Archive for Mărturii

Temelie restaurată, viaţă transformată

de Craig Beickelman

Prima dată când am ştiut că Domnul mă chema la misiune eram la începutul colegiului. Deşi Îl iubeam pe Domnul, planul meu era să mă apuc de teatru şi să am succes la Hollywood. În primul an de colegiu, Domnul mi-a arătat clar că nu acesta era planul Lui. Cu visele de a mă apuca de teatru spulberate, în timpul colegiului m-am întrebat în ce direcţie să o iau, până ce Domnul mi-a arătat planul Său. După absolvire, mi-am început cariera de slujitor creştin în campusul Universităţii Western Michigan, ceea ce mi-a plăcut. După ce am lucrat şase ani în misiunea din campus, Domnul m-a condus să lucrez la Teen Challenge ca profesor/consilier. Aveam sentimentul că planul Domnului pentru viaţa mea era să lucrez cu oamenii răniţi, dar aceasta era tot ce înţelesesem pe vremea aceea. Domnul m-a scos din misiune un număr de ani, ca să mă înveţe despre provocările de zi cu zi ale unei slujbe seculare.

În numeroşii ani petrecuţi în afara misiunii, Domnul Şi-a făcut timp să lucreze cu mine. Fiind cel mai mic dintre cei trei băieţi, într-o familie extrem de disfuncţională şi abuzivă, am fost întotdeauna cel care avea grijă de ceilalţi şi cel puternic. Am început să „consiliez” oameni în primii doi ani la colegiu şi avusesem grijă de oameni răniţi sau în nevoie toată viaţa mea. Era mai uşor să am grijă de alţii, decât să mă confrunt cu propria mea durere.

Fusesem întotdeauna diferit în copilărie, iar tatăl meu nu mă acceptase niciodată. Cine nu era ca el, era greşit. El era un contabil foarte logic, iar eu un băiat creativ, sensibil. Nu eram un puşti dur şi sportiv, normal, ca cei doi fraţi mai mari ai mei. Tata se afla în lumea lui, care consta din muncă şi din a avea o curte ca în Case & Grădini Mai Bune. Fraţii mei şi cu mine eram pe cont propriu ca să înţelegem lucrurile. Mama era foarte stresată, având trei băieţi de vârste foarte apropiate, şi nu primea suport de la rudele din familia ei pentru a ne creşte. Când eram foarte mic, a avut o cădere nervoasă din cauza presiunii.

Am „învăţat” la o vârstă foarte fragedă să nu fiu o povară pentru nimeni. Mama a devenit foarte epuizată emoţional şi a început să apeleze la mine, eu fiind cel mai mic şi mai sensibil dintre copii, pentru nevoile ei emoţionale de intimitate şi suport. Am devenit atât de legaţi unul de celălalt, încât nu mai aveam o identitate a mea. Ea mă susţinea pentru că eram liniştit şi sensibil – nu ca fraţii mei duri şi sportivi, care o înnebuneau. Am început să cred că era rău să fii bărbat. Fraţii mei şi tatăl meu au rănit-o mult pe mama, ceea ce nu a fost bine. Am început să vreau să fiu fată şi să mă îmbrac în hainele vechi ale mamei pe care le-am găsit în pivniţă. Chiar i-am făcut o schimbare de sex păpuşii mele Ken. M-am luptat cu dorinţa de a fi fată pe toată perioada şcolii elementare. Am avut multe necazuri cu băieţii care îmi erau colegi şi am avut tendinţa să am ca prieteni mai mult fete.

Când aveam zece ani, fratele meu mijlociu a început să mă molesteze. Abuzul a continuat cam trei ani. M-a distrus. Nu am ştiut cum să mă confrunt cu ruşinea, confuzia şi devastarea, aşa că am învăţat să tac şi să devin amorţit ca să supravieţuiesc. Am întrat în şcoala generală şi am fost imediat etichetat ca „gay” şi tratat ca un lepros. Cei mai mulţi prieteni ai mei s-au disociat de mine şi am fost lăsat să mă descurc pe cont propriu.

În efortul de a încerca să înţeleg ce mi se întâmpla, am apelat la lumea fictivă – la teatru. Puteam pretinde că eram altcineva şi că oamenii mă plăceau. Am căutat o imagine masculină pentru mine şi am ales repede imaginea modelului masculin din Revista GQ. Am ales acel gen de bărbat cu toată fiinţa mea şi m-am transformat în acea proiecţie. M-am apucat de teatru şi m-am ţinut de speranţa că într-o zi voi fi un star. Imaginea GQ mi-a adus o mulţime de probleme, fiindcă bărbaţii şi unele femei au început să răspundă persoanei atrăgătoare care devenisem. Să mi se facă propuneri sexuale şi să fiu dorit sexual de alţii era acum un lucru normal şi, în acelaşi timp, ceva foarte confuz pentru mine.

În cele din urmă, în clasa a opta sau a noua am acceptat eticheta de homosexual. Ştiam că era greşit să dau curs sentimentelor, deci am încercat să le ignor. Devenisem creştin în clasa a şaptea, dar nu I-am îngăduit niciodată Domnului să lucreze prea mult în inima mea, fiindcă nu aveam încredere în nimeni – nici măcar în El. Nu am descoperit Biblia până am început să merg la un grup de tineret în liceu. Am continuat să-I cer Domnului să-mi îndepărteze dorinţele homosexuale, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. În cele din urmă, am decis să fac orice era nevoie pentru a nu le da curs.

În anii în care m-a molestat, fratele meu mă introdusese în pornografia explicită, aşa că am început să frecventez magazinul local şi am descoperit lumea pornografiei homosexuale, în care m-am cufundat, încercând să fac faţă la toate.

În colegiu, propunerile au devenit mai frecvente. Am ajuns să fiu absorbit de ajutorarea altora chiar mai mult decât înainte şi să renunţ să am o viaţă proprie. Am crescut, într-adevăr, în umblarea mea cu Domnul la colegiu, dar nu ştiam cum să mă adresez luptelor din viaţa mea.

Am încercat orice am crezut că ar fost de ajutor – consilieri, pastori şi cărţi. Deşi am învăţat multe despre luptele pe care le duceam, nu am ajuns de fapt la vindecare. Un prieten mi-a povestit despre Living Waters. Recunosc că nu am avut mari speranţe că programul îmi va fi de ajutor. Am plâns în drum spre prima întâlnire Living Waters din anul 2003. Pentru prima dată, cineva îmi vorbea direct mie şi Domnul îmi dădea o oarecare speranţă pentru schimbare. În programul Living Waters, legăturile au fost rupte, zidurile au început să cadă şi mulţi ani de durere au început să fie înlăturaţi. După sesiunea iniţială, am continuat ca membru al echipei de conducere. Domnul a continuat să lucreze în viaţa mea prin Living Waters şi prin diferiţi consilieri. El mi-a vindecat identitatea fragmentată şi m-a ajutat să accept nu numai genul meu, dar şi persoana care am fost creat să fiu. Mi-a vindecat inima rănită şi m-a învăţat cum să îi iert pe nenumăraţii oameni care mă răniseră.

Pentru prima dată în viaţă, mă bucur de prietenii sănătoase cu bărbaţi şi dezvolt o atracţie reală pentru femei. Odată ce implicarea mea în Reconciliation Ministries a crescut, Domnul mi-a vorbit despre chemarea de a lucra cu cei care ies din zdrobirea sexuală şi relaţională, în special din homosexualitate şi abuz. Am fost puţin neîncrezător când a început prima oară să-mi arate asta, dar acum sunt încântat. M-am dezvoltat ca bărbat şi lider creştin. Sunt unul din învăţătorii şi liderii de grup din Living Waters. Conduc grupul de suport pentru bărbaţi Walking Free şi trainingurile echipei de lideriat la Reconciliation Ministries. Aştept tot ceea ce are Domnul pentru mine în următorii ani la Reconciliation Ministries şi în Trupul lui Cristos.

[Craig Beickelman, Foundation Restored – A Life Transformed. Copyright © 2009 Craig Beickelman. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru o altă mărturie a lui Craig, clic aici.]

Tatăl meu mă conduce acasă!

de Kelvin Chung

Kelvin & Tammy Chung

Kelvin & Tammy Chung

La începutul anilor 1980, sexul era încă un tabu pentru mulţi oameni din societatea chineză. Nu ştiu de ce, dar s-a întâmplat să am sentimente sexuale puternice faţă de bărbaţi. La frageda vârstă de 10 ani, aveam vise sexuale ciudate. Am visat că am contact sexual oral cu organele genitale ale unor bărbaţi. Nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii „homosexual”. M-am silit din greu să îngrop secretul, dar continua să iasă la iveală. M-am împotrivit acelei părţi ascunse din mine şi am negat-o, dar era atât de reală pentru mine!

După aceea mi-am făcut obiceiul de a hoinări pe la toalete, uitându-mă la bărbaţi. După-amiaza târziu, în 1987, am fost sedus sexual şi am făcut sex oral unui bărbat adult. Am fost confuz. Nu puteam procesa invitaţia pe care mi-a făcut-o. Pe lângă aceasta, am simţit un „imbold” interior, curiozitatea de a experimenta dorinţele sexuale. Mă gândeam: „Am visat la asta de atâta timp. El a fost drăguţ şi bun cu mine şi am vrut această dragoste şi grijă.” Am descoperit după aceea că mă simţeam foarte murdar, ruşinat şi înspăimântat. Nu am spus nimănui despre acea primă întâlnire. Au trecut mulţi ani, dar tot credeam că eram responsabil pentru întâmplarea respectivă. Am păstrat secretul zece ani, iar în cele din urmă, am fost în stare să vorbesc despre el cu un fost homosexual care era misionar, care locuia atunci în Hong Kong, în 1997. Am aflat că am fost abuzat sexual, deşi am găsit împlinire în timpul experienţei.

Într-o clipă mă simţeam bine şi satisfăcut sexual, în clipa următoare mă simţeam îngrozitor de rău cu privire la mine însumi. Astfel, sufeream de stări depresive. Vina nerezolvată mă tortura şi mă uram permanent pentru că aveam sentimente homosexuale. Cu acea luptă secretă, stima de sine era distrusă. Frustrările din cauza stilului de viaţă, a dependenţelor sexuale şi a problemelor emoţionale, au fost motivele principale care m-au făcut să vreau să ies din stilul de viaţă homosexual? Pe jumătate corect. Mai presus de toate motivele, Dumnezeu a fost cauza principală. Cred că Dumnezeu avea ceva mai bun pentru restul vieţii mele.

I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-a părăsit, chiar dacă m-am răzvrătit împotriva Lui şi am făcut multe lucruri rele. Pe vremea când mă satisfăceam pe mine însumi, am dezamăgit mulţi prieteni. O prietenă, Sylvia, m-a mustrat cu sinceritate, spunând: „Am postit şi am citit cartea lui Osea.” Când am citit Osea, capitolul 2, versetele 5-13, am văzut propria mea imagine în oglindă.

A zis: „Voi alerga după ibovnicii mei, care îmi dau pâinea şi apa mea, lâna şi inul meu, untdelemnul şi băuturile mele!” De aceea iată, îi voi astupa drumul cu spini, i-l voi astupa cu un zid, ca să nu-şi mai afle cărările. Va alerga după ibovnicii ei, dar nu-i va ajunge: îi va căuta, dar nu-i va găsi. Apoi va zice: „Hai să mă întorc iarăşi la bărbatul meu cel dintâi, căci eram mai fericită atunci decât acum!” (v. 5-7)

Am fost convins că L-am rănit pe Dumnezeu, Tatăl meu, atât de mult! Inima mea era nedisciplinată, iar viaţa mea aşa de frântă! Şi era timpul să mă duc acasă, să primesc dragostea neschimbătoare a Tatălui meu. Mai mult decât atât, vorbindu‑mi prin Biblie, Dumnezeu mi S-a descoperit în vise. Odată am văzut un bărbat gol stând în dreapta şi m-a surprins că Isus stătea la stânga, întinzându-mi mâna. Mă chema cu un sunet dulce. M-am trezit simţind că nu mă mai puteam împotrivi dragostei Lui.

Pe 30 octombrie 1995 i-am spus lui Tammy despre homosexualitatea mea. Cu acceptarea ei deplină, mi-am rededicat viaţa lui Isus. Pe 3 noiembrie, pe la ora 4 dimineaţa, după ce am vorbit cu Tammy cinci ore, ne-am rugat cu seriozitate. Paisprezece ore mai târziu, am început să ieşim împreună, plini de bucurie.

Doi ani mai târziu, Dumnezeu m-a condus la un fost homosexual misionar, care avea o înţelegere corectă a homosexualităţii. El însuşi mi-a arătat cu dovezi solide că prin puterea lui Isus Cristos, oricine poate părăsi homosexualitatea nedorită.

Am ales pocăinţa în 1995, iar Dumnezeu a adus vindecare şi o putere în viaţa mea, care mi-a schimbat viaţa. Dumnezeu nu a privit niciodată de sus o rugăciune mică. El Îşi face lucrarea la timpul Său. Am părăsit stilul de viaţă homosexual de peste şapte ani. Am evitat materialele pornografice şi am câştigat bătălia importantă cu fanteziile sexuale. Acum lucrez cu oameni care duc şi ei lupte sexuale. Tammy, soţia mea, mă sprijină întotdeauna. Lucrăm împreună la Misiunea New Creation.

Aş vrea să vorbesc puţin despre dezvoltarea orientării mele homosexuale.

Băiatul mamei

Am crescut într-o familie normală de ţărani chinezi. Tatăl şi mama mea munceau amândoi din greu ca să-şi câştige existenţa. Aveam mâncare suficientă, dar nu aveam multe bucurii materiale. Sunt cel mai mic dintre cei trei copii. Nu aveam multe jucării: câţiva soldaţi de jucărie, câteva animale şi jocuri de şah. Îmi amintesc că mă duceam la vecini, să mă joc cu jucăriile lor. Două dintre preferatele mele erau jocurile video şi jucăriile de gătit. Unele dintre visele mele din copilărie erau să primesc un Snooby bobo mare, să dorm cu el în pat şi să mă duc la picnic cu toată familia. Interesant, totuşi nu-mi plăceau armele. Nu-mi plăcea grosolănia celorlalţi băieţi, aşa că am respins felul lor de a se întrece şi de a se lupta. Nu-mi amintesc când mi-am respins prima dată masculinitatea. Din când în când, furam rochia şi rujul de buze al surorii mele şi mă jucam cu ele. În copilărie, viaţa mea a fost destul de singuratică şi plictisitoare, pentru că nu aveam prieteni.

Caracterul meu

A fost un rezultat al regulilor de familie precum: „N-o supăra sau întrista pe mama!” Mai mult decât atât, a-i mulţumi pe alţii a devenit unul din imboldurile vieţii mele. Mama se aştepta să învăţ din greu. De aceea am petrecut o mulţime de timp stând acasă. Interpersonal, eram foarte dependent. Aveam nevoie de prietenie şi eram disperat după dragostea prietenilor. La şcoala secundară am simţit că eram „diferit” de băieţi, deci preferam să mă joc cu fetele. Nu am realizat că exista o problemă în viaţa mea, până nu am început să exprim prin comportament atracţiile sexuale pe care le avusesem de la vârsta de 9 ani. M-am dus la toalete publice pentru câteva clipe de plăcere sexuală. Acesta a devenit treptat un obicei care a creat dependenţă.

Deficit în relaţia cu tatăl

În retrospectivă, cauza de bază a atracţiilor faţă de persoanele de acelaşi sex poate fi lipsa dragostei tatălui meu. Tatăl meu pământesc era un tată distant. Rareori îmi vorbea. Nu-i plăcea de mine şi dezaproba întotdeauna lucrurile pe care vroiam să le fac. De el mă temeam cel mai mult, dar aşteptam dragostea lui.

Am trăit o experienţă ciudată. Când eram mic, obişnuiam să dorm pe podea. După ce tata sosea acasă şi îşi schimba hainele, îi plăcea să poarte boxeri. În felul acesta, organele lui genitale au fost văzute de mine din întâmplare, la vârsta de 4 ani. Atracţia sexuală faţă de tatăl meu s-a fixat şi s-a generalizat în alte dorinţe homosexuale, la vederea şi atingerea trupurilor masculine.

O pasăre a zburat în cursă

Când aveam 9 ani, familia mea s-a mutat din zona de recolonizare a locuinţelor. Dar prostul meu obicei de a hoinări în jurul băilor publice a continuat. (O toaletă deschisă, fără uşi, era un model comun în unele zone de recolonizare a locuinţelor datând din anii 1970.) Nu ştiam că acele locuri erau periculoase. Nu aveam idee că bărbaţii homosexuali se duceau de obicei acolo, ca să seducă alţi bărbaţi sau băieţi tineri, pentru plăcerea lor sexuală. În cele din urmă, am fost abuzat sexual de un adult străin, când aveam 15 ani. El m-a învăţat şi m-a introdus în acea lume sexuală. În acele zile, nici HIV, nici sexul protejat nu erau arătate la televizor. Mulţi ani mai târziu, am început să mă îngrijorez cu privire la infectarea cu boli transmise pe cale sexuală. După prima experienţă sexuală şi în anii adolescenţei, am fost dependent de fanteziile sexuale şi de masturbare.

Ciclul dependenţei

La vârsta de 13 ani credeam că Îl cunosc pe Dumnezeu, adevăratul meu Tată, şi am sperat că problemele vor dispărea. Nu s-a întâmplat cum îmi doream. Am păcătuit şi m-am simţit ruşinat şi foarte trist. M-am tot rugat şi am făcut tot ce puteam face, până ce m-am simţit din nou bine cu privire la mine. Roata s-a întors şi am ajuns înapoi la stările sufleteşti cele mai de jos. Era descurajator şi obositor. Dorinţa mea cea mai sinceră atunci era să mă dezlipesc de homosexualitate. În anii în care am mers la biserică, am experimentat toate faţetele răului. Mergeam la altarul bisericii pentru ritualurile de purificare şi pentru un sentiment de confort. Dar continuam să cad în aceleaşi capcane sexuale, iar şi iar. Totuşi, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu – El vindecă rănile din viaţa mea. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu credeam că voi putea să trec prin procesul de creştere.

Un prieten bun

La vârsta de 18 ani am înaintat şi mai mult în stilul de viaţă homosexual, pornografie şi racolare şi în sexul cu necunoscuţi. Cu cât aveam mai multe fantezii, cu atât apetitul meu sexual creştea. Duceam o viaţă dublă şi purtam o mască de tânăr „sincer şi credincios”. Nimeni nu a observat că mai exista un alt „eu”. Mulţi ani am încercat să mă descurc cu viaţa dublă pe care o duceam. Nu am avut parteneri stabili. Am avut o singură relaţie emoţională în sens unic, cu un prieten apropiat la universitate. Am devenit foarte dependent de el. Mai târziu nu mi-am mai putut stăpâni senzaţiile. În timpul unei tabere, i-am spus totul. Acel bărbat a fost binevoitor faţă de mine şi m-a sprijinit, dar a stabilit o limită clară în relaţia cu mine şi m-a susţinut ca mai înainte. Acceptarea lui de neprofesionist a întregii mele persoane mi-a fost de ajutor. În noaptea aceea s-a rugat pentru mine.

O criză spirituală

După absolvire m-am dus să predau într-o şcoală elementară creştină. Copleşit de stările sufleteşti prin care treceam, am pierdut direcţia pentru o carieră de prima mână. Salariul bun şi perspectivele carierei nu însemnau nimic pentru mine. Tot ce mă preocupa era dacă să mă alătur sau nu comunităţii homosexuale. Vroiam cu adevărat să caut propria versiune de fericire în viaţă, cu orice preţ, chiar cu preţul de a renunţa la anii îndelungaţi de credinţă creştină. Aveam un sentiment profund de dezintegrare.

Punctul de cotitură – Dumnezeu a folosit nişte prieteni buni pentru a mă conduce acasă

Când am început să dezvălui trecutul meu, prietenii au fost profund îngrijoraţi cu privire la drumul pe care aveam să-l aleg. Niciunul dintre ei nu m-a criticat deschis, pe mine sau căile mele. De fapt, Dumnezeu a pus mulţi creştini iubitori în jurul meu. Unii dintre ei chiar au postit şi au mijlocit pentru criza mea spirituală. Unii m-au avertizat cu lacrimi şi cuvinte de dragoste. La sfârşitul lui 1995 m-am pocăit şi mi-am mărturisit greşelile înaintea a două surori. Ele m-au acceptat şi s-au rugat cu mine. În aceeaşi zi am luat o decizie crucială: m-am supus Tatălui meu din nou, ca să mă conducă El pe viitor. Mi-am spus mie însumi că vroiam dragostea Lui statornică şi am renunţat la felul în care căutam, prin relaţii erotice, dragostea falsă şi acceptarea goală.

O providenţă specială – Cum am făcut prima dată curte unei femei care a devenit soţia mea

Când nu sunt drumuri în deşert, Dumnezeu poate face o cale. Dumnezeu mi-a trimis dragostea Lui pentru mine prin mulţi prieteni buni. Tammy a fost unul dintre îngerii speciali. După unele ajustări, în primul an când am ieşit împreună, comunicarea şi împlinirea mea emoţională au început să înflorească. Mai târziu am primit un dar de la Dumnezeu. Într-o noapte, când eram în staţia de autobuz, aşteptând autobuzul, am avut în sfârşit sentimentele senzuale de a fi îndrăgostit. I-am spus lui Tammy: „Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele. Am sentimentul romantic de a fi îndrăgostit când privesc în ochii tăi.” Deşi nu s-a întâmplat când am început să ne întâlnim, a fost memorabil şi de neuitat.

Ea este generoasă, iubitoare, veselă şi spirituală. M-a însoţit pe drumul vindecării de-a lungul anilor. Fără ajutorul ei şi fără harul lui Dumnezeu, nu aş fi reuşit astăzi.

O comunitate vindecătoare şi căreia îi pasă

În 1997 Dumnezeu m-a condus la un grup de sprijin pentru foştii homosexuali. Acolo am înfruntat cu succes dependenţele sexuale şi masturbarea, care devenise un viciu. Am învăţat despre cauzele de bază ale homosexualităţii. Am experimentat vindecarea şi acceptarea profundă din partea altor bărbaţi din grup. Am primit putere să-mi rededic viaţa lui Isus şi să mă lupt să fiu unul dintre ucenicii Lui zi de zi. Cred că fiecare biserică locală poate deveni un instrument al harului şi al iertării, în acest aspect special al slujbei de vindecare.

Ca fost homosexual şi martor principal, de multe ori sunt întrebat: „Cât de completă este vindecarea ta… cu adevărat?” Ca răspuns, pot spune că a trecut testul timpului şi a adus rodul unei căsătorii binecuvântate. De când m-am căsătorit, am fost ispitit homosexual o dată, aproape cu cinci ani în urmă. Chiar atunci am fost luminat prin adevăr şi am părăsit acel loc în care homosexualii căutau sex cu necunoscuţi. În retrospectivă, Dumnezeu mi-a îngăduit să înfrunt încercarea, ca să deschidă calea pentru o mai mare dezvoltare a caracterului meu şi a credinţei în El.

După vindecarea iniţială am avut unele sentimente de inferioritate şi dorinţa ca un bărbat mai în vârstă, mai puternic, să „aibă grijă de mine”. Şi aceasta a trecut şi îi văd pe bărbaţi ca pe nişte fraţi, nu ca pe imagini ale tatălui sau ca imagini protectoare. În ultimii ani, Dumnezeu a clădit sinele meu interior şi am depăşit anii de respingere. Acum pot să-mi fac cunoscută cu îndrăzneală mărturia în public.

Ca lider creştin matur, menţin o relaţie bună cu Dumnezeu. Bineînţeles că am evitat literatura, filmele şi alte situaţii care ar stârni pofte homosexuale. Când le întâlnesc, aşa cum se întâmplă, sau când cineva pe care îl consiliez descrie circumstanţele unei căderi sexuale, ele dau naştere unor sentimente sexuale. Totuşi, acestea sunt minore şi se diminuează cu trecerea timpului.

Kelvin & Tammy Chung
New Creation Association Ltd.
E-mail: info@newcreationhk.org
Telefon: 852-81038010
www.newcreationhk.org

[Kelvin Chung, My Father Leads Me Home! Copyright © Kelvin Chung. Tradus şi publicat cu permisiune. New Creation Association este o misiune care oferă ajutor în lupta cu homosexualitatea, fiind condusă de Kelvin şi Tammy Chung. Kelvin şi Tammy locuiesc în Hong Kong.]

Sufletele oamenilor negri, sufletele tuturor oamenilor

de D. Freeman

Îmi amintesc cum citeam în liceu despre viaţa şi operele lui W. E. B. Du Bois. Inima îmi era atât de tulburată când profesorul discuta despre ideea lui de „dublă conştiinţă”, din celebra lui carte Sufletele oamenilor negri. Du Bois descrie lupta sa interioară, trăind ca bărbat negru în America: „Un american, un negru; două suflete care se războiesc între ele, două gânduri, două năzuinţe de neîmpăcat; două idealuri care se luptă în trupul unui negru, pe care numai tăria sa încăpăţânată îl împiedică să fie sfâşiat în două. Istoria negrului american este istoria acestei încleştări, a acestei dorinţe de a atinge bărbăţia conştientă de sine, de a-şi contopi dubla identitate într-o identitate mai bună şi mai adevărată.”

Mă puteam raporta la aceasta. W. E. B. Du Bois a fost unul dintre cei mari gânditori şi activişti afro-americani de la începutul secolului douăzeci, iar cuvintele sale rămân adevărate până în ziua de astăzi. Să fii negru în America – la mai bine de o sută de ani după ce Du Bois a descris dubla conştiinţă – încă înseamnă să ai două identităţi diferite: una de negru, una de american. Una din cele mai mari lupte ale vieţii mele a fost să încerc să împac cele două identităţi într-un sine mai bun, mai autentic.

Dar în liceu mă puteam raporta la cuvintele lui Du Bois şi la un nivel mult mai profund. Nu numai că încercam să-mi înţeleg identitatea rasială/culturală, dar mă luptam şi cu identitatea mea sexuală. Vă puteţi raporta la aşa ceva? Nu este nevoie să fii afro-american ca să înţelegi contextul mai larg al dublei conştiinţe. La un anumit nivel, toţi putem înţelege cum este să încerci să aplanezi o luptă pe care o duci atât de profund, încât îţi străpunge sufletul. W. E. B. Du Bois nu a fost primul care a descris acest gen de conflict. Cu două mii de ani în urmă, apostolul Pavel a deplâns un fenomen similar: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! … O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:19, 24)

Înţelegeţi ce spune Pavel? El descrie esenţialmente cele două identităţi ale sale: una de păcătos, iar cealaltă de om drept care vroia Dumnezeu să fie. Numai că există o diferenţă fundamentală între identităţile pe care le descria Pavel. Identităţile lui Pavel nu puteau fi reconciliate. El a fost, în cele din urmă, izbăvit din acel „trup de moarte”, iar acolo unde a fost aşezat trupul să se odihnească, a fost lăsat şi păcatul inerent care îl oprea să umble în dreptatea lui Dumnezeu.

Ce trist a fost pentru mine să înţeleg că pentru Dumnezeu nu poate exista o contopire a identităţii mele homosexuale şi a identităţii mele creştine într-un „sine mai bun, mai autentic”; că adevăratul meu sine nu este definit de orientarea mea sexuală, ci de ceea ce m-a chemat Cristos să fiu. Deci ce înseamnă aceasta pentru dubla conştiinţă? Unde este speranţa? Pentru că adesea simt disperarea pe care o simţea Pavel şi îmi vine să strig: „Cine mă va elibera? Unde este speranţa mea? Unde este promisiunea unui mâine mai bun?”

Nu sunt cel mai înţelept om din lume. Nu sunt nici măcar cel mai înţelept om din blocul meu! În puţinii douăzeci şi patru de ani ai vieţii mele, am ajuns să înţeleg câte ceva despre dubla conştiinţă. Am crescut în identitatea mea de bărbat negru şi în identitatea mea de american. Nu pot spune cu conştiinţa curată că cele două glasuri s-au contopit pe deplin într-unul singur, nici nu sunt sigur că voi putea spune aceasta cât voi trăi. Mai sunt multe de făcut şi mulţi oameni trebuie să mai fie educaţi când vine vorba despre egalitate rasială în America.

Am ajuns, de asemenea, să înţeleg glasul care tânjeşte să fie iubit de un alt bărbat. Glasul care mi s-a întipărit în suflet de-a lungul anilor. Nu am cerut niciodată ca lucrurile să fie astfel, dar sunt un afro-american care se luptă cu homosexualitatea. Puteţi fi siguri, să fii un negru care se luptă cu homosexualitatea este diferit de a fi un alb care se luptă cu homosexualitatea – sau un asiatic, sau un hispanic, sau ce vreţi voi. Pare să existe mai multă acceptare a culturii homosexuale în comunitatea albă (cel puţin în zonele progresiste metropolitane din Statele Unite). În cultura neagră, în mod tradiţional, a fi homosexual nu este un subiect pe care îl discutăm, mai ales în biserică. Nu există consilieri grozavi cu care să discuţi pe această temă în Biserica de culoare (în general vorbind).

Desigur, din când în când vine de la amvon o avertizare pătrunzătoare despre foc şi pucioasă, dar puţine se spun în afară de aceasta. Afară doar, bineînţeles, dacă nu frecventezi o biserică mai lipsită de „prejudecăţi”, unde există o anumită înţelegere că homosexualitatea este greşită, deci realmente se ignoră faptul că jumătate dintre bărbaţii din cor se culcă între ei.

În afara Bisericii nu este cu mult mai bine. În cultura afro-americană, pur şi simplu, nu adoptăm o identitate homosexuală ca pe un lucru de sărbătorit. Din nou, paradele homosexuale sunt mai obişnuite în culturile americane mai mari. Dar, în ciuda ambivalenţei, iar uneori, a urii făţişe faţă de homosexualitate în America de culoare, agenda homosexuală a atacat şi comunitatea noastră. Ceea ce, în mod tradiţional, a fost o identitate care nu merita sărbătorită, devine cu rapiditate o identitate de care poţi fi mândru! Totuşi, există o căutare fundamentală a noastră, a tuturor. Fie că eşti afro-american, fie că nu, fie că te lupţi cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex, fie că nu, înţelegi dubla conştiinţă. Poate că nu o înţelegi în termeni rasiali, dar o înţelegi cel puţin în termeni spirituali. Deoarece toţi am strigat, într-un anume fel sau mod, sau formă: „Cine mă va izbăvi?”

Daţi-mi voie să vă încurajez, fraţi şi surori! Am găsit speranţa care să răspundă disperării mele, aşa cum a găsit-o şi Pavel. Există un Duh puternic în mine care răsună: „Isus Cristos va izbăvi! Pentru că El va fi glorificat în tine!” În această Lună a Istoriei Negrilor, amintiţi-vă cine sunteţi. Amintiţi-vă unde a fost această ţară şi unde trebuie să fie. Amintiţi-vă că, sub orice fel de piele şi dincolo de diferenţele culturale dintre noi, sufletele noastre sunt la fel. Toţi încercăm să ne cunoaştem şi să înţelegem cine suntem, în lumina Celui care a murit pentru păcatele noastre şi care ne-a provocat cu cuvintele care răsună în mine chiar mai mult decât cuvintele lui Du Bois. Isus le-a spus ucenicilor Săi acum două mii de ani şi o spune astăzi fiecăruia dintre noi: „Vino după Mine!” El nu sileşte pe nimeni să o facă.

Desigur, viaţa mi-a dat multe motive să renunţ, să fiu plin de amărăciune şi să mă accept ca negru homosexual. Dar prin harul lui Dumnezeu, nu am putut să ignor chemarea de a-L urma pe Cristos. Iar când sunt ispitit să mă îndepărtez, sufletul meu mă opreşte: „Unde altundeva mă pot duce? Numai Isus are cuvintele vieţii eterne. Şi am ajuns să cred că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.”

[D. Freeman, The Souls of Black Folk, the Souls of All Folk. Copyright © D. Freeman. Tradus şi publicat cu permisiune. Freeman este un licenţiat în vârstă de douăzeci şi patru de ani şi locuieşte în Washington, D.C.]

Sfârşitul singurătăţii

de Bill Hernandez

Bill Hernandez

Bill Hernandez

Ajunsesem la „apogeul” stilului de viaţă homosexual, tot singur şi nefericit eram.

Când am ajuns la pubertate am făcut o descoperire surprinzătoare: eram atras sexual de trupul masculin. La început nu m-a deranjat. Fiind un adolescent hispanic care a crescut în anii ’60, pentru mine, să-mi aranjez părul ca Beatles, o formaţie muzicală populară pe vremea aceea, era mai important decât sexualitatea.

În primii ani ai adolescenţei, tatăl meu ne-a dat prezervative mie şi fratelui meu. „Sunt pentru protecţie”, ne-a spus el cu nepăsare. Nu ne punea întrebări; nu ne învăţa. Singura educaţie sexuală pe care am primit-o de la tata a fost când îl priveam uitându-se prosteşte la femei şi când îl ascultam descriind, cu exagerare, trupul feminin.

Mama mea, pe de altă parte, era mai interesată de alte aspecte ale relaţiilor bărbat-femeie. Îmi amintesc sfaturile ei: „Dacă iei o fată la film, ea aşteaptă să-ţi pui mâna în jurul ei. Dacă o săruţi, pune ceva viaţă în sărut!”

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi trebuit să fiu stârnit sexual când o sărutam pe cea cu care aveam întâlnire. Întotdeauna mă simţeam dezinteresat, ca şi cum jucam un rol. Poate că mă maturizez mai încet, mă consolam eu.

Eram efeminat şi toată lumea îmi amintea frecvent asta. Eram profund rănit de cuvinte denigratoare ca „pederast”, „gay”, „homo”, „surioară” şi „molâu”. Familia îmi tot corecta comportamentul efeminat. „Nu-ţi pune mâna în şold”, spuneau ei. Sau mă insultau cu remarci precum: „Sper să nu-ţi cadă jartiera”, când mă plângeam de o sarcină dificilă în gospodărie. Am primit clar mesajul că ceva nu era în ordine cu mine.

În cele din urmă, am realizat că oamenii arătau cu degetul la orientarea mea sexuală, dar într-un mod indirect, crud. Am făcut nişte cercetări, citind descrieri medicale şi psihologice din cărţi puţin cunoscute, într-un colţ întunecat al bibliotecii. Cele mai rele temeri ale mele se confirmau: eram un adolescent homosexual înspăimântat!

Într-o zi, le-am mărturisit părinţilor: „Cred că sunt homosexual.” Au fost confuzi şi speriaţi. Tata a învinuit-o pe mama: „Ţi-am spus că ar fi trebuit să mă laşi să-l duc la o prostituată!” „Nu e vina mea. E vina ta”, a replicat ea.

Tata m-a dus la un medic pentru a-mi da injecţii cu hormoni, dar medicul a recomandat un psihiatru. Consilierea m-a ajutat numai să devin mai categoric şi mai răutăcios cu părinţii.

Pe ascuns, am continuat să întreţin fantezii homosexuale, neîndrăznind să mărturisesc vreodată cuiva. În cele din urmă, am scăpat de familie ducându-mă la colegiu la Universitatea din California, Berkeley.

Acolo, în toamna anului 1971, am întâlnit un tip de la Campus Crusade for Christ, care a vrut să-mi vorbească despre Isus. Ne-am întâlnit regulat şi, în cele din urmă, m-am rugat singur, acceptându-L pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu. La început m-am implicat în studii biblice şi am fost foarte interesat să descopăr mai multe despre Domnul. Dar, în timp, am început să deviez în umblarea creştină. Consumam tot mai mult alcool şi droguri şi mă simţeam tot mai atras de implicarea în homosexualitate.

Într-o noapte, m-am îmbătat foarte tare cu un prieten de la colegiu. El a recunoscut că era homosexual. „Sunt bisexual”, am mărturisit, nedorind să admit întregul adevăr. Dar din acel moment, am intrat direct în stilul de viaţă homosexual.

Pe la jumătatea anului 1974 am început să merg în baruri. Eram în culmea fericirii. Nu-mi venea să cred că existau atâţia care simţeau şi gândeau ca mine. Nimeni nu-mi spunea cuvinte jignitoare şi nu punea la îndoială că eram normal. În schimb, îşi exprimau atracţia faţă de mine. Viaţa homosexuală părea să răspundă nevoii mele de înţelegere şi acceptare. Adevărata mea fiinţă era în sfârşit liberă. Am pierdut cam şaisprezece kilograme în câteva luni, dansând literalmente nopţi întregi, având parte de veselie, alcool, droguri şi bărbaţi.

Imediat am descoperit că-mi plăceau susţinerea şi acceptarea mai mult decât sexul. Prima întâlnire sexuală m-a dezgustat complet. Am avut întotdeauna remuşcări din cauza sexului cu bărbaţi, de aceea consumam alcool sau luam droguri ca să scap de inhibiţii. Chiar şi după ce întâlnirile sexuale au devenit obişnuite, adânc, înăuntrul meu, îmi păreau ciudate şi murdare.

Am devenit barman la Barul Calul Alb din Oakland, California, o poziţie care m-a făcut popular şi disponibil. Cunoşteam mulţi bărbaţi la bar; eram ca o familie mare. Cei mai mulţi clienţi erau alcoolici şi dependenţi de sex, căutând un iubit temporar. Dar am ignorat aspectele negative ale vieţii sociale homosexuale. Eram în „lumea mea” şi eram incapabil să văd dincolo de ea.

Totuşi, într-un an bucuria a pălit. Trebuia să mă silesc mai mult ca să atrag bărbaţii. Viaţa mea se consuma încercând să-l găsesc pe „domnul Potrivit”. Uneori inima mă durea literalmente din cauza durerii provocate de singurătate.

Am înaintat, pas cu pas, pe drumul către dependenţa de alcool şi droguri. La un an după ce Îl părăsisem pe Domnul, eram o epavă din punct de vedere emoţional. Într-o zi, şedeam pe scările din faţă ale Catedralei Sfânta Maria din San Francisco, privind cum se ridica încet ceaţa şi scriind în jurnal: „Îmi lipsesc cu adevărat prietenii mei creştini. Îmi lipsesc părtăşia şi cântecele de închinare…”

Mă săturasem de bar. Dar apoi „domnul Potrivit” a intrat în bar într-o noapte şi am uitat imediat ideile despre părăsirea homosexualităţii. Grant era diferit de alţi bărbaţi. Vroia o relaţie pe termen lung cu mine, nu era doar un homosexual căruia îi plăceau barurile şi discoteca.

Grant şi cu mine am locuit împreună în următorii doi ani. Relaţia noastră a început minunat. Luam cine romantice împreună, făceam călătorii lungi cu maşina şi ne cuibăream ore întregi unul în braţele celuilalt în faţa televizorului. Dar în lunile care au urmat, dorinţa mea de dragoste, de a aparţine şi de comunicare profundă au avut un rezultat neaşteptat. Doream atât de mult ca relaţia să fie sigură, încât mi-am compromis ideile, aspiraţiile şi chiar personalitatea, pentru a se potrivi cu nevoile iubitului meu.

Am murit ca persoană în încercarea de a găsi adevărata dragoste cu Grant. Petreceam timp cu prietenii lui, dar lui nu-i plăceau prietenii mei. Mâncam lucrurile care îi plăceau lui Grant şi purtam genul lui de îmbrăcăminte. Am început să gătesc şi să fac curat, preluând rolul feminin în relaţie. Locuiam într-o casă mare, care avea un bar care dădea spre stradă. Obişnuiam să-l aştept acolo pe Grant în fiecare seară să vină acasă de la lucru. Nu era neobişnuit pentru mine să stau acolo aşteptând cu nelinişte, cu lacrimi în ochi, în timp ce întunericul se lăsa, iar cina se răcea.

Cu timpul, am consumat mai mult alcool şi am luat mai multe droguri. Am devenit atât de instabil emoţional, încât am început să mă gândesc la sinucidere. Relaţia mea homosexuală era o povară, serviciul era o povară, viaţa era o povară. Totul părea zadarnic. Aveam un apartament luxos, o slujbă stabilă şi un iubit dedicat. Ajunsesem în „vârful” stilului de viaţă homosexual, dar tot singur şi nefericit eram.

„Doamne, scapă-mă dacă intru în ceva ce mă depăşeşte!”, mă rugasem chiar înainte să intru în homosexualitate. În dragostea Lui, Dumnezeu mi-a răspuns, în cele din urmă, la rugăciune. Am primit o vizită de la Domnul, în care efectiv mi-a vorbit cu o voce audibilă, ca şi cum ar fi stat în cameră în spatele unei draperii. Mi-a spus: „Vreau să fiu Mântuitorul tău. Vreau să fiu Stăpânul tău. Vreau să fiu Vindecătorul tău. Vreau să fiu Iubitul tău.” Bineînţeles că am zis da! Apoi mi-a arătat diferite păcate din viaţa mea şi, cu fiecare păcat, L-am văzut pe Isus cum era biciuit, lovit şi străpuns cu piroane. Am fost atât de profund atins! Din acea zi, când citeam Biblia simţeam că a fost scrisă pentru mine. Am văzut povestea mea în ea. Eram una cu Cuvântul. Biblia era vie pentru mine.

În perioadele de singurătate, pe când încă locuiam cu Grant, am început să scot Biblia mea cea veche şi să citesc promisiunile Lui. Drept rezultat, dispoziţia a început să mi se îmbunătăţească, deoarece Dumnezeu preluase controlul.

Domnul mi-a dat o privire obiectivă asupra relaţiei mele sexuale cu Grant. Mă simţeam destul de absurd. Aveam o imitaţie superficială, distorsionată a unei căsnicii heterosexuale. „Nu mai vreau să fii un imitator al tatălui tău sau al mamei tale”, mi-a spus Domnul foarte clar. „Vreau să fii un imitator al Meu.”

Am început să mă răzvrătesc în relaţia cu Grant. Am împărţit treburile din gospodărie în mod egal şi am încetat să fiu supus. „Te întâlneşti cu altcineva?” m-a întrebat Grant într-o zi. „Te porţi atât de diferit.” Am spus „da” şi i-am zis că era vorba de Isus! A crezut că înnebunisem sau ceva de genul.

Să iau decizia să-mi părăsesc iubitul nu a fost uşor. Deşi eram convins că Isus era viu cu adevărat şi că stilul de viaţă homosexual era greşit, emoţiile mele erau încă centrate pe Grant. Înfruntarea perspectivei de a fi din nou singur şi de a trăi fără sex era prea mult. Deşi trăiam în continuare cu iubitul meu, Domnul a început să mă convingă că El îmi putea împlini toate nevoile emoţionale.

În primăvara lui 1978, printr-un prieten de la lucru, am auzit de Love In Action. Când m-am alăturat grupului lor de suport, am găsit oameni întocmai ca mine. Credeau în Isus şi încercau să părăsească viaţa homosexuală. M-au încurajat, oferindu-mi prietenie şi sprijin în rugăciune. După ce m-am gândit mult, am hotărât să-l părăsesc pe Grant.

A sosit ziua mea de intrare în programul Love In Action. Dar când m-am dus să telefonez la Love In Action ca să vină să mă ia cu maşina, toată hotărârea şi aspiraţiile mi-au dispărut. Chiar în acel moment, un curaj interior dat de Isus mi-a cuprins mintea şi emoţiile. Am făcut pasul hotărâtor şi am sunat la Love In Action ca să vină să mă ia. Era Ziua Păcălelilor!

În săptămânile următoare, Isus a devenit real pentru mine în viaţa de zi cu zi. El a continuat să-mi amintească de prezenţa Lui uimitoare. Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni în moduri care m-au făcut să simt că se afla realmente lângă mine. M-am rugat pentru venituri şi mi-au venit bani gheaţă în plicuri, iar oamenii mi-au oferit mese gustoase. Odată m-am rătăcit într-un oraş străin, pe când conduceam maşina în drum spre casa cuiva. „Doamne, călăuzeşte-mă!”, m-am rugat. După ce am mai cotit pe câteva străzi, am ajuns exact în faţa casei respective!

Când alţii s-au rugat pentru mine, am simţit mâini pe mine, ca să descopăr apoi că nu mă atingea nimeni. Am auzit fâlfâit de aripi mângâietoare în jurul meu, în timpul unui atac demonic în care am văzut efectiv un demon. Chiar dacă nu L-am văzut pe Isus, am ştiut că era prezent. Am auzit bătăile inimii Lui şi fâlfâitul de aripi în jurul meu, iar atacul a lua sfârşit.

Isus a luat locul iubitului meu. A luat vulnerabilitatea mea emoţională şi m-a înconjurat cu prezenţa Sa. M-a îndemnat să părăsesc stilul de viaţă homosexual şi, când am păşit prin credinţă, mi-a venit în întâmpinare.

Nu mai am relaţii homosexuale de peste treizeci şi opt de ani. Pentru mine, să cunosc mai multe despre Isus, mai degrabă decât să fiu vindecat, a fost esenţial în umblarea creştină. M-am concentrat pe cunoaşterea lui Dumnezeu, iar urmarea a fost vindecarea în toate domeniile vieţii mele. De-a lungul anilor, sentimentele homosexuale s-au estompat până au devenit ca un murmur, iar sentimentele heterosexuale s-au dezvoltat tot mai mult. Noile mele dorinţe sunt un memento că prezenţa Lui restaurează în mod profund. Totuşi, heterosexualitatea nu a fost niciodată un scop pentru mine. Ea este un produs secundar al fascinaţiei mele pentru Domnul.

Acum, când sunt ispitit de anxietate sau de gânduri homosexuale, Îi cer lui Isus să mă cuprindă în braţe şi să-mi spună că sunt în ordine. El mă susţine prin cuvintele şi actele încurajatoare ale prietenilor mei, adesea chiar în ziua în care mă rog. Prieteniile mele cu bărbaţii mă întăresc în mod deosebit, fiindcă acum mă simt ca unul dintre ei.

Pe cât de palpitantă şi de personală este restaurarea, nimic nu este mai minunat sau la fel de interesant ca Isus. El este acum centrul vieţii mele. Sunt dependent emoţional de El. El este la fel de actual pentru mine ca atunci când L-am întâlnit prima dată. Versetele mele preferate sunt în Evrei 13, versetele 5 şi 8: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi… Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” Promisiunile Lui sunt adevărate. Dumnezeu a fost credincios. Nu mai sunt singur, fiindcă Dumnezeu m-a vindecat prin părtăşia bogată a prezenţei Sale.

[Bill Hernandez, An End to the Loneliness. Copyright © Bill Hernandez. Tradus şi publicat cu permisiune. Bill a făcut parte din personalul Love In Action între anii 1978-1985. A fost pastor asociat la Vineyard Christian Fellowship şi Promised Land din San Francisco, în perioada 1992-2004, facilitând programul Living Waters. Acum face parte din echipa de conducere a bisericii Blazing Fire Church din Pleasanton, California, unde slujeşte din anul 2005.]

Sentimente de apropiere

de Carlton Quattlebaum

Carlton Quattlebaum

Carlton Quattlebaum

Fiind un adevărat romantic, spre surpriza soţiei mele, mi-am luat două săptămâni de concediu de la serviciul meu de slujitor cu muzica, pentru o excursie cu ocazia celei de a cincea aniversări a căsătoriei noastre. După cum s-a dovedit, cea mai mare surpriză nu a fost excursia la Disney World.

În noaptea aniversării noastre, stând întinşi la lumina lunii, Tammy a rostit întrebarea agonizantă: „Ce nu este în ordine?” Singurul mod în care am ştiut să-i răspund a fost să şoptesc două cuvinte: „Sunt homosexual.” Pe cât de mult vroiam să iasă din cameră, pe atât de mult I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu a făcut-o. Pentru prima dată, cineva care mă cunoştea şi îmi ştia secretul, nu o lua la fugă spre uşă. Dimpotrivă, Tammy mi-a spus că dacă vroiam să primesc ajutor, îmi va fi alături. A fost literalmente prima licărire de speranţă pe care am avut-o vreodată, ţinând cont de lupta mea cu homosexualitatea – o luptă care pentru mine dura cel puţin de la vârsta de opt ani.

Eram obişnuit să trăiesc fără tată, deoarece pe când eram foarte mic, părinţii mei divorţaseră. Moartea bruscă a tatălui meu când eu aveam opt ani, a făcut ca absenţa lui să devină permanentă, lăsându-mă cu un gol în inimă şi nepregătit să trăiesc în lume ca băiat. Nu aveam idee cum să fac lucrurile pe care le-aş fi învăţat de la tata, cum să joc baseball, să arunc cercul şi să mă raportez la alţi băieţi.

Nu la mult timp după ce a murit tata, un bărbat din biserică şi-a concentrat atenţia asupra mea. Din nefericire, nu am avut capacitatea de a procesa ce se întâmpla. La vremea aceea, să fiu abuzat sexual nu-mi părea un viol – în sfârşit, mă simţeam special şi apropiat de cineva care devenise pentru mine o figură parentală. Am descoperit, de asemenea, că puteam folosi fantezia şi autosatisfacerea pentru a obţine aceleaşi sentimente false de apropiere pe care le simţeam faţă de abuzatorul meu.

Carlton Quattlebaum cu familia

Carlton Quattlebaum cu familia

În încercarea de a fi acceptat de tovarăşii de aceeaşi vârstă, am început să fac ceva diferit, fiindcă doream să am parte de o independenţă sporită. În timp ce alţi băieţi se jucau împreună afară, eu trăiam izolat în lumea fanteziei. Când am intrat în adolescenţă, i-am căutat pe alţii din punct de vedere sexual, pentru a regăsi sentimentele de apropiere care îmi anesteziau durerea provocată de respingere şi abandon. Cam în acea vreme am dezvoltat abilitatea de a identifica homosexualitatea la alţii, ceea ce mi-a facilitat numeroase întâlniri sexuale cu necunoscuţi de-a lungul mai multor decenii.

Nesfârşite erau şi mărturisirile mele disperate în particular, înaintea lui Dumnezeu. Crescând în biserică, am auzit că homosexualitatea este o urâciune şi remarci precum: „Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, nu pe Adam şi Ştefan.” Am înţeles imaginea – eram o urâciune. Am ajuns chiar bun când râdeam la glumele care aduceau la lumină cele mai profunde lupte ale mele; în realitate, muream pe dinăuntru.

Aveam, într-adevăr, abilităţi muzicale. Ele îmi ofereau modalitatea de a primi nu numai aprobarea oamenilor, ci şi pe a lui Dumnezeu. „Dacă voi cânta destul de bine pentru Dumnezeu”, gândeam eu, „poate îmi va trece cu vederea păcatul.” Mă aşteptam ca darurile mele să mă răscumpere. Datorită lipsei de dorinţă a Bisericii de a se ocupa de această problemă, mulţi dintre cei ca mine sunt împinşi într-o ruşine tăinuită, fiind demascaţi când se află deja la conducere, atunci când consecinţele zdrobirii lor au un impact mult mai mare.

Am început o relaţie cu o fată pe nume Tammy de Ajunul Anului Nou în 1984 şi am cerut-o în căsătorie de Ziua Sfântului Valentin, la doar şase săptămâni după prima întâlnire. Cinci luni mai târziu, pe 20 iulie 1985, eram căsătoriţi. Nu am privit-o niciodată pe Tammy doar ca pe o relaţie pentru a păstra aparenţele sau pentru a înlătura suspiciunile cu privire la homosexualitatea mea. M-am îndrăgostit cu adevărat de ea, dar îndrăgostirea mi-a dat şi speranţa falsă că puteam scăpa din vârtejul în care mă simţeam din ce în ce mai pierdut. Efectiv nu aveam idee cum să ies din stilul de viaţă de care eram prins. În primii ani de căsnicie, o parte tot mai mare din fiinţa mea era stăpânită de înşelăciune şi zdrobire, nu de intimitate şi împlinire. Totuşi, chiar şi în acele condiţii, eram incapabil să renunţ la căsnicia noastră. Apoi, în noaptea aniversării noastre, m-am lămurit cu Tammy. În acel moment, am decis să acţionez şi să caut ajutor.

În căutarea mea m-am lovit de dificultăţi, dar în cele din urmă am găsit Reconciliation Ministries, o misiune din Detroit, Michigan. Dumnezeu a folosit Reconciliation pentru a aduce o mare schimbare şi creştere în viaţa şi căsnicia mea, ele întrecând cu mult ceea ce îndrăzneam să sper. O căsnicie care supravieţuise ani de zile fără intimitate, acum se aprofunda şi creştea, chiar în timp ce familia ni se mărea prin naşterea copiilor noştri. Dar vindecarea nu a venit fără multe riscuri sau fără durere. Tiparul meu obişnuit de a căuta apropierea nu inclusese niciodată vulnerabilitatea. Iar tiparul respectiv se extinsese dincolo de exprimarea sexuală.

Carlton Quattlebaum cu copiii

Carlton Quattlebaum cu copiii

În relaţiile de zi cu zi în biserică şi în afara ei, nu îndrăzneam să-i las pe oameni să vadă cine eram cu adevărat. Devenisem maestru în crearea măştilor de care aveam nevoie pentru a-mi asigura falsa intimitate cu alţii. Am continuat mascarada în căsnicie, ascunzând adevărul despre identitatea mea şi ascunzându-mi comportamentul faţă de soţia mea, deoarece mă temeam de respingerea ei. Măştile îmi oferiseră o realitate alternativă şi îmi îngăduiseră să scap de adevărul dureros al vieţii mele: îl uram pe cel care eram. Nu mă uram doar pentru că eram homosexual sau pentru tiparul minciunii care mă oprea să sufăr consecinţele păcatului meu. Pentru mine, ura de sine se extindea până la cele mai tainice aspecte ale fiinţei mele. Literalmente, nu era nimic în mine pe care să-l consider bun sau demn de consideraţie, sau de afecţiune. Exprimarea mea ca homosexual îmi permitea să-mi asigur un sentiment de apropiere, în special faţă de bărbaţi, dându-le ceva ce consideram lipsit de valoare – pe mine însumi.

Pentru mine, procesul descoperirii şi vindecării sinelui interior a necesitat autoexaminare, mărturisire brutal de sinceră în faţa lui Dumnezeu şi a altora, şi dorinţa de a înţelege identitatea şi destinul pe care ştiam că le avea Dumnezeu pentru mine. Procesul mi-a cerut să mă confrunt nu numai cu păcatul altora împotriva mea, ci şi cu răspunsurile şi alegerile mele păcătoase. Pentru mine, el a implicat renunţarea la măştile false şi asumarea riscului respingerii, pentru a mă putea bucura de o apropiere transcendentă, de o intimitate autentică. Drumul meu a fost presărat cu biruinţe şi dezamăgiri, cu ghimpi dramatici şi cu etape în care nu se schimba nimic şi care păreau interminabile.

Acum, având mai bine de optsprezece ani de căsnicie, mi s-a confirmat că nu aş fi putut alege o soţie mai bună, în ciuda faptului că a fost o decizie nechibzuită să mă căsătoresc pe când eram atât de profund zdrobit. Iar vindecarea noastră a oferit o nouă orientare misiunii, pentru a-i ajuta pe cei prinşi în capcana păcatului.

Astăzi, Healing Choices Ministry există ca să inspire şi să echipeze oamenii pentru a căuta şi experimenta vindecarea în relaţii şi sexualitate, în timp ce îi conduce la o aprofundare a relaţiei lor cu Tatăl ceresc şi cu Fiul Său, Isus Cristos. Această apropiere nu este nici evazivă, nici profanatoare, ci este permanent prezentă şi dătătoare de putere. Dumnezeu ne călăuzeşte în moduri care transcend influenţele omeneşti imperfecte, dar ne cheamă să ne aflăm şi în relaţie unul cu celălalt. Prin El, o putem face plini de încredere. Alegerea de a-mi încredinţa inima Lui a fost cea mai vindecătoare alegere a vieţii mele.

[Carlton Quattlebaum, Feelings of Closeness. Copyright © Carlton Quattlebaum. Tradus şi publicat cu permisiune. Carlton şi soţia sa Tammy au doi copii, Jonathan şi Sarah. El este Director Executiv la Healing Choices Ministry, o misiune din Canton, Michigan. Misiunea, găzduită de TriCity Christian Center, oferă grupuri de suport pentru cei care se luptă cu probleme sexuale şi relaţionale, ca şi pentru membrii familiei lor. Carlton poate fi contactat telefonic la numărul (40)734.397.4700 sau prin e-mail la adresa carlton@healingchoices.us. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.livingstonesministries.org.]

Războiul dinăuntru

de Bob Davies

Bob Davies

Bob Davies

Camera de la mansardă era fierbinte şi înăbuşitoare, dar bătăile rapide ale inimii mele nu se datorau căldurii. Citeam o carte mică, broşată, pentru adolescenţi, despre „fapte ale vieţii”, iar conţinutul capitolului 10 a umplut de groază mintea mea de 14 ani.

„Ai sentimente de atracţie faţă de membrii propriului tău sex?” întreba cartea, apoi descria simptomele a ceva numit „homosexualitate”.

„Toate simptomele se referă la mine”, m-am gândit eu. „Probabil că sunt homosexual.” Îngrozit, am luat imediat două decizii: nu voi spune niciodată nimănui despre descoperirea mea. Şi mă voi ruga cu disperare să-mi pot cumva „depăşi” sentimentele. Rugăciunea, citirea zilnică a Bibliei şi mersul săptămânal la şcoala duminicală erau obiceiuri înrădăcinate. Deci cum puteam să am acea problemă?

Decât să caut ajutor, mai degrabă mi-am ascuns temerile, m‑am retras faţă de toată lumea, iar în cele din urmă am renunţat să merg la biserică. De ce să mă deranjez, când Dumnezeu părea irelevant pentru cele mai adânci nevoi ale mele?

În ultimii ani ai adolescenţei, pe când eram student în anul I la British Columbia, în Vancouver, am împrumutat cărţi despre homosexualitate şi am aflat despre marea subcultură homosexuală din multe oraşe nord-americane. Curios, am început să vizitez librării pentru adulţi şi să citesc reviste homosexuale, ca să-mi hrănesc dorinţele ilicite. Numai vina şi teama mă reţineau de la relaţii sexuale cu bărbaţi.

În acea vară, am vizitat-o pe sora mea mai mare în Fort St. James, British Columbia şi nu peste mult timp m-am angajat la fabrica locală de cherestea. Când m-a invitat la mica ei biserică, am acceptat cu bucurie. La urma urmei, era un mod bun de a-mi face prieteni. Oamenii erau cu adevărat prietenoşi şi curând cântam la pian pentru slujbe. Până m-am întors în vara următoare, tăciunii care se stingeau ai credinţei mele ardeau din nou cu putere.

Apoi un cvartet de la Colegiul Biblic Prairie din Three Hills, Alberta, a vizitat biserica şi am aflat despre curriculumul centrat pe Biblie al şcolii şi despre programul muzical de calitate. Am făcut cerere de admitere la colegiu şi am fost acceptat.

Sosind în campus în septembrie 1971, m-am cufundat în programul de cursuri şi le-am găsit fascinante. În următorii trei ani m-am bucurat, hrănindu-mă constant cu Cuvântul lui Dumnezeu, atât în clasă, cât şi în studiul meu privat.

Dumnezeu a început o lucrare profundă în viaţa mea. De exemplu, am sosit în campus ca fiind un introvertit retras. Pentru slujba mea de student cu program redus, am fost numit poştaş pentru dormitorul bărbaţilor. În fiecare după-amiază sortam corespondenţa, apoi salutam pe fiecare bărbat când trecea pe la biroul meu de la etajul întâi ca să-şi ia corespondenţa.

În câteva săptămâni ştiam numele întreg, camera din cămin şi colegul de cameră al fiecărui student din campus. Dumnezeu mi-a dat relaţii „curente” cu sute de bărbaţi. Era o susţinere profundă să simt dragostea şi acceptarea lor. Dar nu le-am spus niciodată despre războiul meu continuu cu ispitele homosexuale.

La doi ani de la absolvire m-am dus la o şcoală de ucenicie Tineri Pentru Misiune în Germania. După un program de şase luni, într-o dimineaţă, când mă rugam pentru viitorul meu, „m‑am văzut” înapoi acasă, înmânând tractate în faţa celui mai mare bar homosexual din Vancouver. Mi s-au înmuiat picioarele. „În niciun caz”, am murmurat în interior. „Voi face orice, în afară de asta!”

Apoi, în septembrie 1978 am auzit o mărturie care mi-a schimbat viaţa. Un vorbitor de la biserică şi-a făcut cunoscută povestea despre anii de misiune de dincolo de ocean şi despre mulţi oameni câştigaţi pentru Cristos.

„Dumnezeule”, a şoptit inima mea, „vreau ca viaţa mea să conteze pentru Tine – întocmai ca a acestui om.” Apoi a venit provocarea lui Dumnezeu: „Eşti de acord să plăteşti preţul?” Ştiam că Dumnezeu vroia să-I predau complet identitatea mea sexuală confuză. În ciuda anilor de mers la biserică, a unei diplome de colegiu biblic şi a experienţei misiunilor de dincolo de ocean, încă mă luptam cu dorinţe greşite faţă de cei de acelaşi sex. Şi ele deveneau mai puternice.

În următoarele douăzeci şi patru de ore, de-abia am mâncat şi am dormit, luptându-mă cu Dumnezeu ca Iacov (vezi Geneza 32). În cele din urmă, prea extenuat ca să mai lupt, m‑am predat. „Dumnezeule, ai câştigat. Fă ce vrei cu viaţa mea.”

Citisem despre o misiune pentru „foştii homosexuali” numită Love In Action (LIA), localizată lângă San Francisco şi am scris la biroul lor, întrebând dacă îi puteam vizita. Apoi am spus familiei şi prietenilor apropiaţi despre lupta mea. „Simt că Dumnezeu mă cheamă în California ca să primesc ajutor”, am explicat. Deşi au fost şocaţi, m-au sprijinit.

Sosind la Love In Action în iunie 1979, am planificat să stau vara, apoi să mă întorc acasă ca să-mi reiau viaţa „normală”. Curând mă ofeream voluntar în birou, ajutând personalul să ţină pasul cu sutele de cereri de ajutor.

În vara aceea am făcut unele descoperiri uimitoare. Am realizat că datorită luptei mele sexuale, puteam să dau un ajutor semnificativ colegilor creştini care înfruntau lupte asemănătoare. Şi din cauză că nu căzusem niciodată pradă comportamentul homosexual, le puteam oferi o înţelegere valoroasă cu privire la perseverenţă şi lupta spirituală.

Angajamentul iniţial de o vară a ajuns la şase luni, apoi la un an. Nu a durat mult până să realizez că viaţa mea se îndrepta într-o direcţie permanentă. Am început să editez buletinul lunar al misiunii, scriind articole noi şi vorbind la seminarii locale.

Dumnezeu a continuat să lucreze în viaţa mea. Spre marea mea surpriză, am descoperit că homosexualitatea nu era „adevărata” mea problemă. Dorinţele nepermise faţă de persoanele de acelaşi sex erau doar un simptom exterior al unor răni emoţionale mai profunde, care aveau nevoie de vindecare. Prin grupul de sprijin al LIA, am fost în stare să mărturisesc deschis lupte ca nesiguranţa, teama şi invidia faţă de bărbaţi.

Pentru că nu îmi „exprimasem prin comportament” cu bărbaţii sentimentele homosexuale, au existat unele lupte pentru a rezista atracţiei necunoscutului. Am auzit multe poveşti despre implicarea în păcat a altora. Ca să fiu sincer, unele dintre aventurile lor nepermise păreau distractive. Trebuia să rezist unor gânduri ca: „Te-ai plictisit de atât de mult sex impersonal? Aş vrea să pot spune acelaşi lucru. Apoi aş fi gata să renunţ!”

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi ca să văd devastarea îngrozitoare pe care păcatul a adus-o în vieţile acelor bărbaţi. Fără să ştim, unii dintre ei erau deja infectaţi cu virusul HIV.

Am găsit, de asemenea, dificil să fiu sincer cu alţii. Trăisem cea mai mare parte a vieţii în spatele unei faţade zâmbitoare. Vor iubi şi vor accepta oamenii „adevărata” mea persoană? Mi-a luat aproape un an ca să mărturisesc luptele mele continue cu pornografia. Dar când am adus problemele „la lumină”, am descoperit că ele au început să-şi piardă puterea. Şi am aflat că Iacov 5:16 este adevărat. Când membrii grupului nostru îşi mărturiseau păcatele unii altora şi se rugau unul pentru celălalt, experimentam mai mult din vindecarea lui Dumnezeu. Dând socoteală celorlalţi, am ajuns pe o nouă treaptă a victoriei.

Dragostea necondiţionată a bisericii a fost, de asemenea, crucială pentru creşterea mea – în special sprijinul bărbaţilor „normali”. Din cauza poziţiei mele în personalul de la Misiunea Love In Action, toată lumea ştia despre trecutul meu. Dar bărbaţilor de la Biserica Open Door nu le era teamă să-şi arate acceptarea printr-un zâmbet sau o îmbrăţişare călduroasă. Toată viaţa mă simţisem atât de inferior în comparaţie cu alţi bărbaţi. Dar prin susţinerea celor de acelaşi sex, încet încet am început să mă simt în mai mare măsură ca „unul dintre tipi”. O altă rădăcină care hrănea dorinţele homosexuale a fost tăiată.

După cinci ani la Love In Action, am devenit neliniştit, simţind că Dumnezeu avea ceva pentru mine. Dar ce? Atitudinea mea faţă de căsătorie se schimbase încet. Când am venit prima dată la LIA, căsătoria părea la fel de improbabilă precum escaladarea Muntelui Everest. Aveam prea multe temeri cu privire la necunoscut şi sentimente adânci de nepotrivire, dar câţiva ani mai târziu, am recunoscut în sfârşit adevărul faţă de mine însumi: vroiam cu adevărat ca într-o zi să mă căsătoresc.

Pe 11 octombrie 1984 m-am trezit cu o tresărire. Ceasul deşteptător arăta ora 3:07 dimineaţa. Apoi a venit o viziune, ca un vis. În mintea mea, „m-am văzut” plutind în josul unui râu. Chiar înainte, râul se împărţea în două direcţii diferite. Apoi mi‑a venit în minte versetul: „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).

Am simţit că Dumnezeu îmi vorbea, că mă aducea la o importantă încrucişare de drumuri în viaţa mea. Bifurcaţia din râu era simbolică. În faţa mea erau două opţiuni: căsătoria sau celibatul continuu. Care ramură a râului o vroiam?

Apoi m-am gândit la Pam, o femeie care se alăturase echipei de muzică a bisericii. Am văzut-o în fiecare săptămână la repetiţii. Eram amici, dar acum simţeam că Dumnezeu avea „ceva mai mult” pentru relaţia noastră.

În timpul săptămânii următoare, am cerut sfatul pastorului meu şi al lui Frank Worthen, Director la Love In Action. Ştiam că sentimentele şi „viziunile”, în special în domeniul laturii sentimentale, puteau fi înşelătoare. Nu vroiam să mă îndepărtez de voia lui Dumnezeu într-un domeniu atât de important al vieţii mele. Atât Frank, cât şi pastorul meu m-au încurajat să fac un pas înainte în relaţie şi să văd ce se întâmplă. În final, cu palmele transpirate, m-am aşezat lângă Pam.

„Cred că Dumnezeu vrea să începem o relaţie”, i-am spus, aşteptându-mă să fie şocată. În schimb, a zâmbit şi a părut aproape uşurată. Şi ea simţise că Domnul ne călăuzea să fim împreună. De fapt, se rugase ca Dumnezeu „să mă lovească în cap” ca să-mi atragă atenţia asupra acelei probleme!

În săptămâna ce a urmat, în timp ce Pam era în vacanţă, mi‑a trimis o vedere cu acest verset scris de mână: „Doamne… ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie” (Isaia 25:1). Când am vorbit mai târziu, am făcut o descoperire uimitoare. Pam se rugase pentru viitorul ei soţ începând din septembrie 1978 – chiar luna în care Îi încredinţasem Domnului luptele mele homosexuale.

Ne-am logodit în acel an, de Ziua Recunoştinţei şi ne-am căsătorit în luna august a anului următor. În timpul acelor luni, toate temerile persistente cu privire la căsătorie au dispărut ca o ceaţă de dimineaţă. Sincer, nu m-am îndoit nicio clipă că Dumnezeu ne-a adus împreună.

De la căsătoria noastră, Dumnezeu a folosit-o permanent pe soţia mea ca să aducă mai multă vindecare şi susţinere în viaţa mea. Căsătoria noastră este foarte specială; nu o iau niciodată ca pe ceva de la sine înţeles.

Da, chiar şi în căsătorie, vindecarea mea continuă. De exemplu, învăţ mereu cum să mă maturizez în rolul de soţ şi lider al casei noastre. Ca mulţi bărbaţi care s-au confruntat cu homosexualitatea, mă lupt uneori cu pasivitatea. Încă urăsc confruntarea, de aceea Dumnezeu îmi dă o mulţime de oportunităţi ca să cresc în acest domeniu (fie că aceasta înseamnă să-i spun unui vecin macho dintr-un apartament de sus să dea mai încet televizorul care urlă la ora 11 noaptea, fie că înseamnă să-i spun soţiei mele ce cred cu adevărat despre ideile ei cu privire la vacanţa noastră).

Aşa că, fie că este vorba de confruntarea cu rădăcinile homosexualităţii sau de o altă provocare în umblarea spirituală, ştiu, creşterea mea va continua toată viaţa. Vor mai fi multe bătălii de dat în anii următori. În ceea ce mă priveşte, este în ordine. Ştiu că nu o pot face pe cont propriu, de aceea privesc la Isus Cristos pentru tărie. Prin moartea Lui pentru mine, războiul a fost deja câştigat.

[Bob Davies, The War Within. Copyright © Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Davies este coautorul a trei cărţi: Coming Out of Homosexuality (1993, cu Lori Rentzel), Someone I love Is Gay (1996, cu Anita Worthen) şi Portraits of Freedom (2001, cu Lela Gilbert).]

1 33 34 35 36 37 49