vulnerabil. Am încercat să mă simt în siguranţă, construind graniţe artificiale, pentru a compensa ce am pierdut. Zidurile erau uriaşe şi groase şi a trebuit să-L las pe Isus să le dea jos cărămidă cu cărămidă.

De-a lungul procesului, amintirile au continuat să revină. Pentru mine a fost important să aşez amintirile în ordine cronologică şi să obţin indicii despre ce s-a petrecut şi despre cum au evoluat lucrurile. Am fost în stare să leg amintirile abuzului de amintiri ale altor evenimente care aveau loc în acelaşi timp, ca să pricep ce s-a întâmplat şi când. Abuzul aduce atâta confuzie, încât dacă reuşeşti să-l aşezi într-o anumită categorie, poate fi de ajutor. Amintirile vin în straturi şi uneori nu se clarifică până nu ai procesat unele straturi. Încă am amintiri şi sentimente care revin când şi când, dar am învăţat să nu fug de ele şi să nu le ascund sub preş. Confruntarea corectă cu amintirile şi cu sentimentele corespunzătoare lor îmi dă posibilitatea să nu fiu controlat de ele. Nu poţi schimba trecutul, dar trecutul nu trebuie să te controleze.

În timp ce procesul de vindecare continua, am început să percep relaţiile nesănătoase pe care le aveam cu alţii. Fiindcă eram obişnuit cu abuzul, am ajuns să am relaţii cu oameni abuzivi. Deşi astfel de relaţii nu-mi plăceau, erau confortabile într-un mod nesănătos. A trebuit să văd modul distructiv şi nesănătos de a mă raporta la alţii şi m-am pocăit de multe lucruri. A trebuit să-mi asum responsabilitatea pentru răspunsurile şi acţiunile mele. Falsa identitate pe care o construisem, pentru a ascunde ceea ce credeam eu că a fost distrus, a trebuit să-I fie încredinţată lui Isus. A existat o perioadă în procesul de vindecare când nu mai ştiam cine eram, dar în timp Isus şi suportul altora m-au ajutat să recunosc adevărata mea identitate. Să renunţi la relaţiile nesănătoase şi să îngădui oameni sănătoşi în viaţa ta poate fi foarte înspăimântător, fiindcă este ceva nou şi nefamiliar, dar este crucial pentru a progresa în vindecare.

Iertarea este şi ea un element cheie al vindecării. Neiertarea continuă să ne lege de oamenii care ne-au rănit şi menţine uşile deschise pentru tiparele distructive din viaţa noastră. Unele domenii ale vindecării nu au apărut până nu i-am iertat şi nu le-am dat drumul celor care mă abuzaseră şi mă răniseră. Ceea ce nu înseamnă că spunem că ce au făcut ei este în ordine, dar îi lăsăm în grija Tatălui ceresc, singurul Judecător adevărat.

În perioada cât am fost abuzat sexual am vrut să mor şi am învăţat să accept moartea. Acum trebuia să învăţ să accept viaţa. Să învăţ să trăiesc însemna şi că trebuia să învăţ să mă distrez şi să mă bucur de anumite lucruri. Să mă bucur de lucruri era ceva ce mă făcuse să intru în necaz înainte. Nevoia mă băgase, de asemenea, în necaz. Nimic nu părea sigur. Să realizez că era o nouă zi şi că nu mai eram copilaşul vulnerabil care avea să fie distrus, a fost nevoie de timp. Am fost victimizat pe când eram copil şi nu putusem face prea mult cu privire la asta, dar acum lucrurile se schimbaseră. Acum sunt adult şi nu mai sunt o victimă.

Mentalitatea victimei şi neajutorarea învăţată intră adânc în inima supravieţuitorilor şi pot să iasă la suprafaţă în anumite momente; este ceva obişnuit, fiindcă mulţi ani a fost un mod de viaţă. Cheia este să-I permitem lui Isus să ne arate asta, să continuăm să-I predăm modul nostru zdrobit de a face lucrurile şi să primim suport şi încurajare pentru a merge înainte. Este important să ai în viaţa ta oameni care să nu minimalizeze cele prin care treci, dar care să îţi ofere, de asemenea, o perspectivă sinceră şi să te provoace să mergi înainte. Temerile iraţionale şi anxietatea sunt laturi obişnuite ale vieţii pentru supravieţuitorii abuzului. Am învăţat că nu suntem în siguranţă şi că nu putem avea încredere în oameni. Am fost nevoit să mă confrunt cu convingerile mele, să primesc ajutor ca să văd zdrobite temerile şi anxietatea şi să merg mai departe.

Aceia dintre noi care am fost victime ale abuzului sexual în trecut trebuie să învăţăm că sexul nu este egal cu intimitatea. În timpul abuzului, singura intimitate din viaţa mea era de natură sexuală, aşa că în minte le-am legat cele două împreună. Pentru mine, dorinţa de a fi atins şi aproape de alţii însemna dorinţa de sex. Este o concepţie greşită obişnuită, care trebuie identificată ca falsă şi vindecată. De multe ori, atingerea şi apropierea normală vor părea murdare şi sexuale, dar învăţarea adevărului despre ce este bun şi sănătos va pava drumul către plinătate.

Multe efecte ale abuzului sunt comportamente învăţate în încercarea de a înţelege o lume nebună, confuză. Comportamentul învăţat poate fi dezvăţat. Este nevoie de timp, de răbdare şi de suportul altora. Amintiţi-vă că vindecarea este un proces. Cheia este să nu te panichezi când apare provocarea, ci să-I îngădui Domnului să continue vindecarea în relaţiile tale suportive.

Am avut un drum lung şi dificil de parcurs, dar Domnul m-a ajutat să dau drumul zidurilor pe care le ridicasem datorită zdrobirii mele şi să-L văd pe El ca zidul protecţiei mele. Învăţ să mă conectez cu oamenii şi să mă maturizez în relaţii. Sunt membru al unei biserici mari şi învăţ să funcţionez ca o parte valoroasă a Trupului. Viaţa nu mai este o cursă de rezistenţă. Învăţ să trăiesc momentul şi să trăiesc viaţa deplin în fiecare zi. Nu mai trăiesc cu norul negru al abuzului deasupra capului. Nu pot schimba trecutul şi ce s-a întâmplat, dar cu ajutorul Domnului, el nu mai trebuie să-mi controleze viitorul. Acum pot să privesc înainte cu speranţă la ceea ce are pregătit Domnul pentru mine.

[Craig Beickelman, Recovery from Sexual Abuse – A Life Transformed. Copyright © 2011 Craig Beickelman. Tradus şi publicat cu permisiune. Craig a absolvit sesiunea Living Waters din anul 2003 la Reconciliation Ministries. Este slujitor creştin licenţiat şi a slujit ca pastor în campusul Universităţii Western Michigan şi ca profesor şi consilier pastoral la Teen Challenge în Arizona. Pe lângă coordonarea programului Living Waters la Reconciliation Ministries, Craig a condus şi grupul de suport pentru bărbaţi Walking Free.]

Clic aici pentru o altă mărturie a lui Craig Beickelman!

de Nancy & Tye Gamey

Tye Gamey

Ea ştia înainte de a se căsători cu el că el se lupta cu homosexualitatea. Credea că-l putea ajuta să treacă peste aceasta. El credea că o căsătorie era biletul lui pentru o vindecare rapidă.

Nancy: Tye şi cu mine ne-am întâlnit prin biserică. Totul a început când mi-am rupt piciorul la o ieşire pentru tinerii adulţi din Central Manitoba. Tye cunoştea zona, astfel încât a făcut parte din anturajul care m-a escortat la spital pentru a mi se pune gips. Era diferit de alţi bărbaţi. Tye era interesat de mine ca persoană, nu de trupul meu, şi mă simţeam respectată. Am început să-l iubesc pe acest bărbat care era atât de vorbăreţ, interesat, impulsiv şi nervos.

Tye: Prima oară când am observat-o pe Nancy a fost când a venit la o întâlnire a studenţilor de la colegiu interesaţi de carieră, care a avut loc în apartamentul meu într-o seară târziu, îmbrăcată fiind într-o haină mare de blană pe care o cumpărase de la un magazin second hand. M-am gândit: „Este o persoană pe care mi-ar plăcea să o cunosc.” Aveam o relaţie la distanţă pe cale de a se destrăma cu o fată din Alberta. Eram frustrat de colegul meu de cameră. Nancy a devenit confidenta mea şi o inimă ascultătoare pentru durerea mea relaţională.

Nancy: Când am petrecut mai mult timp împreună şi am început să mă îndrăgostesc, a devenit evident că Tye nu simţea aceiaşi fiori. Vorbea despre plecarea în India într-o altă lucrare misionară şi eram foarte conştientă că nu făceam parte din planurile lui. În cele din urmă, am hotărât că trebuia să fiu directă ca să înţeleagă mesajul. Între timp ajunsesem foarte apropiaţi. „Mi-ar plăcea să merg în India cu tine, dar nu voi merge ca fată necăsătorită.” Dintr-odată, a înţeles.

Tye: Descoperirea că Nancy vroia să ne căsătorim a fost un şoc total. Am luat-o mai uşor cu planurile pentru India. Am fost emoţionat de perspectiva căsătoriei, ceva ce-mi dorisem întotdeauna. Cu toate acestea, trebuia depăşit un obstacol. Eram hotărât ca cea cu care aveam să mă căsătoresc să ştie despre lupta mea cu homosexualitatea. Trebuia să găsesc o cale să-i spun lui Nancy, înainte ca relaţia să meargă prea departe. Am avut nevoie de câteva săptămâni pentru a-mi face curaj să vorbesc cu ea.

Nancy: Mă întrebam de ce îi lua atâta timp lui Tye să ducă până la capăt discuţia noastră despre căsătorie. Când, în cele din urmă, mi-a spus despre lupta lui, am fost surprinsă, dar nu şocată. Informaţia nu a schimbat ce simţeam pentru el. Am fost onorată că mi-a încredinţat secretul lui. Am fost plină de speranţă pentru relaţia noastră. Conform valorilor mele personale şi credinţei mele, credeam că trăirea sentimentelor homosexuale nu se afla în intenţia lui Dumnezeu. Prin urmare, am tras corect concluzia că trebuia să existe o cale de scăpare, deşi am fost foarte naivă cu privire la modalitatea în care avea să se întâmple şi cu privire la impactul pe care urma să îl aibă asupra relaţiei noastre. Am presupus, în mod incorect, că o căsătorie îi va da soluţia sexuală de care avea nevoie pentru a deveni heterosexual şi că eu puteam fi cea care să-l ajute să depăşească problema.

Tye: Nu ştiam de câte informaţii despre homosexualitate avea nevoie Nancy. Ce nu ştia ea era că aveam încă întâlniri sexuale ocazionale. De fiecare dată, îmi spuneam că va fi pentru ultima oară. Credeam că o căsătorie va reprezenta vindecarea rapidă pentru luptele mele sexuale. Chiar înainte de nunta noastră, care a avut loc pe 28 decembrie 1981, pentru o clipă am fost copleşit de temeri. „Sper că pot face asta”, m-am gândit, deloc încrezător. Apoi mi-am scos gândul din minte şi am mers înainte.

Nancy: Pe când mă îndreptam spre altar, îmi tremurau genunchii. Credeam că voi leşina. „Sper că iau hotărârea corectă căsătorindu-mă cu Tye. Este prea târziu să mă răzgândesc acum.” Stomacul îmi era încordat. „Dacă oamenii ar şti ce fac, ar crede că sunt nebună.” Dar eram îndrăgostită.

Tye: La trei luni după ce ne-am căsătorit am avut o cădere sexuală şi am ştiut că trebuia să îi spun lui Nancy. Când i-am spus, a fost devastată. „Este prea mult pentru mine să rezolv această problemă. Nu pot vorbi despre asta”, a fost răspunsul ei. Eram rănit. Ea era femeia cu care trebuia să împărtăşesc totul şi nu îmi era alături când aveam nevoie de sprijin. Lucrurile s-au schimbat între noi şi am devenit tăcuţi cu privire la subiectul homosexualităţii.

Nancy: Am simţit că stomacul îmi era sfâşiat în bucăţi şi că eram pe cale de a-mi pierde minţile. De-abia mă puteam concentra asupra muncii mele. Toată viaţa fusesem învăţată că, dacă trăiam o viaţă creştină biruitoare, nu trebuia să am probleme. Din cauză că el a fost necredincios, m-am gândit că ceva nu era în regulă cu mine. Nu eram o soţie destul de bună ca să-l ţin credincios din punct de vedere sexual. Aveam nevoie de Tye ca să depăşesc problema. Aveam nevoie ca Tye să-mi fie credincios, pentru a mă simţi o persoană completă. Durerea a fost atât de copleşitoare, încât am ajuns să o neg, spunându-mi că, dacă încercam mai mult, mă rugam mai mult şi mă încredeam mai mult în Dumnezeu, totul va fi în ordine. În următorii cinci ani, care au inclus o perioadă de trei ani de misiune peste hotare, m-am convins că lucrurile mergeau mai bine şi am căutat semne în Tye care să-mi arate că se vindeca. Din exterior păream cuplul perfect. Din interior, situaţia mă consuma. Eram încordată şi uneori credeam că voi înnebuni. Mă enervam brusc şi, în adâncul meu, deşi nu eram conştientă de asta, nu aveam încredere în Tye.

Tye: Nu aveam încotro să fug cu lupta mea. Acum eram cu adevărat singur. Nici măcar Nancy nu vroia să mă asculte. Pe câmpul de misiune continuam să am întâlniri ocazionale. De fiecare dată, juram că nu se va mai întâmpla niciodată. Nancy avea motive să nu aibă încredere în mine, dar nu ştiam unde să merg pentru ajutor. Mă simţeam prins în capcană. Când ne-am întors în Canada, am făcut pregătiri să plecăm peste hotare pentru o slujbă mai stabilă. Aceasta ne-a dus în campusul Colegiului Biblic pentru antrenament suplimentar, unde consilierea era disponibilă. Pe vremea aceea, Nancy era foarte afectată emoţional şi a insistat să mergem la consiliere. În perioada de consiliere, în toamna anului 1986, adevărul despre cei cinci ani anteriori a ieşit la iveală.

Nancy: Am început să mă confrunt cu adevărul despre activităţile lui sexuale din ultimii cinci ani ai căsătoriei noastre. Am început, de asemenea, să-mi separ identitatea de lupta lui. Am înţeles că, indiferent cât de bună soţie aş fi fost, nu-l puteam opri pe Tye să se ducă la o întâlnire sexuală. A fost dificil pentru mine, fiindcă o mare parte din identitatea şi respectul meu de sine venise din ideea că puteam să-l iubesc destul pe Tye pentru a-l ajuta. În decursul următorilor trei ani, m-am maturizat destul din punct de vedere personal pentru a înfrunta posibilitatea infidelităţii continue şi repercursiunile acesteia şi am înţeles că puteam trăi cu lucruri precum respingerea, ruşinea, stigmatul păcatului sexual, eşecul unei căsătorii destrămate.

Tye: Am învăţat că rădăcinile comportamentului meu sexual incontrolabil se aflau în abuzul sexual şi în influenţa tovarăşilor de aceeaşi vârstă, ele având ca rezultat limite personale nedefinite şi o stimă de sine scăzută. Nu am ştiut niciodată cum să umplu goliciunea relaţională cu bărbaţii, altfel decât prin sex. Trebuia să învăţ să depăşesc barierele intimităţii cu bărbaţii şi să-mi împlinesc nevoile emoţionale cu persoane de acelaşi sex în mod sănătos. A trebuit să învăţ să clădesc prietenii cu bărbaţi heterosexuali, ceva foarte înspăimântător pentru mine. Căderile sexuale au devenit mai puţin frecvente, mai controlate. Cu trecerea timpului, am ajuns să cred că şase luni de sobrietate sexuală erau chiar o realizare, cea mai bună la care puteam spera. Prin consiliere, Nancy a devenit mai cinstită cu privire la căderile mele sexuale. Într-o zi, după ce i-am împărtăşit lui Nancy că mai avusesem o cădere sexuală, răspunsul ei a fost diferit. Nu a plâns ca de obicei. I-am spus că părea să nu îi pese. A răspuns: „Dacă nu mi-ar păsa, nu m-ar durea atât de tare. Doar că nu ştiu cât mai pot îndura.” Am fost uimit. Deodată, am înţeles că îmi puteam pierde soţia şi copiii. Negarea a luat sfârşit. Am realizat că de mine depindea. Trebuia să-mi fac partea. Şase luni nu era destul de bine. A fost începutul unei lungi perioade de abţinere.

Nancy: Era în iunie 1990. Şedeam pe pajiştea campusului universităţii în frumosul San Antonio, Texas. Lângă noi dormea în cărucior copilaşul nostru de cinci săptămâni. Eram la prima noastră conferinţă Exodus, copleşiţi şi încântaţi. Am simţit că Dumnezeu ne chema să începem o misiune pentru cei care se luptă cu homosexualitatea în Winnipeg şi Manitoba. Conferinţa, visam eu, ne va da ultimul impuls de care aveam nevoie. Eram mişcaţi de onestitatea şi transparenţa cu care atât de mulţi îşi împărtăşeau viaţa personală şi luptele. O atmosferă de mulţumire şi veneraţie pentru harul lui Dumnezeu plutea peste oameni atât de zdrobiţi sexual.

Tye: Cu două săptămâni înainte de conferinţă am avut o cădere sexuală. Am simţit imediat o remuşcare intensă şi ştiam că trebuia să le spun celor doi bărbaţi din biserică înaintea cărora eram răspunzător. Nancy, de asemenea, trebuia să ştie, dar am aşteptat până ce aveam să fim la conferinţă. În ziua a doua, cu multă teamă de respingere, m-am aşezat lângă ea şi i-am spus ce s-a întâmplat. În acea clipă ştiam că o puteam pierde, dar ştiam, de asemenea, că trebuia să înfrunt adevărul răspunsului ei, oricare ar fi fost el. Să o privesc drept în faţă era parte a consecinţei relaţionale a acţiunilor mele. Era un loc unde Nancy putea găsi ajutor ca să facă faţă informaţiei. Să nu-i spun însemna că nu aveam să ştiu niciodată dacă ar alege să fie cu mine dacă ar şti totul despre mine.

Nancy: Când mi-a spus, am amorţit. Mintea mi se învârtea în cap. Chiar mi se întâmpla cu adevărat asta? Unde era Dumnezeu? Mă înşelasem crezând că El ne condusese la această misiune? Mă înşelasem gândind că Dumnezeu vroia să rămân în căsnicia mea şi să fac ca lucrurile să meargă? În zilele următoare am atins punctul cel mai de jos în care m-am aflat vreodată în căsnicie. Cu toate acestea, în viaţa personală ajunsesem în punctul în care nu mai eram atât de disperată emoţional încât să am nevoie să funcţioneze căsătoria noastră pentru a mă simţi bine cu privire la mine însămi ca şi creştină. Crescusem în propria-mi identitate, astfel încât nu mai eram atât de absorbită de Tye şi de căsătoria mea cu el. I-am spus lui Dumnezeu: „Nu ştiu ce mai vrei de la mine. Sunt confuză, mă simt ca o proastă fiindcă am rămas, am visat la misiune, mă simt ca şi cum totul a fost planul meu. Dacă vrei să-l părăsesc, o voi face. Nu ştiu cum mă voi descurca cu trei copii mici, dar dacă asta vrei să fac, ştiu că Tu îmi vei fi de ajuns. Dacă vrei să rămân, va trebui să mă ajuţi, fiindcă nu mai am nimic de dat. Arată-mi clar ce vrei să fac, pentru că nu mai am încredere în mine însămi că înţeleg îndrumarea Ta.”

Tye: Restul săptămânii a fost un haos. Prin călăuzirea mai multor oameni, care ne-au ajutat să facem faţă durerii în acea săptămână, Nancy a hotărât să rămână cu mine. Cu toate acestea, amândoi ştiam că, dacă era să mergem mai departe, era nevoie ca lucrurile să se schimbe.

Nancy: Anul următor a fost un alt an de reconstruire; o lungă perioadă de celibat, în care au ieşit la suprafaţă mai multe probleme legate de abuzul sexual, au ieşit la lumină noi tipare în relaţia noastră sexuală, a avut loc o aprofundare mai mare a comunicării şi am învăţat o nouă definiţie a intimităţii. Ştiu că numai relaţia mea cu Dumnezeu mi-a dat voinţa să continui căsnicia mea şi să-l iert pe Tye. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş da cele prin care am trecut pentru nimic în lume. Am învăţat lucruri despre mine însămi şi despre Dumnezeu pe care nu le-aş fi putut învăţa altfel. Relaţia mea cu Tye este mai profundă şi mai cinstită decât mi-aş fi putut imagina vreodată că poate fi o căsătorie. Sunt convinsă că Dumnezeu ne-a adus împreună şi că are pentru noi ceva ce nu ar fi putut face niciodată dacă am fi fost separaţi.

Tye: Nu sunt mândru de istoria mea, dar ea este o dovadă a bunătăţii, harului şi abilităţii copleşitoare a lui Dumnezeu de a vindeca şi schimba o viaţă. Nancy şi cu mine ne luptăm cu slăbiciunile inerente din personalităţile noastre individuale şi din relaţia noastră. Cu toate acestea, săptămâna conferinţei Exodus din San Antonio a fost hotărâtoare pentru noi. Deşi mă mai lupt cu pofta uneori, atunci când sunt obosit sau stresat, trec săptămâni când nici măcar nu am gânduri homosexuale şi nu trec prin ispite. Sunt îndrăgostit de Nancy şi sunt atras sexual de ea. Aceasta mă vindecă.

Dumnezeu foloseşte speranţa şi vindecarea pe care le-am găsit, pentru a le da altora prin povestea noastră. Mulţumim lui Dumnezeu pentru consilierul nostru creştin, care a crezut că schimbarea este posibilă, pentru biserica noastră şi pentru prietenii care ne sprijină, şi pentru Exodus şi misiunea lor specializată.

[Nancy & Tye Gamey, Rewriting the Fantasy of an Ideal Marriage. Copyright © Nancy & Tye Gamey. Tradus şi publicat cu permisiune. În iunie 1993, Nancy & Tye au fondat misiunea New Direction for Life Ministries din Winnipeg, pentru a echipa biserica şi a sluji celor zdrobiţi sexual. În 2008, misiunea a devenit Living Waters Canada Central, avându-l pe Tye ca Director. Pentru o înregistrare video cu Tye, clic aici.]

de Joe Dallas, aşa cum i-a povestit lui Bob Davies

Joe Dallas

Am învăţat teologia pro-homosexualitate şi am devenit expert în apărarea stilului meu de viaţă. Nimeni nu ar fi bănuit că numai cu câţiva ani înainte, eram un diacon căsătorit, într-o biserică evanghelică.

„Joe, să stai departe de teatrele din partea de jos a oraşului”, m-a avertizat mama când aveam 10 ani. „Sunt homosexuali acolo şi vor vrea să te dezbrace!”

Avertizarea mamei m-a făcut să mă duc la teatrele interzise. La început, sexul cu necunoscuţi m-a înspăimântat, dar îmi plăcea să fiu ţinut în braţe şi atins.

Deşi familia mea mergea la o biserică prezbiteriană bună, eu nu aveam o relaţie personală cu Domnul. La începutul adolescenţei, Dumnezeu îmi părea total irelevant şi am renunţat la biserică. La vârsta de 15 ani am descoperit un grup numit Libertate Sexuală pentru Gay, într-un ziar clandestin din Los Angeles. Păream de 21 de ani, deci m-am alăturat grupului, şi curând aveam permanent relaţii cu bărbaţi homosexuali mai în vârstă. Am început să mă identific cu subcultura homosexuală. Atenţia ce mi se acorda m-a făcut să simt că primeam toate lucrurile pe care le căutasem în timp ce creşteam.

Mi-am ascuns cu atenţie viaţa homosexuală când eram la liceu, alăturându-mă celei mai populare fraternităţi şi ieşind regulat cu o fată atrăgătoare. În weekenduri, familia credea că „ieşeam cu băieţii” de la şcoală, iar prietenii mei, fanatici ai sportului, credeau că mă furişez la Hollywood ca să găsesc femei. Înşelam pe toată lumea.

Apoi am început să mă întâlnesc cu Ann, o fată creştină frumoasă. Timp de câteva luni m-a confruntat cu Evanghelia, astfel încât în final i-am spus despre homosexualitatea mea.

„Asta nu e o problemă”, mi-a zis ea. „Tot ai nevoie să fii născut din nou ca toţi ceilalţi.” În săptămânile următoare, am devenit profund convins de aceasta. În cele din urmă, într-o zi m-am dus într-un parc vizavi de şcoala mea şi am început să vorbesc cu Dumnezeu.

„Doamne, dacă eşti cu adevărat aici, sunt pregătit. Îţi voi da toate acestea Ţie… dacă mă vrei.”

Am intrat într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi a fost o experienţă glorioasă. Curând am devenit un „ciudat al lui Isus” tipic, cărând peste tot o Biblie mare. Revoluţia Isus cuprindea sudul Californiei şi sute dintre noi, copiii, am fost salvaţi. A fost un timp minunat în viaţa mea!

Am început să frecventez biserica lui Ann, Calvary Chapel din Costa Mesa, California şi am primit o învăţătură biblică excelentă de la Pastorul Chuck Smith. Nu am avut nicio problemă cu renunţarea la activităţile homosexuale. Deşi preferam încă bărbaţii din punct de vedere sexual, mi-am închipuit că sentimentele vor dispărea în timp.

Apoi, cam un an mai târziu, un prieten m-a invitat la un alt studiu biblic. „Trebuie să-l auzi pe tipul, ăsta, Brad (nu este numele lui adevărat)”, mi-a spus el. „E adevărată dinamită.” Prietenul meu avea dreptate. Am fost foarte impresionat de darul de învăţătură al lui Brad şi am revenit ca să învăţ mai multe.

Curând, studiul nostru biblic de casă a crescut la câteva sute de tineri şi ne-am mutat într-o biserică. Am devenit diacon în noua biserică a lui Brad, iar slujbele au continuat să crească până ce cei care veneau au trecut de o mie. Am început emisiuni regulate la televiziune şi am ţinut servicii mari în tot statul California. M-am căsătorit cu secretara lui Brad, Carol şi am intrat în misiune, având o slujbă cu program întreg. Era anul 1972 şi eram mântuit de mai puţin de doi ani. Totul se întâmpla atât de repede, încât de-abia ştiam ce se întâmplă.

Viaţa mea era centrată în jurul misiunii. Deşi o iubeam pe Carol şi aveam o viaţă sexuală normală, căsătoria noastră era goală. Tot ce făceam era misiune, misiune, misiune.

În 1976 misiunea lui Brad devenise deja prea mare şi perfectă, iar eu am decis să ies din ea. Am început să lucrez la un serviciu secular şi am fost foarte dezamăgit că Dumnezeu nu mi-a oferit imediat un post într-o altă misiune.

În timp ce amărăciunea creştea, toate vechile sentimente homosexuale au revenit. Am început să mă îndrăgostesc de bărbaţi de la serviciu, iar într-o noapte, dintr-o toană, m-am dus la o librărie pentru adulţi. Curând eram iar în vechiul stil de viaţă.

La început, Carol nu avea idee despre ce făceam, dar, probabil, a ghicit curând. Am început să fumez şi să stau în oraş până târziu. Apoi am simţit că ceva nu era în ordine cu ea, când a venit acasă cu respiraţia mirosind a băutură, iar niciunul dintre noi aparent nu bea. Nu ne-am confruntat niciodată unul pe celălalt, dar în cele din urmă am scos-o în oraş la cină. „Carol”, i-am spus calm în timpul mesei, „chiar mă întreb dacă nu ai fi mai fericită de una singură.”

S-a gândit câteva minute. „Mda, cred că aş fi.”

În interiorul meu, speram cu disperare că va întreba: „Joe, ce se întâmplă? Pentru Numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă?”, dar nu a făcut-o, iar eu m-am prefăcut că eram calm.

„Da”, am spus liniştit, „cred că despărţirea ar fi cea mai bună soluţie pentru amândoi.” În două săptămâni Carol a plecat, iar mai târziu am divorţat. În trei luni, întreaga mea viaţă se dezintegrase.

Peste o săptămână, pierdeam deja vremea într-un bar homosexual din Long Beach. În interior, eram furios pe Dumnezeu. Am dreptul să fac ce vreau cu viaţa mea, mă gândeam fierbând de mânie. Sunt homosexual şi asta-i tot!

Curând am intrat într-o relaţie sexuală cu proprietarul barului. Îl idolatrizam pe Dan. Mă duceam la bar şi stăteam cât dura tura lui. După ce barul se închidea, ieşeam împreună câteva ore, apoi mă duceam acasă.

După un somn de câteva ore, ieşeam şi mă târam cu greu la slujbă. Întotdeauna am sperat că vom sfârşi prin a locui împreună, dar Dan locuia cu un alt iubit şi nu vroia să rupă relaţia cu el. Nu mai este nevoie să spun, era o situaţie bolnavă.

Într-o noapte, i-am spus lui Dan despre trecutul meu în misiune, iar el m-a dus să vizitez Biserica Comunităţii Metropolitane din Long Beach.

Acest loc este o harababură teologică, am gândit când am auzit prima oară cum justificau comportamentul homosexual. Dar eram atât de împietrit, încât, curând, am crezut minciuna lor.

Când am început să mă rog şi să citesc din nou Cuvântul, am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Doamne, am gândit, poţi să fii în viaţa mea, voi rămâne homosexual şi ne vom înţelege bine.

La sfârşitul anului 1979 eram deja în conducerea BCM. Eram student la teologie, cântam la pian la serviciile divine şi urmam cursuri de consiliere, teologie şi istoria Bisericii.

Am învăţat teologia pro-homosexualitate şi am devenit foarte expert în formularea ei. Reprezentam adesea biserica noastră la orele de psihologie de la universitate. În acea vreme am avut o succesiune de iubiţi, inclusiv o relaţie de un an cu unul din pastorii bisericii.

Credeam cu sinceritate argumentele pro-homosexualitate. Dar dacă nu mi-aş fi împietrit inima, aş fi ştiut mai bine când am ajuns să fiu prima dată implicat în acea biserică. Şi chiar dacă eu cred că Dumnezeu tot era în viaţa mea în acea perioadă, părtăşia cu El nu era cea pe care o avusesem în trecut.

Dar la începutul anului 1983 ceva s-a schimbat. Mi-am pierdut interesul faţă de biserică, am ieşit din program şi am devenit foarte promiscuu.

Apoi am auzit despre o nouă boală numită SIDA. Am realizat că Dumnezeu putea să îngăduie să mă distrug. Gândul m-a întristat, dar nu am pus capăt vieţii sexuale active.

La începutul anului 1984 s-a întâmplat să văd un vechi prieten creştin, la o emisiune creştină de televiziune. A vorbit despre cum a alunecat şi cum a revenit la Domnul şi m-am identificat cu adevărat cu mărturia lui.

Ştiam că lipsea ceva în relaţia mea cu Dumnezeu. „Doamne”, m-am rugat, „dacă am greşit în privinţa homosexualităţii, Te rog arată-mi.”

Imediat am fost puternic încredinţat de aceasta în mintea mea. Ştiam că mă înşelasem. Mă înşelasem cumplit.

În următoarele zile, Dumnezeu mi-a deschis ochii ca să văd oamenii pe care îi rănisem: soţia mea, iubiţii mei, membrii fostei mele biserici. Timp de patru luni am plâns acasă în fiecare noapte. A fost singura perioadă din viaţa mea când m-am gândit să mă sinucid.

Am întrerupt contactul cu prietenii homosexuali, m-am mutat din Long Beach şi am început să frecventez fosta mea biserică. Câţiva dintre foştii mei prieteni erau încă acolo şi m-au întâmpinat cu bucurie. M-au invitat să mă alătur echipei lor de softball şi să le fiu prieten. Am experimentat o nouă profunzime a prieteniei cu bărbaţii, pe care nu o cunoscusem niciodată înainte.

Am făcut, de asemenea, consiliere cu un consilier creştin calificat. El mi-a dat un ajutor excelent.

Pe atunci nu mă gândeam niciodată la căsătorie, ci am presupus că voi fi celibatar tot restul vieţii. Dar aceasta avea să se schimbe în curând.

Joe & Renee Dallas. În dreapta, Sy Rogers.

În timp ce lunile treceau, de câteva ori, într-o perioadă scurtă, am întâlnit o tânără doamnă atrăgătoare, numită Renee. Am început să ne cunoaştem unul pe celălalt şi am aflat că trecuse printr-un divorţ devastator şi că-şi creştea singură fiul în vârstă de 3 ani.

O admiram cu adevărat pe Renee. Avea o slujbă cu program întreg, era foarte activă în biserică, avea un băieţel bine-crescut. Uite o femeie ageră, care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, mi-am spus eu.

Pe neaşteptate, am început să am sentimente faţă de ea: sentimente protectoare, pline de căldură. Vroiam să fiu cu ea şi să o ating. Nu avusesem astfel de sentimente niciodată în viaţă.

Am început să ne întâlnim şi am simţit repede că relaţia putea să devină foarte serioasă. După a doua întâlnire, i-am spus despre implicarea mea homosexuală din trecut. „Am ieşit din stilul de viaţă homosexual de numai un an”, i-am spus. „Vrei să continuăm să ne vedem? Eu vreau, dar tu hotărăşti.”

Renee nu ştia multe despre homosexualitate, dar a vrut să continue relaţia. Prietenia noastră a înflorit, deşi am trecut prin momente grele.

De exemplu, când am fost testat pentru SIDA, rezultatele au întârziat şi a trebuit să aştept patru luni ca să le primesc. În acel timp, am aflat că doi bărbaţi cu care avusesem relaţii aveau SIDA. A fost terifiant.

Renee a rămas lângă mine. „Joe”, mi-a spus liniştindu-mă, „Dumnezeu nu te-a adus atât de departe pentru a te părăsi.” Ea era aşa o încurajare. În sfârşit, rezultatele au venit negative, iar după aceea m-am testat de mai multe ori, ca să fiu sigur.

Doi ani mai târziu, pe 8 august 1987, Renee şi cu mine ne‑am căsătorit. De atunci, Dumnezeu a continuat procesul de vindecare în mine. În afară de căsătoria mea, un alt miracol pe care El îl face este că mă învaţă cum să iubesc bărbaţii. În trecut eram îngrozit de bărbaţi; acum învăţ cum să dezvolt prietenii într-un mod potrivit. Deci mai sunt zone în viaţa mea pe care Dumnezeu le vindecă. Dar minciuna pe care am adoptat-o s-a dus. Ştiu că nu m-am născut homosexual şi că nu voi fi niciodată satisfăcut de relaţiile homosexuale.

Bucuria mea vine din faptul de a fi cel care m-a creat Dumnezeu să fiu cu adevărat: un bărbat heterosexual, împlinit în El.

[Joe Dallas, Bob Davies, Out of Deception. Copyright © Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Joe Dallas este fondatorul şi Directorul Genesis Counselling din Orange, California, o misiune creştină care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Pentru o înregistrare video cu Joe, clic aici.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

„Pervers şi fără rost am rătăcit, dar El, cu dragoste, m-a căutat; şi pe umărul Lui, cu blândeţe, m-a aşezat şi acasă, cu bucurie, m-a adus.”

Aceste cuvinte dintr-un imn vechi, bazat pe Psalmul 23, exprimă perfect ce mi s-a întâmplat cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când L-am întâlnit pe Domnul, iar El m-a scos din homosexualitate.

Călătoria mea a urmat tiparul pe care îl vedem iar şi iar. Am fost un copil neplanificat al unor părinţi care ar fi preferat o fată. Fratele meu mai mare era mai atletic şi, în general, era în toate un model masculin mult mai bine decât mine şi, cumva, el a devenit al tatei, iar eu am devenit al mamei.

Părinţii mei erau oameni buni, de treabă, cinstiţi, care făceau tot ce puteau pentru a-i creşte pe fiii lor ca să devină bărbaţi de succes, bine adaptaţi, dar o problemă din familie a tins să modeleze destinele noastre, ale tuturor. Tatăl meu suferea de depresie severă. Atât de severă, încât s-a aflat sub îngrijire psihiatrică mulţi ani, iar în câteva ocazii a trebuit să fie spitalizat. De-abia putea să facă faţă vieţii, cu atât mai puţin să fie soţul şi tatăl care trebuia să fie. În momentele lui rele, bea mult, iar el şi mama se luptau verbal destul de des.

Viaţa mamei era dificilă şi, într-o oarecare măsură, am devenit mângâierea şi confidentul ei. Cu siguranţă, mă identificam mai mult cu ea decât cu tatăl meu. Dacă sunteţi familiarizaţi cu rădăcinile cele mai obişnuite ale homosexualităţii masculine, puteţi vedea că, exceptând abuzul sexual, am avut parte de toate.

Niciun părinte nu-şi face copilul homosexual. Am învăţat că mediul familial din copilăria timpurie poate să ofere „cadrul”, dar întotdeauna apar alţi factori semnificativi, care joacă un rol în direcţionarea cuiva către homosexualitate. În cazul meu, câţiva dintre acei factori au fost deciziile pe care le-am luat destul de devreme în viaţă. Am o amintire vie a unei nopţi, când eram copil şi stăteam întins în pat, ascultând cearta părinţilor mei, spunându-mi: „Nu mă pot răni; nimeni nu mă va răni niciodată.” Cred că în acea noapte am luat decizia să nu fiu niciodată vulnerabil emoţional. Ca o consecinţă a acelei decizii, până la convertirea mea, ani de zile mai târziu, nu aveam să fiu niciodată liber să iubesc pe cineva.

M-am retras, de asemenea, într-o lume a fanteziei. Fantezia, sexuală sau de alt fel, a devenit retragerea mea sigură din faţa durerii vieţii. Un scenariu tipic pentru fantezia mea conţinea un băiat erou care conducea bărbaţi în bătălie, iar apoi, când lupta se termina, bărbaţii mă foloseau sexual. Tânjeam atât după masculinitatea mea, cât şi după masculinitatea altor bărbaţi.

La început dorinţele nu erau sexuale, ci doar un dor după atenţia şi interesul unui bărbat faţă de mine. Dar bineînţeles, în cele din urmă au devenit sexuale. Deşi teama de a nu fi descoperit mi-a limitat activitatea, de la vârsta de 13 ani, pe tot timpul liceului, am fost activ din punct de vedere homosexual cu alţi băieţi.

Am fost binecuvântat să cresc într-o vreme şi într-o cultură în care nu exista un stil de viaţă homosexual alternativ, care să mă cheme să intru în el. Ştiam că erau câteva baruri homosexuale în Baltimore şi mergeam la librăriile pornografice ca să mă uit în fugă la revistele din secţiunea „bărbaţi”, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap cu adevărat să fug din singura lume pe care o cunoşteam şi să las ca homosexualitatea să-mi determine cursul vieţii. Ca atât de mulţi bărbaţi cu orientare homosexuală din vremea aceea, urma să-mi iau o slujbă, să mă căsătoresc, să am copii şi să fac faţă cât de bine puteam.

Este exact ceea ce s-a întâmplat. Willa Benson fusese prietena mea din timpul şcolii elementare. Am ieşit împreună în timpul liceului, din când în când, în timpul colegiului şi la doi ani după colegiu ne-am căsătorit. Nu i-am spus nimic Willei despre dorinţele mele homosexuale.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. Am avut două fiice şi am început să avansez în lumea afacerilor. Eram activi în mica noastră biserică episcopaliană din vecinătate şi duceam o viaţă socială activă. Dar treptat, presiunile carierei şi ale familiei au început să apese asupra mea. Răspunsul meu a fost să mă retrag în vechiul meu mod de a găsi alinare: fantezia homosexuală şi pornografia, iar la cinci ani după căsătorie, sexul cu bărbaţi.

La început mergeam cu maşina patruzeci şi trei de mile la Washington, D.C. ca să mă duc la un bar homosexual pentru a găsi un contact, dar cu trecerea timpului, am devenit tot mai indiferent, mergând în baruri homosexuale şi căutând sex cu necunoscuţi în locuri publice în Baltimore, fără să mă feresc. O parte majoră a homosexualităţii mele era masochistă şi am început să răspund la anunţurile pentru sex sadomasochist. Timp de zece ani am dus clasica viaţă dublă, având succes în afaceri, fiind vicepreşedinte şi trezorier la o companie prestigioasă din Baltimore, un stâlp al bisericii locale – trezorier al bisericii, membru al bordului de conducere şi profesor de şcoală duminicală. Aparenţele erau păstrate cu grijă. În realitate, viaţa mea ieşise de sub control, iar căsătoria mea devenise un fals. Beam mult şi dădeam o mare parte din vina pe care o simţeam pe Willa. Ne certam frecvent. În ultimii doi ani de activitate homosexuală, am fost incapabil să funcţionez sexual în căsătorie. Nu am justificat niciodată ce făceam, dar simţeam că nu am putere să mă opresc. Îmi vedeam viaţa pe o spirală în coborâre care, în cele din urmă, avea să mă coste familia, cariera, poate chiar şi viaţa.

Apoi s-au întâmplat două lucruri. Willa, căutând ajutor, a intrat într-un grup de rugăciune. Fără să ştie, a dat peste un grup de femei mai în vârstă care luptau puternic în rugăciune. Au început să se roage pentru mine şi pentru căsătoria noastră.

Nu mult după aceea, un prieten de la lucru a avut o experienţă religioasă profundă şi şi-a predat viaţa lui Cristos. Când acel prieten a încercat să-mi explice ce se întâmplase, am fost convins că avusese o întâlnire adevărată cu Domnul. Cumva, cunoşteam că şi eu puteam să am aşa ceva, dar era cel mai înspăimântător lucru la care mă puteam gândi. Ştiam că o astfel de întâlnire ar implica homosexualitatea mea. Pe cât de mult o uram, pe atât nu credeam că aş putea trăi fără ea. De când îmi aminteam, fusese modul meu de a face faţă vieţii.

Dar lucrurile erau destul de disperate, astfel încât după şase sau şapte săptămâni de agonie, marţi, 26 noiembrie 1974 m-am dus să mă întâlnesc cu Jim. Nici el, nici nimeni altcineva de acolo nu ştia despre problema mea. La un anumit moment în timpul serii, când două sute de oameni sau cam aşa ceva, Îl lăudau pe Domnul cu glas tare, am rostit în tăcere: „Dumnezeule, renunţ. Viaţa mea este o dezordine totală. Nu mă mai pot descurca. Preia Tu controlul.” Şi a făcut-o.

În câteva zile am ştiut că avuseseră loc în mine câteva schimbări profunde. Mai întâi de toate, m-am îndrăgostit până peste cap de Willa şi o doream fizic. Fanteziile mele homosexuale, care nu mă părăsiseră aproape niciodată, s-au dus. Şi, cel mai important, ştiam că Isus era real, că mă iubea şi că începeam să-L iubesc.

Câteva săptămâni mai târziu i-am spus Willei întreg adevărul despre viaţa mea. Anii în care a negat lucrurile s-au prăbuşit, iar în lunile care au urmat avea să se confrunte cu rănile pe care i le-au provocat anii în care am respins-o, am înşelat-o, am fost mânios pe ea şi am aruncat vina pe ea. Vindecarea ei de-abia începea şi avea să dureze câţiva ani. Capacitatea ei de a avea încredere în mine şi de a primi dragostea mea a venit foarte încet.

Acestea s-au întâmplat cam cu patru ani înainte de a auzi de cineva care a fost eliberat de homosexualitate, iar apoi am citit despre Love In Action, o misiune pentru vindecarea homosexualităţii, pe atunci în San Rafael, California. Am început să corespondez cu Frank Worthen şi Bob Davies. Avea să mai treacă un an înainte de a întâlni cu adevărat un alt „fost homosexual”, la prima Conferinţă Exodus la care am fost, din Seattle, Washington.

La început, liderii Exodus au fost precauţi cu privire la mărturia mea. Întâlniseră pe alţii care susţineau că au primit instantaneu o vindecare miraculoasă de homosexualitate, pentru ca într-un an sau doi, să afle că acele vindecări erau departe de a fi depline. Într-o anumită măsură, prudenţa lor era justificată, dar nu pentru că nu aş fi fost eliberat de comportamentul dependent şi de atracţiile sexuale faţă de bărbaţi. Ci mai degrabă fiindcă homosexualitatea înseamnă mai mult decât atracţii şi comportament homosexual, şi de-abia începusem să simt vindecare în alte domenii.

Vindecarea sexuală a fost într-adevăr ceea ce părea să fie în 1974, iar în anii care au urmat, Dumnezeu S-a atins de nevoia mea emoţională. În ultimii doi ani am ajuns la o altă înţelegere a felului în care m-a schimbat Dumnezeu, una care se întoarce la vindecarea sexuală iniţială. Întotdeauna am văzut acea vindecare ca pe un miracol. Nu o mai văd aşa. Acum o văd ca pe trei miracole.

Homosexualitatea nu este o boală, ca retardarea mintală sau cancerul; este un grup de probleme care, împreună, dau naştere atracţiilor şi comportamentului homosexual. Fiecare problemă trebuie tratată individual. Iată cele trei probleme de care S-a ocupat Dumnezeu în momentul vindecării mele iniţiale, cele trei miracole ale mele.

Mai întâi, a dărâmat zidul autoprotecţiei şi, dintr-odată, am fost capabil să iubesc. Şi cine ar fi fost un obiect mai logic al dragostei mele decât Willa, persoana care mă iubise şi rămăsese lângă mine în toţi acei ani îngrozitori? M-am îndrăgostit de ea şi, aşa cum se întâmplă cu mulţi bărbaţi care ies din homosexualitate, din acea dragoste a venit atracţia sexuală faţă de ea.

Al doilea miracol este că Dumnezeu a „desexualizat” nevoile mele neîmplinite. Mult timp am tânjit în continuare după dragostea şi atenţia unui bărbat, dar acel dor nu mai era sexual. Încă îmi doream să fiu bărbat, dar acel dor nu se mai exprima în dorinţa de a poseda masculinitatea altui bărbat.

În al treilea rând, dependenţa sexuală a fost zdrobită. Poate că este miracolul cel mai greu de înţeles, dar este cel pe care îl întâlnim cel mai des. Oricine a urmat cu succes cei 12 paşi vă va spune că supunerea faţă de Dumnezeu este ceea ce a zdrobit dependenţa sexuală.

Cred că acestea au fost miracole. Dar ceea ce ne face să numim ceva miracol este adesea timpul. Dumnezeu face într-o clipă ceea ce de obicei durează luni sau ani. Deşi nu prea mulţi oameni experimentează schimbarea în felul în care am făcut-o eu, tot ce mi s-a întâmplat mie: faptul că am fost eliberat ca să iubesc, desexualizarea nevoilor emoţionale neîmplinite, zdrobirea puterii dependenţei, împlinirea nevoilor inimii mele de către Isus şi creşterea în masculinitate (sau feminitate) sunt disponibile pentru oricare bărbat sau oricare femeie care depune eforturi ca să învingă homosexualitatea. Ştiu acest lucru pentru că l-am văzut întâmplându-se de sute de ori, în multe vieţi.

[Alan Medinger, Reflections on 25 Years of Healing. Copyright © Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune. Alan Medinger a fost un pionier al mişcării foştilor homosexuali, fondator şi Director al Regeneration Ministries, o misiune creştină din Baltimore şi Virginia de Nord, care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Pentru mărturia soţiei lui Alan, clic aici.]