Cronologie

1988 – Nașterea

1998 – Convertirea la creștinism. Sunt abuzat de mama la duș.

2000 – Incidentul cu Josh

2004 – Sunt botezat.

2005 – Mama începe să bea. Încep să fiu atras de băieți.

2007 – Mama caută un consilier pentru mine.

2009 – Încep să caut ajutor pentru atracția mea față de persoanele de același sex.

2011 – Descopăr nudurile de băieți adolescenți și devin dependent.

2012 – Mă mut. Părinții mei divorțează. Cad pradă depresiei și nu mai pot face față problemelor. Dumnezeu mi Se arată.

2013 – Termin facultatea și predau pentru scurt timp. Recunosc față de mine însumi că sunt atras de băieți. Încerc să găsesc ajutor.

2014 – Depun eforturi, fără succes, să intru pe piața muncii. În cele din urmă, mașina mea se strică iremediabil.

2015 – Mă recalific pentru meseria de profesor de limba engleză predată ca limbă străină, găsesc de lucru la o instituție de învățământ pentru străini care aplică pentru viză și plec după câteva luni. Îl întâlnesc pe Colin.

2016 – Încep studiile pentru a deveni psihoterapeut. Lucrez ca operator introducere date, după care renunț din motive de sănătate. Lucrez ca voluntar la Dincolo de Egipt.

2017 – Mă duc să lucrez pentru unchiul meu, dar iar trebuie să renunț, din cauza sănătății. Intru în legătură cu christianpedophile.com, la care încep să îmi aduc contribuția, dar în cea mai mare parte mă las în continuare purtat de val.

2019 – Intru în legătură cu un psiholog bun și particip săptămânal la sesiuni de terapie.

2022 – Mă întorc la universitate pentru a-mi termina studiile ca psihoterapeut.

Cred că aveam cam șaptesprezece ani când am început să văd schimbarea. Încă eram atras de prietenii mei, chiar dacă pe vremea aceea nu recunoșteam că eram atras de persoanele de același sex. Totul a început cu un băiat care avea treisprezece ani. Dintr-un oarecare motiv, am descoperit că eram atras de el. Aveam adesea fantezii cu el. Îl doream. Pe atunci nu știam de ce. Realizam că nu era în ordine, dar nu știam ce să fac.

Viața acasă

Din perspectiva mea, încercam doar să supraviețuiesc liceului, silindu-mă să trec neobservat de mama mea alcoolică, pentru a nu deveni victima unui atac verbal violent din partea ei. Avea un obicei absolut diabolic de a distruge oamenii criticându-i – chiar urmărindu-i în camera în care încercau să se refugieze. Indiferent unde aș fi încercat să scap, niciun loc nu era sigur acasă. De multe ori mama intra brusc în camera mea când dormeam, când mă schimbam sau mă aflam la duș, ca să mă critice pentru ceva – pentru orice. Era groaznic. Nu aveam unde să scap.

Pe atunci nimeni nu bănuia că suferea de tulburare de personalitate borderline. Nimeni nu știa că acasă era complet nebună – prinsă în vârtejul mâniei și căutând permanent pe cineva pe care să se descarce pentru o greșeală oricât de mică – reală sau imaginară. Dar oricât de ciudat ar părea, pentru mine era ceva normal. Așa era mama. Pur și simplu era mânioasă. Aș fi vrut ca lucrurile să fi stat altfel, dar ce puteam face?

În anumite privințe îmi părea bine că se apucase de băut. Bea pahar după pahar, stătea în fața televizorului și adormea. Neglijarea era întotdeauna preferabilă abuzului. Și să am o noapte liniștită era ceva aproape inestimabil.

Poate că partea cea mai tristă era că în ciuda a toate, tatăl meu era „încă îndrăgostit de ea”. Chiar și la zece ani după divorț, el susține că este „încă îndrăgostit de ea”. Totuși, contrar acestei afirmații, rareori petrecea o după-amiază sau o seară acasă, alegând mai degrabă să se plimbe cu bicicleta sau să meargă la lacul din apropiere cu o mână de adolescenți dezordonați de la biserică. (Abia câțiva ani mai târziu s-a aflat că se dezbrăca împreună cu ei. Dar despre aceasta, mai târziu.)

Prin urmare, cu doi părinți disfuncționali, casa noastră era un adevărat haos. Găurile din pereți și din uși, care apăruseră din cauza mâniei cuiva, nu erau reparate, erau maldăre de vase murdare (uneori vechi de două zile), podelele erau murdare, în frigider sau în dulap mâncarea era de multe ori insuficientă. Adesea aveam paste și brânză la cină – sau pâine prăjită, sau cereale. Cuțitele din sertar erau atât de ascuțite, încât trebuia să fii atent să nu le scapi, ca să nu te tai. Țin minte că un cuțit avea mânerul topit, de când mama îl scăpase din greșeală într-o tigaie încinsă, mâner care nu a fost înlocuit ani de zile. Un alt cuțit avea lama lipsă. Se rupsese în timp ce mama prepara o caserolă și a ajuns în cina tatălui meu. Din fericire, nu l-a înghițit, altminteri ar fi putut să moară.

De cele mai multe ori îmi petreceam timpul în camera mea citind Biblia, rugându-mă, ascultând formațiile Switchfoot, Relient K sau Hillsong United și plângând mult. Uneori, ca să scap de certuri, ieșeam și mă plimbam prin pădure. Strada noastră străbătea o culme, având pădurea de o parte și de cealaltă. Era singurul loc unde mă puteam duce ca să găsesc alinare, dar privind în urmă, tot dureros de singur eram.

Fratele meu nu făcea față la școală și punea o presiune incredibil de mare asupra sistemului nostru familial deja fragil. El și mama se certau ore întregi din cauza școlii, muncii casnice (de obicei era vorba despre mașina de spălat vase) sau timpului pe care fratele meu îl petrecea jucând jocuri pe calculator. În cele din urmă, după ce a renunțat la liceu, a ajuns să petreacă zece ore pe zi jucând jocuri pe calculator. Odată mama s-a supărat atât de tare, încât i-a aruncat calculatorul de gaming de pe balcon direct pe șoseaua de beton care trecea pe lângă casa noastră. Altădată l-a târât cu forța la un terapeut și l-a lăsat pur și simplu acolo.

În anul 2009, eu fiind în anul doi la universitate, părinții mei nu au fost prea surprinși când am recunoscut că eram atras de persoanele de același sex. Cred că bănuiau deja. Când fratele meu s-a declarat ateu, iar mai târziu homosexual, mama a izbucnit în lacrimi și a spus: „Acum nu voi fi niciodată bunică!” Și astfel fratele meu și mama s-au îndepărtat tot mai mult unul de celălalt.

În ciuda disfuncționalității evidente a familiei noastre, în fiecare duminică mergeam împreună la biserică. Mama, care de multe ori obișnuia să bea în noaptea dinainte, își punea masca de duminică – pretinzând că totul era în ordine. Tata petrecea timp cu adolescenții. Din câte îmi dădeam seama, spectacolul pe care îl puneam în scenă părea să funcționeze. Multe doamne de la biserică o vedeau cu ochi buni pe mama, deși unele cred că aveau suspiciuni că nu totul mergea bine. În același timp, mulți părinți erau de părere că tata făcea treabă bună ca lider de tineret, clădind comunitatea și împărtășind Evanghelia multor băieți ai căror părinți nu frecventau biserica.

Viața în afara familiei

În cea mai mare parte a copilăriei și chiar în primii ani ca adult nu am avut cui să cer ajutor. Și crescând într-un mediu atât de periculos, mi-a fost mult mai greu să concep că părinții mei greșeau profund în atâtea privințe. Nu aveam idee ce s-ar fi putut face. Dacă în loc să dea vina pe mine că eram dezorganizat, uituc și nefocusat, profesorii ar fi reușit să identifice toate aceste simptome ale abuzului și neglijării! Dar din nefericire, mulți profesori de la Școala Reformată Olandeză considerau păcatul un răspuns convenabil la aproape orice provocare comportamentală. De parcă numai copiii ar fi afectați de căderea lui Adam.

În afara școlii m-am destăinuit mamei unuia dintre prietenii mei, imediat după ce am împlinit douăzeci de ani. Ce e drept, ea m-a ajutat într-o oarecare măsură, dar având atâtea lipsuri din punct de vedere relațional, nu am fost capabil să exprim pe deplin ce se întâmpla și cât de alarmantă era situația. În cele din urmă, tot ce am reușit să spun a fost că mama era întotdeauna morocănoasă, la care ea a sugerat că mama era doar stresată, fiind la menopauză. Îmi amintesc cum după întâlnire, în timp ce conduceam mașina pentru a ajunge la un parc, mă simțeam atât de supărat și de confuz din cauza celor întâmplate. Îmi amintesc că plângeam și că am strigat către cer. Eram copleșit de o mulțime de emoții puternice și dureroase, pe care nu le mai puteam stăpâni. Presupun că pentru cei care locuiau în zonă am fost o adevărată priveliște.

Ceea ce s-a întâmplat de multe ori atât înainte, cât și după divorț. Nu înțelegeam ce se întâmpla în jurul meu sau ce mi se întâmpla. În adâncul sufletului cred că știam că aveam nevoie de ceva, fără să știu exact de ce anume. Dar în ciuda evidențelor, aveam sentimentul că trebuia să devin mai dur, să-mi șterg lacrimile și să fac față ca toți ceilalți, să accept totul ca pe o încercare de la Dumnezeu pe care trebuia să o biruiesc. Să cer ajutor nu părea să fie o opțiune. Și apoi cui aș fi putut cere ajutor? Viața mea se desfășura acasă, la școală și la biserică. Iar acolo nimeni nu vorbea despre sănătatea mintală sau emoțională și cu siguranță nu vorbea despre sexualitate. Școala mea nici măcar nu avea un consilier. Și cumva eram convins că consilierea era pentru tinerii cu probleme de comportament, ca o formă de reprimare, în timp ce eu mă purtam incredibil de bine. În toți anii de școală fusesem trimis la sala de detenție școlară o singură dată, din cauză că nu eram organizat.

În același timp, eram permanent obligat să îmi ascund sexualitatea de toată lumea: de băieții de la școală, de profesori, de părinți, de prietenii de la biserică… lumea mea era întru totul evanghelică și conservatoare. Iar datorită modului în care se discuta despre sexualitate, știam că era imposibil ca în cercurile în care mă învârteam să fiu ascultat, să primesc sprijin și să fiu ajutat. Să te confrunți cu așa ceva era inacceptabil. Chiar dacă i-aș fi convins pe pastorul meu, pe profesori sau pe băieții de la școală că nu vroiam să renunț la a-L urma pe Dumnezeu și la a trăi conform Cuvântului Său. Tot aș fi fost tratat ca un lepros. Și astfel, cel puțin în acea perioadă din viața mea nu am avut la cine să apelez. Tot ce puteam face era să păstrez tăcerea și să-mi ascund lupta cât de bine puteam.

Cu trecerea timpului, atracțiile mele față de bărbații tineri doar s-au amplificat, fanteziile și autosatisfacerea devenind ceva obișnuit. Cu toate acestea, în anul dinaintea divorțului părinților mei am descoperit ceva, ceva ce nici nu știusem că există, ceva după care tânjeam în secret… nudurile de băieți adolescenți.

La început aproape că nu mi-a venit să cred. Mă simțeam ca și cum aș fi câștigat premiul cel mare. Până atunci crezusem că pornografia însemna bărbați cu mustață și blonde cu sâni mari; nu genul pe care tocmai îl descoperisem. Dar asta era ceva diferit. Era ceva cu care rezonam profund; ca senzația unei pături călduroase într-o noapte friguroasă. Și cu toate că știam că era greșit, nu mă puteam opri. Am devenit dependent; întorcându-mă la acel gen de pornografie la fiecare câteva luni, când orice altceva părea prea greu de îndurat. Era secretul meu; un secret pe care îl păstram ascuns cu mare grijă, ca să nu-l afle nimeni.

În același timp însă mă simțeam groaznic din cauza a ceea ce făceam și strigam la Dumnezeu pentru iertare și vindecare, fiindcă era tot ce puteam face în situația dată. Nu puteam spera decât că voi reuși să țin lucrurile sub control și ca dacă nu voi reuși, nu voi recunoaște nimic. A fost o perioadă îngrozitor de confuză pentru mine, problema cu care mă confruntam părându-mi atât de chinuitoare și neobișnuită, neavând încotro să mă îndrept pentru a primi suport.

Divorțul

La începutul anului 2012 am decis să mă mut de acasă ca să scap de certuri, dar și fiindcă vroiam să fiu mai aproape de universitate. Am reușit cumva să găsesc la un pastor baptist o locuință pe care să o împart cu alții, cu o cameră pe care mi-am permis să o închiriez. Cred că plăteam o chirie de numai șaizeci de dolari pe lună. Doar atât îmi puteam permite. Gândacii reprezentau o mare problemă. Vara mă coceam, iar iarna înghețam. Se vedea mizeria prin spațiile dintre scândurile podelei, dar Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a oferit un loc în care să scap de tot ce se întâmpla acasă.

Cam peste un an sau doi a ieșit la iveală adevărul despre tata. Mama m-a sunat și mi-a zis că trebuia să mă duc imediat la biserică și că avea să-mi spună despre ce era vorba când ajungeam acolo. Eram îngrozit. Secretul meu fusese descoperit? Uitasem să șterg istoria navigării mele pe internet? Ce urma să se întâmple? Am fost tentat să fug – să mă urc pur și simplu în mașină și să mă îndrept spre sud, dar în cele din urmă am decis să înfrunt orice și să-mi adun puterile pentru ce putea fi mai rău. Totuși, spre surpriza mea, nu s-a întâmplat ce putea fi cel mai rău pentru mine. I-am auzit pe mama și pe pastor dezvăluindu-mi ce făcuse tata; că se dezbrăcase împreună cu băieții de la biserică. Am simțit o mare ușurare. Nu era vorba despre mine. Mă simțeam ca și cum scăpasem de un glonț. Dar tata? Nu realizasem că era interesat de băieți. Din punctul meu de vedere, părea foarte interesat să împărtășească Evanghelia și să țină studii biblice. Dar pe de altă parte, vorbea într-adevăr mult despre sex și le punea multe întrebări personale băieților din grupul de tineret, îndeosebi despre autosatisfacere. Mă simțeam inconfortabil, așa că am ieșit să iau un pahar cu apă. Secretul meu se afla acum în siguranță, dar eram foarte zguduit din cauza celor aflate despre tata – atât de tare, încât în următoarele trei zile mi-a fost rău de la stomac.

În acea perioadă lucrurile au fost atât de dificile, încât am început să mă prăbușesc într-o depresie cumplit de întunecată și profundă, care avea să mă însoțească an după an. Chiar de la început mi-am făcut o obișnuință din a mă duce cu mașina personală în campusul universității, plângând apoi ore în șir în mașină, în fiecare zi, din cauza a cele ce mi se întâmplau. Starea mea de spirit devenise incredibil de proastă și îmi amintesc faptul că dormeam oricând aveam posibilitatea – de obicei șaisprezece ore pe zi! Odată, în timp ce puneam rufele la uscat, m-am simțit atât de lipsit de energie, încât tot ce am putut face a fost să întind o cămașă, apoi să mă întorc în pat pentru o jumătate de oră, apoi să mă trezesc, să pun la uscat o altă cămașă și să mă întorc din nou în pat.

Pe atunci credința mea în Dumnezeu părea să oscileze considerabil. Uneori reușeam să mă ridic de pe podea, să-mi șterg lacrimile și să pășesc prin credință, crezând din toată inima că Dumnezeu știa ce făcea, că suferința avea cumva să lucreze spre binele meu și că într-o zi mă voi uita în urmă și voi înțelege de ce a trebuit să trec prin ceea ce am trecut.

În același timp, aveam numeroase îndoieli, fiindcă îmi treceau prin minte numeroase întrebări fără răspuns: „Dumnezeule, ce faci? Ce am făcut ca să merit așa ceva? Mă iubești cu adevărat? Chiar deții controlul?” Iar apoi reveneam la întrebarea: „Dacă aș vrea să plec, unde m-aș putea duce?” Dumnezeu mă salvase deja când aveam cincisprezece ani. Puteam să mă încred în El? Se părea că nu cunoșteam pe deplin răspunsul la acea întrebare. În mintea mea, totul părea atât de suprarealist; ca un vis urât. Mă așteptam sincer ca Dumnezeu să apară și să repare totul, să îl aducă pe tatăl meu la mântuire, să îmi adune familia laolaltă și să îmi schimbe sexualitatea. Dar viața a continuat zi după zi și, cu cât treceau zilele, cu atât mai lipsit de speranță părea totul.

Punctul culminant

Nu am realizat impactul deplin al divorțului părinților mei decât un an mai târziu, când am înțeles că nu aveau să se împace și că situația din viața mea nu urma să se schimbe. Eram izolat, jeleam, mă simțeam confuz și nu reușeam să mă integrez în Biserica Hillsong. Într-o seară, după un eveniment la biserică, am atins nivelul cel mai de jos. Era prea greu să fac față tuturor lucrurilor. Înainte de a pleca spre casă cu mașina, am stat în mașină în parcare, am lovit cu pumnii în volan și am strigat. Trecuse deja un an de când izbucneam în lacrimi în fiecare zi, dar în acele clipe a fost mult mai rău, fiindcă nu mai aveam tăria interioară pentru a ieși din acea stare și a merge înainte, cum reușisem până atunci. Eram atât de epuizat de întristarea excesivă, încât nu mai puteam ține întunericul la depărtare. În acea noapte urma să merg până la capăt. Aveam să mă omor. Pe atunci purtam un cuțit la mine. Planul era să mă înjunghii în inimă și să dispar în întuneric. Nu-mi mai păsa de Dumnezeu. Cu siguranță Lui nu-I păsa de mine. Nimănui nu-i păsa de mine. Nimănui.

Deci de ce să nu mă sinucid și să nu ard în iad pentru veșnicie? Negreșit, simțeam de parcă iadul mă ardea deja. Dar în același timp, sinuciderea singură nu era de ajuns. Eram mult prea furios. Toată viața fusesem abuzat, neglijat, agresat și ignorat. Și obosisem să văd că toți ceilalți se descurcau atât de bine și erau atât de lipsiți de griji. Nu, vroiam răzbunare. Să mai sufere cineva. Să văd groaza pe chipul altora. Să le aud strigătele de ajutor. Vroiam să dau buzna în lumea lor și să spun: „Sunt aici!” Și cu cuțitul în mână și cu adrenalina eliberată, aveam să încerc să pun capăt cât mai multor vieți posibil. Apoi aveam să întorc cuțitul asupra mea. Nu mai exista cale de întoarcere.

Apoi, dintr-odată, Dumnezeu mi S-a arătat. Aproape că nu mi-a venit să cred. Dumnezeu era acolo, chiar acolo cu mine, în mașină, împiedicându-mă să mă distrug. Prezența Lui era atât de puternică, încât mi-am îngropat fața în mâini. Nu am îndrăznit să privesc, nu am îndrăznit să vorbesc. Greutatea prezenței Sale era atât de puternică, iar totul înăuntrul meu s-a liniștit și s-a calmat. Apoi treptat, cam în decursul unei ore, prezența a pălit. După care am condus mașina spre casă, neînțelegând ceea ce tocmai mi se întâmplase. Dar din acel moment am realizat cu adevărat cât de mult mă iubea de fapt Dumnezeu, că dragostea Lui nu se limita la o cruce de acum două mii de ani, ci Îi păsa de mine și vroia să trăiesc.

Și astfel, zi după zi, am continuat să trăiesc. Deși circumstanțele nu s-au schimbat (eram tot suicidar, deprimat, zdrobit, instabil, deprivat de somn, dependent, sărac și nu înțelegeam de ce spatele continua să mă doară), din acel moment Dumnezeu mi-a părut mult mai real decât înainte. Privind în urmă, El a fost întotdeauna profund implicat în viața mea, dar atunci am realizat pentru prima dată acest lucru. Și astfel am început să am cu adevărat încredere în El.

Sincer, gândindu-mă la acele vremuri nu înțeleg cum am rezistat, dar am reușit să termin masterul în educație și m-am angajat ca profesor pe perioadă determinată la un liceu local. În același timp, am început să predau la școala duminicală de la biserica mea. Din exterior, totul părea să se îndrepte înspre direcția corectă. Deveneam independent, făcându-mă util. În interior însă, eram ispitit zi după zi, tânjind după atenția și afecțiunea băieților care veneau la orele mele. Aveam cel mai nepotrivit post posibil, iar din cauza durerii de spate recent apărute și a presiunii părinților mei, mă simțeam prins în capcană. Dar unde m-aș fi putut duce? Așa că am rămas în acel post timp de șase luni. Nici nu pot exprima cât de mulțumitor Îi sunt lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat niciodată nimic între mine și vreun copil. Ceea ce în sine este o minune absolută deoarece, din nefericire, cu siguranță vroiam să se întâmple ceva.

Dar în cele din urmă, totul s-a năruit.

Prăbușirea

Ca învățător de școală duminicală, după biserică eram cu regularitate invitat la masa de prânz de o anumită familie, ai căror copii erau elevii mei. Îmi amintesc de vremurile bune, când ședeam în jurul mesei vorbind cu părinții, jucam fotbal în curtea din spate sau îi priveam pe cei doi băieți arătându-mi cât de talentați erau la chitară. Deoarece pe atunci nu aveam un cerc sănătos de prieteni, mă bucuram pe deplin de atenția primită. Erau atât de buni cu mine! Totuși, din cauza demonilor mei și a lucrurilor prin care treceam, mama băieților a simțit că ceva nu era în ordine cu mine. Nu sunt sigur dacă s-a întâmplat din cauză că veneam la ei pe neanunțate, dornic să vorbesc despre problemele mele familiale și emoționale sau fiindcă a simțit că interacțiunea mea cu Aaron, fiul ei în vârstă de treisprezece ani, era periculoasă. Dar îmi amintesc discuția din după-amiaza în care m-a sunat. Era târziu, într-o duminică după-amiază. Tocmai ajunsesem acasă după ce servisem prânzul la ei. Încă îmi amintesc ce a spus, aproape cuvânt cu cuvânt:

„Îmi pare rău să-ți spun, dar nu mai pot accepta să vii la noi acasă. Trebuie să-mi protejez copiii.”

În aparență am reacționat bine:

„Desigur, nicio problemă.”

Dar imediat ce am închis telefonul, am simțit lovitura. Am izbucnit în lacrimi. M-am uitat la mâinile mele de parcă vedeam mâinile monstrului care devenisem. Nu mă mai puteam ascunde de mine însumi. Nu mai puteam pretinde că totul era ascuns. Sufeream profund. Aveam nevoie de ajutor. De cineva care să mă poată salva și să-mi poată explica exact ce se întâmpla.

Neștiind ce să fac, m-am dus la spital. În acel moment nu-mi păsa dacă mă închideau și aruncau apoi cheia. Cel puțin făceam lucrul corect, mergând și cerând ajutor. Poate aveau un grup de suport sau un program de reabilitare. Cine știe? Simțeam doar că trebuia să fac ceva. Atunci.

După o așteptare foarte îndelungată și după ce am completat un chestionar de sănătate mintală, mi-am auzit numele strigat și am fost condus într-o încăpere mică, fiindcă cerusem să discut în privat. Apoi, luând loc vizavi de o asistentă dură, în vârstă, cu o față ridată, am explicat timid ce se întâmpla, ținându-mă strâns de brațele scaunului și sperând că va fi cât se poate de bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu!

„Ei bine, sunt aici fiindcă am nevoie de ajutor. Am gânduri sexuale cu copii.”

S-a lăsat pe spate în scaun și m-a privit fix.

„Cum? Ca un pedofil?”

În vocea ei am perceput răceala și dezgustul.

„Așteaptă aici.”

După ce am așteptat cam un minut, a revenit însoțită de un bărbat.

„Sunt medicul Cutare, unul din psihiatrii spitalului.”

Apoi a scos un aparat de înregistrare și l-a pus pe măsuța laterală.

„Ce-ar fi să începi cu începutul și să-mi povestești ce se întâmplă?”

Inspirând adânc, i-am spus totul. Despre luptele mele interioare, despre lupta mea cu pornografia, postul de profesor și de învățător de școală duminicală la biserica locală. Totul. Nu am ascuns nimic.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea. Cred că mi-a dat vreo două teste, dar ca să scurtez, nu după mult timp am fost lăsat să plec.

Fiind duminică seara, am decis să mă duc direct la biserică, să-i povestesc pastorului pe care îl aveam atunci ce se întâmplase și prin ce treceam. Când am ajuns, biserica era încă deschisă, deși cei mai mulți oameni plecaseră deja. Când am rămas, în sfârșit, singur cu pastorul, am cedat complet când i-am dezvăluit lupta pe care o duceam în secret.

„Sunt atras de băieți”, i-am spus, în timp ce lacrimi fierbinți mi se prelingeau pe față. Eram distrus. Din câte mi-am dat seama, a primit totul destul de bine, deși suspectez că în interior era cât de cât zguduit. După ce am petrecut un timp în rugăciune, m-am întors acasă, liniștit că mă puteam duce la pastorul Steve dacă aveam nevoie să vorbesc.

A doua zi m-au sunat de la școală și m-au întrebat dacă puteam face câteva ore în ziua respectivă. Dat fiind ce se întâmplase în ziua dinainte, am refuzat politicos, pe motiv că nu mă simțeam bine.

Mai târziu în acea săptămână, am auzit bătăi în ușă. Când am răspuns, m-au salutat două lucrătoare sociale. Una era destul de în vârstă. Una era destul de tânără. Amândouă păreau foarte îngrijorate pentru siguranța lor.

„Ești Trent Matthew?” a întrebat cea mai în vârstă.

„Da”, am răspuns, neînțelegând prea bine ce se întâmpla. Eram confuz din cauza nopții dinainte și a apelului telefonic pe care tocmai îl primisem.

Apoi, fără nicio avertizare, fără să-i pese, a spus pe un ton ridicat:

„Ne aflăm aici ca să-ți aducem la cunoștință că până la o înștiințare ulterioară, nu ți se mai permite să lucrezi cu copii.”

În interiorul meu, am simțit că nu vroiam decât să mor. Ne aflam chiar lângă fereastra unuia dintre colocatari. Și fiind o pensiune cu pereți subțiri, sunetul pătrundea prin pereți. Aproape nu-mi venea să cred că puteau fi atât de nesăbuite.

După care mi-au întors spatele și s-au îndepărtat. Nu am mai auzit niciodată de ele. Nici nu mi s-a făcut legătura cu servicii de suport.

În timp ce zilele și săptămânile treceau, primeam scrisoare după scrisoare, în care mi se spunea că trebuia să încetez imediat orice activități care aveau legătură cu copiii, că se făcuse un raport care îmi acorda un anumit timp pentru a-mi pregăti apărarea. Toate erau trimise de Oficiul pentru Protecția Copilului și erau marcate „Privat și confidențial”.

Ceea ce reprezenta o problemă. Nu vroiam ca cei cu care locuiam în pensiune să vadă că primeam asemenea scrisori. Odată, un colocatar mi-a înmânat poșta, spunând: „O, Trent, ai o scrisoare!” În acea clipă am simțit că mi se oprește inima. A citit ce scria pe plic? Devenise suspicios? M-am simțit atât de speriat și de rușinat. Dar în toate acestea, Dumnezeu a fost cu mine.

În decursul următorului an viața a fost incredibil de dificilă. Aproape imposibilă. Mai jos de atât nu puteam să cad. Nu aveam serviciu, familie, prieteni și în fiecare zi, luni în șir, tot ce doream era să tai capătul unui furtun, să cumpăr bandă adezivă, să ajung cu mașina într-o locație izolată și să mă gazez în mașină. Pur și simplu nu puteam face față. Totul în jurul meu era întuneric, iar înăuntrul meu totul era negru. Eram un dezastru. Și totuși am mers înainte. Eram absolut convins că Dumnezeu vroia să trăiesc și m-am ținut de speranța că într-o zi lucrurile vor sta mai bine și că acele încercări grele, care păreau imposibil de biruit, ar putea lucra cândva spre slava lui Dumnezeu și în folosul oamenilor Săi.

Experiența mea cu pedofilia

În același timp, să pășesc pe drumul singuratic al atracției față de minori a fost ceva incredibil de întunecat și plin de mister. Anxietatea și depresia de care sufeream s-au înrăutățit, deoarece simțeam că întregul meu sistem nervos se activa din cauza stresului cronic. Eram într-o stare de panică și de supraviețuire, extrem de tensionat și de suspicios că oamenii știau cumva despre mine. Treceam prin viață rușinat, temător, supărat și angoasat. În acea perioadă continuam să mă lupt cu accesarea materialelor online. Și ori de câte ori cedam, mă simțeam tot mai rău.

Pentru a face lucrurile și mai dificile, nu reușeam să scap de verificare în ceea ce privea interacțiunea cu copiii. La început am crezut că nu era așa mare lucru, fiindcă oricum nu aveam intenția să lucrez cu copiii; totuși, cu trecerea timpului, a devenit clar că interdicția respectivă reprezenta o barieră semnificativă chiar și pentru un serviciu care nu avea nimic de-a face cu lucrul cu copiii, precum munca într-un birou în administrație, îngrijirea seniorilor și chiar ambalarea produselor alimentare pentru refugiați. Deși există o mulțime de slujbe care nu necesită o verificare în ceea ce privește interacțiunea cu copiii, pe atunci situația respectivă a accentuat sentimentele mele de izolare, rușine, lipsă de speranță și mânie. Simțeam, într-adevăr, că nimeni nu mă vroia, că toți mă urau și că vroiau să plec și să mor într-un șanț.

Unele dintre cele mai nefericite experiențe de care am avut parte s-au întâmplat când eram într-un loc public. Într-o zi, când luasem autobuzul spre casă, câțiva băieți de liceu au urcat și s-au așezat în jurul meu. Iar ca situația să fie și mai dificilă, au început să discute despre autosatisfacere. M-aș fi ridicat ca să mă duc mai departe de ei, dar autobuzul era atât de aglomerat, încât tot ce am putut face a fost să-mi pun căștile și să dau volumul tare. Am fost destul de zguduit de acea experiență. A fost cu adevărat o încercare pentru mine.

Dar ca de fiecare dată, a trebuit să inspir adânc și să mă încred că Dumnezeu știa ce face. Iar gândul că Hristos a murit ca să salveze păcătoși ca mine era întotdeauna prezent în mintea mea – că gândurile și dorințele mele păcătoase, oricât de întunecate, erau iertate prin sângele lui Hristos. Cu alte cuvinte, Evanghelia mi-a devenit cea mai mare mângâiere, fiindcă orice altceva în afară de ea îmi producea durere.

Terapeuți inutili

Cam în acea perioadă am început să depun mai mult efort pentru a găsi diferiți profesioniști în sănătate mintală. Fusesem la o consilieră vreo cinci sesiuni la scurt timp după despărțirea părinților mei; totuși, după acel mic număr de sesiuni, a fost de părere că eram „pregătit” – că nu mai era nevoie să continui, ceea ce m-a derutat incredibil. Avusesem un anumit succes, reușind să am mai multă grijă de mine, dar eram în continuare mult prea emoțional, fiindcă în sesiunile respective procesarea emoțională fusese insuficientă. Per total aș spune că a fost o experiență negativă. Mă văd stând pe o bancă după ultima întâlnire, simțindu-mă tulburat și foarte rău, întrebându-mă pur și simplu ce se întâmpla.

Cel de al doilea terapeut la care am fost (prin anul 2013) îmi fusese recomandat de pastorul Steve; lucra mai mult pe plan local. Cred că am fost la aproximativ șase sesiuni cu el, dar la fel ca la consiliera de dinainte, în timpul sesiunilor am avut prea puțin parte de procesare emoțională. Uneori mă simțeam mai mult examinat decât acceptat, ceea ce nu m-a ajutat să capăt încredere. În timpul unei sesiuni, după ce i-am povestit despre atracțiile față de persoanele de același sex, mi-a răspuns zicând:

„Deci îmi spui că nu ai fantezii cu doamne de la biserică?”

Cred că am mai fost la o sesiune înainte de a renunța. A fost deosebit de dureros pentru mine. Doream cu disperare ca terapia să funcționeze, iar viața mea să se îmbunătățească. Mă gândeam că era vina mea, că nu încercam suficient de tare. Și pe atunci nu eram capabil să-i dezvălui pastorului Steve cum mă făcuse să mă simt acel terapeut. Deci am renunțat din nou, înainte de a realiza, câteva luni mai târziu, că aveam nevoie de ajutor.

Pe al treilea terapeut la care m-am dus l-am găsit online. După ce i-am citit biografia pe internet, mi-a făcut impresia că mă va putea ajuta – în special cu atracțiile mele față de băieți. Dar mă înșelam amarnic. Îmi amintesc faptul că i-am prezentat situația, spunându-i că mă luptam cu atracțiile față de băieți, că eram atras și de bărbați, dar că eram creștin și doream să trăiesc viața așa cum cerea Dumnezeu.

Atunci m-a întrerupt: „O, dar poți fi homosexual și creștin.”

Simțindu-mă confuz auzind aceasta, i-am spus ceva de genul: „Ce? Și să trăiesc cu un picior în biserică și cu celălalt picior în stilul de viață homosexual? Nu pot face asta!”

„Bineînțeles că poți, o mulțime de oameni o fac.”

Eram derutat. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Nu-mi amintesc dacă m-am ridicat și am plecat imediat sau nu, dar țin minte că am plecat cu ochii în lacrimi și cu mâinile tremurându-mi. Aveam un sentiment puternic de lipsă de speranță și de izolare, ca și cum nu era nimeni în întreaga lume care să mă poată ajuta. Cum de puteam fi atât de ghinionist? Părea suprarealist. Dar în loc să renunț la luptă, am continuat să mă înrădăcinez în Cuvântul lui Dumnezeu. Și de nenumărate ori am simțit cu adevărat că Dumnezeu era alături de mine.

În acea perioadă am încercat să mă angajez în diferite locuri, doar ca să mă mențin pe linia de plutire. Din nefericire, din cauza a tot ce se întâmpla și a tot ce se întâmplase, nu am reușit să păstrez niciun loc de muncă. Nu eram pregătit să lucrez. Eram încă pierdut în hățișul sentimentelor, fiind incapabil să mă eliberez. Nici nu știam dacă eliberarea ar fi fost cât de cât posibilă. Dintotdeauna visam cu ochii deschiși, pierdut în gândurile și sentimentele mele, retrăgându-mă constant în adâncul sufletului fiindcă lumea exterioară era atât de rece și ostilă, dar în acea perioadă am visat cu ochii deschiși mai mult ca oricând. Cu toate acestea, am depus toate eforturile pentru a trăi cât de cât o viață normală. Am lucrat ca admin pentru o misiune creștină de caritate, ca persoană de sprijin, luând notițe pentru studenții cu dizabilități de la universitate, am lucrat la o firmă de catering și chiar ca DJ la petreceri. Dar de fiecare dată ori am fost concediat, ori nu am mai primit comenzi. Aveam încă numeroase probleme în relaționarea cu oamenii. Și fiind deprimat, mă sabotam constant când eram la lucru.

Traficul de persoane

În anul 2015 am obținut CELTA (Certificatul pentru predarea limbii engleze vorbitorilor de alte limbi) la Universitatea Cambridge. Mi s-a părut că avea sens. Aveam deja un masterat în educație, de câțiva ani studiam rusa din pasiune, devenind destul de bun. Poate că Dumnezeu avea planuri pentru mine în Europa de Est. Recunosc faptul că nu aveam idee ce făceam, mă îndreptam cu energie în toate direcțiile, fără să am un sens al direcției.

După graduare am început să predau engleza ca a doua limbă la o școală mică din oraș. Câteva luni lucrurile au părut să meargă foarte bine. Lucram din greu, făceam bani și îmi plăcea ce făceam. Erau totuși câteva lucruri cu privire la școală care nu păreau chiar în ordine, dar dat fiind că aveam atât de mare nevoie de acea slujbă le-am ignorat și m-am concentrat pe îndatoririle mele. În același timp, numărul elevilor din clasa mea creștea, iar în cele din urmă sala a devenit neîncăpătoare. Văzând aceasta, am discutat cu șeful meu cu privire la angajarea unui al doilea profesor. Ideea i s-a părut bună și a angajat o profesoară care tocmai împlinise patruzeci de ani, care a preluat clasa de începători de la celălalt capăt al coridorului. Totuși, nu toate mergeau bine, deci a început să discute cu mine despre semnalele de avertizare pe care eu le negam.

La urma urmelor, nu existau sarcini precise, curriculum, examene sau evaluări, elevii puteau veni și pleca după cum doreau de-a lungul zilei și de-a lungul săptămânii, nu existau taxe corecte, salariul nostru era mai mic decât salariul minim pe economie, iar ziua de lucru avea durata incredibilă de treisprezece ore (de la opt dimineața la nouă seara). Din când în când, șeful mă anunța să „duc elevii într-o excursie”, uneori doar cu o zi înainte. Nu m-am simțit niciodată confortabil cu asta, dar am acceptat, ducându-i pe elevi în diferite locuri în oraș sau anulând pur și simplu orele. Mai mult, celelalte cinci săli de clasă sau cam așa ceva din colegiu erau mereu goale. Întotdeauna erau mai mulți oameni la recepție care sortau înscrierile, dar elevii nu apăreau niciodată la ore. Dar lucrul cel mai grav erau chiar cursanții. Toți aveau o slujbă în afara orelor și ajungeau la ore când puteau (sau când vroiau). Unii lucrau în construcții, alții în restaurante, iar vasta majoritate a femeilor erau în mod clar lucrătoare sexuale. Își spuneau Coco, Gaga și Lingling.

Convinși că participam la un fel de schemă pentru obținerea de vize de imigrare pentru studenți, atât colega mea, cât și eu am decis să vorbim cu organismul de reglementare a educației NEAS. Am fost invitați să povestim ce se întâmpla unei doamne care lucra acolo. (Nu-mi amintesc numele sau funcția ei.)

După ce i-am explicat ce nu era în ordine cu colegiul, a făcut pauză și a zis: „Pare a fi o afacere de obținere a vizelor.”

„Exact!”, am zis eu. Termenul se potrivea atât de perfect.

Dar apoi a continuat: „Trebuie să înțelegeți totuși că dacă am închide colegiile care fac așa ceva, am putea provoca daune industriei.”

Atât eu, cât și colega mea am rămas fără cuvinte, încercând să procesăm ceea ce tocmai auzisem.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi, dar știu că amândoi am plecat, copleșiți de emoții contradictorii. Apoi am continuat fiecare pe drumul nostru, pierzându-ne orice speranță.

Din nou, a fost o experiență foarte dură și dificilă pentru mine. Până în acel moment viața îmi păruse ireală. Ce avea să se mai întâmple? Dar am inspirat adânc și m-am cufundat încă o dată în lucrurile lui Dumnezeu, citind Biblia și petrecând timp în rugăciune. Deja îi citeam zilnic pe Spurgeon și pe puritani și memoram numeroase imnuri vechi, pe care de multe ori le recitam pentru mine însumi.

Dacă a ieșit ceva bun din situația respectivă a fost faptul că am vorbit cu una dintre doamnele administrator despre dragostea lui Isus; și-a exprimat interesul profund și mi-a spus că ar dori să citească Biblia. Când i-am oferit o Biblie, a fost extrem de fericită și a primit-o cu multă bucurie. Deci cel puțin în mintea mea, deși trăiam în păcat și ar fi trebuit să renunț la slujba respectivă mai devreme, Dumnezeu a făcut ceva bun în locul acela.

Dincolo de Egipt

În același an în care m-am reinstruit ca profesor de limba engleză predată ca limbă străină și în care am început să lucrez la agenția de acordare a vizelor (sau poate cu câteva luni mai înainte), am participat la o conferință printr-un grup care se numea Liberty Ministries. Astfel m-am dus la o lucrare de ajutorare organizată de o misiune despre care nu auzisem până atunci, Dincolo de Egipt. Lucrarea de ajutorare se numea Vină, Rușine și Mândrie. Denumirea m-a făcut curios și chiar m-am conectat la conceptul de rușine.

Prezentarea oferită de Colin a fost incredibilă, având un impact uriaș asupra mea. Am vorbit cu el după aceea și i-am împărtășit detalii din viața mea. Amândoi am fost de acord să ne întâlnim la o dată ulterioară, pentru a continua conversația. Când ne-am întâlnit, am vorbit cu el timp de trei ore despre toate prin care trecusem. A fost cea mai remarcabilă conversație, dătătoare de speranță, pe care am purtat-o în viața mea. În sfârșit, găsisem pe cineva care m-a înțeles și a empatizat cu luptele mele fără să reacționeze negativ. Nu mai este nevoie să adaug că ne-am împrietenit imediat.

Nu mult timp după aceea am semnat cu Dincolo de Egipt ca să fac parte timp de zece săptămâni dintr-un grup de suport psihoeducațional, centrat pe Evanghelie, care se adresa celor care se luptau cu sexualitatea, cu păcatul sexual și dependența emoțională. Per ansamblu am perceput grupul ca fiind incredibil de intuitiv și folositor. Am făcut tot posibilul să nu lipsesc nicio săptămână. Pe atunci renunțasem la slujba de profesor de limba engleză predată ca limbă străină. La scurt timp am fost instruit pentru a deveni lider, după care am devenit colider. Din nefericire totuși, misiunea avea unele probleme de marketing, de aceea ne-a fost dificil să facem rost de suficienți clienți. Exodus International se închisese deja, iar mulți oameni deveniseră ezitanți și suspicioși.

Cu toate acestea, aici în Australia și în Noua Zeelandă erau misiuni care funcționau. Printre ele, o misiune numită Renew, condusă de Shirley, o doamnă care trăise ca lesbiană un număr de ani înainte de a fi mântuită. Renew organiza conferințe anuale, la care participam împreună cu cei de la Dincolo de Egipt. Întotdeauna mă simțeam grozav să intru în legătură cu alți creștini care se luptau în domeniul sexualității. După ce i-am împărtășit lui Shirley mărturia mea, m-a întrebat dacă am auzit de misiunea online Pedofil Creștin. Din nou, mi-a fost stârnită curiozitatea.

Pedofil Creștin

După ce am intrat pe site și am citit câteva mărturii, am decis să-i trimit lui Michel un email, în esență explicând cine sunt și prin ce experiențe trecusem. După ce am schimbat câteva mesaje, m-am gândit că ar fi o idee bună să scriu întreaga poveste – tot ce mi se întâmplase până atunci. Ceea ce pentru mine a fost o experiență emoțională care m-a umplut de speranță. În cele din urmă, după aproximativ o lună în care am scris aproape în fiecare zi, după cincisprezece revizuiri și după ce am scos toate înjurăturile, în final am ajuns la o versiune în rezumat, pe care Michel a fost bucuros să o publice. A fost o realizare importantă pentru mine – faptul că am putut să-mi fac povestea cunoscută și astfel alții să fie binecuvântați. M-am simțit plin de speranță, de parcă aveam parte de primele roade ale recoltei, fără să mai fiu nevoit să pun cu lopata gunoi de grajd. Îi eram atât de recunoscător lui Dumnezeu! Pentru prima dată, suferința mea parcă nu era cu totul în zadar.

Cu trecerea anilor, am continuat să scriu având un sentiment profund al scopului și semnificației în spatele lucrării mele. A fost o muncă dificilă și a trebuit să mă gândesc la o mulțime de lucruri, dar chiar simțeam că eram un deschizător de drumuri, indiferent de ce gândeau alții. Făceam lucrarea Domnului. În mod anonim și în totală obscuritate. Dar era lucrarea Domnului și merită să nu încetăm să o facem.

Ulterior am cumpărat o pereche de căști audio pentru telefon de șaptesprezece dolari și am avut șansa să discut cu Michel. A fost atât de bine să-i aud vocea, când tot ce avusesem la dispoziție până atunci fuseseră emailurile. Apoi am lansat un podcast. Eram în mare măsură amatori, dar încet, încet am învățat să ne descurcăm. Iar cu trecerea timpului, amândoi am avut inspirația să creăm mai multe podcasturi și să scriem mai multe articole.

De când m-am alăturat site-ului am văzut multe lucruri bune pe care Dumnezeu le-a făcut prin el. Bărbați și chiar câteva femei care se luptă cu atracțiile față de minori au găsit o alinare incredibilă împărtășindu-ne poveștile și luptele lor, ceea ce îmi produce o bucurie deosebită. Iar să îi aducem în bordul de conducere pe Pedro, Alma și Mitchell a fost, de asemenea, o mare binecuvântare. A fost minunat și că atât de mulți oameni care nu se luptă cu atracțiile față de copii, ne-au scris pentru a ne mulțumi pentru lucrarea pe care o facem. A fost cu adevărat frumos să fiu parte a acestei misiuni. Și Îi sunt atât de recunoscător lui Dumnezeu pentru tot! Privind în urmă, înțeleg de ce a trebuit să trec prin ce am trecut.

Instruire în psihoterapie

Cam la un an după ce am contactat site-ul Pedofil Creștin, am decis să mă înscriu la un curs de consiliere și psihoterapie de un an, deoarece eram deja implicat în două misiuni care se ocupau de oameni cu probleme sexuale și vroiam să ajut mai mult. Cursul a fost extraordinar. Mi-a plăcut tot ce am învățat. Am obținut cele mai bune note pe care le primisem vreodată la un curs universitar, parcurgând materia plin de încântare. Din păcate, pentru că îmi era încă interzis să lucrez cu copii, nu am putut să obțin diploma sau masteratul, care necesita certificatul de integritate. Cu toate acestea, pentru mine a fost în ordine. În primul rând, am fost fericit să mă aflu acolo.

Unul din cele mai semnificante aspecte ale cursului a fost că trebuia să participăm toți la terapia de grup – o experiență deosebit de remarcabilă. Deși credeam că mă descurcasem destul de bine, dat fiind cele prin ce trecusem, când am fost în grupul de terapie toate problemele mele emoționale au ieșit la suprafață. De câteva ori am izbucnit în lacrimi, fără să-mi dau seama de ce. Alteori, simțindu-mă copleșit, am fugit din încăpere. A fost prima dată când am avut parte de o terapie eficientă – care m-a ajutat de fapt să-mi simt emoțiile, nu doar să vorbesc despre ele. Deci cu certitudine aceasta a lăsat o amprentă asupra mea.

Când s-a terminat cursul, am reînceput să caut un terapeut care să mă ajute, fără să am prea mult noroc. De parcă niciunul nu ar fi „avut” ce îmi trebuia mie. Un terapeut a devenit neliniștit în timpul ședinței, când am început să dezvălui ce viață de familie am avut, iar drept răspuns a început să vorbească peste mine, explicându-mi cum reacționează corpul la traumă. Explicațiile au fost interesante, dar în acel moment aveam nevoie de cineva care să rămână tare și nezdruncinat la ce aveam de spus.

Ceva similar mi s-a întâmplat cu o altă terapeută. M-am deschis cu privire la durerea mea cronică și la călătoria pe care o făcusem pentru a găsi o rezolvare. La care a răspuns: „Ce trebuie să înțelegi despre durere este că deși o simțim în corp, de fapt o avem numai în cap.” Auzind asta, pur și simplu am plecat.

Am mai făcut o încercare cu o terapeută, care a fost mai interesată să creeze o structură în viața mea, decât să audă ce aveam de zis și să clădească o relație de încredere cu mine. Iar pe atunci nu aveam abilitatea de a riposta și de a-i spune că vroiam doar să mă fac auzit. Pentru dragostea lui Dumnezeu, vroiam doar să mă fac auzit! De ce era atât de greu ca oamenii să asculte ce aveam de zis?

Durere cronică

Sincer, după ce am terminat cursul m-am simțit puțin pierdut. Am început un alt curs la universitate, în limba rusă, dar nu am fost prea impresionat și am renunțat. Simțindu-mă din nou pierdut, am crezut cu sinceritate că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să mă angajez și să am o slujbă obișnuită pentru restul vieții, ca oricine altcineva. Chiar renunțasem la gândul unei cariere. Săptămână după săptămână mă luptam să supraviețuiesc din ajutorul social și doream cu disperare o scăpare. Totuși, lucrurile s-au dovedit a fi mult mai dificile.

Cred că în atunci când au divorțat părinții mei am realizat că ceva nu era în ordine cu spatele meu. Eram în oraș la un concert rock al trupei Standing Room Only, la care mă invitase vărul meu. A fost un spectacol grozav, dar spre sfârșitul concertului m-am întins pe podea, iar mai târziu am ieșit din public pentru a găsi un scaun confortabil în zona barului. Spatele parcă îmi luase foc. Nu aveam idee de ce mă durea atât de tare. Pe atunci aveam doar douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani. Pur și simplu nu înțelegeam. Mă plânsesem de dureri de spate la sfârșitul adolescenței și mi se făcuse un masaj deosebit pentru țesuturile profunde, dar niciodată nu mă duruse atât de tare.

După ce am plecat de acasă, am consultat câțiva medici de familie, care m-au trimis să fac niște examene radiologice. Cu toate acestea, razele X nu au putut identifica ce anume cauza durerea. Din nou și din nou îi auzeam spunând: „Ei bine, ai o scolioză ușoară, dar nu ar trebui să ai dureri. Nu este nimic în neregulă cu tine.” Nu este nevoie să mai spun că asta nu m-a ajutat și m-a făcut să mă întreb dacă durerea pe care o simțeam era reală.

Din această cauză am făcut tot ce am putut să strâng din dinți și să merg înainte. Am obținut o slujbă de operator data entry la Alegerile Federale din 2016; per total doar număram voturile. Am fost foarte bun, de aceea chiar din prima zi am fost promovat supervizor. Desigur că slujba era plictisitoare, dar eram bucuros că găsisem ceva, fiindcă tocmai ieșisem dintr-o criză legată de angajare.

Totuși, din nefericire, la scurt timp după angajare a început să mă supere spatele. Am făcut tot ce am putut, tratând durerea cu panadol forte, purtând corset pentru spate, făcând exerciții de întindere, stând în picioare la birou și luând zile libere pentru a merge la un chiropractician. Dar din cauză că în mod obișnuit stăteam pe scaun opt ore pe zi, durerea a persistat. Mă durea cumplit tot spatele și am început să mă prăbușesc emoțional la birou. În cele din urmă, am fost obligat să-mi dau demisia. Țin minte că m-am așezat pe o bancă în parcul din apropiere și am plâns îndelung. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla așa ceva. Iar pe când traversam pe jos podul pentru a mă întoarce în stație, am fost foarte tentat să sar în gol ca să-mi pun capăt zilelor. Dar fiindcă Dumnezeu mă salvase de la sinucidere în anul 2012, am decis să pun un picior înaintea celuilalt și să continui să merg. Din fericire, printr-un act al providenței, în stație m-am întâlnit cu un frate și o soră în credință. Când m-au întrebat cum eram, nu am reușit să nu clachez și iar am izbucnit în plâns. Realizând că, în mod clar, ceva nu era bine cu mine, s-au oferit să ia trenul înapoi ca să mă însoțească până mă calmam. A fost o adevărată minune că m-am întâlnit cu ei atunci, în acea parte a orașului.

Mai târziu m-am calificat ca barman care prepară şi serveşte cafea în cafenea, sperând să reușesc să mă angajez din nou. După absolvirea cursului de calificare, am fost invitat de unchiul meu Bill să lucrez în cafeneaua lui cu produse de patiserie într-un oraș de coastă, doar ca să câștig ceva experiență. La început totul a mers bine, dar am avut din nou probleme, fiind nevoit să fac pauze prelungite și să iau zile libere din cauza spatelui. În a doua săptămână mi-am dat seama că nu puteam să mai suport durerea, indiferent cât de mult mi-aș fi dorit. Unchiul meu a fost destul de bun să mă plătească pentru cât muncisem, dar m-am urcat în autobuzul care urma să mă aducă acasă simțindu-mă complet învins și nesigur cu privire la viitor. Nu puteam să lucrez, deci nu am mai căutat serviciu. La urma urmei, de ce să mă pun în situația de a eșua?

Dar în acele momente de disperare m-am apropiat din nou de Dumnezeu, iar El s-a apropiat de mine. El a devenit totul pentru mine. El era tot ce aveam. Toată speranța mea era la El, din moment ce orice altceva părea atât de lipsit de speranță. Și astfel am petrecut lungi perioade de timp în rugăciune, rugându-mă uneori toată noaptea, fiindcă știam că nu aveam unde altundeva să mă duc. Și totuși, în acea perioadă întunecată aveam un sentiment ciudat de bucurie, ca și cum totul urma să fie cumva în ordine.

Ceva timp mai târziu m-am întors la medicul de familie, care m-a trimis la un chirurg cu specializare în durerile de spate. Înainte de a mă apuca de ceva, trebuia să am un diagnostic clar pentru durerile spate. Chirurgul m-a trimis să fac ecografie toracală, ecografie lombară și o scanare a oaselor (cea în care ți se injectează o cantitate mică de substanță de contrast radioactivă și revii după câteva ore pentru scanare). Când m-am întors la chirurg cu rezultatele, mi-a spus că nu aveam nevoie de operație, ceea ce a fost o ușurare; totuși, dat fiind că totul arăta normal, nu a putut să-mi pună un diagnostic.

M-am dus și la un specialist în terapia durerii, care mi-a dat trei feluri diferite de medicație. Calitatea somnului meu s-a îmbunătățit, stările mele de dispoziție au devenit mai stabile, dar durerea de spate nu a dispărut și am început să iau în greutate din cauza unui efect colateral al medicației. Din fericire, câțiva ani mai târziu am scăpat de toate problemele, dar a fost un proces îndelungat. Acum lucrez cu un osteopat, pentru a recâștiga cât de mult posibil din funcționare și se pare că este posibilă o îmbunătățire semnificativă.

Psihologul

Cred că în mai 2019 prietenii și mentorii mei din echipa de conducere de la misiunea Dincolo de Egipt s-au gândit că ar fi bine pentru mine să obțin un raport de la un psiholog criminalist. În unele privințe, nu am înțeles de ce. În mintea mea totul era bine. Cea mai mare problemă era că nu puteam obține un loc de muncă și, din moment ce eram deja în slujire, eram de părere că „depășisem toate”, că „învinsesem” și că eram „biruitor prin sângele lui Hristos”. Totuși, am decis să accept. Nu am vrut să provoc prea multă agitație refuzând.

În realitate totuși eram încă foarte anxios, deprimat, neavând limite adecvate în general și simțindu-mă profund rușinat. În cele trei ședințe care au alcătuit evaluarea, psihologul și-a dat seama că în adâncul sufletului meu se întâmplau mult mai multe decât decât eram dispus să recunosc. În concluzie, mi-a recomandat un alt psiholog și mi-a sugerat să mă merg la câteva ședințe înainte să îmi dea un diagnostic precis. La care îmi amintesc că am reacționat cu multă supărare și mânie, dar m-am hotărât să mă duc oricum, deoarece sincer, mă simțeam puțin pierdut.

La început mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu terapia. Dar încă de la prima ședință am știut că era ceva diferit la acea doamnă psiholog – diferit în sensul bun. M-a ascultat cu atenție, nu a părut să reacționeze emoțional la anxietatea, depresia și nevrozele mele, nici să se simtă amenințată de atracțiile mele sexuale față de băieți. A fost incredibil de ciudat. În plus, a fost capabilă să mă provoace, cu blândețe, să gândesc, în timp ce alteori mi-a fost alături, permițându-mi să exprim ceea ce aveam nevoie. Deși a durat ceva să mă obișnuiesc, să discut cu ea pur și simplu mi s-a părut în ordine.

Ceea ce nu înseamnă că terapia nu a fost provocatoare. Cu siguranță a fost. Cu Daniella nu aveam unde să fug și unde să mă ascund. Nu puteam să mă comport într-un anumit fel pentru a scăpa, nu puteam glumi pentru a scăpa, nu puteam lupta pentru a scăpa. Emoțiile mele și eu eram în prim-plan și tot ce puteam face era să merg pe acel drum. Am simțit totul atât de intens. Au fost momente în care am cedat și am plâns din cauza greutăților pe care le purtam în suflet. Au fost momente în care, din cauza nesiguranței, am devenit furios și argumentativ. Dar, de departe, ceea ce am simțit cel mai mult a fost o combinație întunecată de rușine și frică: rușine că am făcut o „greșeală” și frica de a mă confrunta cu o potențială salvă de critici și abuz. Totuși, în ciuda așteptărilor mele, nu s-a întâmplat așa ceva și cu siguranță, am avut nevoie de mult timp ca să mă obișnuiesc. Ideea că cineva va rămâne deschis la minte și va răspunde cu îndurare, ca să mă ajute să trec prin problema mea, în loc să mă judece pentru că am o problemă, îmi era încă atât de străină.

Îmi amintesc și că am trăit multe emoții puternice după terapie. Uneori mă simțeam deprimat și amorțit, abia având suficientă energie ca să ajung la gară. Alteori, aveam un sentiment de pace și mulțumire cu privire la punctul în care ajunsesem. Totuși, alteori mi se făcea rău de la stomac, de parcă urma să vomit. Dar în ciuda a toate, am continuat să mă întorc acolo, pentru că în adâncul sufletului știam că trebuia să confrunt și să rezolv tot ce se întâmplase și modul în care îmi afectase viața. În același timp, am simțit că Dumnezeu mă constrângea să fac terapie, deoarece nimic altceva nu funcționase. Așa că am continuat să mă încred în Dumnezeu.

Înțelegerea trecutului

Pentru mine, schimbarea părea să se producă (și încă se întâmplă) treptat. Destul de des, din filme, putem ajunge la convingerea că tot ce ai nevoie sunt de la trei la cinci ședințe de terapie pentru a da glas tuturor plângerilor tale, înainte de a avea parte de o epifanie epică care să îți schimbe viața, care să rezolve totul. Realitatea este însă cu totul alta. Nu te poți „recupera” după ani și ani de abuz și neglijență în doar câteva ședințe. Trebuie să-ți reconstruiești de la zero întreaga identitate. Ceea ce necesită timp, deoarece te întorci iar și iar în trecut, depui eforturi ca să rezolvi problemele din prezent și construiești experiențe și modele de gândire noi. Este ceva mult mai complex decât să ai parte pur și simplu de o epifanie.

În orice caz, am început să realizez cât de puternică și de interconectată era atracția mea pentru băieți. Nu era ceva cu care m-am trezit brusc, ci ceva ce s-a dezvoltat în copilărie.

Crescând, am fost de multe ori făcut de rușine, ceea ce m-a făcut o țintă pentru colegii bătăuși. Când aveam cinci ani, am fost agresat de Aaron, un copil de treisprezece ani care frecventa aceeași școală și aceeași biserică. Părinții mei au încercat să vorbească cu părinții lui, dar au fost mereu respinși. În cele din urmă, Aaron s-a mutat la altă școală, dar situația a fost destul de urâtă. Din fericire, hărțuirea nu a evoluat niciodată înspre ceva sexual, dar și-a pus amprenta asupra mea. Singurele lucruri pe care mi le amintesc despre el sunt părul negru, bretelele pe care le purta și numele, Aaron. Având în vedere acest lucru, nu cred că este o coincidență că aș încerca să mă apropii de un băiat de treisprezece ani, cu păr negru, bretele și chiar cu același nume… Aaron. Din fericire, după cum am spus deja, mama lui Aaron m-a sunat și mi-a spus că nu mai eram binevenit în casa lor.

Pe când aveam în jur de șapte sau opt ani, am fost abuzat la duș de mama. M-a împins sub apa fierbinte și m-a forțat să-mi rotesc prepuțul. Era foarte anxioasă și îngrijorată că voi lua o infecție. Când i-am spus că nu vreau, pentru că mă durea prea tare, mi-a apucat penisul și l-a împins înapoi cu forța. Apoi m-a frecat acolo cu o cârpă aspră. Chiar și acum îmi este greu să scriu despre asta. Și când am împărtășit această întâmplare la terapie, îmi amintesc că am plâns mult. Nici măcar nu realizasem cât de mult mă influențase acel eveniment.

Mai târziu, când aveam unsprezece sau doisprezece ani, m-am împrietenit cu un băiat pe nume Josh. Eram amândoi interesați de aceleași jocuri video și așa am început să vorbim și să facem petreceri în pijama. Era foarte deschis și îmi dezvăluia lucruri incredibil de personale. Îmi plăcea atenția pe care mi-o acorda. În același timp, mă simțeam ciudat. Mă simțeam… prețuit. Până atunci nimeni nu avusese atâta încredere în mine. Odată, după ce ne-am dus să înotăm în piscina lui, am decis să ne uităm la televizor și să ne relaxăm la parter. Apoi, din senin, s-a uitat la mine și mi-a zis: „Hei, Trent, vrei să vezi?” „Ce să văd?” l-am întrebat. Atunci și-a tras slipul în jos și mi s-a arătat. Și îmi amintesc că am zâmbit și am făcut la fel.

Am fost cuprins de emoții puternice. Niciodată nu mă mai simțisem atât de legat de cineva. A fost ca un drog puternic. Am vrut mai mult. Aveam nevoie de mai mult. Mă simțeam de parcă vedeam soarele după o mie de ani de întuneric. Și astfel am prețuit acea experiență ani de zile. Abia mult mai târziu, în jurul anului 2011, chiar înainte de a divorța părinții mei, m-am întors la ea pentru alinare, deoarece totul în jurul meu era atât de mizerabil. A fost momentul în care am început să acționez online – pentru a simți din nou ce simțisem cu Josh. Să văd pe cineva complet vulnerabil și să mă simt conectat. Nu sugerez deloc că ceea ce făceam era scuzabil, dar pe măsură ce înțelegeam mai multe despre mine și despre trecut, lucrurile au aveau mai mult sens și mi s-a trezit compasiunea față de mine însumi, care a început să ia locul urii de sine care mă stăpânise.

Unde sunt acum

Astfel încât, pe măsură ce mă străduiam să ies din groapă, viața mea a devenit mai bună. M-am mutat într-o biserică unde mă simțeam mai bine, am putut să-mi fac prieteni, m-am apucat de tir cu arcul, de gătit și am slăbit, mi-am schimbat garderoba, am făcut voluntariat într-un sat local de pensionari, am scris cântece de închinare pentru biserica mea și m-am întors la universitate pentru a-mi finaliza pregătirea în consiliere și psihoterapie. Au avut loc atât de multe schimbări pozitive în ultimii patru ani de terapie!

Privind în perspectivă, văd o serie de provocări diverse și variate. Pentru a-mi finaliza cursul și a deveni consilier, trebuie să obțin un certificat de integritate comportamentală de la Serviciul de Autoritate Tutelară. Durerea cronică și problemele de somn trebuie, de asemenea, să se amelioreze înainte de a putea reintra pe piața muncii. Din fericire, fac tot ce depinde de mine și obțin deja rezultate bune. Mai este și problema CV-ului, care conține un număr de locuri de muncă ciudate ici și colo, la care nu am reușit să lucrez o perioadă substanțială de timp. Totuși, pot că per total viața mea este din ce în ce mai bună, deoarece am devenit mai capabil să identific și să rezolv problemele și am încredere că Dumnezeu are un plan pentru a folosi povestea mea spre gloria Lui. Astfel încât, deși nu știu ce îmi rezervă viitorul, privesc înainte cu credință, știind că Dumnezeu deține controlul și mă iubește. Nu m-a dezamăgit până acum.

[Trent Matthew, Memoir of Trent Matthew. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Pentru o altă mărturie a lui Trent, clic aici. Pentru o înregistrare audio cu Trent, vezi YouTube, Trent’s Story.]

Unii, când își prezintă mărturia, vorbesc despre toate dificultățile care s-au rezolvat în clipa în care și-au predat viața lui Hristos. Povestea mea este destul de diferită. Dumnezeu m-a trecut prin focul curățirii, pentru ca păcatul meu să iasă la suprafață, obligându-mă să recunosc adevărata lui hidoșenie. Numai după ce l-am privit astfel, am putut să-L văd limpede pe Isus, așa cum Îl văd acum.

M-am născut în ceea ce credeam că era o familie creștină normală. În fiecare duminică dimineață mergeam la biserică. Îmi plăcea Dumnezeu, dar nu-mi plăcea biserica. Când aveam patru ani, fără să vreau, am spart dintele băiatului pastorului cu o jucărie yoyo, în timp ce familia lui venise la noi la cină. Încă îmi amintesc teama care l-a cuprins pe tatăl meu și că m-a pedepsit cu asprime, deși pe vremea aceea nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplase.

Școala primară a constituit o provocare pentru mine. Nu eram ca ceilalți băieți. Eram scund pentru vârsta mea, aveam sub greutatea normală și nu mă pricepeam prea bine la sporturi. Pe atunci nu recunoșteam față de mine însumi, dar în adâncul sufletului eram profund rănit și mânios. În primii ani de școală nu am simțit niciodată cu adevărat că mă potriveam cu ceilalți băieți. Totuși, era o școală creștină bună și citeam zilnic din Biblie. Într-o zi, pe când mă aflam în autobuz, întorcându-mă acasă de la școală, m-am hotărât să iau mesajul biblic pentru mine.

Când aveam doisprezece ani, am început să observ ceva diferit la mine. În loc să fiu atras de fete, am început să fiu atras de prietenii mei. Nu aveam idee de ce. Mi-a rămas puternic în memorie cum unul dintre prietenii mei și cu mine am hotărât să ne dezbrăcăm complet și să ne uităm la televizor, aflându-ne la parter la el acasă. Deși nu a existat contact fizic, îmi amintesc limpede emoțiile mele puternice, profunde. Faptul de a sta dezbrăcat cu unul din prietenii mei m-a făcut să mă simt confortabil, iubit, prețuit și acceptat. Pur și simplu, părea ceva normal.

Liceul a fost dur. Mânia mamei mele datorită abuzului pe care îl suferise în trecut a început să se ridice la suprafață. A devenit aproape sociopată și striga la mine ore în șir fără vreun motiv aparent. Ceea ce s-a întâmplat pe toată perioada liceului. Când aveam cincisprezece ani, am fost botezat. Când aveam șaptesprezece ani, am recunoscut față de mine însumi că eram homosexual, dar am decis să continui să Îl urmez pe Domnul. În același an, mama a început să bea și să devină violentă. Când am spus altora ce se întâmpla, nu m-au crezut. Dar în toate acestea, Dumnezeu a fost refugiul meu.

Am terminat liceul și am mers la universitate. Vroiam să devin profesor de muzică, deci am studiat muzica, apoi cum să predau. Partea de predare a pus o presiune extraordinară pe mine. La școala la care am fost repartizat, copiii erau îngrozitori. Eram tratat ca un gunoi la școală și eram tratat ca un gunoi acasă. Plângeam mult. Viața mea era îngrozitoare.

Într-o zi, după ce terminasem de predat, m-am simțit atât de deprimat încât nu mi-a mai păsat. Mă săturasem să tot simt durere și să nu simt nimic. Mi-am amintit cât de bine mă simțisem dezbrăcat în prezența prietenului meu când aveam doisprezece ani. Doream cu disperare să retrăiesc ce simțisem atunci, să mă simt iubit și acceptat și, într-un moment de nesăbuință și de slăbiciune, am deschis laptopul și m-am uitat la selfie-uri cu adolescenți dezbrăcați. După aceea m-am simțit atât de groaznic, încât mi-am șters totul din minte. În ceea ce mă privea, nu s-a întâmplat niciodată.

În anul care a urmat totul s-a năruit în viața mea. De câțiva ani, tatăl meu avea o relație secretă cu un adolescent de la biserică, iar în acel an cineva a aflat. În aceeași zi părinții mei s-au despărțit, iar eu am renunțat la tata. Zile întregi m-am simțit bolnav din cauza șocului și a stresului. Era prea mult. Tot pe atunci am decis să plec de acasă și să locuiesc pe cont propriu. Cu trecerea lunilor, m-am cufundat în depresie. Mă aflam într-un întuneric total. Mă simțeam blestemat de Dumnezeu. În multe nopți zăceam întins în pat, treaz; complet imobilizat de teamă. Era greu de crezut că toate acele lucruri mi se întâmplau mie.

Într-o seară, mă aflam în mașină, în parcarea bisericii, după o slujbă de seara din timpul săptămânii. Ajunsesem la capătul puterilor. Am strigat: „Dumnezeu, urăsc totul! Îmi urăsc familia! Urăsc faptul că sunt homosexual! Îi urăsc pe creștinii care nu-mi înțeleg durerea! Dar cel mai mult, Dumnezeule… Te urăsc pe Tine!” Apoi am ridicat cuțitul. Am decis că singurul lucru pe care îl puteam face era să mă omor înjunghiindu-mă în inimă. Dar nici măcar asta nu ar fi fost de ajuns. Vroiam să mă întorc împotriva lui Dumnezeu și să ucid cât de mulți creștini puteam, înainte de a mă omorî.

Dintr-odată, prezența lui Dumnezeu a umplut mașina și s-a lăsat tăcerea. Nu mai avusesem niciodată parte de așa ceva. Îmi era atât de frică, încât nu mă puteam mișca și nu puteam vorbi. Dar în același timp, am simțit că Dumnezeu mă iubea pentru cine eram, nu pentru cine încercam să fiu. Când prezența s-a estompat, am condus spre casă nedumerit de ceea ce tocmai se întâmplase.

Din acel moment, lucrurile s-au schimbat. Încă încercam să înțeleg ceea ce tocmai avusese loc. Sexualitatea nu s-a schimbat, dar în adâncul inimii mă simțeam iubit. Din ce alt motiv m-ar fi mântuit Dumnezeu? Foarte încet, învățam cum să mă încred în El în toate.

La sfârșitul anului următor am obținut calificarea de profesor și am început să lucrez ca profesor angajat temporar la un liceu local. Eram bun ca profesor, iar școala mi-a dat de lucru din plin. Îmi iubeam elevii, dar în interior simțeam un conflict. În fiecare zi mă luptam în secret să țin întunericul la distanță.

Șase luni mai târziu, totul s-a prăbușit. Una din mamele de la biserică a observat că foloseam puțin cam mult atingerile, ca profesor de școală duminicală. Mai târziu în după-amiaza respectivă m-a sunat și mi-a spus că nu mai eram bine venit în casa ei. Imediat ce am închis telefonul, toate emoțiile puternice m-au lovit dintr-odată. Îmi amintesc faptul că mi-am privit mâinile. Arătau ca ghearele unui monstru. În suferința mea profundă și în confuzia mea, m-am dus la spital. Le-am povestit totul, dar nu am primit niciun sprijin.

A fost pus în mișcare un proces sistematic prin care mi s-a interzis orice avea cât de puțin de-a face cu copiii. Știam că urma să se întâmple, dar tot m-a durut. Pastorul meu părea să înțeleagă doar parțial groaza care mă cuprinsese. Apoi, când credeam că mai rău de atât nu se putea, am primit prin e-mail o acuzație falsă de la Oficiul pentru Protecția Copiilor.

Copleșit, m-am urcat în mașină și am plecat de acasă. Tot ce vroiam era să beau cât de multă vodcă puteam și să mă gazez în mașină. În retrospectivă, cu siguranță aș fi făcut-o, dar fiindcă Dumnezeu îmi salvase deja viața, am decis să continui să mă încred în El. M-am gândit că dacă Dumnezeu a putut să mă scoată dintr-o criză a sexualității, atunci putea să mă mai scoată din una.

După o serie de scrisori către Protecția Copiilor, acuzația falsă a fost retrasă. Poate că cineva a vrut să se răzbune pe mine. În următorii doi ani am trecut printr-un tumult emoțional. Prin harul lui Dumnezeu, lucrurile s-au așezat destul de mult. În întregul proces, Dumnezeu S-a arătat a fi neînchipuit de credincios și de bun.

Povestea mea nu s-a încheiat încă. Dar aștept cu nerăbdare, cu mari speranțe, ce va aduce viitorul. Scopul meu este să Îl glorific pe Dumnezeu făcându-mi cunoscută povestea. Sângele lui Isus poate cu adevărat să îndepărteze cele mai întunecate pete. Este o veste incredibil de bună pentru cei ca mine. Aleluia!

[Trent Matthew. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://www.christianpedophile.com. Pentru o înregistrare audio cu Trent, vezi YouTube, Trent’s Story.]

Am crescut într-o familie creștină bună. Amândoi părinții mei Îl cunoșteau cu adevărat pe Domnul. Sigur, am avut problemele noastre ca toată lumea, dar am fost iubit și îngrijit. Îmi plăceau lucrurile de copii, precum karate, să joc jocuri video cu prietenii întreaga noapte și să citesc romane fantasy în autobuz. Îmi amintesc că am stat ore întregi la coadă ca să vizionez prima proiecție a filmului Războiul stelelor, în toate cele trei rânduri. J Cred că faptul că eram „normal” a făcut să-mi fie cu atât mai greu să recunosc față de mine însumi că eram pedofil.

Este deosebit de greu pentru tineri când descoperă prima dată că sunt atrași de minori. De obicei realizează aceasta în izolare. Nimeni nu le spune părinților sau celor în care are încredere: „Cred că îmi apar sentimente față de băieți.” Eu când le-am spus altora, trecusem deja prin etapa șocului, a ororii și a acceptării pline de groază. Mi-aș dori să existe mai multă conștientizare și mai mult suport pentru tinerii care trec prin așa ceva.

Adevărul este că pedofilia/hebefilia (atracția față de minori) își face simțită prezența cu duritate. Dacă o ai, nu o poți ignora. Pur și simplu ai sentimente de atracție sexuală/romantică față de minori și știi că atracția „ar trebui” să fie față de cei de vârsta ta. Nu este ceva ce poate fi evitat. Te naști cu ea, o dezvolți sau ambele. Oricare ar fi cauza, pedofilia este strâns legată de creierul tău. Indiferent ce alegeri faci, atracția o simți. Din fericire pentru mine, am o atracție secundară față de femeile adulte. Cred că am putut să o mențin fiindcă am reușit să reduc atracția față de minori destul de repede. Am vorbit cu pedofili mai în vârstă care cred că atracția lor secundară nu mai este la fel de intensă ca în trecut, din cauză că s-au fixat pe atracția față de minori (exacerbată de ura de sine și de anxietate). Lucrurile ar fi putut sta diferit dacă ar fi primit suport și ar fi învățat tehnici de a face față când erau mai tineri. Eu le-am avut la dispoziție și mi-au fost de folos.

Unii pedofili cred că sunt atrași exclusiv de minori. Poate să fie așa, deoarece există atât de multă variații în modul în care oamenii își trăiesc sexualitatea. Totuși, mulți adolescenți și tineri atrași de minori sunt nesiguri cu privire la sexualitatea lor. Le spun că în general contactul sexual este plăcut, chiar și cu un adult, și că încă au oportunitatea de a se bucura de beneficiile unei relații dedicate între adulți (dacă vor găsi un tovarăș de viață care îi va iubi pe deplin).

Iată un punct cheie. Doar fiindcă cineva este pedofil, nu înseamnă că a făcut sau că va face rău unui copil. Înseamnă doar că are atracție față de minori. Din punct de vedere statistic, majoritatea pedofililor nu abuzează. Pedofilii trebuie să ia decizii pe baza țelurilor, nu a sentimentelor. Toată lumea face asta… Un cuplu căsătorit alege fidelitatea, un adolescent alege să nu se uite la pornografie, o femeie îi spune „nu” unui bărbat care vrea sex la a treia întâlnire. Oricât de îngrozitor sună, un tată cu atracție tipică poate să perceapă că fiica lui adolescentă devine femeie, dar alege să nu întrețină gânduri sexuale cu privire la ea. La fel, cine este atras de minori are puterea de a decide cum se va gândi la copii și cum va acționa cu privire la ei. Numai că pedofilii prezintă un risc mai mare de a abuza atunci când există factori suplimentari precum ura de sine, depresia și izolarea.

Sunt binecuvântat, având o soție și copii. Soția mea știe despre atracția mea, iar eu sunt pe deplin deschis față de ea și îi dau socoteală. Familia mea și prietenii mei știu și ei. Am stabilit limite sănătoase, să nu construiesc relații personale cu copii din afara familiei. De asemenea, am ales ca în cariera mea să nu lucrez cu copii. Îmi place să cred că mă aflu la mare depărtare de posibilitatea a vătăma un copil, dar Dumnezeu și cu mine credem că acestea sunt limite bune. Traiul cu pedofilia necesită înțelegere de sine, abilități de a face față, alegeri bazate pe intenție și suport. Aceasta este formula de succes pentru oricine se confruntă cu astfel de provocări.

Mi se va pune întrebarea dacă nu reprezint un pericol pentru copiii mei. Răspunsul meu este că nu. Cred că este diferit când e vorba de copiii tăi. Un tată cu atracție normală nu simte față de fiica lui mai mare ce simte față de alte femei. Probabil că aceasta este ceva pus în noi, oamenii. Totuși, există părinți care își abuzează sexual copiii. Cred că asta arată un eșec al deciziilor personale și nu este un simplu indicator al pedofiliei. Cu toate acestea, în ceea ce mă privește pe mine, recunosc în mod înțelept că sunt capabil să fac rău – ceea ce nu cred că se limitează la pedofili.

Știu că Dumnezeu este real și cred că Isus este Dumnezeu care S-a făcut om, care a venit ca să putem fi scăpați de rău. Cred că Dumnezeu va avea o relație personală cu oricine Îl cheamă în inima lui. De asemenea, când Isus a murit și a înviat, a făcut posibil să avem înăuntrul nostru o viață nouă, să fim născuți din nou. Această realitate a afectat întru totul ce experimentez eu ca pedofil. Dacă Dumnezeu nu ar exista, aș avea o perspectivă întru totul diferită. Tot aș crede că un contact sexual le-ar face rău copiilor, dar probabil că aș încerca să accept pedofilia și să găsesc supape pozitive. Totuși, cred cu adevărat că Dumnezeu este real și că ne pune la dispoziție lucruri mult mai bune.

Cred că Dumnezeu poate să dea o viață de biruință chiar și cuiva atras de minori. Ceea ce, cu siguranță, înseamnă să nu facă rău copiilor, dar înseamnă și să aibă parte de speranță, scop și dragoste în viață. Nu cred că Dumnezeu este pus în încurcătură de pedofilie și nu cred că un creștin ar trebui să aștepte mai puțin de la promisiunile lui Dumnezeu doar fiindcă este pedofil. Isus a spus că a venit să îi elibereze pe cei captivi și să ne dea viață din belșug. El l-a biruit pe diavol, a biruit lumea și păcatul. El poate să facă aceasta în viețile noastre.

Încă am atracție față de minori, dar ea nu pune stăpânire pe gândurile și pe viața mea. În schimb, știu că Dumnezeu m-a chemat la ceva mai înalt – la ceva la care suntem chemați cu toții – și alerg spre tot ce a făcut posibil Isus pentru mine prin relația mea cu El.

[Michel Greenwood. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://www.christianpedophile.com. Pentru o înregistrare audio cu Michel, vezi YouTube, Michel’s Story.]

Cândva eram normal, aveam sentimente normale și o viață normală. Încă îmi amintesc momentul când, copil fiind, totul a început să devină un coșmar. Tatăl meu m-a părăsit și nu am primit dragostea pe care o așteptam de la celelalte rude ale mele. În cel mai negru moment al copilăriei mele, când aveam nevoie doar de dragoste, am fost vătămat sexual de o rudă. Am crescut în mijlocul unei adevărate furtuni, iar când am realizat, deja îi priveam pe copiii din cartier în mod diferit. Am crezut că era ceva trecător și că totul avea să se rezolve în timp, dar nu a fost așa.

La vârsta de șaisprezece ani, în tăcere, mi-am acceptat condiția. Este important să știți că nu am făcut niciodată rău unui copil, nici nu aș face, fiindcă știam că probabil eram cine eram din cauza a ceea ce mi se întâmplase și nu aș putea dori așa ceva cuiva drag. Este interesant că pedofilia nu se reduce la sentimente sexuale. Noi iubim copiii, vrem să le vorbim și să stăm cu ei toată ziua, jucând jocuri cu ei și fiindu-le alături, acesta este motivul pentru care personal cred că un pedofil adevărat nu ar putea face rău unui copil.

Prin urmare, am început să mă implic în activități cu copiii, de genul teatru pentru copii, și în unele activități în biserica mea și așa mai departe. Până am realizat că nu eram un monstru din cauza pedofiliei, că puteam fi un om bun, chiar dacă înăuntrul meu zăcea acel rău. De fiecare dată când Dumnezeu m-a ajutat să înving în luptele dinăuntrul meu, am putut să văd că deși aveam un monstru în mine, acel monstru nu mă conducea. Totuși, din nefericire, am devenit deprimat și L-am întrebat pe Dumnezeu care era sensul a ceea ce mi se întâmpla. De ce eram pedofil? Care era motivul? Mă ura Dumnezeu? Ce am făcut ca să merit așa ceva?

Am ajuns foarte suicidar și chiar mi-am plănuit sinuciderea… În cel mai întunecat moment al vieții mele, am auzit un cântec al Amandei Cook, Casă pe un deal, și a fost ca și cum Dumnezeu mi-ar fi vorbit prin el. Dumnezeu mă iubea. De ce? Nu am idee.

Totuși, El mi-a arătat-o prin numeroase semnale, m-a trimis la acest forum, a folosit oameni ca să mă ajute să văd pedofilia în mod diferit, iar în noaptea sinuciderii pe care o plănuisem, a trimis pe cineva să mă ajute și să îmi spună că nu eram singur și că mă iubea, și nu m-a lăsat să mor. Dumnezeu m-a vindecat de depresie și mi-a dat o slujire, să ajut alți pedofili să Îl găsească și să fie și ei vindecați.

Acesta este principalul mesaj al mărturiei mele: ar trebui să încetezi să Îl întrebi pe Dumnezeu: „De ce?” și să începi să întrebi: „Pentru ce?”. Dumnezeu are un plan pentru viața noastră și te poate folosi chiar și ca pedofil, fiindcă este Dumnezeu și singurul care poate să ia toate cioburile vieții tale și să le transforme în cel mai frumos vas.

Mi-am descoperit slujirea ca pedofil. Sunt un bărbat brazilian care a suferit în singurătate din cauza pedofilei. Nu există un forum ca acesta în portugheză. În Brazilia, singurele lucruri pe care le găsești când cauți pe Google „pedofilia” sunt de genul: „Pedofil arestat”, „Cum să-ți protejezi copiii de pedofili”, „Cum să recunoști un pedofil” și așa mai departe… Dacă nu aș cunoaște engleza, m-aș afla acum într-o mare încurcătură. Pe lângă aceasta, dacă luăm în considerare că cel puțin 1% din populația unei țări este alcătuită din pedofili, doar în Brazilia sunt mai mult de două milioane de pedofili. Dacă avem în vedere numărul vorbitorilor de portugheză din întreaga lume, sunt și mai mulți. Din acest motiv, după ce am fost vindecat de Dumnezeu, am început o cooperare cu cei care au dezvoltat site-ul Christian Pedophile, pentru a-l traduce în portugheză.

Dacă ești brazilian sau vorbitor de portugheză, în curând vom avea acest site în portugheză și vom oferi suport în portugheză prin adresa de e-mail de la pagina Contact. De asemenea, cred că Dumnezeu va trimite și mai mulți oameni, din alte țări, ca să ne ajute în această lucrare. Și sunt sigur că în cer vom primi o răsplată pentru că o facem. Dar tu? De ce nu începi să cauți scopul lui Dumnezeu în mijlocul tuturor ispitelor tale?

[Pedro Luiz. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://www.christianpedophile.com. Pentru o înregistrare audio cu Pedro, vezi YouTube, Introducing Pedro.]

Am crescut într-o familie creștină destul de solidă, alcătuită din doi părinți și patru copii. Am fost un puști cam tăcut și introvertit. De când mă știam auzeam despre Isus la biserică, dar am realizat că vroiam ca El să facă parte din viața mea la o tabără de vară, când aveam doisprezece ani. Intrasem la pubertate cu puțin timp înainte, iar lucrurile s-au înrăutățit când aveam treisprezece ani. De la șapte ani mă tot îndrăgosteam fără succes de băieți și fete, iar la pubertate aspectul sexual s-a intensificat. Nu am realizat în mod conștient decât după ani de zile, dar continuam să fiu atras de același gen de copii ca la vârsta de șapte ani. Atracțiile s-au intensificat, cum era de așteptat, dar vârsta celor de care eram atras nu a crescut.

Când aveam treisprezece ani am abuzat sexual un membru de familie mai mic decât mine. Interacțiunea a fost scurtă și necoercitivă din punct de vedere fizic. M-am simțit foarte vinovat după aceea și am început să am sentimentul că ceva nu era în ordine cu mine. Am început să păstrez secrete față de familie, iar în timp nu mi-am mai dezvăluit emoțiile. Este trist, dar nu a fost singura dată când l-am abuzat pe acel membru de familie. Când eram adolescent s-a mai întâmplat de câteva ori. De asemenea, la vârsta de șaptesprezece ani am descoperit modalități de accesare a pornografiei, inima fiindu-mi astfel cuprinsă de și mai multă rușine și confuzie. La optsprezece ani am început să mă trezesc spiritual cu privire la ceea ce făceam. Am vrut să mă opresc, dar eram stăpânit de o teamă profundă cu privire la ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi aflat ce ascundeam. (Aici ar trebui să fac observația că eram un copil foarte protejat și că nu cunoșteam multe despre sexualitate. Dar știam că ceea ce făceam era greșit.)

Câteva luni mai târziu (în vara anului 2012) am avut șansa să particip la o tabără de vară, unde am făcut și voluntariat. Știam că trebuia să profit de șansa de a mă mărturisi în mod deschis. După ce am construit o relație de prietenie cu un tip, i-am spus că foloseam pornografie. A fost capabil să mă ajute și să mă încurajeze, iar câteva săptămâni mai târziu am mărturisit înaintea lui și a câtorva alți prieteni atracția mea nedorită față de persoanele de același sex. A fost un moment foarte bun și vindecător și am început să experimentez pacea pocăinței la care Dumnezeu mă chemase de ani de zile. Mi-am făcut curaj să le vorbesc părinților mei despre aceste lucruri și totul a decurs mai bine decât mă așteptasem. Sunt foarte binecuvântat că am părinți iubitori. Dar am realizat că mai aveam ceva de făcut.

Deci am contactat un prieten și i-am povestit despre episoadele în care avusesem contact sexual cu un membru de familie. Pe atunci nu știam, dar datorită slujbei sale era raportor mandatar. A doua zi un asistent de șef de poliție și un asistent social au apărut la locuința familiei mele. O zi cu adevărat rea. Părinții mei au fost foarte surprinși, dar și-au dat toată silința și am avut un drum lung de parcurs ca familie. A urmat o investigație standard și de la început am fost pe deplin sincer și deschis cu privire la ceea ce făcusem. Pe atunci nu înțelegeam pe deplin cât de mult vatămă copiii abuzul sexual, dar atât cât înțelegeam, am vrut să fac ce era corect pentru ruda mea.

Câteva luni mai târziu, la începutul anului 2013, am fost arestat și am petrecut aproape trei săptămâni în închisoarea districtuală. După câteva luni am fost condamnat pe drept de către judecătorie. Mă așteptam să petrec vreo câțiva ani în închisoare, dar prin harul lui Dumnezeu am fost condamnat la cinci ani de probațiune fără altă încarcerare și mi s-a cerut să urmez un program terapeutic pentru abuzatorii sexuali. În acea perioadă, până am primit condamnarea, părinții mei și cu mine am lucrat în mod activ la relația noastră, ceea ce m-a ajutat să fac față uneia dintre cele mai dificile perioade din viața mea.

Rezumând pe scurt, am petrecut cea mai mare parte din cei cinci ani de probațiune într-un program terapeutic și am avut câteva slujbe. Programul terapeutic a fost un ghiveci; unele părți au fost bune și benefice, dar altele chiar nu au fost. Am învățat multe despre mine, cum să mă autocontrolez mai bine, cum vatămă abuzul victimele și lucruri asociate. Mi-am cercetat cu de-amănuntul viața și șirul complicat de alegeri care a condus la acțiunile mele abuzive. În acea perioadă am avut parte de unele provocări ale credinței mele și m-am confruntat cu câteva probleme mintale. Acestea au fost parțial cauzate de unii terapeuți la care am apelat, care au încercat să utilizeze o formă abuzivă a terapiei reparative pentru a forța eliminarea sentimentelor de atracție față de copii. De la terminarea perioadei de probațiune, am depus eforturi să-mi clădesc din nou o viață relativ normală. Deși a necesitat timp, am reconstruit relația cu membrul de familie pe care îl abuzasem. Sunt foarte recunoscător și plin de umilință că a ales să mă ierte și că a vrut să fac în continuare parte din viața lui.

Am terminat perioada de probațiune în anul 2018, iar acum trăiesc o viață relativ normală. Continui să am atracție atât față de copii, cât și față de adulți, dar Dumnezeu este cu mine în fiecare zi, arătându-mi cum să umblu cu El în pocăință și credință. Nu știu ce îmi rezervă viitorul, dar știu că Dumnezeu nu vrea să păstrez tăcerea despre „speranța pe care o am” și despre lucrurile prin care m-a trecut.

[Mitchell Danielson. Copyright © Christian Pedophile. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://www.christianpedophile.com. Pentru o înregistrare audio cu Pedro, vezi YouTube, Mitchell’s Story.]

de Mark

Am ieșit din închisoare de mai bine de șaisprezece ani. Cu puțin timp în urmă, un prieten de care nu mai auzisem de ceva vreme m-a contactat și mi-a spus că, făcând ordine în birou, a găsit un dosar cu scrisorile pe care i le trimisesem pe când mă aflam în închisoare pentru seducerea și molestarea unei minore pe care o cunoscusem online.

Când am fost arestat, prietenul meu era pastorul bisericii – biserica din care făceam parte împreună cu soția mea și cu cei trei copilași ai noștri, în care condusesem întâlnirile de recreere ale bărbaților și unde eram responsabil cu anunțurile din zilele de duminică. Biserica pe care o trădasem și o făcusem să se simtă stânjenită de păcatele mele îngrozitoare, o biserică pe care o lăsasem să strângă cioburile și să aibă grijă de familia mea în lipsa mea.

După o întâlnire la o cafea cu prietenul meu, m-am dus acasă pentru a citi scrisorile. Am fost năpădit de amintiri. Primele scrisori pe care le scrisesem erau nefinisate, din cauză că eram atât de speriat că mă aflam în acel loc. Eram și plângăreț, implorând rugăciune, eram nesigur, nefocusat și terifiat.

În timp, scrisorile s-au schimbat. Credința mea a crescut. L-am văzut pe Dumnezeu la lucru în viața mea și în viețile bărbaților din jurul meu. Povesteam cum la trei luni după ce fusesem închis m-am ocupat de Proiectul Pomul Îngerului, văzând bărbat după bărbat apropiindu-se de biroul meu, în timp ce completam formularele prin care cereau cadouri de Crăciun pentru copiii lor. Durerea lor mi-a frânt inima, fiindcă era și durerea mea. A fost momentul în care a început o mare slujire – bărbații veneau la mine pentru rugăciune, m-am implicat în ajutorarea în închisoare, am renunțat la nevoile, temerile și gândurile mele, am slujit, am ajutat și m-am rugat pentru alții.

Scrisorile mi-au reamintit de protecția și înțelepciunea lui Dumnezeu. La fel cum se întâmplă când recitesc Psalmii, mi-am amintit de toate momentele în care Dumnezeu a intervenit, a atins vieți, a calmat probleme, a liniștit valurile și mi-a atins inima. În scrisorile către familie am împărtășit mai ales lucruri pozitive și le-am evitat pe cele negative, dar bineînțeles, le trăiam și pe unele, și pe celelalte. Chiar și la șaisprezece ani după eliberare, binele și răul pe care le-am trăit rămân în amintirile mele.

M-am simțit atât de binecuvântat citind scrisorile pe care pastorul meu le păstrase, fiindcă astfel am putut să-mi amintesc de creșterea credinței mele, de speranța și de viețile celor din jur, care au devenit parte din viața mea. A existat speranță, a existat o viață mai bună, iar Dumnezeu a fost la lucru.

Când am fost eliberat în anul 2003, Dumnezeu nu mi-a restaurat căsnicia, iar timp de câțiva ani copiii mei nu au vrut să aibă de-a face cu mine. Cei trei ani de eliberare condiționată au fost duri; unii prieteni din biserică m-au evitat și au trecut mulți ani până m-am redresat financiar. Ca mulți alții, apar în Registrul delincvenților sexuali.

Și totuși, și totuși sunt mai aproape de Dumnezeu decât oricând înainte. Sunt căsătorit de zece ani cu femeia minunată pe care harul lui Dumnezeu a adus-o în viața mea. Petrec mult timp cu copiii mei, care acum sunt adulți. Am un serviciu care îmi oferă posibilitatea să călătoresc și multe beneficii, dar și multe responsabilități. Fac parte dintr-o biserică vibrantă. Mai mult, există speranță, există o viață mai bună, iar Dumnezeu este la lucru. Nu-ți pierde speranța!

[Mark, My Journey. Into the Light, March-April 2020. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. În prezent Mark este implicat în Alianța pentru Legile Constituționale privind Delincvenții Sexuali din California, care are ca scop respectarea drepturilor delincvenților sexuali și ale familiilor acestora. Face parte dintr-o biserică mare și trăiește viața pe care, crede el, o trăiesc mulți bărbați aflați în situația lui. Unii dintre cei care îl cunosc și cu care se asociază cunosc „întreaga poveste”, iar alții nu. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://brokenyoke.org.]