de Larry Houston

Am crescut la o mică fermă de familie în vestul statului Illinois, într-o familie cu şapte copii. Am un frate geamăn, care nu s-a luptat niciodată cu homosexualitatea. Tatăl nostru avea probleme cu băutura, era un soţ infidel, iar ca tată a lipsit din viaţa copiilor săi. Când eram la colegiu, părinţii mei au divorţat, iar tata a fost nevoit să renunţe la activităţile de la fermă. Încă simt că am avut o copilărie destul de normală şi lipsită de evenimente majore, dar alegerile şi lucrurile pe care le-am făcut au avut, în mod clar, consecinţe. Deşi homosexualitatea a reprezentat o parte importantă din viaţa mea, mă bucur enorm că nu am făcut parte din aşa-numitul „stil de viaţă homosexual”. Pentru mine, cea mai mare luptă a fost să cred că eram homosexual. Deşi am avut într-adevăr câteva experienţe sexuale cu persoane de acelaşi sex. Voi vorbi despre patru situaţii, care m-au introdus în robia homosexualităţii şi m-au eliberat din ea. Sper că, pe măsură ce veţi citi despre ele, veţi ţine cont că homosexualitatea este o problemă de relaţionare. Nevoia de intimitate cu persoane de acelaşi sex nu poate fi satisfăcută prin acte sexuale. Acestea sunt un mod nelegitim de satisfacere a unei nevoi legitime de intimitate cu persoane de acelaşi sex.

Cele două situaţii din copilărie care m-au făcut să cred cu tărie că eram homosexual sunt tipice şi pentru viaţa altor bărbaţi care se luptă cu homosexualitatea. Prima este eşecul în relaţionarea cu părintele de acelaşi sex, care îl face pe un tânăr, încă de la o vârstă fragedă, să creadă că este diferit de alţi băieţi. N-aş vrea să spun asta, dar a existat un moment în viaţa mea, când aveam vreo zece ani, când am făcut un jurământ: „Nu voi fi niciodată ca omul acela.” Omul acela era tatăl meu, un soţ infidel şi un tată absent din viaţa copiilor săi. Prin respingerea de care am avut parte de la tatăl meu, am ales să mă disociez de cel care ce ar fi trebui să fie cel mai influent bărbat în viaţa mea de tânăr. O relaţie strânsă între tată şi fiu este foarte importantă. Şi poate că relaţia dintre tată şi fiu este cea mai importantă relaţie în viaţa tuturor băieţilor, continuând să rămână cea mai importantă pe tot parcursul vieţii lor. Tatăl trebuie să fie un model pentru tânăr şi să-l înveţe ce înseamnă să devină matur. În această relaţie, băiatul învaţă cum să construiască relaţii cu alţi bărbaţi, cu femei şi, ca viitor adult, cu soţia şi copiii săi.

O a doua situaţie a fost o activitate sexuală precoce şi nepotrivită. Şi aceasta se întâlneşte des în vieţile multora dintre cei care se luptă cu homosexualitatea. Nimeni nu poate nega plăcerea oferită de sex. Asemenea plăceri pot fi simţite cu persoane de ambele sexe. Corpul nostru răspunde la comenzi şi stimuli sexuali din partea persoanelor de ambele sexe. Întrebarea care trebuie pusă nu este: „Pot să fac asta?”, ci mai degrabă: „Ar trebui să fac asta?” Pentru un băiat cu probleme de relaţionare, activitatea sexuală cu o persoană de acelaşi sex, fie că este voluntară, cu tovarăşii de aceeaşi vârstă, fie că este impusă de alţii, de orice vârstă ar fi ei, este foarte nocivă. Fiindcă în ea băiatul foloseşte un mod nelegitim de a-şi satisface nevoia legitimă de intimitate cu persoane de acelaşi sex. Trupul adolescentului răspunde, în mod natural, la stimulii sexuali, fie ei psihici, vizuali sau fizici. Răspunsul natural creează confuzie şi este nociv când este parte a unui abuz sexual. În viaţa mea, am făcut sex consimţit cu tovarăşi de aceeaşi vârstă pe când aveam doisprezece ani, a durat câteva luni şi au fost doar câteva partide. Dar ele au fost foarte nocive, în sensul că mi-au împlinit parţial nevoia de intimitate cu persoane de acelaşi sex, dar în mod nelegitim. Cele două situaţii din copilărie au constituit baza a ceea ce, mai târziu, a devenit lupta mea cu homosexualitatea.

Cele două situaţii din viaţa mea de adult, care m-au condus la eliberarea din robia homosexualităţii, au fost căutarea ajutorului pentru a scăpa de homosexualitate şi reacţia prietenilor mei faţă de lupta mea cu homosexualitatea. Pe când locuiam în sudul Californiei, la sfârşitul anilor 1980, am participat la un program de ajutorare a femeilor şi bărbaţilor care încercau să scape de homosexualitate. Locuiam şi lucram la o tabără creştină, iar programul era susţinut de o biserică. Dar ceea ce cred că trebuie subliniat este faptul că nu le-am spus prietenilor mei că eu eram cel care cerea ajutor pentru a depăşi problema homosexualităţii. Prietenii mei credeau că le ofer altora sprijin pentru a scăpa de homosexualitate. Prin faptul că nu le-am spus prietenilor, am eşuat în a-i lăsa să intre în acel domeniu al vieţii mele care mă făcea să cred că eram homosexual. Problema homosexualităţii, deşi necunoscută multora, mi-a afectat viaţa, manifestându-se în relaţiile mele cu ceilalţi. Se putea observa că aveam momente în care eram nervos, acru şi rece. I-am lăsat pe alţii să pătrundă doar foarte puţin într-o relaţie superficială cu mine. Era vizibil că singura motivaţie a vieţii mele era „mentalitatea performanţei”. Totul se măsura în ceea ce făceam pentru alţii şi nu în ceea ce le permiteam altora să facă pentru mine. Larry era un tip de treabă, dar nu îi lăsa pe alţii să fie la fel cu el. Şi, mai important, i-am respins pe mulţi dintre cei care au încercat să mă trateze cu bunătate. Relaţiile mele erau cu sens unic. Larry intra în relaţii cu alţii bazate pe principiul performanţei, şi nu pe principiul sănătos „dă şi primeşte”. Nu pot nega sprijinul pe care l-am primit prin programul grupului de ajutorare, dar l-am limitat la cei care erau la fel de zdrobiţi, în acelaşi fel, ca mine. Nu m-am făcut vulnerabil faţă de cei care nu erau zdrobiţi în acelaşi mod ca mine, deci nu am pus în practică ce am învăţat.

O a doua situaţie a fost o consecinţă a activităţii mele sexuale. Am fost exmatriculat de la un mic seminar luteran la un semestru distanţă de absolvire, din cauza activităţii homosexuale din primul an. Un coleg de clasă m-a pârât că întreţinusem relaţii homosexuale în primul an. În sfârşit, la vârsta de treizeci şi şase de ani, m-am pus într-o postură vulnerabilă, mărturisindu-le unor prieteni buni despre problema mea cu homosexualitatea. Reacţia lor a fost acceptarea necondiţionată. Dar, pentru mine, atitudinea lor mi-a stârnit îndoieli şi frustrare. Prin reacţia lor, ei au separat persoana de comportament, un lucru pe care eu nu reuşisem să-l fac niciodată. Întotdeauna mă privisem ca fiind homosexual. După ce am fost informat, într-o dimineaţă, de către seminar că voi fi exmatriculat, am petrecut după-amiaza cu şase prieteni buni cărora le-am vorbit despre asta. După ce le-am dezvăluit celor şase bărbaţi pentru ce eram dat afară de la seminar, fiecare mi-a spus acelaşi lucru, cuvânt cu cuvânt, ca răspuns la povestea mea. Într-o anumită privinţă, era tulburător, dar era exact ce aveam nevoie pentru a-mi atrage atenţia. Cuvintele lor au fost: „Larry, ştiu că ai o problemă. Larry, nu eşti homosexual.” Toţi cei şase prieteni, fără să se gândească dinainte, mi-au spus cele două lucruri, cuvânt cu cuvânt. Nu aş putea spune că a existat o schimbare imediată în viaţa mea şi că am scăpat de problema homosexualităţii. Dar a avut loc o schimbare importantă, care m-a condus acolo unde mă aflu astăzi. A fost începutul unui proces de maturizare în modul de relaţionare cu mine însumi şi cu cei din jur. În cele din urmă, schimbarea a condus, după cum am înţeles ulterior, la o distincţie clară. Homosexualitatea nu este cine eşti, ci ce faci.

Sper că, pe măsură ce aţi citit despre aceste patru situaţii din viaţa mea, aţi ţinut cont că homosexualitatea este o problemă de relaţionare. Nevoia de intimitate cu persoane de acelaşi sex nu poate fi satisfăcută prin acte sexuale. Ele sunt un mod nelegitim de satisfacere a unei nevoi legitime de intimitate cu persoane de acelaşi sex. Intimitatea cu persoane de acelaşi sex este mai mult decât suma emoţiilor şi actelor fizice. Intimitatea între persoane de acelaşi sex rezultă din moduri sănătoase şi potrivite de construire a unei relaţii corecte.

[Larry Houston, Larry’s Story. Copyright © 2004 Larry Houston. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.banap.net. Larry poate fi contactat la adresa de e-mail: lhou4357@yahoo.com.]

Aveam şapte ani când L-am primit pe Cristos în viaţa mea. Am crescut într-un cămin creştin, deci am mers întotdeauna la biserică şi la şcoala duminicală. De asemenea, devoţiunile în familie aveau loc regulat în casa noastră. Când eram copil, familia mea a înfruntat provocări care au cauzat o dinamică nesănătoasă în relaţiile pe care le aveam unul cu celălalt. În mijlocul a toate acestea, m-am luptat să mă dezvolt şi să înţeleg cine eram.

Când eram copil, tatăl meu era adesea ocupat cu munca şi de aceea m-am simţit înstrăinat de el. Când era prin preajmă, din cauza conflictelor de interese era dificil pentru noi să facem lucruri împreună. Părinţii mei aveau unele conflicte în relaţia lor, iar eu, fiind cel mai mare dintre copii, am devenit ocazional un suport emoţional pentru mama mea. Sunt, de asemenea, singurul fiu, având două surori mai mici, ceea ce face ca în familia mea să predomine latura feminină.

În copilărie, familia noastră s-a mutat de multe ori, astfel încât am fost nevoit să-mi tot fac prieteni noi şi să schimb şcolile. Am mers la şcoli creştine până în clasa a cincea şi se părea că întotdeauna puteam să-mi fac prieteni destul de uşor, chiar dacă nu-mi plăcea să mă mut. Când am trecut de la şcoala creştină în sistemul şcolii publice, m-am confruntat cu ceea ce părea a fi mai mult decât puteam eu duce.

Tranziţia de la „masculin”

În anul în care eram în clasa a cincea am încercat să mă împrietenesc cu alţi băieţi din clasă, dar m-am confruntat cu multe dificultăţi. Avusesem parte de insulte în clasele anterioare, dar în clasa a cincea se părea că toţi băieţii din clasă îmi erau împotrivă. Aflându-mă la o şcoală nouă, mi-a fost tare greu să mă confrunt cu acest lucru.

Fusesem protejat până în anul acela şi nu înţelegeam multe dintre cuvintele în argou pe care le foloseau colegii mei. Aceasta a făcut să fiu ridiculizat pentru lipsa mea de cunoaştere şi am fost indus în eroare, pentru a mă eticheta ca fiind ceva ce nu eram, deoarece nu cunoşteam definiţia cuvântului. Talentul meu limitat la sporturi a făcut şi el să fiu tachinat şi insultat. În acel an, din pură curiozitate, un prieten şi cu mine ne-am implicat într-o anumită experimentare sexuală.

În clasa a şasea am renunţat la orice încercare de a „corespunde” între băieţii din clasa mea şi am început să petrec timp numai cu fetele. Aceasta nu a dus decât la amplificarea insultelor pe care mi le aruncau ceilalţi băieţi, dar mă simţeam mai confortabil în preajma fetelor şi am continuat să-mi petrec timpul cu ele. Am abandonat şi orice dorinţă de a juca sport şi inconştient, am evitat activităţile „masculine”. Am gravitat în schimb în jurul celor care adesea sunt considerate, în mod stereotip, activităţi „feminine”.

În clasa a şaptea începusem deja să simt atracţie faţă de bărbaţi şi, în subconştient, să cred insultele care mi se aruncau. Nu vroiam să admit acele etichete, fiindcă mă numeam creştin şi ştiam ce avea Biblia de spus despre faptul de a fi homosexual. Am încercat să reprim orice sentimente homosexuale care apăreau, dar ocazional am îngăduit ca gândurile să-mi zăbovească, iar sentimentele au început să prindă rădăcini.

Luptă sporită

Aproape de sfârşitul clasei a opta, familia mea a schimbat biserica, iar în clasa a noua m-am luptat şi mai mult cu sentimentele mele. Fiindcă eram la o biserică nouă, nu mă simţeam în largul meu pentru a spune cuiva despre problemele mele şi eram sigur că ştiam deja care ar fi fost reacţia părinţilor mei dacă le-aş fi spus. Aşa că am rămas tot singur cu dilema mea şi am continuat să încerc să-mi reprim gândurile şi sentimentele.

Când am ajuns în clasa a zecea, am fost expus prima dată la pornografie, în magazinul din toaleta publică din partea de jos a oraşului. Aceasta a făcut ca lupta pe care o duceam să escaladeze şi să scape de sub control. Tânjeam după acele imagini şi după orice oportunitate de a vedea bărbaţi goi. Singurul lucru de care mă temeam era să mă implic în relaţii sexuale, ca nu cumva Dumnezeu să mă lovească cu vreo boală din cauza răzvrătirii mele.

În loc să fug de credinţă, am încercat să fac totul pentru a mă asigura că relaţia mea cu Dumnezeu era „sigură”. Am luat parte la o lucrare bazată pe credinţă, sperând că acţiunile mele bune vor cântări mai greu decât păcatul pe care eram conştient că îl comiteam. Am studiat Biblia, am frecventat cu credincioşie grupul de tineret şi am ajutat la biserică ori de câte ori puteam, sperând că păcatul meu va dispărea, iar eu aveam să devin liber. Am continuat astfel, dar totul a fost în zadar.

Prima licărire de speranţă

Când eram în clasa a douăsprezecea, noi, cei din grupul de tineret, am mers la o misiune urbană şi aşa am auzit că mulţi tineri îşi pun sub semnul întrebării orientarea sexuală, chiar şi tinerii creştini. A fost prima dată când am auzit că nu eram singur în lupta pe care o duceam, în ciuda faptului că eram creştin. Mi-am dorit mult să ştiu ce să fac şi cum să mă „vindec” de sentimentele mele. La evaluarea de la sfârşitul weekendului, am inclus un bilet despre lupta mea şi am aşteptat să primesc un e-mail de la cel care conducea misiunea respectivă. Am fost direcţionat spre resurse online şi am dialogat puţin cu el prin e-mail. Deoarece nu am avut pe nimeni cu care să vorbesc faţă în faţă, nu am reuşit să-mi procesez pe deplin lupta şi am continuat să mă confrunt cu sentimente homosexuale.

Am decis să le fac cunoscută părinţilor mei lupta mea şi să văd dacă îmi puteau oferi vreun ajutor. Când le-am spus, m-am confruntat cu şocul şi cu neîncrederea lor totală, care i-au făcut să-mi pună unele întrebări. În loc să înfrunt întrebările şi să le îngădui părinţilor mei să depăşească şocul, am ascuns repede totul şi am pretins că lucrurile s-au îmbunătăţit. Aşa că am continuat în acelaşi fel ca înainte şi m-am luptat pentru a-mi controla gândurile şi sentimentele.

În primul an la universitate, m-am implicat într-un grup creştin din campus şi am devenit prieten cu alţi studenţi din anul întâi. În grup era un tânăr căruia îi plăcea să-i facă pe ceilalţi să se simtă inconfortabil prin afecţiune fizică non-sexuală. Era ceva după care tânjeam şi de aceea am făcut tot posibilul pentru a mă afla în preajma lui. Am dezvoltat o dependenţă emoţională nesănătoasă faţă de el şi am fost oarecum devastat când a decis să meargă la o altă şcoală în anul următor.

Găsirea ajutorului

La începutul anului doi mi-am pierdut răbdarea şi am hotărât că nu mai puteam lupta singur. Am căpătat încredere într-un lucrător creştin care lucra cu grupul creştin din campus şi am decis că eram în siguranţă cu el, dacă îi spuneam despre lupta mea. Spre marea mea surpriză, când i-am dezvăluit lupta mea nu a fost şocat şi nici nu m-a tratat diferit. A fost o mângâiere pentru mine, iar acest lucru a declanşat procesul vindecării mele. Am fost capabil să vorbesc cu el despre sentimentele mele, iar prin faptul că a deschis am găsit alinare.

Încet, încet le-am dezvăluit despre lupta mea unor prieteni, pentru a primi suportul lor. Ei au continuat să mă accepte, iar aceasta a făcut să obţin suportul de care aveam mare nevoie, dând socoteală în faţa cuiva. Ispitele nu au dispărut, dar frecvenţa cedării mele în faţa poftei şi autosatisfacerii a scăzut. În cele din urmă, am realizat că nu conta ce credeau alţii despre mine, singurul lucru care conta era dragostea şi acceptarea lui Dumnezeu pentru mine; ceva ce era continuu şi pentru totdeauna. Îndurarea lui Dumnezeu îmi acoperă tot păcatul şi mă face să fiu unit cu El, fără a trebui să fac ceva pentru a-i câştiga dragostea şi acceptarea.

Aceasta mi-a permis să obţin încrederea de care aveam nevoie, astfel încât le-am putut spune din nou părinţilor mei şi am putut înfrunta orice întrebări au avut. Deoarece am fost capabil să-mi procesez lupta şi nu am avut nevoie ca ei să mă ajute să găsesc răspunsuri, a fost mult mai uşor să le spun. De data aceea au fost în stare să se confrunte cu lucrurile mai bine, parţial fiindcă se aflau într-o situaţie mai bună pentru a o face. Faptul că le-am spus mi-a permis să lucrez la restaurarea relaţiei fragmentate pe care o aveam cu tatăl meu. Am putut să avem unele discuţii, să lucrăm la diferenţele dintre noi şi să dobândim o nouă apreciere unul pentru celălalt. Am găsit, de asemenea, un teren comun, iar acum suntem capabili să facem lucruri împreună.

Ceea ce nu înseamnă că sunt complet restaurat şi că nu mă mai lupt cu gânduri şi sentimente homosexuale. Încă am probleme cu percepţia de sine, care au apărut în anii dureroşi ai formării mele, de care trebuie să mă ocup. Aceasta îmi declanşează adesea o oarecare poftă şi dorinţe homosexuale, dar cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în stare să trec peste ispite. Continuând să cresc şi să mă dezvolt în relaţia cu Dumnezeu, sunt capabil să înving percepţiile false şi să mă văd aşa cum m-a creat Dumnezeu.

Privind spre viitor

Nu mă mai întreb de ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple aşa ceva. Mai degrabă, văd cum m-a pregătit Dumnezeu şi cum mi-a dat dorinţa de a-i instrui şi echipa pe creştini, pentru a fi capabili să se ocupe de problema homosexualităţii. În climatul cultural din prezent, homosexualitatea este tratată ca un stil de viaţă acceptat. Nu se mai pune problema dacă un creştin va întâlni un homosexual, ci când îl va întâlni. Dorinţa mea este să îi ajut pe creştini să răspundă cu dragostea lui Cristos pentru a ajunge în mod efectiv la această categorie de oameni fără condescendenţă sau spirit de judecată.

Numai datorită dragostei lui Cristos pot să găsesc vindecare şi putere, pentru a înţelege rădăcina păcatului meu şi a mă confrunta cu el. Crescând în relaţia mea cu Dumnezeu, sunt capabil să înving luptele şi ispitele şi să fiu biruitor. Poate că întotdeauna mă voi lupta cu gânduri şi sentimente homosexuale, dar în Cristos sunt capabil să rămân în picioare şi să mă împotrivesc căderii în ispită.

[Jon’s Story. Tradus şi publicat cu permisiune. Jon locuieşte în Canada. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]

Am crescut într-o familie creştină foarte suportivă, fiind cel mai mic dintre cei trei copii. Făceam parte din clasa mijlocie şi, după standardele de astăzi, probabil din pătura de jos a clasei mijlocii, dar pe atunci eu nu ştiam. Părinţii îmi ofereau tot ce aveam nevoie, dar ceea ce nu au putut ei să-mi ofere a fost protecţie faţă de familia mea extinsă.

Când aveam nouă ani, cele două verişoare ale mele au venit să stea la noi, fiindcă tatăl lor a trebuit să meargă în Irak ca să lupte în primul război din Golf. În acea perioadă am devenit foarte apropiat de verişoara mea mai mare, care avea cam treisprezece ani pe atunci. Eram cei mai buni prieteni; făceam totul împreună şi ne-am apropiat foarte mult.

În acel an eram mulţi copii în casa noastră mică şi, din nefericire, părinţilor mei le-a fost greu să ne supravegheze pe toţi şi să ne acorde atenţia de care aveam nevoie. Într-o noapte, când verişoarele mele şi cu mine am avut o petrecere în pijama în camera lor, a început abuzarea mea sexuală. Timp de aproape un an, verişoara mea, care era la pubertate pe atunci, mă molesta cam o dată pe săptămână. Ştiam că ceva nu era în regulă, dar nu eu eram în poziţia dominantă şi, într-un anumit fel, îmi plăcea. Nu primeam destulă atenţie de la părinţii mei şi mă simţeam bine să fiu apropiat de verişoara mea în felul acela.

Când unchiul meu s-a întors din Irak în anul următor, iar verişoarele mele au plecat, m-am simţit îngrozitor de confuz şi m-am silit să înţeleg sentimente sexuale pe care le aveam, deşi nici măcar nu ajunsesem la pubertate. Am încercat să fac sex cu fetiţele de care avea grijă mama mea ca bonă şi, în cele din urmă, o fată le-a spus părinţilor ei ce făceam.

Ruşinea pe care m-au făcut să o simt părinţii mei a fost mai mult decât am putut suporta. În loc să mă salveze, să mă înveţe şi să mă ducă la consiliere, ca „băiat rău” am fost lăsat singur să mă confrunt cu toată ruşinea. În momentul acela, în subconştientul meu l-am respins pe tata şi m-am detaşat de el. La vârsta de zece ani, am respins modelul masculin din viaţa mea, iar creşterea mea înspre a deveni bărbat s-a oprit. Dădusem de necaz.

În cartea sa Creşterea în masculinitate, Alan Medinger descrie cele şapte stadii ale creşterii prin care trece un băiat de la copilărie la pubertate, adolescenţă şi maturitate. Când am fost abuzat sexual, creşterea mea s-a oprit între copilărie şi pubertate.

În adolescenţă m-am luptat cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex şi cu dependenţa sexuală. Acceptam orice mod de a primi dragoste, de la fete sau de la băieţi. Totuşi, am descoperit repede că era mult mai uşor să fac sex cu băieţii, decât cu fetele. Am avut prietene când eram la liceu, dar am profitat de orice oportunitate cu băieţii despre care ştiam că se luptau cu homosexualitatea sau că erau homosexuali, pentru a avea relaţii sexuale cu ei. Acest tipar a continuat la liceu şi la colegiu. În acelaşi timp, vroiam cu disperare ca atracţia mea nedorită faţă de cei de acelaşi sex să se schimbe, dar toate rugăciunile mele către Dumnezeu efectiv nu au funcţionat.

După ce am absolvit colegiul, m-am mutat în zona Washington, D.C. şi am început să lucrez. În toamna aceea m-am implicat într-un studiu biblic săptămânal cu alţi bărbaţi tineri din biserică. Venind în D.C., am avut şansa unui nou început. Bărbaţii care participau la studiul biblic nu m-au judecat, nu ştiau despre luptele mele; m-au tratat ca şi cum aş fi fost „unul dintre bărbaţi”… ceva de care nu avusesem niciodată parte cu adevărat în liceu sau în colegiu. În sfârşit, am reuşit să am relaţii sănătoase cu cei de acelaşi sex, care nu erau erotice. Cu cât îi vedeam mai mult pe acei bărbaţi într-un mod non-sexual şi eram acceptat de ei, cu atât mă vindecam mai mult.

Cândva, în acea toamnă, îmi amintesc că mi-am zis: „Nu mă mai simt atras sexual de bărbaţi.” Totuşi, era doar începutul, dar acum eram capabil să cresc în masculinitate, ceea ce încetasem să fac la vârsta de zece ani şi am reînceput la douăzeci şi trei de ani.

Doi ani mai târziu, am întâlnit o femeie frumoasă, care m-a acceptat pe mine şi trecutul meu, ne-am îndrăgostit şi ne-am căsătorit cu trei ani în urmă. Visul meu de a fi căsătorit şi a trăi o viaţă heterosexuală s-a împlinit. Anul trecut soţia mea a dat naştere unui băieţel sănătos, iar săptămâna trecută am sărbătorit prima lui aniversare.

De când am ieşit din homosexualitate am participat la programe de suport, consiliere, terapie de cuplu, mentorat şi continui să mărturisesc public despre restaurarea mea la un grup de suport săptămânal, din care fac parte împreună cu alţi bărbaţi cu probleme similare. Sunt o mărturie vie că schimbarea este posibilă!

Ştiu că sunt chemat să îi ajut pe alţii care au atracţie nedorită faţă de cei de acelaşi sex să iasă din homosexualitate, să se vindece şi să devină bărbaţii şi femeile care au vrut dintotdeauna să fie. În prezent sunt pe cale să obţin masteratul ca profesionist în consiliere şi voi începe să lucrez ca terapeut debutant, consiliindu-i pe alţii care se luptă cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex.

[Christopher’s Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Marcus Mitchell

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi… gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11)

M-am născut ca un copil minune. Sunt singurul copil dintre cei şase pe care mama mea l-a putut duce până la termen şi pe care l-a născut cu bine. Mama avea toxemie, iar cele mai multe sarcini ale ei au luat sfârşit în luna a şasea sau a şaptea. Cred că duşmanul era pe urmele mele înainte de a veni eu pe lume.

Am fost crescut într-o familie creştină, în primul rând de către mama. Am avut probleme semnificative în relaţia cu tatăl meu. Tatăl meu avea un fiu, dar nu era fiul pe care îl dorea. Nu eram bun la sporturi, iar el era dependent de sporturi. Nu că n-aş fi încercat. Am jucat baseball în liga juniorilor timp de trei ani şi am urât fiecare minut petrecut acolo. A fost la fel cu cele mai multe sporturi. Eram bun la arte şi muzică; dar din nefericire, tatăl meu nu lua parte la aşa ceva. Nu a susţinut niciodată vreuna dintre activităţile în care eram implicat; dar şi-a făcut timp să meargă la meciurile de fotbal ale vecinului nostru de alături, care era cel mai bun prieten al meu.

Mulţi factori au condus, în cazul meu, la o scădere semnificativă a stimei de sine. Fiind necăjit neîncetat la şcoală de toţi băieţii, mi se spunea „fetiţă” şi „homo” în mod curent. Cartierul noastră era predominant alb, iar cei mai mulţi dintre prietenii mei erau, de asemenea, albi. Când cartierul a devenit mai integrat, copiii afro-americani m-au respins, pentru că simţeau că făceam compromisuri. Nu numai că tovarăşii de aceeaşi vârstă mă ridiculizau, dar tatăl meu a început să-i spună în secret mamei mele că eram un „mic pungaş”.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că la vârsta de nouă ani L-am primit personal pe Isus ca Domn şi Mântuitor al meu, la un eveniment cu Katherine Kuhlman din Los Angeles, la Shrine Auditorium. Îl iubeam pe Domnul, iar la vârsta de zece ani am ţinut prima predică la biserica copiilor. Dar apoi am început să mergem la o altă biserică, care tocmai se deschisese în zona noastră. Pastorul era necăsătorit şi s-a arătat foarte interesat de mama mea, o mamă singură. Mai târziu, s-a dovedit că încerca de fapt să aibă acces la mine. În cele din urmă, a reuşit şi timp de un an şi jumătate m-a molestat. Eram îngrozit şi nici nu mă gândeam să îi spun mamei, deoarece era interesată de el. Mă rugam zilnic lui Dumnezeu să mă salveze de abuz. Totul era atât de confuz: chiar dacă nu-mi plăcea abuzul, trupul meu răspundea ca şi cum mi-ar fi plăcut. În cele din urmă, Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, iar biserica nu a avut succes; pastorul s-a mutat într-un alt oraş, dar vătămarea mea avusese deja loc. Nu am spus un cuvânt despre abuz nimănui, până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. În copilărie am fost chinuit de abuzul suferit.

La şaisprezece ani, eram deja prins de pornografia homosexuală şi autosatisfacerea constantă. Încercam să mă împotrivesc sentimentelor, fiindcă ştiam că homosexualitatea era o urâciune pentru Dumnezeu. Totuşi, la şaptesprezece ani am avut prima experienţă sexuală cu un alt bărbat. Focul fusese aprins, dar încă încercam să lupt. La nouăsprezece ani, am renunţat şi am ales să adopt stilul de viaţă homosexual. Mă simţeam atât de liber! În sfârşit, bărbaţii mă acceptau. Nu ştiam că sentimentul de libertate avea să se transforme, în cele din urmă, în robie. M-am exprimat în comportament în orice mod posibil. Totuşi, adânc înăuntrul meu, credeam că ceea ce făceam era greşit.

Mi-am alinat rănile şi singurătatea cu alcool, droguri şi sex, dar aveam o mamă care se ruga, care nu a renunţat niciodată la mine. Se ruga cu disperare să mă schimb. Nu am crezut niciodată că schimbarea era posibilă, deoarece credeam că înfăptuisem păcatul de neiertat al homosexualităţii. Nu puteam cădea mai jos decât căzusem în anul 1995. Făceam parte dintre cei privilegiaţi. Aveam totul: propria mea casă, o carieră bună şi o maşină frumoasă. Cu toate acestea, nu aveam un lucru: o relaţie de lungă durată cu un bărbat. Acum ştiu că tânjeam de fapt după o relaţie intimă cu Isus Cristos şi după susţinerea masculină pe care nu o primisem de la tatăl meu. Eram nefericit, deci mi-am închipuit că ceva nu era în regulă cu mine şi am început să merg la un terapeut necreştin. Dumnezeu l-a folosit pe terapeut pentru a-mi spune cuvintele: „Trebuie să te predai.” Eram depăşit. Un terapeut necreştin îmi spunea să mă predau!

Mai târziu în acelaşi an, Dumnezeu a avut un plan pentru mine. Dumnezeu are totuşi simţul umorului. Un prieten m-a convins să iau parte la o petrecere Tupperware. Aşa m-am trezit că vindeam castroane colorate din plastic femeilor la petreceri. Dar prin Tupperware am întâlnit o prietenă adevărată şi o femeie a lui Dumnezeu. Rita mi-a spus că Domnul i-a zis că eu eram „proiectul” ei. Ştia că eram homosexual, dar a continuat să insiste că Dumnezeu mă iubea şi vroia să mă ierte. I-am spus că era imposibil din cauză că înfăptuisem urâciunea homosexualităţii, un păcat de neiertat. S-a rugat cu mine. M-a făcut să înţeleg lucrurile corect, ajutându-mă să realizez că iertarea şi schimbarea erau posibile. Nu ştia nimic despre mişcarea foştilor homosexuali, dar Îl cunoştea pe Isus şi puterea Lui de a vindeca şi ierta. Mi-a spus că Dumnezeu m-a arătat ei în vis, căsătorit şi cu copii. Pentru mine aşa ceva era de necrezut în momentul acela, dar i-am spus că puteam cel puţin să am încredere în credinţa ei.

Apoi am fost pus în legătură cu o biserică locală şi mi-am reînnoit şi cultivat din nou relaţia cu Domnul. El, prin Cuvântul Său şi prin rugăciune, m-a scos din homosexualitate. Nu ştiam nimic despre Exodus sau despre vreo altă misiune a foştilor homosexuali, dar El mi-a vorbit cu blândeţe şi m-a ajutat să mă maturizez în El. Am început să simt bucurie şi pace ca niciodată înainte. Eram atât de plin de bucurie că mă aflam într-o relaţie corectă cu El! În acelaşi timp, credeam că eram chemat să rămân celibatar. Eram cu totul pentru Dumnezeu şi înflăcărat pentru El, dar El nu terminase încă de lucrat în viaţa mea.

Pe 12 aprilie 1997, am întâlnit o femeie minunată de la biserica mea, în casa unui prieten. Ne-am dus toţi împreună la un concert al lui Kirk Franklin şi am ajuns să petrec câtva timp cu acea prinţesă frumoasă pe nume Sara. Am făcut schimb de numere de telefon şi am început să vorbim. Totuşi, în primele trei săptămâni ale relaţiei, nu am ştiut că era interesată de mine în felul „acela”. Când am aflat asta prin prietenul meu, eram gata să o iau la fugă! Simţeam că aveam prea multe poveri pentru ea, dar Domnul mi-a vorbit în linişte şi mi-a zis: „Stai liniştit! Încerc să te binecuvântez. Nu înainta; nu alerga; stai doar liniştit.”

Cumva am fost în stare să stau, chiar dacă eram îngrozit şi foarte nervos, iar prietenia noastră a înflorit ca o relaţie frumoasă, evlavioasă. Toată lumea îmi spunea: „Este viitoarea ta soţie”, dar pur şi simplu nu puteam înţelege una ca asta. Toţi prietenii îmi ziceau că eram complet diferit de când o întâlnisem pe Sara. Le-am spus că dacă Dumnezeu vroia ca Sara să fie soţia mea, va trebui să o aud direct de la El. Am continuat să-L întreb pe Dumnezeu: „Dar de ce? Nici măcar nu am cerut vreodată aşa ceva.” Dumnezeu mi-a reamintit că acesta fusese întotdeauna planul Lui pentru mine; eu eram cel care o luase în direcţia greşită. Mi-a dat versetul din Efeseni 3:20: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…” Sara şi cu mine ne-am logodit pe 12 aprilie 1998, exact la un an de când ne cunoscusem şi ne-am căsătorit pe 24 octombrie 1998. A fost una din cele mai bune zile din viaţa mea, iar bucuria de pe chipul mamei mele este încă vie în amintirea mea.

Acum Sara şi cu mine slujim împreună în biserică celor care se luptă cu homosexualitatea. Nu-mi pot imagina viaţa fără ea: este cea mai bună prietenă a mea şi primul meu sprijin. Ea este cu adevărat Efeseni 3:20 pentru mine.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru rugăciunile pline de credinţă ale mamei mele, Othell Mitchell, care s-a dus acasă la Domnul în noiembrie 2001. Nu a renunţat niciodată la mine şi a stat cu faţa plecată înaintea Domnului pentru mântuirea mea. Ura păcatul din viaţa mea, dar a continuat să mă iubească pe mine, păcătosul. Nu m-a respins niciodată. Relaţia mea cu tatăl meu a evoluat în salturi, iar în ziua căsătoriei mele mi-a spus cât de mândru era de mine. Părinţi, vă rog, nu renunţaţi! Dumnezeu va răspunde rugăciunilor voastre şi îl va elibera şi pe copilul vostru!

Astăzi sunt un biruitor victorios, deoarece Cuvântul spune: „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor.” (Apocalipsa 12:11) Astăzi sunt un bărbat heterosexual şi un copil al lui Dumnezeu căsătorit cu o femeie evlavioasă. Căsătoria mea nu este un semn al vindecării, ci este dovada lucrării permanente de vindecare a lui Dumnezeu în viaţa mea.

[Marcus Mitchell, The Plans He Had. Copyright © Marcus Mitchell. Marcus locuieşte în Elk Grove, California împreună cu soţia lui, Sara, şi frecventează biserica Harvest Church. Ei slujesc împreună în zona Sacramento. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

„Pentru noi” este locul unde noi, foştii homosexuali, putem să citim şi să postăm despre sentimentele noastre păstrându-ne anonimatul, fără teama de a fi judecaţi sau condamnaţi de alţii. Este spaţiul nostru! Spune-ne de ce ai părăsit sau de ce te gândeşti să părăseşti homosexualitatea, cum te-ai adaptat, cum îi percepi acum pe homosexuali şi pe cei care au fost întotdeauna heterosexuali, sfătuieşte-i pe alţii cum să iasă din homosexualitate şi orice altceva vrei! Nu există limite – numai fii sincer! Ai o experienţă de fost homosexual pentru noi?

Am înaintat atât de mult în păcatele heterosexuale, încât adesea se părea că mai aveam doar pas mic până la homosexualitate. Întâlneam transsexuali în cluburile de striptease din oraşul unde locuiam. Nu m-am dus intenţionat cu ei, dar m-am înşelat de două ori. Şi m-am mai înşelat o dată pe stradă. Când am ajuns acolo, am înţeles că pasul următor ar fi fost doar o problemă de decizie. Vizionasem destulă pornografie homosexuală pentru a deveni insensibil la natura sau caracterul ei nenatural. Chiar am luat în considerare posibilitatea de a deveni prostituat masculin, din dorinţa unor bani „în plus”.

1 Corinteni 6.18: „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său.”

– Dave

La nouă ani am fost molestat de un bărbat mai în vârstă. Fireşte, când am crescut, perspectiva unei experienţe cu un bărbat a devenit excitantă pentru mine. La urma urmei, în asta a constat prima mea experienţă sexuală. Cum aş putea şterge prima experienţă? Bineînţeles, nu aş putea.

Trăind astfel, mi s-au deschis ochii. Sexul este un aspect special al experienţei umane. Homosexualii ştiu că dacă te gândeşti la ceva sau la cineva destul de mult din punct de vedere sexual, poţi să te exciţi. Homosexualii ştiu, de asemenea, deşi puţini vor recunoaşte, că scopul este excitaţia. Orice mod de a atinge starea de excitaţie este acceptat. Astfel apar comportamente mai degrabă bizare, printre care „urinarea pe celălalt”, „defecarea pe celălalt”, travestirea etc. Orice rezultă în starea de excitaţie se acceptă cu bucurie. Excitaţia este bună. Homosexualii ştiu că poţi să „te joci” cu creierul pentru a găsi comportamentele care au ca rezultat excitaţia maximă. Putem să abuzăm de trupul şi mintea noastră. Hei! Orgasmul nu justifică orice.

Cunosc bărbaţi care jură că au fost întotdeauna atraşi de bărbaţi, dar ştiu şi că unii dintre ei au fost molestaţi în copilărie de băieţi mai mari. Bărbaţii homosexuali nu recunosc molestarea din copilărie, fiindcă aceasta le-ar slăbi argumentul „aşa m-am născut”. Cei privilegiaţi, cu vederi liberale, care au avut norocul să crească într-un mediu fără perversiune şi molestare, nu înţeleg trăirile mai întunecate, depravate ale minţii dependenţilor de sex. Ura pentru PFOX! Cu cât încearcă mai mult să vă distrugă, cu atât vor înţelege mai mult oamenii cine sunt mincinoşii.

– Michael

Am patruzeci şi cinci de ani şi, cel puţin în ultimii cinci ani sau cam aşa ceva, m-am aflat într-un proces prin care am ajuns să mă identific drept heterosexual. De la cincisprezece ani (când un tip m-a provocat să fac sex cu el) până la patruzeci şi patru de ani, m-am identificat drept homosexual. Dar am început să am unele fantezii sexuale cu femei cu aproximativ cinci ani în urmă. La început doar puţin, până ce nu m-am mai gândit decât la asta. Nu m-am schimbat prin niciun program terapeutic sau religios. Cred că ceea ce m-a schimbat a fost faptul că la treizeci şi cinci de ani am obţinut o slujbă de manager la un departament de tehnicieni în inginerie. Toţi bărbaţii de care mă ocupam erau foarte masculini. La început, în secret, vroiam să fac sex cu mulţi dintre ei. Dar am fost nevoit să „interpretez” rolul de bărbat sigur pe sine, masculin. După câţiva ani, petrecând timp cu ceilalţi bărbaţi la un bar pentru sportivi după serviciu (aceea era rutina) şi dezvoltând o bună prietenie cu ei, am observat schimbări.

De fapt, am început să fiu mai sigur pe mine. Am început să am atracţii vagi faţă de femei. Am început să nu mai fiu atras de bărbaţii cu care lucram, ci să mă simt „unul dintre bărbaţi”. Sentimentele heterosexuale au crescut până în punctul în care a trebuit să le dau curs. În sfârşit, am întâlnit o femeie care ştie totul despre trecutul meu homosexual şi nu o deranjează. Am descoperit că puteam funcţiona sexual cu ea. Satisfacţia intimă pe care o am cu ea este mult mai bună, din punct de vedere fizic şi psihologic, decât satisfacţia de care am avut vreodată parte cu bărbaţii. În trecut credeam că m-am născut homosexual. Nu aveam nicio dorinţă să fiu heterosexual; mă simţeam bine fiind homosexual. Sunt bucuros că m-am schimbat şi cred că ceea ce m-a schimbat a fost un efect de reorientare a raportării mele la bărbaţii masculini, într-un mod prietenos, non-sexual. Nu ştiu dacă asta ar funcţiona pentru alţi bărbaţi, dar cu siguranţă a funcţionat pentru mine.

– Matthew

[For Us. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Bradley Furges

„Homosexual în ascuns” este un idiom popularizat de J. L. King, care a scris o carte (lipsită de evlavie) cu acest titlu, despre experienţele lui ca homosexual în ascuns. Este şi termenul pe care Bradley Furges îl cunoaşte mult prea bine – din proprie experienţă.

Deşi Brad s-a luptat cu homosexualitatea în anii de colegiu, nimeni din familia lui nu ştia. De fapt, nici colegii nu aveau idee despre viaţa lui secretă. „Eram hotărât să nu fiu niciodată un homosexual efeminat despre care toată lumea ştie că este homosexual”, spune el.

Dar păcatul are modul său de a distruge cele mai bune planuri. În 1991, la câteva luni după absolvirea colegiului, a devenit dependent de cocaină – un obicei pe care îl luase de la cunoscuţii lui homosexuali. A început să iasă totul la iveală. O lună mai târziu, a fost arestat din cauză că a încercat să cumpere o substanţă interzisă şi a ajuns într-un centru de reabilitare pentru treizeci de zile.

Brad ştia că dăduse de necaz şi a început să Îl caute pe Dumnezeu. După eliberare, s-a dus la o biserică penticostală şi a răspuns la chemarea la mântuire făcută de la altar.

„Îmi amintesc că tremuram tot”, mărturiseşte el. „Era evident că mâna lui Dumnezeu se afla peste mine. Eram diferit! Isus mă mântuise!”

Da, era diferit, dar păcatul îi strângea încă inima ca într-o menghină. Timp de câţiva ani a continuat să-şi arate credinţa în public, chiar dacă în ascuns se întâlnea cu bărbaţi.

Ocazional, episcopul lui făcea glume cum că „nu avea fătălăi” în biserică. În ciuda îngrijorării lui Brad pentru ce avea să creadă acel om despre el, era atât de hotărât să se elibereze, încât a decis să rişte o întâlnire cu el.

„Vizita mea la episcop a fost o mare dezamăgire”, continuă Brad. „Nu mi-a oferit nimic real. Am părăsit biroul extrem de supărat că îi destăinuisem despre lupta mea. Acum îmi cunoştea secretul întunecat. Când avea să facă afirmaţii de la amvon despre «fătălăi», avea să se refere la mine? Mai multă paranoia. Devenisem şi mai preocupat de mine însumi. Dar fără să am nicio speranţă.”

Bradley Furges

Nu mult după aceea, s-a deschis faţă de o femeie evlavioasă care frecventa biserica. Ea i-a spus că episcopul nu avea ungerea pentru a se ocupa de o asemenea problemă, dar erau unii care îl puteau ajuta. „Frate”, i-a spus ea cu toată sinceritatea, „singurul mod în care te poţi elibera este să te duci cu lupta ta la Domnul şi să apuci coarnele altarului de multe ori. Atunci vei obţine biruinţa!”

Bradley a simţit că ea avea dreptate, dar se simţea prea slab ca să lupte până la biruinţă. În schimb, a început să citească cărţi despre homosexualitate, hotărât să-şi înţeleagă problema. „Ori de câte ori subiectul homosexualităţii apărea într-o discuţie, la radio sau la televizor, eram «numai urechi»”, îşi aminteşte el. „Nu mai este nevoie să spun, în încercarea de a mă găsi pe mine însumi, am devenit tot mai preocupat de persoana mea. Eram probabil cel mai nenorocit tip din împrejurimi.”

După doi ani care au trecut astfel, a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: „Acum destul!” Un mentor evlavios l-a încurajat să meargă la Pure Life Ministries pentru a se ocupa de problema lui.

Brad a intrat ca intern în programul de la Pure Life Ministries în ianuarie 1999. Totuşi, drumul către libertate nu a fost cum îşi imaginase el.

„Am presupus că programul se va concentra în principal pe înţelegerea problemei mele: homosexualitatea. Odată cu scurgerea anilor, devenisem tot mai fixat asupra ei. Se părea că totul în viaţa mea se învârtea în jurul ei. Am crezut că, dacă m-aş fi putut elibera de ea, aş fi fost fericit, că viaţa mea ar fi fost plăcută lui Dumnezeu.”

Dar la Pure Life Ministries nu permitem ca păcatul obsesiv şi toate problemele emoţionale ale omului, care sunt în mod inevitabil legate de păcat, să devină punctul principal al atenţiei. Această poziţie Îi este rezervată lui Dumnezeu. Dorinţa pe care o are pe inimă conducerea de la Pure Life Ministries este să îi conducă pe cei care se luptă cu homosexualitatea la o întâlnire care să le schimbe viaţa, cu Crucea şi cu tot ce reprezintă ea: dragostea lui Dumnezeu faţă de ei, realitatea morţii sinelui pe care o cere ea, puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a-i transforma şi oportunitatea pe care o oferă pentru o viaţă spirituală vie în Cristos Isus. De două mii de ani, aceasta a fost calea către adevărata libertate în Cristos.

Brad, ca mulţi alţii, credea că la drumul către libertate va ajunge înţelegând tot ce se putea despre homosexualitate. În schimb, căutarea unei asemenea cunoaşteri l-a aruncat în mlaştina confuziei, descurajării şi preocupării de sine.

„Când a apărut la Pure Life Ministries, era foarte confuz”, îşi aminteşte Steve Gallagher. „Într-o zi, ne-am aşezat şi i-am spus: «Bradley, înţeleg că problema ta e ca un munte pentru tine. Înţeleg cum totul în viaţă îţi pare neclar, sub umbra ei atotpătrunzătoare. Dar în următoarele şase luni vreau să-ţi pui problema deoparte şi să-ţi concentrezi întreaga atenţie asupra lui Isus Cristos şi a Crucii.»”

Este exact ceea ce a făcut. Brad rămânea singur cu Dumnezeu şi striga pentru eliberarea de poftă. Petrecea ore întregi cufundat în Cuvântul lui Dumnezeu. Era primul în capelă, căutându-L pe Domnul înainte de întruniri. Pe scurt, a făcut tot ce a fost învăţat pentru a se ţine de Domnul. A avut parte de lupte şi eşecuri în cele zece luni cât s-a aflat ca intern în program, dar a nu a părăsit lupta. La încheierea programului, perspectiva lui era complet transformată.

„Când Brad a terminat programul, i-am spus să se întoarcă şi să se uite (figurativ) la muntele lui”, îşi aminteşte Gallagher. „Era evident că muntele enorm în care transformase homosexualitatea se redusese la un muşuroi de furnici. Aceasta se întâmplă întotdeauna când oamenii se concentrează asupra Domnului. Problemele au modul lor specific de a se diminua, atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să ocupe locul care I Se cuvine în inima noastră.”

Astăzi Brad nu mai este „homosexual în ascuns”. Acum are viaţă din belşug în Dumnezeu şi face parte din personalul Pure Life Ministries, oferindu-le speranţă şi încurajare altor bărbaţi care se luptă cu păcatul sexual.

[“On the Down Low”: The Bradley Furges Story. Copyright © Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]