Archive for Mărturii

Povestea lui Sam

Povestea lui Sam

Ce o să vă spun este unic. De ce? Fiindcă suntem diferiți unul de celălalt. Suntem diferiți în modul în care trăim, în ceea ce îi privește pe cei dragi ai noștri, în obiceiurile și dorințele noastre. Povestea mea nu va fi ca povestea ta. Poate că vei găsi aspecte fascinante în ceea ce voi spune; poate vor exista părți la care te vei putea raporta. La fel, poate că unele elemente din povestea mea te vor plictisi și vei vrea să sari peste ele. Oricare ar fi alegerea ta, sper că te vei putea identifica oarecum cu mine, că vei înțelege ce mă face să vibrez și cum am învins ceea ce fost cea mai profundă depresie, cel mai întins abis din viața mea. Ești interesat?

Am aproape cincizeci și patru de ani. Cu cincizeci de ani în urmă, îmi amintesc cum intram în șifonerul mare de sub scări din căsuța noastră veche din piatră din Wandsworth, și cum mă uitam prin cutia cu zdrențe. Unele erau pentru curățarea pensulelor tatălui meu, iar altele pentru curățarea motocicletei mici și a motocicletei cu ataș. Ciorapii mamei erau întotdeauna folosiți pentru filtrarea vopselei, deoarece în vremurile acelea vopseaua era zgrunțuroasă și trebuia cernută înainte de a fi folosită. Îmi plăcea cutia cu zdrențe. Erau atâtea lucruri acolo, iar la începutul anilor 1950, cum nu erau multe jucării, obișnuiam să mă costumez și să joc jocuri. Eram copil unic, iar viața îmi era singuratică. Mama lucra întotdeauna în oraș, iar tata era mereu plecat. Trebuia să găsesc lucruri ca să mă amuz.

Ceva m-a făcut să fiu atras mai mult de hainele vechi ale mamei decât de hainele tatei. Tata era un electrician dur. Era mare, vânjos, iar hainele lui erau aspre, potrivite pentru munca lui. Ale mamei erau mai fine, mai moi și îmi dădeau sentimentul potrivit. Era acolo un combinezon lung, negru, pe care obișnuiam să-l port prin casă, și îmi amintesc că mama îmi spunea să-l scot, fiindcă băieții nu poartă așa ceva. Am ascultat-o, dar era ceva ce m-a făcut să mă întorc iar și iar și să-l îmbrac. M-am trezit costumându-mă în hainele ei ori de câte ori aveam oportunitatea. Mi-au spus să nu mă mai costumez, deci am fost nevoit să o fac în secret. Când părinții erau plecați (erau plecați destul de mult), mă duceam la cutia cu zdrențe și îmbrăcam tot ce puteam din hainele mamei. Îmi plăcea să fac paradă cu ele prin casă și, pur și simplu, mă bucuram de fiecare clipă. Nu aveam idee de ce vroiam să o fac; înțelegeam doar plăcerea minunată de a mă costuma.

Cu trecerea anilor, am ajuns să mă duc în dormitorul mamei și să-i îmbrac hainele ori de câte ori aveam oportunitatea. Mă asiguram că părinții erau plecați și verificam dacă plecaseră cu adevărat (privind pe fereastra de sus), simțeam un freamăt minunat în tot trupul și eram atras de șifonierul mamei și de sertarele ei. Totul era prea mare pentru mine (cu toate că era înaltă, avea doar mărimea 12) și mă răsfățam purtând tot ce puteam. Era micul meu secret și mă asiguram că totul era împăturit bine și pus la locul său înainte să vină ei acasă.

Iubeam acea emoție. Uram gândul de a fi prins, dar vroiam să mă asigur că rămâneam îmbrăcat până în ultimul moment. De multe ori aproape că am fost prins, iar inima aproape că mi s-a oprit în piept, în special dacă auzeam cheia în ușa de la parter și eram costumat. Odată, a trebuit să sar în pat complet îmbrăcat, deoarece urcau repede pe scări. Panica și teama erau de nesuportat. Ce avea să spună tata, dacă își vedea fiul îmbrăcat ca o fată? El era uriaș, cu mușchi pe măsură și nu ar fi înțeles. Nici eu nu mă înțelegeam, deci nu aveam nicio explicație pe care să i-o ofer. O escapadă asemănătoare a avut loc când părinții s-au întors acasă devreme într-o seară, iar mama a venit în camera mea și s-a așezat pe patul meu. M-a întrebat dacă m-am uitat prin sertarele ei din dormitor, iar eu, bineînțeles, am negat. A spus că era nesănătos și că trebuia să mă opresc. Știa că fusesem acolo, fiindcă era cea mai pretențioasă dintre femei, iar toată lenjeria de corp și toate hainele ei erau așezate perfect, deci sigur greșisem când pusesem ceva la loc. În lunile care au urmat m-am asigurat că eram mai atent.

Când am ajuns la anii adolescenței, impulsul nu m-a părăsit niciodată. Am fost chiar suficient de curajos să-i spun unui prieten, care a vrut să mă vadă costumat. Am plănuit un moment anume și a venit la mine acasă. Necazul cu băieții care ajung la pubertate este că devin păroși, vocea li se îngroașă, iar bărbieritul devine o necesitate. Uram toate acestea. Nu vroiam să-mi rad părul de pe trupul păros, așa că l-am lăsat păros; încântarea de a purta îmbrăcăminte de femeie era destul de plină de satisfacții. Prietenul meu a venit la mine acasă și am pretins că suntem un băiat cu prietena lui, fără să ne sărutăm sau ceva de genul, doar vorbind și stând așezați. I-am cerut să se întindă peste mine și a făcut-o, iar asta a fost tot ce am făcut. Atât a fost suficient ca să mă satisfacă.

Știam că nu eram homosexual fiindcă îmi plăceau băieții numai când eram îmbrăcat ca fată. La școală eram unul dintre băieți și am intrat deseori în necaz. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, am fost exmatriculat în clasa a douăsprezecea și, privind înapoi, cred că s-a întâmplat din cauză că eram adesea „în fruntea topului”, ca să dovedesc tuturor cât de băiat eram. În interior știam că nu era așa.

Unul dintre colegii de afaceri ai tatălui meu murise de cancer, iar înainte de a muri îi ceruse tatei să aibă grijă de magazinul său. Era un loc mare, în dezordine, plin de obiecte electronice care îi aparțineau și de o groază de lămpi pentru radio (amintiți-vă, era în anii ’60), și mă duceam des acolo pe cont propriu, ca să mă asigur că locul era în siguranță. Am cumpărat niște haine, mai ales lenjerie de corp, pantofi cu tocuri cui și o rochie, și le-am ascuns în magazin. Tânjeam după momentele când puteam să mă duc cu bicicleta acolo ca să verific magazinul pentru tata. Mă costumam și mă plimbam prin magazin, făcând clic cu tocurile cui, plăcându-mi sunetul. Într-o zi, dând colțul înspre strada principală ca să vizitez magazinul, am văzut că cei de la demolări erau înăuntru și începuseră să dărâme pereții clădirii. M-am simțit complet descurajat, lumea mea secretă era demolată și mi-a venit să plâng. Iubeam hainele pentru care făcusem economii, erau întreaga mea lume, iar acum duse erau pentru totdeauna și trebuia să o iau de la început. Unde mă puteam duce ca să simt libertatea și plăcerea?

În următorii ani, acea dorință profundă nu m-a părăsit niciodată. Subiectul homosexualității era tabu și nu era niciodată discutat. În vestiar, băieții îi ridiculizau și îi disprețuiau pe „homo”, iar eu mă alăturam lor. Organizam bande de bătăuși de homosexuali și mulți dintre noi ne strecuram pe islazul comunal căutându-i, gata să le facem rău la modul serios. Așa am dobândit acces. M-am alăturat chiar unei clase de karate și m-am apucat să ridic greutăți, cred că pentru a-i convinge pe alții și, de asemenea, pentru a mă convinge oarecum pe mine însumi, deoarece credeam că eram puțin ciudat și neobișnuit. Nu era ușor pentru mine să ies în oraș cu colegii, iar dacă treceam pe lângă un magazin de îmbrăcăminte sau pe lângă un magazin de îmbrăcăminte de damă, îmi doream să zăbovesc și să visez. Să-mi păstrez secretul în siguranță era o luptă constantă pentru mine.

Îmi plăceau fetele și vroiam să fiu cu ele, dar fiind crescut ca băiat și nevând surori, nu eram sigur ce să spun și ce să fac. Primele mele întâlniri cu fete au fost cam dezastruoase. Am încercat să fiu macho, dar bănuiesc că latura mea feminină a ieșit prea mult la iveală și nu am fost nici destul de aspru, nici destul de dur pentru primele mele prietene. Am preferat să ies în oraș cu colegii de care eram apropiat, deoarece mă simțeam confortabil cu ei și nu eram nevoit să mă prefac prea mult.

Un anumit prieten al meu căuta mereu să facă probleme și am intrat în multe necazuri. La amândoi ne plăceau glumele practice, ceea ce a dus la exmatricularea mea. Eram printre cei mai buni din an la școală și aveam perspective bune. Vroiam să merg la universitate și să lucrez la Muzeul Britanic ca paleontolog (ocupându-mă de studierea fosilelor). Totuși, într-o zi am trimis toți elevii din clasele a zecea la director (o sută de douăzeci de băieți); el se săturase de șotiile mele și mi s-a cerut să plec. M-am alăturat unei afaceri financiare în partea centrală a Londrei și am realizat că eram deja adult. Nu mă mai puteam costuma în fată, dar vroiam să devin femeie.

Locuiam acasă și nu puteam păstra îmbrăcăminte pentru femei acolo, deoarece părinții ar fi înnebunit și nu ar fi înțeles. Obișnuiam să cumpăr articole de îmbrăcăminte și să le păstrez în mașină sau să le ascund în locuri cunoscute numai de mine. Nu era nimic sexual în travestirea mea. Ea era doar un rezultat natural, credeam eu, al adevăratei mele ființe. Mama mea dorise o fată, dar i s-a născut un băiat. Vroia să mă numească Samantha, așa că am devenit Sam. Medicul îi spusese că voi fi fată, deci l-a crezut și a tricotat haine roz pentru mine, iar camera mea era roz. Cred că am fost o dezamăgire pentru ea, dar nu ar recunoaște asta niciodată. Deseori mă întreb dacă a vrut să fiu fată. Ar face o diferență?

Timpul a trecut. Întâlnisem o fată minunată, căreia îi plăcea umorul meu și înfățișarea mea arătoasă (din vremea aceea!) și, deși i-am spus câte ceva despre ființa mea secretă, a crezut că era o fază și că o voi depăși. Continentul Asia exercitase dintotdeauna o fascinație asupra mea și am decis să mă duc în Coreea de Sud. Asta a tulburat-o, dar decizia mea era luată. Am plecat în ianuarie 1970 și am zburat cu avionul până la Seul. Nu pusesem la socoteală apăsarea uriașă a singurătății, deși libertatea era minunată. Am primit o slujbă la o bancă din oraș și un apartament frumos. Nu mă mai oprea nimeni să dau curs vieții mele secrete. Puteam să cumpăr ce doream și să mă costumez oricând aveam ocazia. Am devenit mai îndrăzneț și m-am aventurat, cutreierând prin oraș cât de departe cutezam, cel mai adesea noaptea și cu o eșarfă pe cap, deoarece nu aveam perucă. Mi-am făcut o mulțime de prieteni la lucru, dar am păstrat secretul pentru mine și nu l-am dezvăluit nimănui. Am petrecut optsprezece luni în Coreea, după care am decis că vroiam să văd din nou Regatul Unit, așa că m-am întors cu o barcă, ceea ce mi-a luat mult timp, și am împărțit cabina cu trei australieni duri, deci nu am avut nicio șansă să îmbrac hainele mele preferate! Erau bărbați duri și trebuia să fiu la fel ca ei!

Întorcându-mă în Regatul Unit, am primit o slujbă și am devenit stabil. M-am căsătorit cu fata pe care o lăsasem în urmă, iar dorințele mi s-au domolit un timp, deși mintea îmi era mereu activă și aproape că mă gândeam la mine însumi numai ca la o femeie, iar când visam la asta, eram întotdeauna femeie.

Existau atât de multe întrebări pe care mi le tot puneam. Am realizat că nu eram „normal”, dar pe atunci știam deja că probabil și alți oameni, bărbați sau femei, își aveau secretele lor și că cei mai mulți au propria lor lume a fanteziei. La mine era diferit, vroiam să dau viață fanteziei. În fiecare zi mă confruntam cu emoțiile interioare, cu influența dorințelor feminine, încercând să duc o viață stabilă acasă și la lucru. Lupta constantă din interior mă secătuia de puteri, totuși de-a lungul anilor, pur și simplu, i-am făcut față. Un alt lucru dificil pentru mine era faptul că femeile erau prezente în jurul meu, în tren, pe stradă, în magazine, pretutindeni. Mă uitam la ele și eram critic sau apreciativ cu privire la felul în care erau îmbrăcate.

Lucrurile mici constituiau declanșatori pentru mine. Unghii cu formă frumoasă, pantofi fără vârf cu dresuri/colanți bine asortați, păr frumos. Testosteronul meu era la lucru și încet, încet, începusem să-mi pierd părul. Când vedeam femei cu un păr frumos, mă simțeam rănit și, în același timp, gelos. Părea atât de nedrept. Femeile arătau atât de frumos, atât de încântător și, pur și simplu, mi-ar fi plăcut să fiu femeie și nu puteam. Nu era o surpriză pentru mine că atunci când întrebam o femeie dacă ar vrea să „revină” ca femeie sau ca bărbat, aproape întotdeauna spunea ca femeie. Unele au spus că le-ar plăcea să fie un tip o zi sau două, dar preferau să fie femei. În ceea ce îi privește pe bărbați, deseori 25% dintre ei spuneau că le-ar plăcea să încerce să fie femeie. Suspectez că ar fi putut fi mai mulți, dar că stigmatizarea bărbaților pentru orice ar fi feminin în viața și mintea lor îi împiedica să o spună. Era atât de greu să fiu înconjurat de lucruri feminine zi de zi, iar toate acele semnale își găsiseră adăpost în mine.

Aveam trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Doi băieți cărora le puteam face față, învățându-i fotbal în grădină, să joace jocuri și să facă lucruri de care se bucură băieții, jocuri de tip aventură și să se murdărească ori de câte ori este posibil. Lucruri pe care le înțelesesem în copilărie. Când s-a născut fiica noastră, m-am simțit panicat, fiindcă nu prea aveam idee cum să cresc o fată și ce să fac cu ea. Soția mea, fiind asistentă medicală, a fost uimitoare și m-a învățat multe. Fiica noastră era o bucurie pentru noi și îmi plăcea să-i cumpăr păpuși și să-i fac gusturile, deși am încercat să nu o răsfățăm, fiindcă era prima fată printre rudele mele de mulți ani! Îmi era teamă că, atunci când va crește și va deveni femeie, nu voi face față să o văd devenind o persoană frumoasă (cum și este acum!), având propriile mele dorințe de a fi femeie în interior. Nu am vrut să rănesc pe nimeni și speram, în taină, tăcut, că într-o zi dorințele se vor estompa, atunci când voi înainta în vârstă și, speram eu, aveam să devin mai înțelept.

Îmi începusem propria afacere cu câtva timp în urmă. Era internațională și aveam oportunitatea de a călători mai mult. La început m-am bucurat doar să călătoresc, să văd locuri noi și să am parte de priveliști noi și sunete noi. Pe atunci, aveam cincizeci și unu de ani, iar călătoriile mele peste ocean înmulțindu-se, aveam o dorință puternică de a mă costuma. Rezistasem un timp îndelungat, iar lupta pe care o duceam era dură și singuratică. Apoi, într-o zi când mă aflam de cealaltă parte a oceanului, pe când mă plimbam singur pe drumul către piață, am văzut o rochie frumoasă, verde, fabricată pe plan local. Înainte de a realiza ce făceam, am cumpărat-o. M-am întors rapid în camera mea și am încercat-o. A fost ca și cum m-ar fi lovit o avalanșă și m-am simțit presat să-mi cumpăr și alte lucruri pentru femei. Am ieșit în oraș și am cumpărat alte câteva lucruri, în principal îmbrăcăminte și accesorii. Am rămas în cameră un timp îndelungat, m-am costumat și m-am privit în oglindă. A fost ca și cum adevărata mea ființă ieșise în sfârșit la suprafață. Acesta eram eu; vroiam să fiu așa tot timpul.

În următorul an, fiindcă am călătorit tot mai mult, mi-am luat o cantitate impresionantă de haine și accesorii noi cu mine. Mă costumam în camerele de hotel. Am cumpărat machiaj special, care să-mi ascundă urmele de barbă, de la un magazin de travestiți din Londra și aveam o perucă frumoasă și scumpă. Îmi plăcea să aleg machiajul și să petrec timp hotărând ce să port și cum să fac ca totul să se asorteze sau să se potrivească. Mă plimbam costumat în preajma hotelurilor și credeam că mă voi potrivi în decor. Nu am avut parte de priviri întrebătoare, iar asta m-a încurajat. Odată întors acasă, am început să merg la un salon de înfrumusețare și am fost epilat cu ceară din cap până în picioare. Terapeuții de la salon au acceptat, deoarece societatea devenise foarte liberală în modul său de gândire, iar homosexualii și travestiții erau acceptați deschis în societate și aveau dintr-odată drepturi. M-am dus chiar la un centru pentru travestiți din Londra pentru lecții de machiaj, unde purtam haine frumoase de zi cu zi pentru femei. M-am urcat în metrou și îmi amintesc că îmi etalam cu mândrie brățara de aur de la gleznă. Mersesem atât de departe. Atât de departe încât nu puteam da înapoi, eram ca fermecat și m-am convins cu ușurință pe mine însumi că eram cu adevărat femeie și arătam ca atare. Acceptabilitatea în locurile publice însemna totul pentru mine. Eram prins în capcană în trupul meu îngrozitor, iar femeia dinăuntru țipa ca să iasă de acolo. Mă durea.

Familia mea a văzut schimbarea. Soția mea ura ce devenisem și ce făceam. Mi-am asumat și mai multe riscuri. Eram în propria mea lume, iar femeia dinăuntru îmi controla viața și gândirea. Vroiam să merg la cluburi de travestiți/homosexuali pentru a mă asocia cu alții ca mine, ca să putem vorbi și să ne înțelegem unul pe celălalt. Aveam nevoie de companie. Familia nu mă înțelegea; nu puteau să realizeze că persoana dinăntru era cea reală, de ce nu puteau vedea asta? De ce nu înțelegeau? Era atât de simplu! Adevăratul meu sine era pe cale să apară într-un nou rol. Plănuiam să mă mut într-un apartament închiriat, unde să-mi trăiesc noua viață. Ei mă rețineau. Chiar am contactat pe cineva pe intermet care era travestit. Aveam nevoie de acest nou tip de companie. Aveam nevoie de simpatie și înțelegere. Să scap de stilul de viață masculin era la îndemâna mea. Planurile erau făcute, iar în curând adevărata persoană care eram înăuntru, speram eu, avea să fie și în exterior. De-abia așteptam.

Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, este nevoie să vă duc înapoi în anul 1975. Ne-am căsătorit în 1974, iar eu locuisem de cealaltă parte a oceanului optsprezece luni, începând din 1970. Anglia trecea printr-o perioadă dificilă, ziua de lucru era de trei zile, minerii și alții erau în grevă, sindicatele cereau țării o mulțime de bani, iar lucrurile păreau sumbre. Am convins-o pe tânăra mea mireasă să emigreze cu mine. I-am povestit despre stilul de viață minunat de acolo, despre răsăritul de soare și oportunitățile utopice. Am părăsit Regatul Unit în 1975.

Un vechi prieten de școală și soția lui ne-au întâlnit și ne-au luat prin surprindere. Îl cunoșteam din anii de școală, dar nu eram apropiați. Ne înțelegeam de minune acum, iar toți patru ne bucuram unul de compania celuilalt. Apoi lucrurile au mers prost pentru mine și soția mea. Ne-am pierdut economiile, încercând să cumpărăm o casă. Slujbele noastre nu erau ce ne așteptasem. Soția mea era gravidă cu un copil neplanificat. Ne lovise dezastru după dezastru. Nu știam ce să facem sau cum să facem față. Prietenul meu vorbise cu mine despre creștinism, dar eu îl ridiculizasem. A încercat să ne ducă la biserica lui, dar i-am spus că vroiam să ne îmbunătățim viața, nu să ne-o înrăutățim. În timp ce viața noastră mergea în jos, iar noi ajunsesem foarte jos, el ne-a cerut din nou să mergem la biserica lui și, cu foarte mare reticență, am fost de acord să mergem.

Biserica lui era una dintre primele din Africa unde negrii, mulatrii și albii se puteau întâlni și asocia. De obicei erau segregați. Predicatorul a vorbit despre un Mântuitor iubitor, Cineva care putea să ajute în cele mai îngrozitoare circumstanțe, un prieten pentru totdeauna. Cineva care putea să ierte tot ce făcusem greșit și care putea să ne schimbe. A fost ca și cum îmi vorbea numai mie. M-am întrebat dacă se postase acolo doar ca să-mi vorbească mie. Dar, odată cu trecerea săptămânilor, am devenit fascinat și am dorit să aud mai multe. Da, aveam nevoie de o oarecare alinare din circumstanțele din prezent, dar omul vorbea despre prezent și eternitate. Și era o ofertă din Biblie, iar Omul Isus Cristos era incredibil, și mă întrebam de ce nu mai auzisem despre asta înainte. La urma urmei, fusesem la biserică înainte și frecventasem școala duminicală (până am fost dat afară de acolo!), deci de ce acum, de ce în momentul acela, de ce, de ce?

Într-o sâmbătă seara avea loc o slujbă specială în oraș. Era o slujbă de evanghelizare și închiriaseră o sală de teatru, deoarece biserica ajunsese atât de populară și devenise prea mare pentru clădirea pe care o avea. Ne-am dus soția mea, doi prieteni și eu. În seara aceea, mesajul a fost plin de putere și m-a lovit cu putere. Am auzit despre nevoia de a mă îndepărta de tot ce era greșit în viața mea, că Isus Cristos mă aștepta, PE MINE!, să mă predau Lui, că trebuia să mă pocăiesc de toate fărădelegile și să am o relație de dragoste permanentă cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Era gratuit și era pentru mine. Predicatorul a făcut o chemare, iar oamenii au fost invitați să vină pe intervalul dintre scaune și să îngenuncheze în față pentru rugăciune și o schimbare a vieții. Locul era aglomerat, atmosfera intensă, era ceva în acel loc ce nu puteam înțelege, dar dacă Dumnezeu era la lucru, cine eram eu ca să-L refuz? Corpul îmi tremura, eu mă cutremuram și îmi amintesc că i-am murmurat soției mele cuvintele: „Trebuie să cobor, vii?” A spus că nu și înainte de a realiza ce se întâmpla, m-am întors și am mers pe intervalul în pantă dintre scaune până în față. Un bărbat mi-a zâmbit și m-a invitat să îngenunchez. S-a rugat peste mine și pentru mine. Am spus AMIN ca și cum niciodată înainte nu aș fi spus-o din convingere. Am știut că mi se întâmplase ceva. Am simțit o schimbare, nu era doar emoția, nu erau doar lacrimile, era o libertate, un sentiment și un avânt al noutății. Încă tremurând, m-am întors pe interval și m-am alăturat soției și prietenilor mei.

Ei m-au îmbrățișat, iar acela a fost unul din cele mai mărețe momente ale vieții mele. În trei săptămâni, soția mea văzuse deja o asemenea schimbare în mine, încât a dorit să-și predea și ea viața lui Cristos, și a făcut-o în noua clădire a bisericii. A fost unul din cele mai minunate momente din viața noastră împreună. După o lună, ne-am îmbarcat pe o navă cu destinația Anglia. Pierdusem tot ce luasem cu noi, dar dobândisem mântuirea.

Îmi dau seama că vă gândiți, ei bine, dacă a devenit creștin și a fost o experiență care i-a schimbat viața, de ce au continuat acele sentimente? Tot ce vă pot spune este că, dacă nu aș fi devenit creștin, dorințele m-ar fi luat în stăpânire mai devreme și mi-aș fi distrus viața și căsnicia. Nu există îndoială în mintea mea că aș fi fost deja divorțat, aș fi pierdut tot ce îmi era drag în termeni de familie și aș fi fost o persoană singuratică, disperată. Cristos m-a ținut strâns de ai mei.

Dar, chiar fiind creștin, diacon în biserică, lider de tineret și un membru dedicat, implicat în multe evenimente din biserică, Diavolul nu era departe de mine. Cunoștea care era pentru mine călcâiul lui Ahile. Știa când să atace. De ce am cedat atunci și am cumpărat acea rochie de cealaltă parte a oceanului? Ce m-a constrâns? A fost un moment de slăbiciune. Diavolul a profitat de oportunitate, iar eu am cedat. Vroia să mă vadă împlinindu-mi dorințele reprimate în ultimii cincizeci de ani. Totul a venit atât de repede, ca un val de maree, într-un moment nu era nimic, în următorul, o maree uriașă, cât un munte, de emoții și dorințe înăbușite, de emoții incontrolabile; fata dinăuntru, reprimată în toți acei ani, se năștea. Chinul dinăuntru a dat pe dinafară, iar viața a devenit un montagne russe.

Familia mea era evident preocupată. Vedeau schimbările. Pierdusem în greutate, sprâncenele îmi erau pensate, tabletele pe care le luam făcuseră să-mi crească sâni mici, iar unghiile îmi erau frumos tăiate și cu manechiura făcută și mai erau și altele. Soția mea ura asta. Fiul meu macho, lucrător dur la un sit arheologic, mi-a vorbit cu lacrimi în ochi, urând ceea ce devenisem și disperat să mă ajute. Fiica mea îl iubea pe cel care fusesem în trecut, nu noua creatură care devenisem. În câteva zile, situația devenise deja critică. Soția mea vorbise cu pastorul meu (un bun prieten, care îmi cunoștea povestea), care a trecut pe la noi. Mi-a spus lucruri de bun simț; în livingul nostru, mi-a spus fără echivoc ce îi făceam familiei mele, iar eu am râs. Nu a fost un râset normal. A fost un râset sinistru. Am simțit cum o răceală cobora peste mine, știam ce era, iar după aceea ei mi-au spus că l-au auzit pe Diavol în acel râset. Mă luase în stăpânire, eram dependent de obsesia mea, eram orb la adevăr și consecințe, totul se reducea la mine, la mine, la mine. Știam că trebuia să iau o decizie uriașă, fie să cedez fetei dinăuntru, fie să pierd lucrurile la care lucrasem atât de mult în toți acei ani. Bătălia s-a dezlănțuit. Eram epuizat, nu eram în stare să controlez lupta, iar lucruri mai puternice decât mine erau la lucru. Forțe mai adânci și mai întunecate și mai inflamatoare urlau încoace și încolo pe câmpul de luptă care devenise întreaga mea ființă, trupul, mintea și sufletul meu.

În următoarele zile am fost nevoit să înfrunt realitatea. Soția mea iubitoare de aproape treizeci de ani era pregătită să mă scoată din căminul familiei; trebuia să aleg între ea, familie și profundele mele dorințe. Năvala bruscă a emoțiilor mă rostogolea înainte și înapoi. Ceva trebuia făcut, dar ce? Eram destul de curajos să mă schimb, merita, cum rămânea cu femeia ascunsă dinăntru? Îmi iubeam soția și copiii și le dăruisem tot ce putusem. Eram foarte apropiați și ei însemnau totul pentru mine, dar și EA înseamna totul pentru mine. Durerea pe care o simțeam în trup și minte creștea. Afacerea mea suferea, îi făcusem nefericiți pe cei pe care îi iubeam, iar singura fericire pe care o aveam era să știu că femeia dinăuntru vroia să fie liberă.

Trebuia să fac ceva și încă repede. Aveam numai o zi sau cam așa ceva înainte de a fi nevoit să mă mut, deoarece familia nu mai putea suporta enorma încordare. Le afecta viețile în moduri pe care nu le puteam vedea, nici înțelege. Eram atât de obsedat de mine însumi, încât nimic altceva nu conta. L-am sunat pe pastorul meu și i-am cerut să-l vizitez la birou. Soția și fiica mea au venit și ele. Le-am spus că am luat o decizie. Eram gata să mă tăgăduiesc pe mine însumi și să mă lepăd de dorințele mele și să mă pocăiesc, să-I dau înapoi unui Dumnezeu generos și iubitor toate păcatele și gândurile mele și să părăsesc tot ce exercita o strânsoare atât de puternică asupra mea. Pastorul mi-a dat mult de furcă. Vroia asigurări că nu mă jucam doar, că eram sincer și doritor să o fac. A spus că nu se va ruga pentru mine până nu aveam să mă decid cu adevărat să mă schimb. M-am gândit îndelung. O luptă se dezlănțuise înăuntrul meu, o luptă se ducea în mintea mea, lucruri neînțelese urlau în mine, vroiam să îndrept lucrurile cu Dumnezeu, vroiam un nou început, dar cum puteam să îi dau EI drumul? Eram făcut praf și am spus cu glas tare: „Da, vreau să mă schimb, trebuie să o fac acum, te rog, roagă-te pentru mine, pune-ți mâinile peste mine, ajută-mă acum! Acum ori niciodată.” A văzut că mă gândisem bine la problema mea, care numai acum realizez că era de natură demonică. Cu ochii în lacrimi, am îngenuncheat pe podeaua biroului, mă înecam, forțele îmi spuneau să nu o fac, să plec de acolo; libertatea de a fi femeie mă aștepta, la urma urmei, progresasem atât de mult. Am ripostat, am strigat, m-am pocăit, am mustrat ce se întâmplase în viața mea. Încăperea se clătina, lupta se dezlănțuia cu furie, apoi, când și-a pus mâinile peste mine, am simțit o eliberare, o schimbare. Eu tremuram, soția și fiica mea erau în lacrimi și le-am cerut forțelor care mă conduceau să plece, astfel încât Cristos să domnească iar pe deplin și pentru totdeauna. Nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat. Cine o face când se află în luptă? Îmi amintesc că pastorul m-a uns cu ulei și că uleiul se scurgea în jos pe capul și hainele mele. Rugăciunile s-au domolit. Eram o epavă.

Povestea mea se apropie de sfârșit. Toate acestea s-au întâmplat cu optsprezece luni în urmă. Am părăsit biroul și, cu toate că soția și fiica mea erau sceptice (deoarece mă mai văzuseră înșelându-le așteptările), știam că eram schimbat. Nu mă mai puteam aștepta vreodată să mă bucur de încredere din partea lor, așa cum mă bucurasem înainte, și trebuia să trăiesc cu asta. Le-am dat geamantanele cu rochii, îmbrăcăminte, machiaj etc. S-au simțit dezgustate și să o fac a fost important pentru mine. A trebuit să scap de tot ce mă ținuse prins. S-au debarasat de lucrurile acelea. Am încetat să-mi fac manechiura și mi-am tăiat unghiile scurt, mi-am lăsat o barbă scurtă. Mi-am aruncat tabletele și m-am întors de la orice avea de-a face cu dorințele mele. I-am cerut pastorului un verset la care să mă uit în fiecare zi, bucurându-mă de noua mea libertate ca bărbat, tată și soț. Am pus o bucată de hârtie cu versetele încurajatoare lângă pat, versete pe care le citeam în fiecare dimineață când mă sculam din pat. Știam că femeia dinăuntru era moartă. Puterea lui Cristos o distrusese și distrusese și tot ce simboliza ea.

Optsprezece luni mai târziu, Diavolul încă încearcă să mă convingă, dar știe că nu voi mai păși pe acea cale, deoarece consecințele asupra familiei mele ar fi imense. Dau socoteală față de câțiva oameni și mă bucur de masculinitatea mea. Consecințele păcatului sunt îngrozitoare. Păcatul aproape că mi-a distrus familia și viața individuală a membrilor familiei mele, afacerea mea, pe unii din familia bisericii mele, pe prietenii mei și pe mine. Țelurile mele personale ar fi distrus un număr incalculabil de vieți. Am fost orb la asta. Cum Îl laud și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea și răbdarea Lui față de mine! M-a adus înapoi și Îi sunt atât de recunoscător! Viața are sens și este din nou plină de culoare. Familia mea înflorește, iar lucrurile care mă înconjoară sunt desăvârșite. Sunt foarte norocos.

Ai avut o experiență similară? Povestea ta a fost diferită de a mea? Sunt un succes fiindcă cei care m-au iubit au rămas lângă mine. Celor care m-au consiliat le-a păsat de mine și mi-au arătat o soluție. Dumnezeu, tatăl meu, a vrut să îndrept lucrurile cu El. Dar una peste alta, a trebuit să fiu dornic să mă schimb, iar aceasta a reprezentat partea cea mai dificilă. Dar odată ce m-am decis, iar lupta a fost dusă și câștigată, nimic nu s-a putut compara cu libertatea și eliberarea din strânsoarea Diavolului și cu minunata realitate de a mă bucura din nou de viață și familie.

Îți mulțumesc că ai citit această poveste foate lungă. Este povestea mea și este foarte specială pentru mine. Sper să te ajute și pe tine. Întotdeauna există sepranță. Dacă ești creștin și te-ai poticnit, Dumnezeu te vrea înapoi; relațiile pot fi reparate, ceasul nu poate fi dat înapoi, dar tu te poți întoarce înapoi. Tu ești cheia.

„Noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, VEŢI TRĂI.” (Romani 8:12-13)

Alegerea este a ta. Te încurajez să te întorci și să lupți din greu și VEI TRĂI.

Sam

[Sam, Sam’s Story. Copyright © 2011 Keith Tiller & Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Misiunea poate fi contactată pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

Găsirea alinării – O mărturie despre travestire

Găsirea alinării – O mărturie despre travestire

Toți ne aflăm în călătoria descoperii de sine. Pentru mine, călătoria aceasta a implicat o perioadă de travestire și de găsire a alinării în dragostea profundă a lui Dumnezeu.

Când a început totul? Îmi amintesc cum mi-am pictat fața cu acuarele și i-am deschis ușa din spate celui mai bun prieten al meu, probabil că aveam cam opt ani pe atunci. El nu a spus nimic – probabil nu a observat. Îmi amintesc de un carnaval al cercetașilor cu cavaleri din vechime, iar ceea ce purtam noi arăta ca o rochie – am purtat-o iar și iar acasă și îmi dădea sentimentul că este chiar o rochie. Apoi au venit anii în care am purtat îmbrăcămintea din dulapul mamei mele, pe care o purtase când era tânără și pe care nu o mai purta, și îmbrăcăminte pe care o primise de la alții

Îmi amintesc anii cum încercam să creez silueta unei fete cu cu ajutorul a numeroase perechi de pantaloni și cum mă acopeream cu ciorapi și colanți sub lenjeria de corp. În anii ’60 erau creați pentru a face să pari, destul de credibil, că ai curbele potrivite. Să petrec timp creând, formând, machiindu-mă și transformându-mă în fată un timp oricât de scurt a devenit o adicție pentru mine. Numai pentru mine. O singură dată m-am aventurat afară în grădină, dar nu am fost niciodată văzut de alții. Evitam cu seriozitate rugămintea de a mă îmbraca precum o fată în piese de teatru, dar în secret gândeam că mă putea descurca mai bine decât cei care o făceau.

Simțeam întotdeauna o emoție puternică datorită riscului de a fi descoperit, ascunzându-mă frenetic în toaletă dacă mama venea acasă devreme și strecurând pe rând hainele la locul lor. Plăcerea pe care o simțeam când mă travesteam a ajuns să fie legată de sentimente sexuale odată cu trecerea anilor adolescenței, întărind dorința și satisfacția. Cum ar fi fst să fiu fată? Relația mea cu fetele reale nu erau deloc de succes. Eram băiat – dar confuz și căutând alinare în interiorul meu?

Cum a început? „Dacă ai fi fost fată, ți-am fi pus numele Helen”, mi-a spus mama. Pierduse o fiică la vârsta de patru ani, sora mea vitregă – cumva, am încercat să înlocuiesc acea fiică, în efortul de a o face pe mama să mă iubească și să nu mă pedepsească fizic, așa cum făcea. Tata era tăcut și spunea puține, în special când era prost dispus, după o ceartă cu mama.

Mama m-a întrebat odată: „Pot să te întreb ceva personal?” Am spus „nu”. Poate că știa? Speram că nimeni nu știa! Era secretul meu interior, rușinea mea interioară. Îmi amintesc cum mă îngrijoram în anii adolescenței că dacă aș fi băut un pahar mi-aș fi dezvăluit secretul – nu s-a întâmplat. Când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani, hainele au dispărut. Nu mi-am luat niciuna la mine. Obișnuiam să împrumut articole de îmbrăcăminte din casele unde am stat, returnându-le întotdeauna fără a fi descoperit. Travestindu-mă întodeauna pe ascuns. Visam să mă costumez și să călătoresc cu mașina, să-m shimb hainele pe drum. Nu am avut niciodată curajul de a fi văzut și, cu siguranță, nu „am ieșit din dulap” în niciun mod.

Dorințele de a mă îmbrăca în femeie s-au diminuat pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și au părut să ia sfârșit odată ce am format o relație stabilă cu soția mea actuală, înainte de a împlini treizeci de ani. I-am mărturisit despre obiceiul meu din trecut, iar când am început să studiez serios cum să am o credință creștină activă, mi s-a făcut cunoștință cu Misiunea Creștină de Vindecare. I-am mărturisit unui slujitor creștin și pentru un timp am simțit că m-am confruntat cu teama de Dumnezeu. Părea să fie o eliberare importantă – nu vreau să spun că dorința era cu totul moartă în gândurile mele. Uneori aveam un interes avid pentru departamentele de lenjerie de corp din magazine sau cataloage și pentru îmbrăcămintea folosită pusă deoparte pentru vânzare în scopuri caritabile. Dar m-am împotrivit impulsului de a purta îmbrăcăminte feminină, adaptându-mi numai ocazional, într-un oarecare fel, ținutele masculine.

De-a lungul multor ani, și am acum aproape șaizeci de ani, se părea că rușinea îmi întuneca personalitatea adânc, înăuntrul meu. După ce de numeroase ori mi s-a slujit prin rugăciune creștină, am ajuns acum să fiu de acord că Dumnezeu mă acceptă și nu mă condamnă. Când am devenit conștient de dragostea profundă pe care o are Isus pentru mine, am putut să-mi eliberez durerea dinăuntru. Durerea dragostei neîmplinite din partea mamei și încercarea de a dobândi dragoste printr-un sine fals creat. Am văzut cât de mult vrea să-mi arate Tatăl ceresc „dragostea tatălui”, pe care, în mod clar, nu o primisem de la tatăl meu. Acum știu că sunt un fiu adoptat – inima mea de orfan este pe cale să fie vindecată.

Există momente când uit de dragostea și acceptarea care sunt acolo – când mintea mea încearcă să deruleze vechea înregistrare – dușmanul” vrea să mă simt lipsit de valoare, în afara speranței, rușinat, iar când ești implicat în slujirea creștină cum sunt eu, nu este o cale de urmat. Deci încec să-mi îndrept gândurile la ceea ce este bun și onorabil, și adevărat. La un moment dat, Dumnezeul Cel viu apare pe neașteptate din nou – când Îl găsesc sau, ma degrabă, când mă găsește El pe mine. Mă simt restaurat, știind că numai în Isus sunt pe deplin liber, așa cum spune imnul: „Harul Lui m-a adus în siguranță până acum și harul mă va conduce acasă.”

Dacă ai o credință creștină, poți să cunoști dragostea Tatălui – dacă nu, mă rog cu adevărat să fii ajutat ca să o găsești. Mă aflu încă în călătoria de a-mi găsi propriul sine – anii mei de început chiar au încurcat lucrurile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria. Să știi că ești iubit te poate aduce într-un loc al libertății și speranței vii și îndepărtează anii plini de rușine. Dumnezeu să te binecuvânteze în călătoria ta!

Richard

[Richard, Finding Comfort – A Testimony About Crossdressing. Copyright © 2011 Keith Tiller & Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Misiunea poate fi contactată pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

Crescută sub umbrela LGBT

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz a crescut într-un cămin în care dorințele sexuale ale adulților erau mai presus de nevoile și binele ei. Astăzi ea luptă pentru căsătoria tradițională și pentru dreptul copiilor de a avea o mamă și un tată.

Căsătoria între persoanele de același sex este o chestiune controversată, care atrage atenția multor politicieni și celebrități și căreia i se acordă o atenție deosebită la știri. În timp ce dezbaterea este în plină desfășurare, o problemă centrală este trecută cu vederea, crede autorea și vorbitoarea canadiană Dawn Stefanowicz: cum îi afectează pe copii faptul de a crește într-un cămin în care părinții sunt de același sex?

Multe state permit deja cuplurilor de același sex să adopte copii, o practică ce va fi și mai mult consolidată prin lege, deoarece multe state eliberează certificate de căsătorie cuplurilor homosexuale. Mai mult, unii homosexuali au proprii lor copii din relații heterosexuale anterioare cu persoane de sex opus. Dawn prezintă un punct de vedere rareori auzit în discuțiile publice; tatăl ei a fost implicat activ în stilul de viață homosexual, iar ea se descrie ca fiind „crescută sub umbrela LGBT” [gay, lesbiane, bisexuali și transgenderi].

Dawn s-a născut în Toronto. Tatăl ei a devenit un homosexual activ de la o vârstă fragedă. Era un om de afaceri de succes. Dorind copii, s-a căsătorit, iar din relație s-au născut Dawn și cei doi frați ai ei, unul fiind geamăn cu ea. După ce Dawn și fratele ei au fost concepuți, tatăl lor a pus capăt relațiilor sexuale cu soția lui și a căutat relații homosexuale în locuri de întâlnire homosexuale bine-cunoscute din Canada și Statele Unite. Dawn era adesea dusă în multe din acele locații, chiar când era copil. Tatăl ei a avut numeroși iubiți homosexuali și i-a adus în familie. La vârsta de cincizeci și unu de ani, în 1991, a murit de SIDA.

Astăzi Dawn locuiește în Ontario, Canada. Este contabil autorizat, creștină, apărător public al copiilor care cresc în cămine cu cupluri de sex opus căsătorite și apărătoare vocală a căsătoriei tradiționale. Este căsătorită de douăzeci și opt de ani cu un bărbat și are doi copii adolescenți. În anul 2007 a publicat Ieșind dintr-o situație dificilă: Impactul creșterii și educării copiilor de către părinți homosexuali, o carte despre exeperiența ei de a fi crescut în lumea LGBT. Cu ocazia celei de a cincea aniversări de la apariția cărții ei, a discutat cu revista Raportul Lumii Catolice.

Jim Graves: De ce ai decis să împărtăşești în cartea şi prelegerile tale publice povestea creșterii tale „sub umbrela LGBT”?

Dawn Stefanowicz: M-am simţit îndatorată. Am depus mărturie în faţa Comitetului Afacerilor Legale şi Constituţionale ale Senatului Canadian la Ottawa în 2004, pentru a-i convinge să nu includă „orientarea sexuală” în legea delictelor bazate pe ură, din cauza restricţionării libertăţii de exprimare şi a libertății religioase. Mai târziu am depus aceeaşi mărturie în fața conducerii unei școli. Aproape imediat, activiştii „gay” care fuseseră aduşi cu autocarele – și ar trebui să spun că îmi displace termenul „gay”, dar este atât de folosit în zilele noastre, încât îl voi folosi – au început să strige la mine în timp ce îmi ţineam cuvântarea, că nu se mai putea auzi ce spuneam. Am fost întreruptă de o mulţime de ori. Am fost îngrijorată pentru propria-mi siguranţă, așa că am rugat un gardian de pază să mă însoţească până la maşină. Am mers acasă şi am început să scriu cartea. Vroiam să-mi împărtăşesc experienţa de a fi fost crescută într-un cămin cu părinţi de acelaşi sex.

Graves: Un lucru pe care îl accentuezi este că nu ai observat niciodată o relaţie monogamă în familia ta.

Stefanowicz: Corect. Pentru copiii ca mine, doar fiindcă părinţii sunt „parteneri”, nu înseamnă că sunt și monogami. Monogamia în comunitarea de homosexuali înseamnă „monogamie în serie”, adică ai un singur partener pentru câteva luni şi apoi mergi mai departe sau eşti într-o singură relaţie, dar simultan ai parteneri multipli. Studiile arată că majoritatea relaţiilor masculine homosexuale devin deschise încă din primul an. Un articol recent publicat în New York Times a confirmat acest fapt – 50% dintre „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex devin deschise, adică se „deschid” spre alţi parteneri sexuali încă din primul an. Tatăl meu putea fi într-o relaţie de „angajament” pe termen lung cu partenerul lui, dar exista o înțelegere cu partenerul lui că vor exista relaţii sexuale și cu alții.

Pe când creşteam, nu eram înconjurată de cupluri heterosexuale obişnuite. În casa noastră erau partenerii tatălui meu şi alţi prieteni ai lui, iar ei mă luau adesea la locurile de întâlnire ale comunităţii LGBT. Eram doar un copil, dar am fost expusă la activităţi sexuale făţişe. De exemplu, pe când aveam doar nouă ani, tata m-a luat cu el la un magazin erotic din centrul oraşului. A motivat că vrea să fiu expusă sexualităţii devreme în viaţă, ca să nu fiu pudică. Nu exista nicio intimitate în privinţa sexualităţii. Sexul era ceva foarte public; era parte a culturii homosexuale.

Mă lua să văd şi lucrări de artă ale artiştilor homosexuali, ale căror picturi şi sculpturi integrau simboluri falice. Mă lua chiar pe plajele de nudişti unde se întâlneau bărbații homosexuali. Vroia chiar să mă dezbrac şi eu, dar nu am făcut-o. În locuri ca acelea bărbaţii se „pescuiau” reciproc, propunându-se unul altuia pentru sex. Existau locuri prin apropiere unde puteai merge să faci sex. Exista o întreagă reţea; dacă venea poliţia, se anunţau unul pe altul şi se opreau din activitatea sexuală.

Toate acestea erau înaintea erei internetului, dar tot exista o reţea incredibilă pe care o folosea comunitatea homosexuală pentru a se informa despre locurile de întâlnire unde puteau merge pentru o „partidă rapidă de sex”. Astfel de locuri puteau fi plaje publice, săli de sport sau chiar parcuri din apropierea locurilor de joacă pentru copii. Tatăl meu mergea în căutare de parteneri sexuali în diferite locații peste tot în Canada. Îi plăcea să vină şi în Statele Unite; oraşele lui favorite erau San Francisco, Miami şi Fort Lauderdale. Căuta parteneri sexuali în locuri publice, găsea pe cineva în doar câteva minute și mergea undeva apoi pentru a face sex.

De altfel, tata deţinea şi un apartament în centrul oraşulul, lângă biroul său, unde putea întâlni pe cineva pentru sex rapid.

Odată, pe când eram prin clasa a zecea, am fost încântată fiindcă tata a venit la şcoală pentru a mă vedea cum cânt în orchestră. Nu o mai făcuse niciodată. I-am văzut ochii holbaţi când a văzut băieţii adolescenți cântând pe scenă cu mine. Atunci mi-am dat seama că nu se afla acolo pentru mine, ci ca să găsească bărbați tineri.

Graves: Cu timpul, când ai crescut, tatăl tău te-a folosit și ca „momeală” pentru a atrage bărbaţi cu care dorea să aibă sex.

Stefanowicz: Da. Mă îndemna să mă îmbrac provocator, să port o anumită bluză scurtă, şi mergeam astfel împreună în căutare de parteneri sexuali în locuri publice. Un bărbat se poate identifica drept homosexual, dar tata ştia că lor le plăceau şi tinerele frumoase şi atractive. Sau puteam fi un mod de a atrage atenţia bărbaților bisexuali sau heterosexuali.

Tatălui meu îi plăceau bărbaţii bine îmbrăcaţi, curaţi și respectabili, care erau mai tineri cu vreo zece ani decât el. Era întotdeauna cu câte un bărbat mai tânăr decât el, niciodată de o vârstă cu el sau mai bătrân. Cunoşteam o grămadă de bărbați homosexuali care aveau o preferinţă pentru băieţi adolescenți care abia ajunseseră la pubertate. Îi căutau în special pe cei vulnerabili, ai căror tați erau absenţi din familii.

Graves: Ai obiectat vreodată la modul în care tatăl tău te folosea astfel?

Stefanowicz: Nu-mi plăcea, însă eram devastată. Vroiam să-i fac pe plac şi să petrec timp cu el. De fapt îi căutam dragostea şi căutam să fiu acceptată de el. Dar în schimb trebuia să-l accept eu pe el.

Graves: Iar tatăl tău a adus mulţi bărbaţi în casa voastră pentru sex.

Stefanowicz: Da. Asta a fost copilăria mea într-o mediu homosexual. Nu era un mediu sigur pentru creşterea copiilor. În primul rând, ești expus la multe boli. Nu ştiu cum să mă exprim altcumva: sexul homosexual este mizerabil şi dezordonat. Vedeam cearșafuri murdare, acoperite de spermă, materii fecale şi gel lubrifiant. Prezervativele nu făceau parte din decor. Nu se ştia de SIDA pe atunci. De fapt, ani de zile mai târziu, când i-am împărtăşit medicului meu de familie cum am crescut, m-a trimis să fac aceleaşi analize la sânge pe care le făceau cei care erau implicați în relații homosexuale.

Diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau pentru o vreme în camera noastră recreaţională. Pe când tata avea vreo treizeci de ani, un tânăr artist în vârstă de optsprezece ani a venit să locuiască cu noi. Aveau o relaţie sexuală, dar mergeau şi singuri la agăţat de bărbaţi. Aduceau bărbaţi acasă pentru sex în grup. Ochii mei de copil au văzut o grămadă de lucruri. Nu era o imagine frumoasă sau roză.

Fratele meu geamăn a văzut odată o partidă de sex în grup. Nu înţelegea cum de tata putea săruta alţi bărbaţi, dar nu-i putea arata afecţiune lui.

Graves: Ai fost abuzată sexual?

Stefanowicz: Am imagini de abuz sexual în mintea mea; am avut coşmaruri despre asta. Mama mi-a confirmat că am fost abuzată sexual de tata pe când eram bebeluș, dar nu a putut să confirme imaginile din mintea mea în care eram cu tatăl meu și cu alți bărbați. Mulţi alţi copiii, care sunt acum adulți, care provin ca și mine dintr-un mediu homosexual, mi-au impărtășit că au fost abuzaţi. Există un risc mai mare de abuz într-un astfel de mediu.

Graves: Au fost partenerii tatălui tău drăguţi cu tine?

Stefanowicz: Câteodată găteau pentru mine, mă ajutau la lecţii sau mă duceau la anumite activităţi. Dar nu se aflau în casa noastră pentru mine sau pentru fraţii mei; erau acolo pentru tata. Şi eu, şi fraţii mei simţeam că nu eram importanți. De altfel, chiar dacă diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau cu noi pentru o vreme, ei nu au fost niciodată pentru noi ca un părinte sau ca un membru de familie.

Ar trebui să adaug că eu, ca femeie, nu m-am simţit valorizată, apreciată sau iubită. Era un mediu înjositor pentru mine. Am văzut multă confuzie privind identitatea sexuală; de exemplu, câteodată tata se îmbraca în haine de femeie. Sau îl vedeam pe câte unul dintre partenerii tatălui meu că adopta un rol de „pseudofemeie”.

Graves: Ai fost martoră la moartea multora dintre ei.

Stefanowicz: Da. Unii dintre prietenii tatălui meu s-au sinucis. Alţii au murit de SIDA. L-am văzut cu ochii mei chiar pe tatăl meu murind de SIDA.

Graves: Unde a fost mama ta în tot acest timp?

Stefanowicz: Mama a fost grav bolnavă de diabet cronic de la vârsta de optsprezece ani. Era de altfel şi o persoană slabă. Se simţea rănită şi singură, dar nu se opunea pe faţă la ceea ce se întâmpla. Vedea anumite lucruri şi pleca. Din cauza bolii şi pasivităţii ei, încă de la vârsta de opt ani aveam o mulţime de responsabilităţi. Majoritatea gătitului şi curăţeniei cădea în sarcina mea.

Când s-au căsătorit, tata nu a avut nicio intenţie să-i fie credincios; s-a căsătorit cu ea doar pentru că vroia copii. După ce eu şi fratele meu geamăn ne-am născut, relaţiile lor sexuale au luat sfârşit.

Mama îl însoțea pe tata în vizitele lui în subculturile LGBT. De fapt, ea însăşi s-a implicat într-o relaţie cu o femeie, cam în perioada adolescenţei mele. Îmi amintesc că îi vedem pe partenerii tatălui meu cum îi aranjau mamei părul, i-l pieptănau sau i-l puneau bigudiuri.

Graves: Îţi urăşti tatăl?

Stefanowicz: Nu, întotdeauna l-am iubit pe tata, chiar dacă ce a făcut mi-a cauzat atât de mult stres, singurătate şi coşmaruri. Eram supărată pe tata din cauză că a pus nevoile lui mai presus de persoana mea. Simţeam întotdeauna riscul de a fi înlăturată, așa cum i-a înlăturat pe mulţi dintre partenerii lui. Îi căutam doar dragostea, dar el nu putea exprima afecțiune față de mine.

Când era pe moarte, m-am rugat într-un mod special pentru el. Vroiam să-l iert şi să capăt şi eu pace. Într-adevăr, l-am iertat.

Graves: Cum au fost ultimii săi ani?

Stefanowicz: Îi era dificil să se deplaseze, deci îi era greu să meargă în zonele în care putea căuta parteneri sexuali în locuri publice. SIDA i-a cauzat pete violete pe faţă şi pe corp, pe care încerca să le ascundă cu cosmetice, cămăşi cu mâneci lungi şi pantaloni. A început să slăbească şi şi-a pierdut energia. Ştia că se afla în faţa unei situaţii grave. Se simţea singur, de aceea încercam constant să-i spun că-l iubesc. Câteodată nu vroia să aibă nimic de-a face cu mine. Dar am învins până la urmă. În timp, mi-a împărtăşit neliniștile sale interioare. A fost abuzat sexual când era copil; tatăl lui a fost un alcoolic violent. A fugit de acasă la cincisprezece ani. Asta m-a ajutat să-l înţeleg şi să-l iert. Știam că nu mă puteam elibera dacă nu-l iertam.

Totuși, încă mai aveam resentimente faţă de partenerii tatălui meu, în special faţă de ultimul. El şi tata au avut o relaţie „deschisă” timp de paisprezece ani. Mama nu era prezentă, el era cel care îl îngrijea pe tatăl meu. Tata era destul de înstărit, iar el ştia că putea obţine averea tatălui meu când acesta avea să moară. Niciunul dintre partenerii tatălui nu a fost ca un părinte adoptiv pentru mine; de fapt, eram ofensată că tata petrecea prea mult timp cu ei, şi nu cu mine. Ultimul său partener a murit de SIDA în 1996.

L-am văzut pe tata cu o zi înainte de a muri. Era puternic anesteziat cu calmante şi în dureri cumplite. M-a recunoscut cu greutate. I-am ţinut mâna. Tata i-a zis partenerului său: „Spune-i că o iubesc.”

Am observat și că tata încă mai păstra o poză cu o barcă pe o mare liniştită pe care o cumpărasem pentru el cu mulţi ani în urmă. Am fost mulţumită că încă o păstra. Asta mi-a arătat că o preţuise. M-am rugat ca tata să capete pacea descrisă în tablou.

Graves: Iar acum, fiind adultă, ţi-ai revenit din experiențele negative ale copilăriei?

Stefanowicz: Pe la vârsta de treizeci de ani am făcut treisprezece luni de terapie. Zeci de ani am experimentat insecuritate, depresie, deprivare de somn şi confuzie sexuală. Vindecarea mea a inclus confruntarea cu realitatea şi iertarea.

Graves: Cum a fost primită cartea ta?

Stefanowicz: Mulţi o susţin. Peste cincizeci de copii crescuţi în cămine cu părinți de acelaşi sex, care sunt acum adulți, m-au contactat, identificându-se cu experienţele mele. Bărbaţi care trăiesc în stilul de viață homosexual mi-au scris căutând răspunsuri. „Cum pot părăsi comunitatea homosexuală?”, mă întreabă ei, „fără suportul familiei sau al comunităţii de care am nevoie?” Ei caută dragoste, compasiune şi ajutor. Le spun că nu trebuie să meargă pe acelaşi drum ca tatăl meu.

Aceşti oameni recunosc că s-au gândit doar la ei când s-au implicat sexual în relaţii cu alţi bărbaţi. Nu au văzut că alegerile pe care le fac îi rănesc pe alţii. Se bucurau doar de plăcerea de moment şi ignorau consecinţele. Iar femeile care se confruntă cu probleme lesbiene mă întreabă adesea despre mama.

Graves: Ce le spui criticilor tăi?

Stefanowicz: Mulţi sunt amăgiţi de acceptarea homosexualităţii în cultura noastră. Nu se gândesc la implicaţiile pe termen lung pe care acest mod de viaţă le are asupra copiiilor. Dacă sunt critici răutăcioase, nu le răspund. Dacă sunt respectuoase, le răspund. Le spun că tatăl meu nu a găsit niciodată fericirea. Le fac cunoscut că îmi pasă de ei, că le înţeleg circumstanţele şi că am compasiune faţă de ei. Le spun că trebuie neapărat să găsească suport într-o comunitate în care să poată fi oneşti, să caute iertare şi să găsească mântuire prin Cristos.

Graves: Mulţi critici susțin că nu toți homosexualii trăiesc o viață de promiscuitate ca tatăl tău.

Stefanowicz: Este adevărat. Dar dacă te asociezi cu comunitatea homosexuală, există un risc mai ridicat de a te implica sexual cu parteneri multipli. Studiile indică un nivel înalt de promiscuitate la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi, iar incidenţa bolilor cu transmitere sexuală continuă să fie mult mai ridicată la bărbații care fac sex cu bărbați. Tatăl meu nu a fost unic în căutarea de parteneri sexuali în locuri publice; sunt mulţi alţi bărbaţi care au o energie nesfârşită în a se azvârli în legături amoroase de moment.

Graves: Ai fost, de asemenea, în contact cu misiunea catolică Courage pentru cei cu atracție față de persoanele de același sex.

Stefanowicz: Da. Cofondatorul său, Părintele John Harvey, a fost incredibil de suportiv față de mine. M-a numit o femeie curajoasă fiindcă mi-am făcut cunoscută povestea.

Graves: Și care este părerea ta despre presiunile care se fac pentru recunoașterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Stefanowicz: Am depus mărturie în faţă oficialităţilor din Canada, Statele Unite şi în alte locuri. Expun pe scurt povestea mea, iar apoi le reamintesc că, din punct de vedere istoric şi religios, căsătoria tradiţională este semnificativă. Este liantul care ţine strâns legate cultura și societatea noastră, stabilind cadrul în care copiii pot fi educaţi cel mai bine într-un mediu sigur.

Apoi este problema monogamiei, despre care am discutat, şi importanța pentru copii de a avea atât un tată, cât și o mamă, de a avea rude de care sunt legaţi la nivel biologic. Identitatea, siguranţa şi sentimentul de apartenenţă ancestrală vin din cunoaşterea mamei nostre şi a tatălui nostru, ceea ce se pierde în uniunile homosexuale.

Fiecare copil doreşte să crească alături de părinţii lui biologici, care să-şi fie credincioşi unul altuia. Copiii nu doresc stresul enorm de a creşte cu părinţi care pun pe primul plan preferințele lor sexuale. Trei decenii din viaţă mi-am văzut tatăl trecând de la o relație sexuală la alta. Aceasta era prioritatea vieţii lui. Un copil nu poate avea nevoile relaţionale şi spirituale împlinite într-un astfel de mediu.

Precum am spus, am fost foarte devastată în copilărie. Să fac lucrurile imorale pe care mi le cere tatăl meu să le fac? Cum să îl onorez pe tatăl meu într-un asemenea mediu? Și cum rămâne cu nevoile mele? Sentimentele mele nu contează, dar sentimentele tatălui meu și ale partenerilor lui contează?

Copiilor nu le pasă dacă lumea este „gay” și prietenoasă, ei vor doar să petreacă timp cu tatăl lor. Au nevoie de o familie stabilă, cu părinți de sex opus căsătoriți, au nevoie de o comunitate şi de o şcoală care să împărtăşească valori comune. Au nevoie, de asemenea, de fundamentele unei credinţe religioase. Sunt într-adevăr atacată de activiști fiindcă promovez această perspectivă, dar nu le răspund cu ură. Grija mea cea mai mare este pentru copii.

Am fost născută sub umbrela comunităţii LGBT. Nu am ales eu asta. Să ies de sub acea umbrelă a fost pentru mine un drum singuratic. Dar faptul că am făcut-o mi-a dat o libertate şi o fericire pe care vreau să le împărtăşesc şi cu alţii.

[Dawn Stefanowicz, Raised Under the GLBT Umbrella. Copyright © 2012 Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu permisiune. Interviul a apărut inițial în The Catholic World Report, www.catholicworldreport.com. Dawn Stefanowicz este autoarea cărții Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting. Jim Graves este un autor catolic care locuiește în Newport Beach, California. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul personal al autoarei, www.dawnstefanowicz.com]

Pntru mărturia lui Dawn Stefanowicz, clic aici!

Prieteni care nu pot să vadă lumina

Felicitări pentru ceea ce faceţi! De curând am cumpărat cartea dv. Contra Curentului. Era nevoie de aşa ceva, poate vor încerca mai mulţi tineri care au astfel de porniri să se oprească.

Efectele homosexualităţii sunt dezastruoase. Am şi eu câţiva amici care au astfel de „îndeletniciri” şi îi văd cum se desfigurează fizic şi spiritual pe zi ce trece. Sunt şi ei oameni, nişte oameni chinuiţi care nu mai pot, iar unii nu mai vor să vadă lumina. Din nefericire, printre prietenii mei sunt oameni care ar trebui să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi victime ale lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe câţiva i-am salvat de la sinucidere, iar pe unul l-am ajutat să se îndepărteze de acest cumplit păcat.

Dumnezeu să vă dea putere să mergeţi mai departe!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Atât de asemănători cu noi, dar totodată atât de diferiţi!

Până în urmă cu doi ani aveam o viaţă normală sau aşa credeam. Auzisem despre homosexuali doar de la televizor. Nu credeam că o să ajung să cunosc vreodată unul până în urmă cu doi ani, când un prieten mi-a spus că este gay. Nu mi-a venit să cred! Nu ştiam ce să fac, tot ce ştiam era că vroiam să fiu lângă el, să îl ajut, să îl ascult.

Cu cât vorbeam mai mult, cu atât am început să văd problemele cu care se confruntă homosexualii. Am început să petrec mai mult timp cu ei. Aşa am ajuns să cunosc destul de mulţi gay, chiar şi travestiţi. Oameni atât de asemănători cu noi, dar totodată atât de diferiţi!

În societate sunt daţi la o parte şi judecaţi, dar nu putem nega că totuşi există, sunt lângă noi, chiar dacă nu la toţi este vizibil din comportament şi îmbrăcăminte.

Cu cât am ajuns să îi cunosc mai bine, cu atât am văzut că foarte mulţi nu îşi doresc un asemenea stil de viaţă, nu vor să fie aşa, dar din diferite motive sau circumstanţe au ajuns să aibă relaţii nesănătoase cu persoane de acelaşi sex. Majoritatea au fost abuzaţi în copilărie, atât sexual, cât şi fizic, nu au avut implicarea ambilor părinţi sau au avut o grijă prea exagerată, o prea mare implicare din partea mamei. Lipsa de comunicare, de afecţiune, sensibilitatea, toate duc la un comportament greşit pentru a găsi ceea ce le-a lipsit în copilărie. Lumea gay este o lume prefăcută, a intereselor de orice fel, o lume plină de durere, deziluzii, autocunoaştere, de dorinţa de fi acceptat şi iubit.

Unii oamenii şi chiar unii creştini au tendinţa de a-i da la o parte, de a-i cataloga şi judeca, în loc de a vorbi cu ei, de a încerca să le întindă o mână de ajutor. Fiindcă mulţi gay caută ajutorul, pe cineva cu care să vorbească, să le dea un sfat, să îi ajute să iasă din lumea lor, pentru că unii chiar vor.

Dacă am încerca fiecare să îi cunoaştem cum sunt ei ca oameni, ar fi mai bine. Să fim lângă ei, să îi sprijinim ca să se schimbe, pentru că da, schimbarea este posibilă, sunt doar etape pe care ei pot să le depăşească. Noi putem doar să fim lângă ei, să încercăm să îi ajutăm, să ne rugăm şi să postim pentru ei, dar Dumnezeu face minuni acolo unde omul e mic.

Să încetăm să fim doar nişte marionete pe scena acestei lumi, să ne facem că nu ne pasă, că dacă nu suntem noi direct implicaţi, nu ne afectează! Nu este adevărat, pentru că mulţi dintre cei dragi nouă, dintre cei care ne înconjoară se pot afla în această situaţie. Ei pot fi fratele, vecinul, prietenul, medicul, avocatul nostru, oricine.

Voi, cei care cunoaşteţi oameni care se confruntă cu această problemă, nu îi judecaţi, nu îi daţi la o parte! Fiţi lângă ei, ajutaţi-i să îşi revină, ascultaţi-i, vorbiţi-le despre Dumnezeu, duceţi-i la biserică, spuneţi-le despre dragostea lui Dumnezeu, cum El a venit în lume şi a murit şi pentru ei, că Dumnezeu îi iubeşte, îi iartă, indiferent cât de mult au păcătuit, indiferent cât ar fi de căzuţi!

Personal nu sunt de acord cu ceea ce fac gay-i, urăsc păcatul în care sunt prinşi, dar îi iubesc pe ei ca oameni. Am ajuns să văd dincolo de ceea ce fac, să văd sufletul lor. Sunt oameni minunaţi, la fel ca noi, cu valoare. Să încercam să îi ajutăm, să le vorbim despre iertare, despre dragostea lui Dumnezeu, despre faptul că se pot schimba, că există iertare, există scăpare, există speranţă, există o viaţă nouă! Doamne, ajută-ne să fim pilde pentru cei din jur!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Dumnezeu începe procesul de vindecare

Cei mai mulți dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuși, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulțumiți să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva aflat la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe altcineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca și cu statulul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este neprefăcută și plină de genul de realități oneste și dure cu care se confruntă mulți dintre participanții la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorința lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa nouă tuturor.

Dragă Garrett,

Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu și cu mie trecem acum prin emoții similare.

Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci și unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbați toată viața. Am dezvăluit oficial că sunt homosexual când aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci și doi de ani am aflat că am HIV. La mai puțin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus în acea zi și mi S-a descoperit într-un mod uimitor, puternic și inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la niște „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor și să mă duc în iad? Adică, ar fi o lepădătură mai puțin de care să se ocupe societatea, nu?

Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat și m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, așa-i? Biserica în care am intrat în acea zi cețoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ce era nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus și Duhul Sfânt. A fost ușor în primele șase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru și jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă și să iau cina cu el, spălam rufele etc. Ok, Ok. Deci nu știam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbați ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viața mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.

Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după șase ani sau cam așa ceva. Am luat deciza să am credință că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esență, dacă învingeam homosexualitatea. Știam că sunt mântuit, dar vindecarea era forța conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga și a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu are importanță că am fost implicat în activitate sexuală cu bărbații aproape douăzeci de ani stranii; nu am avut un gând heterosexual în viața mea, nu am cunoscut nicio altă identitate. Toți prietenii mei erau homosexuali, părinții mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. Ok, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deși îmi iubesc homosexualitatea și nu vreau în mod deosebit să mă despart de ea. Dar pare să fie o înțelegere bună ca să mă vindec de SIDA.

Deci trec câteva luni în care mă rog, învăț despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reușit două săptămâni – nu ești mândru de mine? Am scos complet sexul și pornografia din dieta mea. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credință când am mers la primul test de sânge. Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero și un număr ridicat de CD4. Mă așteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat știrea șocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranță, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curățit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi acest păcat, Dumnezeule! Voi fi unul dintre acei călugări a căror viață nu este complicată de dorința sexuală, promit!

Aceasta, prietene, a continuat un an. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce și numărul de CD4 să coboare, eu tot mă agățam de credința că voi fi vindecat.

În luna ianuarie a anului 2006, am dat peste site-ul Portland Fellowship și am avut imediat o licărire. Am simțit că Dumnezeu mă mișca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorința Lui pentru mine era să particip la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie posibil pentru mine. A făcut-o și în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost șansa mea să încep ca bărbatul creștin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simțeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla!

M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Acest grup de bărbați mă înțelege și pot să mă exprim deschis cu privire la cum mă confrunt HIV/SIDA și, de asemenea, cu restul vieții. După un an și jumătate de rugăciune, Dumnezeu a simțit că eram probabil pregătit și pentru ce avea să se întâmple.

A fost nevoie de câteva luni de viață în Portland, înainte ca efortul să înceapă să mă învingă în cele din urmă. Locuind într-un alt oraș mare, departe de familie și prieteni, fiind celibatar de curând și trăind într-un oraș cu o mulțime de tentații, am început să simt nevoie de un bărbat în viața mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt am mers la câteva întâlniri cu diferiți bărbați, doar ca să devin foarte frustrat că nu puteam clădi o relație, o relație sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcționeze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat și mânios. Am simțit că Dumnezeu nu mă va lăsa să am una din experiențele esențiale după care noi, ca oameni, tânjim și de care avem nevoie, o relație sexuală cu cineva pe care îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să țin în brațe și să fiu ținut în brațe, să sărut și să fiu sărutat, să ating și să fiu atins, să merg pe stradă ținând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtășesc durerea, să am o relație sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulțumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe doar ca să pot trece prin viață singur, în timp ce alții se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greșit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna așa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur și simplu, bagajele, o să le încarc în mașină și o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supraviețui pe cont propriu. Sunt un băiețel care nu poate face față vieții.

Totuși, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viața mea, o mulțime de prieteni, o casă cu o priveliște minunată spre Lacul Washington și Munții Cascade, două pisici. Am uitat să menționez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră și că am avut o încercare de sinucidere… și, o da, aveam SIDA! Trecusem prin pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi și pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.

Chiar în acea primă zi de toamnă din anul 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că L-a părăsit pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu știam mai întâi de El și de Isus; pe mine, cel care are nevoie cu disperare de o relație cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorința sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleși de Dumnezeu și binecuvântați de îndurarea Lui. Îndurare față de bărbatul care chiar recent a țipat și a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viață! Ești un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubești dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relație cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?

Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate acete lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu știu, dar știu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata și cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucățică de durere și o înlocuiește cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga și mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.

În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis și, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv și-ar învăța un Tată fiul? Îi învață pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaștere, autocontrol, perseverență, evlavie, dragoste frățească și iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniți, cu betadină în mână! O să înțepe groaznic, dar cu timpul rănile noastre vor fi libere de infecție. Te iubesc, frate, și te rog să-mi trimiți curând vești despre tine!

Har și pace!

Jeff

De asemenea, am uitat să menționez…

Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu știu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început iar să le iau cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăț spaniola și privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu tot mă folosește și îmi dă  o viață aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!

[God begins the healing process. Extras din The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză vezi www.portlandfellowship.com.]

1 2 3 50