Archive for Bărbaţi care se luptă cu pedofilia

Venind acasă de la închisoare

de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen (stânga)

Bob Van Domelen (stânga)

„Încă șase luni și am ieșit de aici”, au fost cuvintele pe care mi le-a împărtășit un bărbat într-o scrisoare. A continuat cu o mulțime de întrebări despre locuință, posibilități de angajare, biserică și posibilul răspuns al vecinilor la întoarcerea lui. Cei mai mulți deținuți nu pun acest gen de întrebări, dar delincvenții sexuali o fac. Și, având credință, cred că s-a așteptat că voi avea răspunsuri pentru el.

Nimeni nu poate prezice cu acuratețe fiecare potențială problemă și, desigur, niciun om nu poate oferi toate răspunsurile corecte. Dar există întotdeauna un anumit adevăr atunci când oricare dintre noi, cei de afară, încercăm sincer să răspundem unui asemenea gen de scrisoare.

Mi-ar plăcea să-ți fac cunoscute răspunsurile mele la câteva dintre aceste probleme. Dacă ai o dată de eliberare sigură, poate că ceva din ceea ce îți voi împărtăși îți va suna corect. Poate că știi pe cineva care ar avea nevoie de acest articol, deci dă-i-l.

Când mi se pun întrebări despre eliberare, presupun că omul care îmi scrie va fi eliberat la o dată sigură și că nu vor exista complicații precum obligația de a urma tratament psihiatric.

Pregătirile

Am fost incredibil de binecuvântat fiindcă soția mea a decis să rămână cu mine și să lucrăm la problemele care, suspectam amândoi, aveau să iasă la suprafață. Sub supraveghere strictă, mi s-a permis să mă întorc acasă. Pe vremea aceea, cel mai mare copil al nostru era la colegiu, iar cei doi mai mici erau la liceu. Dacă aș fi eliberat astăzi, nu aș putea spune dacă mi s-ar permite măcar să vin acasă. Dar în 1988 mi s-a permis.

Unii deținuți simt că problemele cu locuința, serviciul, biserica și orice altceva considerat important trebuie rezolvate înainte de a ieși din închisoare. Nu sunt sigur cum poate face cineva așa ceva. Pregătirile sunt importante, dar flexibilitatea cu privire la rezultatul pregătirilor este la fel de important.

O comunitate a credinței

În timpul petrecut în închisoare am considerat capela și programele oferite acolo ca fiind decisive pentru restaurarea mea personală. Înainte chiar de a mă întâlni cu Comisia pentru eliberare condiționată, am scris o scrisoare bisericii pe care am frecventat-o, făcându-i cunoscut pastorului că aș putea fi eliberat. I-am împărtășit importanța credinței în viața mea zilnică, recunoscând, de asemenea, că familia bisericii mele s-ar putea să nu mă mai vrea ca membru. L-am întrebat pe pastor despre sentimentele lui față de întoarcerea mea, ca și cu privire la orice restricții pe care le-ar considera importante pentru mine.

Răspunsul lui nu a venit imediat și m-am întrebat dacă scrisoarea a ajuns măcar în mâinile lui. A ajuns, iar în cele din urmă mi-a scris un răspuns. Exprimarea lui a fost reținută și sugera că aș fi fost mai fericit frecventând o biserică diferită, unde să o iau de la început. În timp ce era o opțiune, știam că reconcilierea, dacă urma să se întâmple, nu avea să meargă bine dacă nu eram disponibil.

Dacă răspunsul pastorului ar fi fost: „Nu, am prefera să nu te întorci”, aș fi acceptat și aș fi căutat altă biserică. Dar nu aș fi fost mai puțin deschis cu noul pastor, pentru că este responsabilitatea pastorului să protejeze copiii din biserică.

[Fără să încerc să răspund la orice situație, am scris Biserica, delincventul sexual și reconciliarea (Regeneration Books), pentru a ajuta bisericile să discute despre această chestiune.]

Voi adăuga că unora dintre delincvenții eliberați condiționat s-ar putea să nu li se permită să frecventeze nicio biserică fără punerea în aplicare a unui plan de cooperare între părțile implicate, care să fie acceptabil pentru delincvent și pentru consilierul de probațiune. Iar în unele situații, planul de cooperare nu se va înfăptui niciodată dacă consilierul nu îl va considera practic, dat fiind riscul de a comite din nou un delict sexual, apreciat înainte de eliberare.

Dacă frecventarea bisericii este o chestiune nesigură, arată o bună credință și întreabă despre grupuri mici de studiu biblic la care ai putea lua parte și întreabă dacă cineva din biserică ți-ar putea fi mentor. Am învățat din proprie experiență că să te întorci la biserica pe care ai frecventat-o înainte nu înseamnă să continui de acolo unde te aflai când ai plecat. Încrederea trebuie câștigată și va veni încet.

Dacă ești nu ești sigur la ce biserică specifică vrei să frecventezi, dar știi în ce oraș vei locui, îți sugerez să scrii pentru informații la Secretariatul de Stat pentru Culte. În scrisoare menționează că s-ar putea să te muți în oraș și ai dori o listă a bisericilor, cu informațiile de contact. Dacă ai în minte un cult specific, limitează-ți cererea la cultul respectiv.

Locuință și slujbe

Fără îndoială, cel mai dificil lucru pentru un delincvent sexual este să găsească o locuință. Sugestia pe care o fac cel mai adesea este că cei mai potriviți, când începi să cauți informații, sunt pastorii bisericii pe care o vei frecventa, liderii studiilor biblice din închisoare, Organizația „Prison Fellowship”, Armata Salvării și orice altă agenție mare cu posibile contacte pentru locuințe și slujbe. Imediat după aceea vine chestiunea găsirii unui serviciu. Poate că nu vei găsi un serviciu bine plătit, dar există servicii care te vor ajuta să supraviețuiești.

Dacă aș citi ce scriu acum, poate că aș fi tentat să spun: „Ce lucru bun a împărtășit? Am nevoie să știu sigur unde voi locui, ca să-mi prezint planul Comisiei de eliberare condiționată.” Poate că e adevărat, dar ar putea să fie la fel de adevărat că credința va juca un mare rol în aspectul ieșirii tale din închisoare. Eu cred că Dumnezeu ne împlinește nevoile, deși soluțiile Lui nu arată întotdeauna ca răspunsurile pe care le-am așteptat.

Registrul delincvenților sexuali

Mă aflam în eliberare condiționată când Registrul delincvenților sexuali a intrat în funcțiune. Inițial am crezut că, deoarece arestarea mea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a legii, nu mi se va cere să particip. Consilierul de probațiune mi-a spus însă că legea se aplica oricui era în închisoare sau era eliberat, deci m-am dus la secția de poliție și apoi la biroul șerifului, ca să mă înregistrez.

Registrul delincvenților sexuali este dificil de definit, deoarece un stat ar putea interpreta legea mai restrictiv decât alt stat [în SUA, n. trad.]. De fapt, același lucru se poate spune despre diferențele care există între diferite orașe. Registrul delincvenților sexuali este oarecum supus oricărui vânt legislativ ar putea bate. Când am început eu, de exemplu, mi s-a spus că va trebui să respect regulile 15 ani, iar apoi nu va mai trebui să raportez. La doar câteva luni mai târziu, au fost adoptate noi legi și am intrat într-o categorie căreia i se cere să raporteze toată viața.

Înainte de a spune orice altceva, am ales să privesc Registrul delincvenților sexuali ca pe o agenție a autorității. Scriptura afirmă: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1)

Unii bărbați mi-au împărtășit că Registrul delincvenților sexuali pur și simplu nu este corect. Bărbații vinovați de alte delicte nu sunt obligați să se înregistreze; nu-și văd numele pe internet; și pot să obțină servicii care nu sunt disponibile pentru un delincvent sexual. Nu pot să aduc argumente că Registrul delincvenților sexuali este sau nu este corect – tot ce pot face este să argumentez că el există și că delincvenții sexuali nu pot alege în această chestiune. Victimele mele, cu siguranță, ar replica: „Nu a fost corect nici ce ne-ai făcut tu nouă.”

Nu pot să vorbesc pentru alte state, dar îți pot spune că nu am simțit că statul privește peste umărul meu la fiecare mișcare pe care o făceam. Ei nu speră că voi recidiva și voi abuza din nou, doar ca cineva să poată spune: „Ți-am spus eu.” Cred că ei vor ca eu să reușesc, fiindcă succesul înseamnă că nu vor mai fi victime.

Înștiințarea cartierului

Nu este adevărat că oricărui delincvent sexual eliberat îi apare fotografia în ziarul local sau la televizor. Nu este adevărat că fiecare locuință în care locuiește un delincvent sexual este pichetată sau că delincvenții sexuali primesc amenințări. Este adevărat că oamenii care vor să știe dacă un delincvent sexual locuiește în cartierul lor au posibilitatea de a afla. Dar nu este adevărat că oricine din comunitate intră noaptea pe internet ca să vadă dacă un delincvent sexual s-a mutat recent în oraș.

Cartierul meu nu este la fel ca înainte de a fi eu arestat. Vecinii mei nu sunt antisociali, dar nici nu depun mari eforturi să fie la fel de prietenoși cum au fost cândva. Evit orice conversație cu copiii care locuiesc în apropiere și știu că părinții lor le-au spus să intre în casă dacă lucrez în curte. Părinții fac ce se presupune că trebuie să facă părinții. Pot să le spun că nu voi molesta niciodată pe vreunul dintre copiii lor, dar am molestat cu ani în urmă, deci cuvintele mele nu cântăresc prea mult, după cum gândesc ei.

Cum este?

Poate că un lucru la care nu m-am așteptat când am venit acasă a fost că urma să iau atât de multe decizii. Când eram închis, mi se spunea când să mă scol, unde să mă duc, cât timp puteam să fiu undeva. O mulțime de alte decizii erau luate pentru mine în fiecare zi de altcineva. Poate că am avut resentimente față de ordine și față de aparenta lipsă de libertate în luarea propriilor mele decizii, dar am învățat să respect ordinele.

Nu am realizat în ce măsură mă obișnuisem să trăiesc înregimentat, până am intrat în supermarketul nostru local, cu ideea de a cumpăra niște jeanși ieftini. Primul indiciu al problemei a venit când am văzut că pantalonii nu erau separați după mărime. Erau o mulțime de pantaloni, unii cu mărimea în interior, dar cei mai mulți fără informații. Toți erau în grămezi dezordonate.

Dintr-odată am simțit panica crescând în mine. Următorul lucru de care am fost conștient a fost că pășeam înainte și înapoi. Fiul meu m-a întrebat ce nu era în ordine, dar nu am avut cuvinte să-i explic. Efectiv m-a luat de braț și m-a scos din magazinul acela. Abia la jumătatea drumului spre casă am realizat ce mi-a provocat panica. Nu mă așteptasem la o asemenea lipsă de ordine și eram nepregătit să mă confrunt cu ea. Din fericire, a existat o a doua zi, iar a doua zi eram în pantaloni noi.

Prietenii

De asemenea, a durat un timp până să accept faptul că nu toți cei pe care îi consideram prieteni înainte de arestarea mea aveau să-mi fie prieteni când m-am întors acasă de la închisoare. De fapt, am văzut că unii prieteni păreau foarte stingheriți când credeau că aș putea veni să vorbesc cu ei. De-a lungul anilor, unele relații au fost restaurate, în timp ce altele nu au fost. Coordonarea în timp a unor asemenea lucruri nu se află în controlul meu.

Prietenii pe care mi-i fac acum mă ajută să dau socoteală. Se roagă pentru mine și mă încurajează să fiu deschis în toate lucrurile, față de îndurarea lui Dumnezeu. Ca să spun adevărul, îmi place să fiu onest și chiar nu-mi place să trăiesc viața dublă pe care am dus-o până am fost arestat.

Câteva gânduri de încheiere

Dumnezeu chiar îmi împlinește nevoile și este credincios să-mi conducă inima ca să facă voia Lui. Nu toate dorințele mele sunt împlinite – cele mai multe dintre ele nu sunt – dar creșterea în sănătate înseamnă să înveți ce este important și ce nu este.

Unii bărbați îmi scriu despre planuri de a sluji imediat ce sunt eliberați. Vor să înceapă grupuri, să scrie cărți și să vorbească despre chestiuni legate de molestarea copilului. Sunt lucruri bune, dar nu ar trebui să fie primele de care să se ocupe.

Lucrurile s-au schimbat mult în scurtul timp când am fost eu în închisoare, iar când am venit acasă am realizat că pierdusem legătura cu mai mult decât mi-am dat eu seama. Un om bun mi-a spus că în primul meu an acasă voi avea nevoie să intru într-un grup de suport, să clădesc o relație de apartenență puternică la biserică, cu o bună monitorizare, și să dezvolt obiceiuri de a trăi sănătos. Am crezut că Dumnezeu nu va îndepărta oportunitățile de a mărturisi altora, și nu a făcut-o.

Să mergi acasă este grozav, dar familia nu a devenit perfectă în absența ta. Mai ai încă mulți ani de trăit și o mulțime de decizii de luat, înainte de a merge la casa ta eternă. Încrede-te în Dumnezeu. Slujește-L în toate felurile. Și acceptă că ești foarte iubit în ochii Lui. Dragostea Lui va face toată diferența. Roagă-te pentru mine. Eu mă voi ruga pentru tine.

[Bob Van Domelen, Coming Home from Prison. Copyright © Broken Yoke Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic aici.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.

Trimis la închisoare: Intrând în închisoare din cauza unor delicte sexuale

Cu optsprezece ani în urmă, nu am luat niciodată în considerare că voi fi arestat și trimis în închisoare. Închisoarea era un loc pentru ceilalți oameni – cei care ucideau, jefuiau sau erau implicați serios în droguri. Atitudinea pe care o aveam față de cineva care era în închisoare era mai mult de „A pățit-o”, decât o atitudine de compasiune. Cu alte cuvinte, în atitudinea mea față de delincvenți eram mai degrabă un ipocrit.

Atitudinea mea s-a schimbat totuși în ziua în care am abuzat sexual un băiat de 15 ani. După ce s-a întâmplat aceasta, am văzut un ziar cu un articol cu titlul „Localnic arestat pentru atac sexual” și am simțit un val de teamă. „Aș fi putut fi eu”, erau cuvintele pe care le-am gândit, dar nu le-am rostit cu voce tare. Într-o zi totuși, titlul era „Director de trupă arestat”, iar numele din articol era al meu.

Condamnat un an mai târziu, am petrecut inițial timp într-o închisoare districtuală, dar în cele din urmă am fost transportat la o închisoare statală. Când ușa s-a închis cu un sunet metalic, m-am întrebat dacă voi supraviețui experienței. Auzisem de la mai mulți indivizi din închisoarea districtuală că molestatorii de copii nu prea sunt în siguranță în cele mai multe închisori. Eu aveam să fiu?

Precum am spus mai înainte, s-a întâmplat cu optsprezece ani în urmă. În comparație cu mulți dintre cei care au fost condamnați pentru delicte sexuale pe vremea aceea, pedeapsa mea ar putea să pară destul de scurtă (5 ani de închisoare și 10 ani de eliberare condiționată), dar nu eu am fost în control la pronunțarea sentinței. Aceea era norma în 1985 pentru cei care se aflau la prima molestare.

Newsletter-urile pe care le scriu eu merg la 400 de instituții din toată țara și au ca rezultat multă corespondență. Bărbați și femei îmi scriu punându-mi aceleași întrebări pe care, cu precauție, le-am pus eu altora, când mă aflam în închisoare, așa că atunci când fratele David m-a întrebat dacă aș vrea să scriu despre intrarea mea în închisoare ca delincvent sexual, mi s-a părut un proiect pe care merita să-l fac. Singura mea ezitare se datorează temerii că cineva care ar citi acest articol s-ar aștepta ca comentariile mele să se potrivească fiecărei situații. Nu se vor potrivi. Dar mă rog ca ceea ce voi împărtăși să fie primit cu deschidere față de posibilitățile mele de exprimare.

„Pentru ce ești aici?”

Mi s-a spus să nu întreb pe nimeni de ce se află în închisoare. Mi s-a spus să-mi văd de ale mele și să-i las pe ceilalți să-și vadă de ale lor. Realitatea este totuși că întrebarea avea să fie pusă cu privire la un nou sosit. Felul în care răspunzi la întrebare este mai important decât răspunsul în sine.

Am învățat repede în închisoarea districtuală că aproape toți cei din blocul de celule știau deja despre delictul meu. Citiseră ziarele și văzuseră știrea la televizorul din bloc, deci de fapt nu aveam un secret de păstrat. În cele mai multe instituții, sistemul de informații din închisoare este mai bun decât e-mail-ul și de obicei la fel de rapid sau mai rapid. Din nou, poate că erau unii care nu știau, dar mulți știau.

Dacă întrebarea era un simplu: „Pentru ce ești aici?”, răspundeam fie: „Aș prefera să nu vorbesc despre asta” sau „De ce? Ce ai auzit?” În câteva ocazii a fost acceptat primul răspuns, dar mai adesea comentariul care urma era ceva de genul: „Am auzit că ești un violator de copii (sau cuvinte cu acest sens).”

Dacă era clar că omul știa deja, nu mințeam și nu îl provocam pe motiv că răspândea zvonuri. De fapt, ceea ce spuneam era ceva de genul: „Da, și nu pot să cred că am făcut un asemenea lucru. Sper doar să învăț destul prin acest «tratament», ca să nu mai fac rău unui alt copil. Atât de mulți au fost răniți prin acțiunile mele.”

Ideea de bază în felul în care am răspuns a fost că adevărul era adevăr și nu îl împărtășeam cu aroganță. Presupun că aș fi putut fi bătut sau mai rău, dar în afară de a fi abuzat verbal în câteva ocazii și împins de câteva ori, nu s-a întâmplat nimic mai grav. Știu că molestatorilor li se întâmplă cu adevărat lucruri grave, așa că mă rog pentru fiecare asemenea bărbat despre care citesc într-un articol.

Unii molestatori mi-au dezvăluit că au inventat povești cu privire la motivul pentru care se aflau în închisoare – inventând o infracțiune despre care au crezut că alții o vor crede. Totuși, în cele din urmă delincvenții vor face ce simt ei că trebuie să facă.

Proprietatea personală

Mai mulți bărbați mi-au scris spunându-mi că cineva le-a umblat în noptieră și a găsit documentele de la tribunal și/sau scrisori de la persoane sau misiuni ca a mea, care discută deschis despre molestarea copilului. În cele mai multe cazuri, bărbatul a simțit o panică generală, din cauză că spusese tuturor despre obiceiul lui de a se droga, iar acum cineva cunoștea adevărata poveste.

Un bărbat care îmi scrie adesea mi-a dezvăluit că nu păstrează absolut nimic în noptieră care să-i dea în vileag delictul. Trimite e-mail-uri sau distruge scrisorile de la mine, în loc să-și asume riscul ca cineva să-i caute prin lucruri. Dacă păstrarea secretului este esențială, atunci ar trebui aplicată o protecție împotriva dezvăluirii.

Înainte de a trece la alt subiect, cred că un delincvent ar trebui să fie precaut când se mută într-o nouă unitate sau într-o nouă celulă. Faptul că trebuie să-și dea seama cum sunt ceilalți din blocul de celule, înainte de a cere materiale, are sens. O altă opțiune este că ceară părerea capelanului. Desigur, este un domeniu în care rugăciunea ar fi un lucru bun.

Prea încrezător

În momentul în care mulți delincvenți intră în închisoare, familia, prietenii și chiar bisericile deja i-au respins. Fiind singuri și disperați, pentru ei primul individ dornic să-i asculte este ca găsirea apei în deșert – toată durerea și confuzia ies la suprafață. Timp de câteva zile iau masa împreună; merg la aceleași slujbe la capelă sau joacă în aceeași echipă. Dar când apare primul conflict, unul dintre ei le spune celorlalți unele secrete intime, dezvăluite în momentele de disperare.

Unui delincvent care intră în închisoare i-ar fi de cel mai mare folos să păstreze tăcerea un timp. Dacă în discuții vine vorba despre lucruri personale, pune în cumpănă posibilitatea ca toată lumea să știe despre ele și pierderea oportunității de a le dezvălui în conversația respectivă, până ce temele discuției vor fi mai generale.

Autoajutorarea

Am găsit mult suport participând la activitățile din capelă, deoarece viața mea întotdeauna a avut o conexiune cu spiritualitatea. În timp ce, fără îndoială, nu am trăit cum ar fi trebuit să trăiesc, aceasta nu este același lucru cu a spune că nu am știut cum trebuia să trăiesc.

Un consilier de la închisoare pe care îl respect mult îi provoacă pe cei care pretind că au un sistem de convingeri spirituale să trăiască setul de convingeri pe care le au. El le spune să citească și să studieze materiale legate de credința lor și să fie consecvenți în eforturile lor.

Tratamentul instituțional (un grup pentru alcoolici sau pentru delincvenții sexuali) este improbabil până în ultimul sau penultimul an al sentinței delincventului. Motivul este simplu: atâția conducători de grup există care pot să lucreze cu un număr în creștere de delincvenți într-o anume instituție. Dată fiind această realitate, m-am concentrat pe aspectele generale ale vieții mele (mândrie, comportamente adictive etc.), prin cărțile din închisoare sau de la biblioteca capelei, ca și prin studii biblice. Într-un anumit moment, am realizat că aproape toată lumea știa despre delictul meu, așa că am început să scriu misiunilor despre care am auzit. Ele mi-au trimis deseori newsletter-uri sau recomandări pentru cărți și, când mi-am putut permite, chiar le-am cumpărat.

În acea situație, problema a ceea ce aveam în posesie fusese pusă deoparte, în favoarea folosirii timpului meu în închisoare pentru a primi ajutor. Am aflat repede totuși că alți tovarăși de închisoare îmi vedeau corespondența înainte ca să o văd eu. Un newsletter pe care l-am primit cu regularitate se numea „Dragoste în Acțiune” și mai mulți dintre deținuți au vrut să se aboneze, până le-am spus că era un grup de autoajutorare pentru învingerea comportamentului sexual adictiv. De obicei mârâiau și plecau.

În timp, am găsit într-adevăr pe alții, care erau delincvenți sexuali și care, ca mine, vroiau să lucreze ca să-și schimbe viețile. Am folosit adesea studii biblice pentru a ne ajuta să ne focusăm pe atitudini specifice, care aveau nevoie de atenție. Ne făceam destăinuiri în termeni generici (fără detalii), ne rugam unul pentru celălalt și ne încurajam unul pe celălalt să fim credincioși în trăirea zilnică. Unii dintre cei mai incredibili bărbați pe care i-am întâlnit vreodată se găseau în acele diverse grupuri.

Un terapeut pe care l-am văzut înainte să intru în închisoare mi-a sugerat însă o abordare de autoajutorare. Mi-a sugerat să scriu scrisori și să le trimit prin poștă cuiva care era de acord să le păstreze pentru mine. Scrisorile erau împărțite în segmente „ce mai faci”, pentru persoana căreia îi scriam, și segmente „așa mă simt și ce învăț”, destinate să fie mai mult un jurnal. Încă am o cutie mare care conține toate acele scrisori. Într-o zi sper să le citesc din nou, pentru a înțelege cât de mult m-am schimbat de fapt.

O zi o dată

În timp ce mă aflam în închisoarea districtuală, un bărbat care mai fusese în închisoare a petrecut timp cu mine, spunându-mi să nu privesc la anii sau chiar la lunile pe care le aveam de petrecut acolo. El mi-a spus că fiecare zi ar trebui să fie atât de bună cât o putem noi face să fie. Mi-a spus, de asemenea, că poate urăsc închisoarea, dar niciodată nu voi mai avea atât de mult timp ca să lucrez la problemele personale. A avut dreptate.

Disperarea vine ușor, dacă îi permiți să crească. Speranța este mult mai bună, chiar dacă înduri câte o bătaie din când în când, iar sistemul pare să lucreze împotriva oricărui gând pozitiv. Cel mai important, cred că ar trebui să te vezi ca un om care umblă în lumină, și nu în întuneric. Închisoarea poate fi un loc foarte întunecat, dar fiecare condamnat are potențialul de a crea lunimă în mica lui bucățică de închisoare. Este nevoie de efort, dar este un efort care merită.

Voi încheia împărtășind un bilet pe care l-am primit la scurt timp după ce am fost arestat. Biletul a venit de la un om respectat din orașul nostru și spunea simplu: „Alți oameni respectați din acest oraș au fost unde ești tu și nu numai că au supraviețuit, dar au devenit mai puternici. Și tu vei deveni puternic.” Iar la aceasta eu adaug: și tu vei deveni mai puternic.

[Headed into Prison: Going in with Sex Charges. Copyright © Broken Yoke Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic aici.]

Douăzeci de secunde

de Scott

Este un fapt promis de Dumnezeul Atotputernic că ori de câte ori aleg să sădesc o sămânță bună în viața mea, ea va produce un rod bun! În umblarea mea de restaurare/vindecare, am aflat că acest principiu este esențial. Dacă eu cred și pun în aplicare această promisiune a lui Dumnezeu, mi se garantează roade bune.

Cum a lucrat și lucrează asta în viața mea – când aleg să mă supun lui Isus, făcând rob un gând neevlavios și dându-I-l lui Isus (2 Corinteni 10:3-5), știu că tocmai am sădit o sămânță bună. Dacă nu obosesc făcând binele, atunci știu că la vremea potrivită voi secera, dacă nu descurajez.

Mi s-a reamintit recent de un film unde s-a făcut o afirmație care mi-a impactat viața: Tot ce ai nevoie sunt 20 de secunde de curaj.

Umblarea noastră spirituală este doar o serie de alegeri. Gândurile noastre ne determină alegerile, iar acestea determină felul de sămânță pe care o sădim. Pentru 20 de secunde, fii un luptător puternic al curajului. Luptă lupta cea bună. Alege să faci rob orice gând neevlavios și dă-I-l lui Isus. Felicitări! Tocmai ai sădit o sămânță evlavioasă, care va crește și va aduce rod evlavios în viața ta!

Când începem prima dată cu seriozitate bătălia, lupta noastră nu este împotriva cărnii și minții noastre. Este o luptă spirituală. Satan cunoaște obiceiul nostru din trecut de a rezista ocazional. Știe că tot ce trebuie să facă este să continue să apese pe butoanele noastre personale și vom ceda. Ne va înfrânge.

Vreau să te încurajez. Este nevoie de numai douăzeci de secunde de credință și curaj evlavios ca să câștigi și să dobândești libertatea. Încrede-te în Isus douăzeci de secunde, ca să faci rob gândul cel rău, și mulțumește-I pentru tăria Lui de a sădi o sămânță a victoriei.

Satan nu va aprecia asta. Se va întoarce iar și iar. Dar poți fi un luptător evlavios și poți alege să faci rob fiecare gând. Începe acum să-ți reînnoiești mintea – în fărâme de douăzeci de secunde (Romani 12:2).

Aceia dintre noi care avem adicții ne așteptăm la gratificația instantanee, chiar și în lupta noastră spirituală. Poate că rezistăm de două, trei sau chiar de zece ori, dar și Satan este un luptător și este inteligent. El crede că dacă continuă să preseze, vom ceda.

Pentru mine, secretul victoriei a avut două elemente. Mai întâi, să decid că am terminat cu ciclul fanteziei și masturbării. Am trăit momentul lui Iacov, că acele comportamente nu mă definesc. Așa că am decis că mă voi lupta cu Dumnezeu și nu-L voi lăsa să plece până nu mă va binecuvânta și nu mă va schimba. Nu aveam să cedez poftei din nou sau aveam să mor încercând.

În al doilea rând, am realizat că Satan și puterea lui sunt sever limitați și că el nu are resurse nelimitate. Nu este atotputernic și atotcunoscător. Ca orice general inteligent, face alegeri strategice, pentru a-și folosi resursele limitate. Când realizează că nu poate să câștige într-un domeniu sau la un moment dat în viața unei persoane, se va depărta, pentru a reveni la un timp mai potrivit (Luca 4:13).

Noaptea în care am decis că nu voi ceda poftei am avut probabil cea mai dură bătălie spirituală pe care îmi amintesc că am înfruntat-o vreodată. M-am dus la culcare, și lupta a început. Am fost curajos douăzeci de secunde și am luat robi gândul sau imaginea ispititoare. „Isuse, iau acest gând rob și ți-L dau în ascultare. Mulțumesc pentru victoria asupra lui. Este victoria Ta.”

Noaptea aceea a fost una lungă și nu am dormit prea mult. Uneori au fost cinci minute fără ispită, dar alteori au fost ispite succesive. Am avut douăzeci de secunde de curaj de fiecare dată când m-am luptat. Prin harul și puterea lui Dumnezeu, am fost biruitor.

Cândva, în primele ore ale dimineții, am adormit extenuat.

Următoarea seară a fost aproape la fel de rea. Intenționat, am lucrat fizic din greu toată ziua ca să pot dormi, dar luptele au venit una după alta. În următoarele trei nopți am avut tot mai puține lupte. Am fost extenuat, dar în Hristos am fost 100% victorios. Noaptea nr. 6 m-a lovit. A fost la fel de rea ca prima noapte.

Apoi s-a întâmplat ceva cu adevărat miraculos. Nu au fost ispite sau lupte în noaptea nr. 7. Am adormit imediat în acea noapte, în noaptea următoare și în noaptea de după. Aceasta a continuat timp de două săptămâni, înainte ca o altă noapte de lupte să lovească. Apoi ele au încetat și de atunci au trecut patru ani.

Te rog să înțelegi că nu în puterea mea a stat să rup un obicei al poftei de 40 de ani. Numai când m-am încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu și am acționat pe baza acelei credințe a venit victoria. Uneori Satan aduce o ispită ca să vadă dacă este un „timp mai potrivit”, dar ispitele lui și-au pierdut puterea. Obiceiurile mele sunt acum obiceiuri ale victoriei. „Lupta” este acum mai mult ca alungarea unui țânțar. Iau gândul rob sau iau imaginea roabă, le dau lui Isus și îmi continui viața.

Notă: Scott mi-a făcut cunoscute mai multe în scrisoarea lui, dar ideile de bază au fost împărtășite aici. Pentru a cita ultima propoziție din scrisoarea lui, Luptă lupta cea bună pentru 20 de secunde o dată – câte o secundă pe rând!

[Scott, 20 Seconds, Into the Light, January-February 2015. Copyright © 2015 Broken Yoke Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic aici.]

Gânduri din 2003 – Când sunt ispitit

de Bob Van Domelen

Când sunt ispitit

Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

Uneori mă lupt cu realitatea că cei mai mulți oameni nu ar avea niciodată în vedere molestarea unui copil. Deci cum este ipita mea „obișnută pentru om”? [În traducerea Cornilescu, „potrivită cu puterea omenească”, 1 Corinteni 10:13, n. trad.] faptul că sunt ispitit într-o asemene manieră mă deosebește de majoritatea lumii și mă plasează în compania celor disprețuiți de majoritate. Dar eu văd ispita în sens larg și nu specific, încep să văd că există multe aspecte colaterale care au impact asupra a ceea ce aș putea considera ca find ispita. Iar aspectele colaterale sunt foarte obișnuite pentru toți oamenii.

Niciodată prea mult pentru a face față

Nu știu cum este cu voi, dar uneori ispitele mele vin ca fulgerul pe cer – într-un moment nu este nimic, în următorul moment apare un flash de lumină orbitoare care poate provoca o vătămare incredibilă. În trecut credeam că cele mai multe ispite apar de nicăieri, ca să lovească fără veste în cele mai bune planuri făcute împotriva lor. Dar nu așa apar ele. Nu chiar.

Am învățat că, deși amenințarea serioasă pentru echilibrul meu moral ar fi putut să pară ca un fulger neașteptat, întotdeauna au existat avertizări. Am scris că nivelul ispitei mele sau frecvența ei au fost direct legate de felul în care am avut grijă de mine. Oricând sunt atent la bunăstarea mea, relația mea cu Dumnezeu este continuă și pot să recunosc capcanele Celui Rău.

Un lucru pe care vreau să-l împărtășesc aici este că cele mai multe ispite pe care le am nu sunt cu adevărat noi. Coperțile pot fi diferite, dar conținutul este același. Deci, când mă uit mai atent la ispitele mele, pot să văd că au caracteristica „a fost aici, am văzut asta, i-am dat curs”. Iar dacă sunt sincer cu mine însumi, sunt ispitele ceva mai mult decât pot face eu față? Sau poate că întrebarea ar fi mai bine formulată: „Sunt aceste ispite cu adevărat lucruri pe care le resping din toată inima sau încă am poftă pentru păcat?” Dacă încă am poftă pentru anumite păcate, atunci ispitele nu mă biruiesc. Mi se potrivesc.

O cale de ieșire

Fără a avea ca intenție o anumită ordine, permiteți-mi să vă împărtășesc ce cred eu despre modul în care Se îngrijește Dumnezeu.

  • Ispita este un semn de avertizare, iar Dumnezeu îmi amintește că am nevoie să mă bazez complet pe El.
  • Separat de obiectele adicțiilor mele pe când eram în închisoare, am văzut cât de departe înaintasem pe calea întunericului. Am învățat că ispitele erau încercarea lui Satan de a mă face să accept intimitatea falsă și nu intimitatea poruncită de Dumnezeu pe care am fost destinat să o am. Și rețineți că initimitatea nu se referă doar la intimitatea sexuală. Ea se referă la intimitatea relațională sinceră cu oricine, ca și cu Dumnezeu.
  • În loc să devin mai izolat în gânduri și comportamente, am fost forțat să le împărtășesc altora, la fel cum ei au fost obligați să mi le împărtășească mie în programele de tratament cerute. Să dai socoteală cuiva este o componentă esențială pentru orice plan de prevenire a recăderii. Iar dacă puterea oricărei ispite rezidă în a fi confuză, trebuie, într-un anume fel, să fie adusă la lumină, unde să fie văzută drept ceea ce este. „Satan este un mincinos!” afirmă în fiecare scrisoare pe care mi-o trimite un bun prieten al meu. Are dreptate.
  • Am învățat că să țin un jurnal al gândurilor mele private este încă un mod de a avea grijă de mine însumi. Este uimitor cât de clar mă ajută Dumnezeu să văd atât binele, cât și răul din viața mea, și dacă sunt sincer în acest jurnal adesea știu exact ce pași trebuie să urmez.
  • În sfârșit, am învățat că ispita îmi amintește că mă aflu încă în luptă, că Satan nu mă are în posesie și că îndurarea lui Dumnezeu este într-adevăr suficientă, dacă sunt deschis la călăuzirea Lui.

Am scris, de asemenea, că atunci când sunt ispitit să fac orice știu că este greșit, uneori mă întreb cât de schimbat sunt de fapt. După ce v-am împărtășit acestea, am ajuns de unde am plecat și pot să văd minciuna pe care Satan ar vrea să o accept ca adevăr. El vrea să mă îndoiesc că m-am schimbat. Dar m-am schimbat! Și tu te-ai schimbat! Schimbările au loc în profunzime înăuntrul meu și sunt evidențiate în fiecare zi în care Îl caut pe Dumnezeu, caut să fac voia Lui și caut să-L slujesc pe El în orice mod vrea El.

Poate că am un sentiment mai bun cu privire la propriile-mi ispite doar pentru că am scris acest articol. Poate că unele dintre aceste idei îți vor fi de ajtor. Eu cu siguranță sper să fie așa.

[Some Thoughts from 2003, Into the Light, September-October 2014. Copyright © 2014 Broken Yoke Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic aici.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.

O notiță de la Joe

Nu mă îngrijorez pentru lucruri asupra cărora nu am control. Nu am avut probleme cu centrul de reabilitare când am stat acolo, nu am avut probleme cu eliberarea condiționată, pentru că am fost pe deplin sincer cu privire la ele și niciodată nu am încercat să fac ceva în afara restricțiilor pe care le aveam. Nu am avut probleme cu oamenii în general, fiindcă nu construiesc relații cu oameni care nu sunt buni pentru mine. A durat puțin timp până am găsit un apartament, fiindcă în unele locuri nu vor ca delincvenții sexuali înregistrați să locuiască pe proprietatea lor, dar nu am lăsat ca asta să mă doboare. Am continuat doar să caut până am găsit un loc bun în care să locuiesc.

Obiectivul nu este să renunți doar fiindcă te confrunți cu o anume negativitate. Tot timpul îmi amintesc că eu am fost cel care m-am adus în situația în care mă găsesc. Nu este vina nimănui altcuiva. A trebuit să accept că unii oameni nu vor să aibă nimic de-a face cu mine și că nu este vina lor. Nu mă concentrez asupra acestor oameni, îmi țin capul sus și îmi continui viața. Nu duc o viață în care să tolerez mila de sine. Aceasta doar m-ar deprima. Nu mă atinge depresia, fiindcă Dumnezeu mă iubește, indiferent ce cred alți oameni despre mine.

Mă bucur de fiecare zi a vieții pe care mi-a dat-o Domnul și nu mă stresez pentru lucruri asupra cărora nu am control. Acest tip de atitudine parcă mi-a ridicat o mare greutate de pe umeri. Când eram tânăr, credeam că oamenii de 60 de ani erau bătrâni, acum că am 69 de ani, știu că nu voi trăi pentru totdeauna și că într-o zi Dumnezeu mă va chema acasă, iar când va veni ziua aceea, voi fi gata pentru El.

Știu că următoarea parte a vieții mele va fi mai minunată decât orice îmi pot imagina și că îi voi întâlni pe mama mea și pe tatăl meu și pe alții pe care i-am cunoscut și care au plecat dintre noi. Mă bucur de viața mea aici și acum și mă voi bucura și de viața mea de după moarte. Dacă îmi petrec timpul îngrijorându-mă acum, nu voi avea timp să mă bucur de prezent. Am ajuns la concluzia că, dacă ar veni spre mine o bombă, aș ieși în stradă și m-aș uita în sus la ea, cu anticiparea întâlnirii Domnului meu, și nu aș încerca să-mi prelungesc viața aici, într-o lume ostilă.

[A Note from Joe, Into the Light, May-June 2014. Copyright © 2014 Broken Yoke Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic aici.]

Cred că sunt pedofil?

DancingWithTrolls a întrebat în decembrie 2013

OK, deci am 15 ani şi cred că sunt pedofil. Sunt atras de copii cu vârsta între 6-12 ani, dar nu sunt atras doar de copii. Uneori mă simt complet dezgustat de asta, dar uneori mă simt excitat sexual când mă gândesc la ei.

Am fost atins sexual când eram copil, şi forţat să fac lucruri atât unor persoane de gen masculin, cât şi unor persoane de gen feminin, şi aveam în jurul vârstei de 6-10 ani când au avut loc acele evenimente.

Nu sunt atras doar de copii, fiindcă sunt atras şi de femei cu vârste variind între 15-75 ani. Ori de câte ori mă uit la pornografie, tind să privesc secţiunea celor maturi cât şi secţiunea bunicuţelor. Deci nu sunt sigur dacă pedofilii sunt atraşi doar de copii.

Faptul de a mă gândi la acest lucru m-a făcut deprimat pentru mai mult de doi ani, şi sunt suicidar.

Nu pot să mă duc la familia mea pentru aşa ceva, fiindcă sunt aproape sigur că aş fi exilat şi aş deveni un proscris al familiei. Nu pot să o fac, fiindcă nu aş fi nici măcar în stare să aduc asta în discuţie în familia mea, fără să ştie toată lumea. Am încercat să vorbesc cu mama mea, dar ea mi-a răspuns: „Spune-mi despre asta.” Nu pot să o fac, este ceva de care va trebui să mă ocup eu până voi avea o anumită vârstă, la care voi putea să caut ajutorul potrivit pentru mine. Am în plan să caut terapie când voi avea în jur de 17 ani şi voi trăi pe cont propriu, pur şi simplu pentru a păstra totul secret faţă de familia mea.

Ştiu că sunt lepădătura şi scârba societăţii, şi uneori cred că a mă sinucide este singura opţiune de a scăpa pământul de oameni ca mine. Sunt de asemenea un fan al anime [desene animate japoneze create pe calculator, n.tr.] şi urăsc faptul că sunt un stigmat pentru comunitatea anime, fiindcă ori de câte ori cineva se gândeşte la anime, se gândeşte la trăsniţi şi ciudaţi ca mine, şi gândul la aceasta tinde să mă arunce şi mai adânc în depresie.

Scuze că am uitat să adaug. Când aveam în jur de 6 sau 7 ani, am fost forţat de fiica vitregă a unchiului meu să fac lucruri cu vărul meu (ea este fiica vitregă a unchiului meu şi era probabil la şcoala generală sau la liceu pe atunci, dar acum este la colegiu). Îmi amintesc că făceam acele lucruri, şi cineva a intrat, iar ea a spus ceva de genul: „Ei, uite ce îi pot face să facă”, şi ne-a făcut să ne sărutăm. Am adăugat aceasta fiindcă vreau ca oamenii să ştie că am făcut ceva de genul de a atinge pe altcineva când aveam 6 ani. Nu-mi amintesc de fapt dacă ea m-a făcut să le fac ceva unor membri de familie sau prieteni, dar am făcut sex cu acea persoană când eram mai mic, în multiple ocazii.

În clasele a 4-a şi a 5-a eram destul de naiv să fac activităţi homosexuale, precum oral şi anal, pe când eram în acele clase, iar persoana era în liceu pe vremea aceea. Începând de atunci am fost forţat să fac alte lucruri, şi acum că sunt mai mare.

De asemenea, din această cauză tind să dau înapoi doar la cuvântul „pedofil”, şi ori de câte ori văd cuvântul, tind să gândesc complet diferit.

Nu aş vrea să mă masturbez sau să privesc fotografii legale cu copii (în bikini sau chiloţi de baie). Mi-ar plăcea să nu am aceste emoţii şi mă întreb dacă este posibil să mă vindec, în loc să trăiesc cu aşa ceva. Sunt pe muchia nebuniei, ştiind că trebuie să trăiesc astfel, iar în trecut nu am gândit niciodată aşa, dar când am crescut am început, nici măcar nu m-am gândit vreodată la evenimente trecute care s-au întâmplat, până am ajuns la o anumită vârstă şi am început să mă simt vinovat. Apropo, sunt atras de fete.

I think i’m a pedophile? Sursa: www.answers.yahoo.com

1 2 3 5