Archive for Mărturii

Sentințe pro-viață

de Stephen

Dragostea neprecupețită, plină de pasiune a lui Dumnezeu Tatăl și Evanghelia lui Isus dau vieții o valoare necondiționată și veșnică. Această dragoste este o forță puternică și aduce har în viețile noastre.

Părinții mei au fost cei care mi-au arătat cel mai mult dragostea necondiționată a lui Dumnezeu. Au venit să mă viziteze în închisoare și mi-au zis: „Suntem atât de mândri de tine!” Le-am răspuns: „Dar mamă, tată, mă aflu în închisoare și sunt condamnat pe viață!” Mama mi-a spus: „Nu-mi pasă. Ești fiul meu. Te iubesc și sunt mândră de tine!” Iar Glasul a coborât din cer și a rostit: „Tu ești fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17)

Să fii pro-viață înseamnă să crezi că datorită dragostei lui Dumnezeu nimic nu poate răpi valoarea vieții. Indiferent unde trăim sau prin ce trecem, să ne trăim viața în Isus este întru totul un har. Aici aud spunându-se că trăind în închisoare, nu putem fi fericiți sau măcar în ordine. Să spui: „Nu voi putea fi niciodată fericit până nu voi ajunge acasă”, „până familia mea se va întoarce la mine”, „până nu voi face niște bani”, „până ce orice altceva” este minciuna anti-viață a culturii morții care vine de la Satan, fiindcă pune o condiție pentru valoarea vieții. Astfel vine Satan „să fure, să înjunghie şi să prăpădească” viața (Ioan 10:10).

Nu cred că viața în închisoare este un drum de ocolire a adevăratei vieți. Viața nu este niciodată „în așteptare”, cum s-a spus adesea. Să fii pro-viață înseamnă că adevărata calitate a vieții nu se bazează pe așa-numita calitate a circumstanțelor. Ci mai degrabă calitatea vieții se bazează pe calitatea duhului celui în cauză. Calitatea unei duh îmbelșugat vine din Duhul lui Isus. Aceasta este valoarea infinită a sufletului.

Cu această perspectivă spirituală a dragostei lui Dumnezeu – un punct de vedere etern – nimic din ce se poate întâmpla în viață, în trecut sau în prezent, nu poate răpi calitatea și valoarea vieții. Dragostea lui Dumnezeu transcende toate lucrurile (Romani 8:37). În viața spirituală a lui Isus, nimic nu poate vătăma sufletul ascuns în Duhul Dragostei.

Isus a venit pentru eliberare. (Ioan 8:36) Nu cred că Isus a venit ca să mă elibereze din închisoarea Departamentului de Investigare a Criminalității a Statului Texas. A venit ca să mă elibereze în închisoare! O eliberare mai profundă, mai puternică. Eliberare de legăturile trupului și de lucrurile care țin de lume. Eliberare de adicții. Oricine este eliberat de aceste păcate este cu adevărat liber! Aceasta este viața din belșug. „Domnul este Duhul”, spune Pavel, „şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” (2 Corinteni 3:17). Isus a venit pentru viață și pentru eliberare. Sunt liber să trăiesc. Sunt liber să mă închin. Sunt liber să-L slujesc pe Isus și să trăiesc pentru El chiar și aici în închisoare. Nu există un privilegiu mai mare al puterii decât să trăiești în dragoste față de Isus!

Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu! (Marcu 10:27)

[Stephen, Pro-Life Sentences. One Man’s Story. Into the Light, May-June 2021. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://brokenyoke.org.]

Promisiunea lui Dumnezeu. Povestea unui bărbat

de Nate

După ce am fost arestat, am primit sentința de arest la domiciliu. Am decis că viața mea trebuia să ia sfârșit, acuzația era prea grea ca să-mi pot reveni, prea monstruoasă, prea vătămătoare pentru familia mea, pentru copiii mei. Dacă îmi puneam capăt vieții, ai mei puteau să primească susținere financiară și să-și continue viețile.

Părea un plan corect și logic. Îmi plăteam astfel datoria față de societate. Medic fiind, știam cât de eficient era un anumit medicament și cum funcționa. Cunoșteam care era doza letală, deci am înghițit dublul cantității respective.

În drum spre casă, am ascultat un pastor care predica la o slujbă de vindecare. În mijlocul unei propoziții, s-a oprit și a strigat, adresându-se unui tânăr: „Domnule, înțeleg că ești sau ai fost soldat.” Tânărul a încuviințat cu capul. Ce ironie, și eu am fost soldat. Continuând, pastorul a spus: „Ai încercat de curând să te sinucizi. Simți că ai mers prea departe.” Din nou, tânărul a dat din cap aprobator. Pastorul a continuat spunându-i lui (și mie) că se afla sub atacul diavolului. Apoi l-a mustrat pe diavol în Numele lui Isus. Când a terminat, am rămas în mașină și am plâns ca un copil.

Am încercat, dar nu am reușit să elimin pastilele – nici în acea zi, nici în următoarea, nici măcar după două zile. Trupul meu a procesat toate acele toxine, toată acea otravă înghițită de bunăvoie, dar nu mi s-a întâmplat nimic. Nimic.

Câteva luni mai târziu m-am dus la medic pentru un control anual care a inclus și un test de funcționare a ficatului. Mă așteptam ca ficatul să fi fost puternic afectat, deoarece medicamentul pe care îl luasem afectează ficatul. Rezultatul a arătat că aveam un ficat perfect normal, neafectat. Iar cuvintele din Ieremia 29:11 mi-au venit în minte: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Aceste cuvinte sunt mai mult decât o promisiune. Sunt o ancoră pe care nu o pot clătina.

[Nate, God’s Promise. One Man’s Story. Into the Light, May-June 2022. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://brokenyoke.org.]

Gânduri de Ziua Tatălui

de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

Știu că tatăl meu a făcut pentru mine mai mult decât fac cei mai mulți tați pentru copiii lor, dar dintr-un anume motiv nu am putut să mă conectez cu el ca frații mei. Cel puțin aceasta a fost percepția mea. Sau poate că tatăl meu aștepta să mă apropii și să mă conectez eu cu el. Ca orice adolescent tipic, m-am purtat de parcă toate erau bune, când de fapt nu erau.

De aceea nu ar trebui să vă surprindă că am dat greș cu fiii mei, din cauză că nu am petrecut suficient timp învățându-i să arunce mingea, să pescuiască sau să facă reparații de bază (pe care nici eu nu le fac bine). Ei îmi spun totuși că au amintiri pe care le prețuiesc – despre lucruri la care eu nu m-aș fi așteptat.

Tații perfecți sunt rari. Destul de des tații pe care îi avem ne dezamăgesc în lucruri pe care alți copii ar fi mai mult decât fericiți să le trăiască, dar din nou, aceasta depinde de felul în care vedem lucrurile – nu întotdeauna de felul în care sunt ele cu adevărat.

Din când în când mă întreb dacă tatăl meu ar fi mândru de mine, mândru de bărbatul care am devenit. Îmi pare bine că a murit când aveam cincisprezece ani, fiindcă am îndoieli că aș fi putut face față dezamăgirii pe care ar fi trăit-o fiindcă am fost arestat, cu atât mai puțin din cauza motivului pentru care am fost arestat. Dar cumva, cred că el vede și înțelege. Mai presus de toate, știu că m-a iubit întotdeauna și că în ciuda a orice, tot m-ar numi fiul său.

[Bob Van Domelen, Father’s Day Thoughts. Into the Light, July-August 2020. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://brokenyoke.org.]

Nu mai sunt homosexual

de Haydn Sennitt

Haydn Sennitt

Haydn Sennitt

Era anul 1998 și hotărâsem, după ce îmi „acceptasem” homosexualitatea și „ieșisem din dulap”, să merg pentru prima dată la sărbătoarea anuală din ultima zi înainte de postul Paștelui, Mardi Grass a Homosexualilor și Lesbienelor din Sydney. Părinții mei înstăriți, conservatori mi-au interzis cu severitate să merg, ceea ce a făcut ca totul să devină mai ademenitor pentru mine. Mass-media mă determinase să cred că comunitatea „homosexuală” era „strălucitoare” și foarte interesantă, lipsită de inhibiții; eram cu atât mai interesat fiindcă, deși eram pe cale să iau decizia de a deveni creștin, vroiam să văd în ce consta homosexualitatea. Poate că un bărbat avea să mă ducă la el acasă și să mă iubească așa cum nu o mai făcuse nimeni. Tocmai terminam liceul și încercam să „descopăr” cine eram, iar după ce văzusem filme ca Priscilla, regina deșertului devenisem interesat de acel spectacol „de prost gust”. Din păcate, efectiv aproape niciun creștin nu avusese răspunsuri bune pentru căutarea de către mine de semnificație în comunitatea homosexuală, așa că m-am gândit să-mi încerc șansa. Îmi amintesc că înainte de Mardi Gras hoinăream pe străzile Oxford și William, dorind doar ca bărbații să mă aleagă, dar din nefericire niciunul nu a făcut-o vreodată.

Am sosit în Piața Taylor în ziua de Mardi Gras în anul 1998 și am ocupat una din cele mai bune poziții de pe traseu, sosind cu câteva ore mai devreme. Stăteam în picioare chiar lângă gardul despărțitor, deși era extrem de inconfortabil, în timp ce un grup de turiști thailandezi s-au așezat în cele din urmă în spatele meu, sprijinindu-se de mine ca să poată vedea mai bine. Un anume bărbat thailandez a fost interesat de povestea mea și m-a tot îmbrățișat și s-a tot sprijinit de mine, spunându-mi că îmi era cel mai bun prieten. Probabil că cea mai mare parte din ceea ce spunea se datora consumului excesiv de alcool, dar mi-a spus că va încerca să găsească bărbați pentru mine și că mă va ajuta „să găsesc un iubit”.

În cele din urmă, parada a început. Lesbienele mânioase (clubul Lesbiene pe Biciclete) au dat startul și nu a trecut mult până ce bărbați îmbrăcați în călugărițe (Călugărițele Indulgenței Perpetue) și-au interpretat numărul. La început am fost încântat să fiu parte a toate acelea. Toți acei oameni, nerușinați și „neîncătușați” de reguli, păreau captivanți – de-abia dacă purtau ceva haine pe ei și nu le era teamă de nimic și de nimeni. Bărbați homosexuali pe patine cu rotile, purtând pălării de cowboy au trecut pe lângă mine, iar vecinul meu thailandez le-a spus să vină să mă sărute. Mulți dintre ei au fost mai mult decât fericiți să o facă, deși aceasta m-a făcut să mă simt vulnerabil, speriat, folosit și violat. Și am simțit mânie față de mine însumi din cauză că am permis să se întâmple. Dar în același timp eram ca Alice în Țara Minunilor, devenind „din ce în ce mai curios”.

Stând în picioare acolo, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Un grup de creștini, bărbați și femei, se aflau în spatele meu, cam la zece sau douăzeci de metri depărtare, urcați pe un container mare de lapte; erau acolo ca să-i avertizeze pe oameni de judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru că trăiau în acel mod, dar au spus și despre îndurarea iubitoare a lui Dumnezeu, care vroia să îi ierte și să îi vindece. Nu au avut parte de o primire bună, deoarece Călugărițele Indulgenței Perpetue au început să arunce cu lucruri în ei și să-i abuzeze verbal. Mulțimea a început chiar să se ia de ei, iar eu, spre rușinea mea, m-am luat de ei, alăturându-mă abuzului. De fapt, îmi amintesc că am fost mai abuziv decât mulțimea – nu pentru că aș fi crezut cu adevărat ce spuneam, ci pentru că vroiam, pentru un oarecare motiv, să mă identific cu comunitatea homosexuală. Și am auzit o voce rostind înăuntrul meu: „Cine este Dumnezeu ca să-mi spună mie ce să fac?”

Evangheliștii nu s-au oprit; au continuat să persevereze. Dar cu toate acestea nu s-au evervat nici măcar o dată și nu au spus că ei sau Dumnezeu îi urăște pe homosexuali. Mă așteptam să o facă, dar nu au făcut-o. De fapt am înțeles că ceea ce îi motiva era dragostea. Mardi Gras a devenit mai puțin interesantă, iar ce au spus acei evangheliști mi-a captat atenția. După un oarecare timp m-am uitat în jur ca să-i găsesc, dar dispăruseră. Vroiam să primesc mai multe informații, dar din cine știe ce motiv plecaseră.

Am pornit spre casă în noaptea aceea simțindu-mă foarte abătut. Nu am văzut o comunitate homosexuală care iubea oamenii sau ceva de genul; ci o comunitate blasfematoare și în întuneric spiritual. Comunitatea nu a celebrat masculinitatea sau feminitatea; mai degrabă a exploatat simbolurile acestora pentru a le perverti, a le corupe și a le folosi pentru propria plăcere. Nu s-a desfătat atât de mult în ceea ce era, ci în ceea ce nu era și, spre deosebire de alte comunități (precum comunitatea evreilor și cea academică) era definită de răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. Era – și este – o comunitate definită de încălcarea regulilor, înșelând așteptările societății, Bisericii și oricui altcuiva care are de-a face cu religia, tradiția și autoritatea. Ceea ce a produs tulburare în mintea mea, care pe atunci eram un băiat de optsprezece ani. Chiar și astăzi, aproape douăzeci de ani mai târziu, acea impresie încă persistă, indiferent cât de mulți oameni îi neagă realitatea.

Nici până acum nu știu cine au fost acei evangheliști de la paradă și poate că nu voi ști niciodată. Dar acțiunile lor au avut un impact atât de mare asupra mea… Și-au asumat atâtea riscuri ca să-mi spună adevărul, la fel cum Avraam a mijlocit pentru Sodoma și Gomora în Geneza 18. Nu au transmis un mesaj al „bigotismului” și „urii”, ci un mesaj al dragostei, pentru ca oamenii ca mine 1) să nu meargă în iad după moarte; și 2) să nu trăiască în iad înainte de moarte. (Ioan 10:10) Literamente plâng când îmi amintesc de acei oameni curajoși, fiindcă dacă nu ar fi fost ei, în anul 1998, probabil că acum nu aș fi creștin sau căsătorit, sau cu copii, sau pastor și nu m-aș bucura de atâtea binecuvântări în prezent. Dar în acea noapte, Dumnezeu mi-a spus: „Te iubesc și vreau să-ți dau viață, iar homosexualitatea nu-ți va da viață. Încrede-te în Mine și Eu voi fi cu tine și te voi ajuta.”

Viața mea nu este în niciun caz perfectă, dar detest să mă gândesc la ce ar fi fost viața mea acum dacă nu aș fi fost mântuit și dacă aș fi fost homosexual. Dacă așa ar fi stat lucrurile, probabil că la vârsta de aproape patruzeci de ani aș fi fost singur, fără partener, alcoolic și dependent de droguri și cu nenumărate suferințe fizice și mintale, care ar fi necesitat o viață întreagă de îngrijire și tratament. (Și nu, acele probleme nu ar fi cauzate de „homofobie”, ci de propriile mele alegeri în ceea ce privește stilul de viață.) Nu cred că este melodramatic să spun că probabil aș fi fost mort până acum.

Nu Îi voi putea niciodată mulțumi suficient de mult lui Dumnezeu pentru acei evangheliști impetuoși, urcați pe containerul de lapte. Poate că nu aveau idee că exist, dar dacă citesc aceste rânduri, le mulțumesc cu ochii în lacrimi. Vreau să le spun: „Vă mulțumesc că m-ați iubit și m-ați salvat de întuneric. Vă mulțumesc că L-ați ascultat pe Dumnezeu în noaptea aceea. Vă mulțumesc că v-ați ridicat deasupra mulțimii furioase și ați fost lumină într-un loc atât de întunecat – nu aveți idee cât de multă binecuvântare mi-a adus asta. Vă mulțumesc că nu m-ați urât și că nu ați numit răul (homosexualitatea) bine, pentru că nu este – fiindcă distruge sufletul și promite mult mai mult decât oferă, iar când dă ce promite, umple de gol sufletele oamenilor, la fel cum termitele înghit o casă. (Casa poate că nu se prăbușește imediat, dar este doar o problemă de timp până se va prăbuși.)

Vreau, de asemenea, să mulțumesc unui număr foarte mic de creștini care atunci au știut cu adevărat cum să vorbescă inimii mele, cu iubire și binecuvântare (în special Joe Dallas și Anne Paulk) – și deplâng că atât de mulți creștini ar fi putut să o facă, dar nu au făcut-o sau nu li s-a spus niciodată să o facă. Cei dintâi nu și-au cerut niciodată iertare pentru adevăr, ca și cum ar fi fost ceva rușinos. Nu au făcut niciodată compromisuri în ceea ce privește adevărul și nu mi-au spus să includ atracția față de cei de același sex în viața mea de creștin făcându-mi un „prieten spiritual” sau alte nonsensuri neisprăvite, ci mi-au arătat cum m-ar vindeca o viață predată lui Isus Hristos, printr-o umblare intimă cu Tatăl meu ceresc.

Am plecat de la parade de Mardi Gras în noaptea aceea convins că homosexualitatea nu era calea potrivită pentru mine și hotărât să-L urmez pe Dumnezeu. Totuși, nu a fost ușor după aceea și am fost îngrozitor de inconsecvent în ascultarea mea de El în ceea ce privea sexualitatea mea. Timp de aproximativ patru ani am „dat curs” dorințelor homosexuale și ar fi trebuit să fi petrecut mai mult timp ocupându-mă de rezolvarea problemei înainte de a mă căsători și chiar și acum mă lupt cu ispita. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu lucrează în viața mea – de fapt este o dovadă despre cât de credincios a fost El, ajutându-mă în umblarea mea! Și nu s-a întâmplat dintr-odată. Mai degrabă, Dumnezeu m-a ajutat ducându-mă la un specialist în terapia reparativă, care m-a ajutat să mă confrunt cu rădăcinile păcatului din viața mea și să umblu pe cărarea dreaptă și îngustă. (Coloseni 3:5-6, 1 Petru 2:11)

„Eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.” (Psalmul 73:22-26)

Dumnezeu, în acest proces, mi-a curățit inima (Psalmii 51, 139) și mi-a descoperit inima Lui iubitoare, plină de tandrețe de Tată (Psalmii 68:5-6, 27:10). Dacă este să mă gândesc, rana provocată de tatăl meu m-a dus la homosexualitate; o inimă iubitoare de tată (deși din partea unui bărbat) doream când făceam sex homosexual, dar relația cu Tatăl ceresc m-a condus înapoi la plinătate.

Dumnezeu să-i ajute și pe alții să părăsească Mardi Gras. Dacă ești homosexual și citești aceasta și crezi că Dumnezeu te urăște și că nu-I pasă de tine, vreau să-ți spun că El dorește să te salveze de viața ta de păcat. Dumnezeu nu te-a făcut așa și L-a trimis pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, să moară ca să te salveze de nimicire. Dacă vei fi copilul lui Dumnezeu, El te va umple cu dragoste și binecuvântare, mai mult decât îți vei putea imagina vreodată, iar acea dragoste va fi mult mai satisfăcătoare decât dragostea homosexuală. Poți, dacă te încrezi în Dumnezeu și asculți poruncile Lui, să-L urmezi cu toată inima ta, cu toată mintea ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Dacă gândești că ai făcut atâtea lucruri rele, încât Dumnezeu nu te mai poate ierta, pot să-ți spun cu bucurie că te înșeli foarte mult. El poate să te ierte și te va ierta dacă Îl vei lăsa și te va ajuta să te iubești și să te ierți. El te iubește, chiar dacă ești homosexual sau orice altceva, dar numai dacă te încrezi în El și asculți de ce spune El, iar aceasta înseamnă (oricât de costisitor și de dureros este) să părăsești păcatul. Dă-I inima ta și lasă-L pe El să Se îngrijească de restul.

Fie ca aceia dintre noi care suntem creștini să nu numim homosexualitatea bună (Isaia 5:20) câtuși de puțin. Nu este sănătos pentru adulți să trăiască în homosexualitate și este deosebit de periculos pentru tineri să o experimenteze și să o ia în considerare. Păcatul nu face decât să ucidă și să distrugă; nu distruge pe jumătate și nu dă viață. Fie, de asemenea, să nu fim niște bărbați duri, care îi ocărăsc pe oameni, lovindu-i puternic cu Biblia, uitând că în trecut am făcut aceleași lucruri sau mai rău, facem aceleași lucruri. Nici nu trebuie să ne bucurăm când vedem că homosexualii suferă consecințele păcatului lor. Mai degrabă trebuie să acționăm conform convingerilor noastre și să mijlocim pentru comunitatea homosexuală, așa cum a făcut Avraam în Geneza 18:22-33, încercând să se asigure că cel puțin un om drept ar putea opri venirea judecății prin foc a lui Dumnezeu asupra cetăților în care domnea păcatul homosexual.

„Ei pribegeau prin pustiu, umblau pe căi neumblate şi nu găseau nicio cetate unde să poată locui. Sufereau de foame şi de sete; le tânjea sufletul în ei. Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor.” (Psalmul 107:4-6)

Lumea de astăzi este întunecată, dar lumina lui Dumnezeu strălucește în continuare. Îi vom iubi noi, cei din Biserică, pe cei aflați în întuneric? Sau vom pune harul deasupra adevărului (fiind „toleranți” cu toate lucrurile rele) sau adevărul deasupra harului (rostind adevărul, dar cu duritate, criticând neîncetat tot răul din lume)? Nu putem face niciuna din cele două, fiindcă trebuie să îi iubim pe oameni în har și adevăr. (Ioan 1:17) Iar dacă ești homosexual, bisexual, transgender, curios, lesbiană sau orice altceva din zona homosexualității, te îndemn cu stărunță să ieși din lumea homosexuală ca să cunoști că Dumnezeu este bun.

Dumnezeu să te binecuvânteze.

[Haydn Sennitt, My Testimony – I Am No Longer “Gay”. Copyright © Haydn Sennitt. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Păcatele senzualității

de Charles

„Cine mă poate vedea? Întunericul mă înconjoară, zidurile mă ascund; nimeni nu mă vede; de ce m-aș teme să păcătuiesc? De Cel Preaînalt nu îi pasă, temându-se numai de ochii oamenilor; nu înțelege că ochii Domnului, de zece mii de ori mai strălucitori decât soarele, observă fiecare pas pe care îl face un om și pătrund în locurile ascunse. Cel ce cunoaște toate lucrurile înainte ca ele să existe, cunoaște toate lucrurile și după ce sunt făcute. Un astfel de om va fi pedepsit pe străzile cetății; când se așteaptă mai puțin, vor pune mâna pe el.” (Sirah 23:18-21)

[Notă: Cartea Sirah sau Ben Sira este considerată ca făcând parte din Literatura de Înțelepciune, care include Iov, Psalmii și Proverbele. Totuși, această carte și Cartea de Înțelepciune nu au fost incluse în ediția din 1611 a Bibliei King James. Astăzi ele fac parte din apocrife.]

Din câte îmi amintesc, eram mai preocupat să nu fiu prins de oameni, decât de recunoașterea faptului că Dumnezeu nu era mulțumit. Gândirea mea strâmbă mă făcuse să cred că atât timp cât reușeam să păstrez secretul, niciun rău nu era făcut și niciun rău nu avea să vină. Știu acum că eram complet greșit și egoist. Nimic nu era mai departe de adevăr.

Eram mai îngrijorat de partea materială, de „comorile” pământești – de abilitatea mea de a câștiga un venit, de reputația mea, de poziția mea în comunitate. Eram orb la răul pe care îl făceam victimelor mele și mie însumi. Nu le priveam ca pe niște victime. Nu vedeam că eu, cu aroganță și egoism, decisesem, în locul lor, că comportamentul meu nu era vătămător. Mi-am dorit atât de mult să fie așa, încât am ales să privesc tăcerea victimelor mele drept consimțământ.

Nu am vrut să văd rușinea pe care o adusesem asupra lor și care le condusese la tăcere – trădarea a tot ce era bun în întovărășirea noastră.

Dumnezeu a văzut însă și am fost „pedepsit” când mă așteptam mai puțin și am fost prins. În mintea mea, aceasta s-a ivit de niciunde, dintr-o situație pe care, în gândirea mea, o distorsionasem ca fiind bună pentru toți cei implicați. Dumnezeu a folosit victimele și familiile lor pentru a mă forța să revin la realitate, pentru a pune capăt comportamentului meu rău, păcătos. Era clar pentru Dumnezeu, iar El mi-a făcut clar prin ei, că eram „un om dedat la păcatele cărnii, care nu se oprește până nu izbucnește focul; craiul pentru care orice pâine este dulce și care nu se oprește până nu moare.” (Sirah 23:16-17)

Viața mea materială și senzualitatea mea au murit în ziua arestării mele în închisoarea districtuală. Am fost lipsit de toate – de reputație, venit, poziție, libertate și alegere. Poate pare ciudat, dar m-am simțit ușurat. Nu mă mai temeam că voi fi dat pe față, nu mai gândeam ca un ipocrit, dusă era instabilitatea. Privind în urmă, a fost nevoie să ajung la acel stadiu pentru a renunța. Îi arătasem deja lui Dumnezeu că eram incapabil să mă opresc, deoarece credeam, în mod greșit, că ce făceam nu era „atât de rău”. Dumnezeu știa mai bine.

La scurt timp după aceea am fost născut din nou. Vechiul meu sine era dus și iertat – cel puțin de Dumnezeu. Știu că atunci când aud această parte, oamenii gândesc: „Încă o convertire la închisoare!” Vă spun că nu așa a fost cu mine. L-am cunoscut pe Isus, pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. Am fost crescut de părinți iubitori, care m-au educat în credința creștină. Am mers doisprezece ani la școala parohială.

Problema mea a fost că am confundat religia cu o relație cu Dumnezeu. Nu aveam o relație. Dacă aș fi avut, El ar fi fost conducătorul vieții mele și aș fi dorit să Îl mulțumesc. Am avut toate legăturile exterioare ale credinței și o mulțime de fapte bune, dar nu L-am avut pe Isus în viața mea.

Când am fost născut din nou, nu s-au văzut imediat artificii și nu s-au auzit o mulțime de aleluia. Vechiul sine și felul meu de a gândi din trecut mă țineau în strânsoare. Diavolul a fost necruțător în închisoare. Datorită „îngerilor slujitori” care veneau când mă rugam cu sinceritate, niște voluntari minunați, personalul închisorii și deținuții m-au ajutat cu adevărat în cei șaptesprezece ani și jumătate pe care i-am petrecut în închisoare.

Apropiindu-mă de ultimul an și de examinarea psihiatrică preliminară, care ar putea avea ca rezultat controlul judiciar pe viață, am renunțat în sfârșit la ipocrizie și am devenit cu adevărat serios în ceea ce privește voia lui Dumnezeu. M-am cufundat în Cuvântul Lui, pentru că unde altundeva aș putea găsi voia Lui?

Anterior mi se vorbise despre importanța studierii Cuvântului și avusesem niște tentative de a-l studia, dar a fost doar o încercare fără succes. Totuși, treptat am învățat să mă rog și să ascult. În final, după optsprezece ani și jumătate am simțit că m-am întors din drum cu o sută optzeci de grade.

Dumnezeu este bun. Este binevoitor și îndurător, dar nu acceptă să stăm cu mâinile în sân, ne cere să facem un efort sincer.

Întunericul nu mă mai înconjoară; zidurile nu mă mai ascund; și toți mă văd. Realizez că mulți nu mă plac și că probabil mulți mă urăsc. Tot ce pot face pentru a-mi onora victimele și pe cei pe care i-am rănit este să trăiesc o viață dreaptă, folosindu-mi uneori experiența pentru a-i atinge pe alții, care au abuzat sau care poate încă abuzează.

„Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 13:15)

Notă: În prezent Charles este încarcerat.

[Charles, Sins of the Flesh. Publicat în Into the Light, July-August 2016. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Trebuie să răspândesc avertismentul lui Dumnezeu!

de Un creştin

Într-o zi, am simţit că trebuie să răspândesc avertismentul lui Dumnezeu pentru cei care au căzut în patima homosexualităţii. Sincer, nu mi-a fost uşor, iar experienţa nu a fost una plăcută, deoarece puţini sunt cei care acceptă adevărul şi sunt dispuşi să fie schimbaţi.

M-am lovit de tot felul de reacţii ostile. Am fost înjurat, ameninţat şi umilit, totul din cauza faptului că le spuneam homosexualilor că se află pe un drum greşit, unul care îi duce la distrugere. Cu toate acestea, Domnul m-a îndemnat să nu renunţ, căci nici El nu renunţă la noi când vede că Îl respingem.

Mesajul este simplu şi se bazează exclusiv pe ceea ce Dumnezeu Însuşi spune despre păcatul care pare să înghită tot mai mulţi tineri, pe zi ce trece…

Cuvintele nu sunt menite să ameninţe, să condamne, să umilească (aşa cum fac Diavolul şi păcătoşii prinşi în lanţurile lui), ci să tragă un semnal de alarmă, pentru ca TOŢI să fie salvaţi. Dumnezeu are veşti bune pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de rău am decăzut: vestea iertării şi vestea vindecării.

Tu nu eşti excepţia de la regulă, tu poţi fi chiar dovada că aşa e! Răspunde chemării Lui azi!

[Copyright © ContraCurentului.com]

1 2 3 48