Archive for Bărbaţi care se luptă cu pedofilia

Păcatele senzualității

de Charles

„Cine mă poate vedea? Întunericul mă înconjoară, zidurile mă ascund; nimeni nu mă vede; de ce m-aș teme să păcătuiesc? De Cel Preaînalt nu îi pasă, temându-se numai de ochii oamenilor; nu înțelege că ochii Domnului, de zece mii de ori mai strălucitori decât soarele, observă fiecare pas pe care îl face un om și pătrund în locurile ascunse. Cel ce cunoaște toate lucrurile înainte ca ele să existe, cunoaște toate lucrurile și după ce sunt făcute. Un astfel de om va fi pedepsit pe străzile cetății; când se așteaptă mai puțin, vor pune mâna pe el.” (Sirah 23:18-21)

[Notă: Cartea Sirah sau Ben Sira este considerată ca făcând parte din Literatura de Înțelepciune, care include Iov, Psalmii și Proverbele. Totuși, această carte și Cartea de Înțelepciune nu au fost incluse în ediția din 1611 a Bibliei King James. Astăzi ele fac parte din apocrife.]

Din câte îmi amintesc, eram mai preocupat să nu fiu prins de oameni, decât de recunoașterea faptului că Dumnezeu nu era mulțumit. Gândirea mea strâmbă mă făcuse să cred că atât timp cât reușeam să păstrez secretul, niciun rău nu era făcut și niciun rău nu avea să vină. Știu acum că eram complet greșit și egoist. Nimic nu era mai departe de adevăr.

Eram mai îngrijorat de partea materială, de „comorile” pământești – de abilitatea mea de a câștiga un venit, de reputația mea, de poziția mea în comunitate. Eram orb la răul pe care îl făceam victimelor mele și mie însumi. Nu le priveam ca pe niște victime. Nu vedeam că eu, cu aroganță și egoism, decisesem, în locul lor, că comportamentul meu nu era vătămător. Mi-am dorit atât de mult să fie așa, încât am ales să privesc tăcerea victimelor mele drept consimțământ.

Nu am vrut să văd rușinea pe care o adusesem asupra lor și care le condusese la tăcere – trădarea a tot ce era bun în întovărășirea noastră.

Dumnezeu a văzut însă și am fost „pedepsit” când mă așteptam mai puțin și am fost prins. În mintea mea, aceasta s-a ivit de niciunde, dintr-o situație pe care, în gândirea mea, o distorsionasem ca fiind bună pentru toți cei implicați. Dumnezeu a folosit victimele și familiile lor pentru a mă forța să revin la realitate, pentru a pune capăt comportamentului meu rău, păcătos. Era clar pentru Dumnezeu, iar El mi-a făcut clar prin ei, că eram „un om dedat la păcatele cărnii, care nu se oprește până nu izbucnește focul; craiul pentru care orice pâine este dulce și care nu se oprește până nu moare.” (Sirah 23:16-17)

Viața mea materială și senzualitatea mea au murit în ziua arestării mele în închisoarea districtuală. Am fost lipsit de toate – de reputație, venit, poziție, libertate și alegere. Poate pare ciudat, dar m-am simțit ușurat. Nu mă mai temeam că voi fi dat pe față, nu mai gândeam ca un ipocrit, dusă era instabilitatea. Privind în urmă, a fost nevoie să ajung la acel stadiu pentru a renunța. Îi arătasem deja lui Dumnezeu că eram incapabil să mă opresc, deoarece credeam, în mod greșit, că ce făceam nu era „atât de rău”. Dumnezeu știa mai bine.

La scurt timp după aceea am fost născut din nou. Vechiul meu sine era dus și iertat – cel puțin de Dumnezeu. Știu că atunci când aud această parte, oamenii gândesc: „Încă o convertire la închisoare!” Vă spun că nu așa a fost cu mine. L-am cunoscut pe Isus, pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. Am fost crescut de părinți iubitori, care m-au educat în credința creștină. Am mers doisprezece ani la școala parohială.

Problema mea a fost că am confundat religia cu o relație cu Dumnezeu. Nu aveam o relație. Dacă aș fi avut, El ar fi fost conducătorul vieții mele și aș fi dorit să Îl mulțumesc. Am avut toate legăturile exterioare ale credinței și o mulțime de fapte bune, dar nu L-am avut pe Isus în viața mea.

Când am fost născut din nou, nu s-au văzut imediat artificii și nu s-au auzit o mulțime de aleluia. Vechiul sine și felul meu de a gândi din trecut mă țineau în strânsoare. Diavolul a fost necruțător în închisoare. Datorită „îngerilor slujitori” care veneau când mă rugam cu sinceritate, niște voluntari minunați, personalul închisorii și deținuții m-au ajutat cu adevărat în cei șaptesprezece ani și jumătate pe care i-am petrecut în închisoare.

Apropiindu-mă de ultimul an și de examinarea psihiatrică preliminară, care ar putea avea ca rezultat controlul judiciar pe viață, am renunțat în sfârșit la ipocrizie și am devenit cu adevărat serios în ceea ce privește voia lui Dumnezeu. M-am cufundat în Cuvântul Lui, pentru că unde altundeva aș putea găsi voia Lui?

Anterior mi se vorbise despre importanța studierii Cuvântului și avusesem niște tentative de a-l studia, dar a fost doar o încercare fără succes. Totuși, treptat am învățat să mă rog și să ascult. În final, după optsprezece ani și jumătate am simțit că m-am întors din drum cu o sută optzeci de grade.

Dumnezeu este bun. Este binevoitor și îndurător, dar nu acceptă să stăm cu mâinile în sân, ne cere să facem un efort sincer.

Întunericul nu mă mai înconjoară; zidurile nu mă mai ascund; și toți mă văd. Realizez că mulți nu mă plac și că probabil mulți mă urăsc. Tot ce pot face pentru a-mi onora victimele și pe cei pe care i-am rănit este să trăiesc o viață dreaptă, folosindu-mi uneori experiența pentru a-i atinge pe alții, care au abuzat sau care poate încă abuzează.

„Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 13:15)

Notă: În prezent Charles este încarcerat.

[Charles, Sins of the Flesh. Publicat în Into the Light, July-August 2016. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

Venind acasă de la închisoare

de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen (stânga)

Bob Van Domelen (stânga)

„Încă șase luni și am ieșit de aici”, au fost cuvintele unui bărbat în scrisoarea sa către mine. El a continuat cu o mulțime de întrebări despre locuință, posibilități de angajare, biserică și despre posibilul răspuns al vecinilor la întoarcerea lui. Cei mai mulți deținuți nu pun acest gen de întrebări, dar delincvenții sexuali o fac. Și, fiind încrezător, cred că s-a așteptat că voi avea răspunsuri pentru el.

Nimeni nu poate prezice cu acuratețe fiecare potențială problemă și, desigur, niciun om nu poate oferi toate răspunsurile corecte. Dar există întotdeauna un anumit adevăr atunci când oricare dintre noi, cei de afară, încercăm să răspundem cu sinceritate unui asemenea gen de scrisoare.

Mi-ar plăcea să-ți fac cunoscute răspunsurile mele la câteva dintre aceste probleme. Dacă ai o dată de eliberare sigură, poate că ceva din ceea ce îți voi împărtăși ți se va părea corect. Poate că știi pe cineva care ar avea nevoie de articolul de față, deci dă-i-l.

Când mi se adresează întrebări despre eliberare, presupun că cel care îmi scrie va fi eliberat la o dată sigură și că nu vor exista complicații precum obligația de a urma un tratament psihiatric.

Pregătirile

Am fost incredibil de binecuvântat fiindcă soția mea a decis să rămână cu mine și să lucrăm împreună la problemele care, suspectam amândoi, aveau să iasă la suprafață. Sub supraveghere strictă, mi s-a permis să mă întorc acasă. Pe vremea aceea, cel mai mare copil al nostru era la colegiu, iar cei doi mai mici erau la liceu. Dacă aș fi eliberat astăzi, nu aș putea spune dacă mi s-ar permite măcar să vin acasă. Dar în 1988 mi s-a permis.

Unii deținuți sunt de părere că problemele cu locuința, serviciul, biserica și orice altceva considerat important trebuie rezolvate înainte de a ieși din închisoare. Nu sunt sigur cum ar putea face cineva așa ceva. Pregătirile sunt importante, dar flexibilitatea cu privire la rezultatul pregătirilor este la fel de importantă.

O comunitate a credinței

În timpul petrecut în închisoare am considerat capela și programele oferite acolo ca decisive pentru restaurarea mea personală. Înainte chiar de a mă întâlni cu Comisia pentru eliberare condiționată, am scris o scrisoare bisericii pe care am frecventat-o, făcându-i cunoscut pastorului că era posibil să fiu eliberat. I-am împărtășit importanța credinței în viața mea zilnică, recunoscând, de asemenea, că familia bisericii mele s-ar putea să nu mă mai vrea ca membru. L-am întrebat pe pastor despre sentimentele lui față de întoarcerea mea, ca și cu privire la orice restricții pe care le-ar considera importante pentru mine.

Răspunsul lui nu a venit imediat și m-am întrebat dacă scrisoarea a ajuns măcar în mâinile lui. A ajuns, iar în cele din urmă mi-a scris un răspuns. Exprimarea lui a fost reținută și sugera că aș fi fost mai fericit frecventând o biserică diferită, unde să o iau de la început. Deși era o opțiune, știam că reconcilierea, dacă urma să se întâmple, nu avea să meargă bine dacă eu nu eram disponibil.

Dacă răspunsul pastorului ar fi fost: „Nu, am prefera să nu te întorci”, aș fi acceptat și aș fi căutat o altă biserică. Dar nu aș fi fost mai puțin deschis cu noul pastor, pentru că este responsabilitatea pastorului să protejeze copiii din biserică.

[Fără să încerc să răspund la orice situație, am scris Biserica, delincventul sexual și reconcilierea (Regeneration Books), pentru a ajuta bisericile să discute despre această chestiune.]

Voi adăuga că unora dintre delincvenții eliberați condiționat s-ar putea să nu li se permită să frecventeze nicio biserică fără punerea în aplicare a unui plan de cooperare între părțile implicate, care să fie acceptabil pentru delincvent și pentru consilierul de probațiune. Iar în unele situații, planul de cooperare nu se va înfăptui niciodată dacă consilierul nu îl va considera practic, dat fiind riscul de a comite din nou un delict sexual evaluat înainte de eliberare.

Dacă frecventarea bisericii este o chestiune nesigură, dovedește bună credință și interesează-te de grupuri mici de studiu biblic la care ai putea lua parte, și întreabă dacă cineva din biserică ți-ar putea fi mentor. Am învățat din proprie experiență că să te întorci la biserica pe care ai frecventat-o înainte nu înseamnă să continui de unde te aflai când ai plecat. Încrederea trebuie câștigată și va veni încet.

Dacă nu ești sigur ce biserică specifică vrei să frecventezi, dar știi în ce oraș vei locui, îți sugerez să scrii pentru informații la Departamentul de Stat pentru Culte. În scrisoare menționează că s-ar putea să te muți în oraș și că ai dori o listă a bisericilor cu datele de contact. Dacă ai în minte un cult specific, limitează-ți cererea la cultul respectiv.

Locuință și slujbe

Fără îndoială, cel mai dificil pentru un delincvent sexual este să găsească o locuință. Sugestia pe care eu o fac cel mai adesea este că cei mai potriviți, când începi să cauți informații, sunt pastorii bisericii pe care o vei frecventa, liderii studiilor biblice din închisoare, Organizația Prison Fellowship, Armata Salvării și orice altă agenție mare cu posibile contacte pentru locuințe și slujbe. Imediat după aceea vine chestiunea găsirii unui serviciu. Poate că nu vei găsi un serviciu bine plătit, dar există servicii care te vor ajuta să supraviețuiești.

Dacă aș citi ceea ce scriu acum, poate că aș fi tentat să spun: „Ce lucru bun a împărtășit? Am nevoie să știu sigur unde voi locui, pentru a-mi prezenta planul Comisiei de eliberare condiționată.” Poate că este adevărat, dar la fel de adevărat ar putea să fie că și credința va avea un rol important în aspectul ieșirii tale din închisoare. Eu cred că Dumnezeu ne împlinește nevoile, deși soluțiile Lui nu arată întotdeauna ca răspunsurile pe care le-am așteptat.

Registrul delincvenților sexuali

Mă aflam în eliberare condiționată când a intrat în funcțiune Registrul delincvenților sexuali. Inițial am crezut că, deoarece arestarea mea avusese loc înainte de intrarea în vigoare a legii, nu mi se va cere să particip. Consilierul de probațiune mi-a spus însă că legea se aplica oricui era în închisoare sau era eliberat, deci m-am dus la secția de poliție, iar apoi la biroul șerifului, pentru a mă înregistra.

Registrul delincvenților sexuali este dificil de definit, deoarece un stat ar putea interpreta legea mai restrictiv decât alt stat. De fapt, același lucru se poate spune despre diferențele care există între orașe diferite. Registrul delincvenților sexuali este oarecum supus oricărui vânt legislativ care bate. Când am început eu, de exemplu, mi s-a spus că va trebui să respect regulile cincisprezece ani, iar apoi nu va mai trebui să raportez. La doar câteva luni mai târziu, au fost adoptate legi noi și am intrat într-o categorie căreia i se cere să raporteze toată viața.

Înainte de a adăuga orice altceva, am ales să privesc Registrul delincvenților sexuali ca pe o agenție a autorității. Scriptura afirmă: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1)

Unii bărbați mi-au spus că Registrul delincvenților sexuali realmente nu este corect. Bărbații vinovați de alte delicte nu sunt obligați să se înregistreze, nu-și văd numele pe internet și pot să obțină servicii care nu sunt disponibile pentru un delincvent sexual. Nu pot să aduc argumente că Registrul delincvenților sexuali este sau nu este corect – tot ce pot face este să argumentez că el există și că delincvenții sexuali nu pot alege în această chestiune. Victimele mele, cu siguranță, ar replica: „Nu a fost corect nici ce ne-ai făcut tu nouă.”

Nu pot să vorbesc pentru alte state, dar îți pot spune că nu am simțit că statul privește peste umărul meu la fiecare mișcare pe care o făceam. Ei nu speră că voi recidiva și că voi abuza din nou, doar ca cineva să poată spune: „Ți-am spus eu!” Cred că ei vor ca eu să reușesc, fiindcă succesul înseamnă că nu vor mai fi victime.

Înștiințarea cartierului

Nu este adevărat că oricărui delincvent sexual eliberat îi apare fotografia în ziarul local sau la televizor. Nu este adevărat că fiecare locuință în care locuiește un delincvent sexual este pichetată sau că delincvenții sexuali primesc amenințări. Este adevărat că oamenii care vor să știe dacă un delincvent sexual locuiește în cartierul lor au posibilitatea de a afla. Dar nu este adevărat că oricine din comunitate intră noaptea pe internet pentru a vedea dacă un delincvent sexual s-a mutat recent în oraș.

Cartierul meu nu este la fel ca înainte de a fi fost eu arestat. Vecinii mei nu sunt antisociali, dar nici nu depun mari eforturi să fie la fel de prietenoși cum au fost cândva. Evit orice conversație cu copiii care locuiesc în apropiere și știu că părinții lor le-au spus să intre în casă dacă eu lucrez în curte. Părinții fac ce se presupune că trebuie să facă părinții. Pot să le spun că nu voi molesta niciodată un copil de-al lor, dar am molestat cu ani în urmă, deci în gândirea lor cuvintele mele nu cântăresc prea mult.

Cum este?

Poate că un lucru la care nu m-am așteptat când am venit acasă a fost că urma să iau atât de multe decizii. Când eram închis, mi se spunea când să mă scol, unde să mă duc, cât timp puteam să fiu undeva. O mulțime de alte decizii erau luate pentru mine în fiecare zi de altcineva. Poate că am avut resentimente față de ordine și față de aparenta lipsă de libertate în luarea propriilor mele decizii, dar am învățat să respect ordinele.

Nu am realizat în ce măsură mă obișnuisem să trăiesc înregimentat, până am intrat în supermarketul nostru local, în ideea de a cumpăra niște jeanși ieftini. Primul indiciu al problemei a venit când am văzut că pantalonii nu erau separați după mărime. Erau o mulțime de pantaloni, unii cu mărimea în interior, dar cei mai mulți fără informații. Toți erau în grămezi dezordonate.

Dintr-odată am simțit panica crescând în mine. Următorul lucru de care am fost conștient a fost că pășeam înainte și înapoi. Fiul meu m-a întrebat ce nu era în ordine, dar nu am avut cuvinte pentru a-i explica. Efectiv m-a luat de braț și m-a scos din magazinul acela. Abia la jumătatea drumului spre casă am realizat ce mi-a provocat panica. Nu mă așteptasem la o asemenea lipsă de ordine și eram nepregătit să mă confrunt cu ea. Din fericire, a existat o a doua zi, iar a doua zi eram în pantaloni noi.

Prietenii

De asemenea, a durat un timp până să accept că nu toți cei pe care îi consideram prieteni înainte de arestarea mea aveau să-mi fie prieteni când m-am întors acasă de la închisoare. De fapt, am văzut că unii prieteni păreau foarte stingheriți când credeau că aș putea veni să vorbesc cu ei. De-a lungul anilor, unele relații au fost restaurate, în timp ce altele nu au fost. Coordonarea în timp a unor asemenea lucruri nu se află în controlul meu.

Prietenii pe care mi-i fac acum mă ajută să dau socoteală. Se roagă pentru mine și mă încurajează să fiu deschis în toate lucrurile față de îndurarea lui Dumnezeu. Ca să spun adevărul, îmi place să fiu onest și chiar nu-mi place să trăiesc viața dublă pe care am dus-o până am fost arestat.

Câteva gânduri de încheiere

Dumnezeu chiar îmi împlinește nevoile și este credincios să-mi conducă inima pentru a împlini voia Lui. Nu toate dorințele mele sunt împlinite – cele mai multe nu sunt – dar creșterea în sănătate înseamnă să înveți ce este și ce nu este important.

Unii bărbați îmi scriu despre planurile lor de a sluji de îndată ce sunt eliberați. Vor să înființeze grupuri de suport, să scrie cărți și să vorbească pe teme legate de molestarea copilului. Acestea sunt lucruri bune, dar nu ar trebui să fie primele lucruri de care să se ocupe.

Lucrurile s-au schimbat mult în scurta perioadă cât am fost în închisoare, iar când am venit acasă am realizat că eram deconectat de mai multe decât realizasem. Un om bun mi-a spus că în primul meu an acasă voi avea nevoie să intru într-un grup de suport, să clădesc o relație de apartenență puternică la biserică, cu o bună monitorizare, și să dezvolt obiceiuri pentru a trăi sănătos. Am crezut că Dumnezeu nu va îndepărta oportunitățile de a mărturisi altora și nu a făcut-o.

Să mergi acasă este grozav, dar familia nu a devenit perfectă în absența ta. Mai ai încă mulți ani de trăit și o mulțime de decizii de luat, înainte de a merge la casa ta eternă. Încrede-te în Dumnezeu. Slujește-L în toate felurile. Și acceptă că ești foarte iubit în ochii Lui. Dragostea Lui va face toată diferența. Roagă-te pentru mine. Eu mă voi ruga pentru tine.

[Bob Van Domelen, Coming Home from Prison. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.

Trimis la închisoare: Intrând în închisoare din cauza unor delicte sexuale

Cu optsprezece ani în urmă, nu luasem niciodată în considerare posibilitatea de a fi arestat și trimis în închisoare. Închisoarea era un loc pentru alți oameni – pentru cei care ucideau, jefuiau sau erau implicați serios în droguri. Atitudinea pe care o aveam față de cineva care se afla în închisoare era mai mult de genul: „a pățit-o”, decât o atitudine de compasiune. Cu alte cuvinte, în atitudinea mea față de delincvenți eram mai degrabă un ipocrit.

Atitudinea mea s-a schimbat totuși în ziua în care am abuzat sexual un băiat în vârstă de cincisprezece ani. După ce s-a întâmplat aceasta, am văzut într-un ziar un articol cu titlul Localnic arestat pentru agresiune sexuală și am simțit un val de teamă. „Aș fi putut fi eu”, au fost gândurile mele, pe care însă nu le-am rostit cu voce tare. Dar într-o zi titlul a fost Director de trupă arestat, iar numele din articol era al meu.

Condamnat un an mai târziu, am stat inițial un timp într-o închisoare districtuală, dar în cele din urmă am fost transportat la o închisoare statală. Când ușa s-a închis în urma mea cu un sunet metalic, m-am întrebat dacă voi supraviețui experienței. Auzisem de la mai mulți indivizi din închisoarea districtuală că molestatorii de copii nu prea sunt în siguranță în cele mai multe închisori. Eu aveam să fiu?

Precum am spus mai înainte, s-a întâmplat cu optsprezece ani în urmă. În comparație cu mulți din cei condamnați pentru delicte sexuale pe vremea aceea, pedeapsa mea ar putea să pară destul de scurtă (cinci ani de închisoare și zece ani de eliberare condiționată), dar nu eu am fost în control la pronunțarea sentinței. Acelea erau normele în 1985 pentru cei aflați la prima molestare.

Newsletter-urile pe care le scriu eu merg la patru sute de instituții din toată țara și au ca rezultat multă corespondență. Bărbați și femei îmi scriu punându-mi aceleași întrebări pe care, cu precauție, le-am pus eu altora, când mă aflam în închisoare, așa că atunci când fratele David m-a întrebat dacă aș vrea să scriu despre intrarea mea în închisoare ca delincvent sexual, mi s-a părut un proiect pe care merita să îl fac. Singura mea ezitare se datorează temerii că cineva care ar citi acest articol s-ar aștepta ca observațiile mele să se potrivească oricărei situații. Nu se vor potrivi. Dar mă rog ca ceea ce voi împărtăși să fie primit cu deschidere față de posibilitățile prezentate.

„Pentru ce ești aici?”

Mi s-a spus să nu întreb pe nimeni de ce se află în închisoare. Mi s-a spus să-mi văd de ale mele și să-i las pe ceilalți să-și vadă de ale lor. Realitatea este totuși că întrebarea va fi pusă cu privire la un nou sosit. Felul în care răspunzi la întrebare este mai important decât răspunsul în sine.

Am învățat repede în închisoarea districtuală că aproape toți cei din blocul de celule aflaseră deja despre delictul meu. Citiseră ziarele și văzuseră știrea la televizorul din bloc, deci de fapt nu aveam un secret de păstrat. În cele mai multe instituții, sistemul de informații din închisoare este mai bun decât e-mailul și de obicei la fel de rapid sau mai rapid. Din nou, poate că erau unii care nu știau, dar mulți știau.

Dacă întrebarea era un simplu: „Pentru ce ești aici?”, răspundeam fie: „Aș prefera să nu vorbesc despre asta” sau „De ce? Ce ai auzit?” În câteva ocazii primul răspuns a fost acceptat, dar cel mai adesea comentariul care urma era ceva de genul: „Am auzit că ești un violator de copii (sau alte cuvinte cu acest sens).”

Dacă era clar că omul știa deja, nu mințeam și nu îl provocam pe motiv că răspândea zvonuri. De fapt, spuneam ceva de genul: „Da, și nu pot să cred că am făcut un asemenea lucru. Sper doar să învăț destul prin acest «tratament», pentru a nu mai fac rău unui alt copil. Atât de mulți au fost răniți prin acțiunile mele.”

Ideea de bază în felul în care am răspuns a fost că adevărul era adevăr și că nu îl împărtășeam cu aroganță. Presupun că aș fi putut fi bătut sau mai rău, dar în afară de faptul că am fost abuzat verbal în câteva ocazii și împins de câteva ori, nu s-a întâmplat nimic mai grav. Știu că molestatorilor li se întâmplă cu adevărat lucruri grave, deci mă rog pentru fiecare asemenea bărbat despre care citesc într-un articol.

Unii molestatori mi-au dezvăluit că au inventat povești cu privire la motivul pentru care se aflau în închisoare – inventând o infracțiune despre care au crezut că alții o vor crede. Totuși, în cele din urmă, delincvenții vor face ce simt ei că trebuie să facă.

Proprietatea personală

Mai mulți bărbați mi-au scris spunându-mi că cineva le-a umblat în noptieră și a găsit documentele de la tribunal și/sau scrisori de la persoane sau misiuni ca a mea, care discută deschis despre molestarea copilului. În cele mai multe cazuri, bărbatul a simțit o panică generală, deoarece le spusese tuturor despre obiceiul lui de a se droga, iar acum cineva cunoștea adevărata poveste.

Un bărbat care îmi scrie adesea mi-a dezvăluit că nu păstrează absolut nimic în noptieră care să-i dea în vileag delictul. Trimite e-mailuri sau distruge scrisorile de la mine, în loc să-și asume riscul ca cineva să-i caute prin lucruri. Dacă păstrarea secretului este esențială, atunci ar trebui aplicată o protecție împotriva dezvăluirii.

Înainte de a trece la alt subiect, cred că un delincvent ar trebui să fie precaut când se mută într-o nouă unitate sau într-o nouă celulă. Faptul că trebuie să-și dea seama cum sunt ceilalți din blocul de celule, înainte de a cere materiale, are sens. O altă opțiune ar fi că ceară părerea capelanului închisorii. Desigur, este un domeniu în care rugăciunea este de folos.

Prea încrezător

În momentul în care mulți delincvenți intră în închisoare, familia, prietenii și chiar bisericile i-au respins deja. Fiind singuri și disperați, pentru ei primul individ dornic să îi asculte este ca găsirea apei în deșert – toată durerea și confuzia ies la suprafață. Timp de câteva zile iau masa împreună; merg la aceleași slujbe la capelă sau joacă în aceeași echipă. Dar când apare primul conflict, unul dintre ei le spune celorlalți unele secrete intime, dezvăluite de celălalt în momentele de disperare.

Unui delincvent care intră în închisoare i-ar fi de cel mai mare folos să păstreze tăcerea un timp. Dacă în discuții vine vorba despre lucruri personale, până ce temele discuției devin mai generale, pune în cumpănă posibilitatea ca toată lumea să afle despre ele și pierderea oportunității de a le dezvălui în conversația respectivă.

Autoajutorarea

Am găsit mult suport participând la activitățile din capelă, deoarece viața mea a avut întotdeauna o conexiune cu spiritualitatea. Deși, fără îndoială, nu am trăit cum ar fi trebuit să trăiesc, aceasta nu este același lucru cu a spune că nu am știut cum trebuia să trăiesc.

Un consilier de închisoare pe care îl respect mult îi provoacă pe cei care pretind că au un sistem de convingeri spirituale să trăiască după setul de convingeri pe care le au. El le spune să citească și să studieze materiale legate de credința lor și să fie consecvenți în eforturile lor.

Tratamentul instituțional (un grup de suport pentru alcoolici sau pentru delincvenții sexuali) este improbabil până în ultimul sau în penultimul an al sentinței delincventului. Motivul este simplu: nu există suficienți conducători de grup care să lucreze cu un număr în creștere de delincvenți într-o anume instituție. Dată fiind această realitate, m-am concentrat pe aspectele generale ale vieții mele (mândrie, comportamente adictive etc.), prin cărțile din închisoare sau de la biblioteca capelei, ca și prin studii biblice. Într-un anumit moment, am realizat că aproape toată lumea știa despre delictul meu, deci am început să scriu misiunilor de care auzisem. Ele mi-au trimis deseori newsletter-uri sau recomandări pentru cărți și, când mi-am putut permite, chiar le-am cumpărat.

În situația respectivă, problema a ceea ce aveam în posesie fusese pusă deoparte, în favoarea folosirii timpului petrecut în închisoare pentru a primi ajutor. Am aflat repede totuși că alți tovarăși de închisoare îmi vedeau corespondența înainte de a o vedea eu. Un newsletter pe care l-am primit cu regularitate se numea Dragoste în Acțiune și mai mulți deținuți au vrut să se aboneze, până le-am spus că era un grup de autoajutorare pentru învingerea comportamentului sexual adictiv. Atunci de obicei mârâiau și plecau.

În timp, am găsit într-adevăr alți delincvenți sexuali care, la fel ca mine, vroiau să lucreze pentru a-și schimba viețile. Am folosit adesea studii biblice pentru a ne ajuta să ne focusăm pe atitudini specifice, care aveau nevoie de atenție. Ne făceam destăinuiri în termeni generici (fără detalii), ne rugam unul pentru celălalt și ne încurajam să fim credincioși în trăirea zilnică. Unii dintre cei mai incredibili bărbați pe care i-am întâlnit vreodată se găseau în acele grupuri diverse.

Un terapeut la care am mers înainte de a intra la închisoare mi-a sugerat însă o abordare de autoajutorare. Mi-a sugerat să scriu scrisori și să le trimit prin poștă cuiva care era de acord să le păstreze pentru mine. Scrisorile erau împărțite în segmente „Ce mai faci?”, adresate persoanei căreia îi scriam, și segmente „Așa mă simt și ce învăț”, destinate a fi mai mult un jurnal. Încă am o cutie mare care conține toate acele scrisori. Într-o zi sper să le citesc din nou, pentru a înțelege cât de mult m-am schimbat de fapt.

Câte o zi o dată

În timp ce mă aflam în închisoarea districtuală, un bărbat care mai fusese în închisoare a petrecut timp cu mine, spunându-mi să nu privesc la anii sau chiar la lunile pe care le aveam de petrecut acolo. El mi-a spus că fiecare zi ar trebui să fie atât de bună pe cât o putem noi face să fie. Mi-a spus, de asemenea, că poate urăsc închisoarea, dar niciodată nu voi mai avea atât de mult timp pentru a lucra la problemele mele personale. A avut dreptate.

Disperarea vine ușor dacă îi permiți să crească. Speranța este mult mai bună, chiar dacă înduri câte o bătaie din când în când, iar sistemul pare să lucreze împotriva oricărui gând pozitiv. Cel mai important, cred că ar trebui să te întâlnești ca un om care umblă în lumină, și nu în întuneric. Închisoarea poate fi un loc foarte întunecat, dar fiecare condamnat are potențialul de a crea lumină în mica bucățica lui de închisoare. Este nevoie de efort, dar este un efort care merită.

Voi încheia făcând cunoscut un bilet pe care l-am primit la scurt timp după ce am fost arestat. Biletul a venit de la un om respectat din orașul nostru și spunea cu simplitate: „Alți oameni respectați din acest oraș au fost unde ești tu și nu numai că au supraviețuit, dar au devenit mai puternici. Și tu vei deveni mai puternic.” Iar la aceasta adaug: „Și tu vei deveni mai puternic.”

[Headed into Prison: Going in with Sex Charges. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

Douăzeci de secunde

de Scott

Este un fapt promis de Dumnezeul Atotputernic că ori de câte ori aleg să sădesc o sămânță bună în viața mea, ea va produce un rod bun! În umblarea mea către de restaurare/vindecare, am aflat că acest principiu este esențial. Dacă eu cred și pun în aplicare această promisiune a lui Dumnezeu, mi se garantează roade bune.

Cum a lucrat și lucrează asta în viața mea? Când aleg să mă supun lui Isus, făcând rob un gând neevlavios și dându-I-l lui Isus (2 Corinteni 10:3-5), știu că tocmai am sădit o sămânță bună. Dacă nu obosesc făcând binele, atunci știu că la vremea potrivită voi secera, dacă nu descurajez.

Mi s-a reamintit recent asta printr-un film unde s-a făcut o afirmație care mi-a impactat viața: „Tot ce ai nevoie sunt douăzeci de secunde de curaj.”

Umblarea noastră spirituală este doar o serie de alegeri. Gândurile noastre ne determină alegerile, iar alegerile determină felul de sămânță pe care o sădim. Pentru douăzeci de secunde, fii un luptător puternic al curajului. Luptă-te lupta cea bună. Alege să faci rob orice gând neevlavios și dă-I-l lui Isus. Felicitări! Tocmai ai sădit o sămânță evlavioasă, care va crește și va aduce rod evlavios în viața ta!

Când începem prima dată, cu seriozitate, bătălia, lupta pe care o ducem nu este împotriva cărnii și minții noastre. Este o luptă spirituală. Satan cunoaște obiceiul nostru din trecut de a rezista ocazional. Știe că tot ce trebuie să facă este să continue să apese pe butoanele noastre personale și vom ceda. Ne va înfrânge.

Vreau să te încurajez. Este nevoie de numai douăzeci de secunde de credință și curaj evlavios pentru a birui și a dobândi libertatea. Încrede-te în Isus douăzeci de secunde pentru a face rob gândul cel rău și mulțumește-I pentru tăria Lui de a sădi o sămânță a biruinței.

Satan nu va aprecia asta. Va reveni iar și iar. Dar tu poți fi un luptător evlavios și poți alege să faci rob fiecare gând. Începe acum să-ți reînnoiești mintea – în fărâme de douăzeci de secunde. (Romani 12:2)

Aceia dintre noi care avem adicții ne așteptăm la recompensă instantanee, chiar și în lupta spirituală. Poate că rezistăm de două ori, de trei ori sau chiar de zece ori, dar și Satan este luptător și este inteligent. El crede că dacă continuă să preseze, vom ceda.

Pentru mine, secretul biruinței a avut două elemente. Mai întâi, să decid că am terminat cu ciclul fanteziei și al autosatisfacerii. Am trăit momentul lui Iacov, că cele două comportamente nu mă definesc. Deci am decis că mă voi lupta cu Dumnezeu și nu-L voi lăsa să plece până nu mă va binecuvânta și nu mă va schimba. Nu aveam să cedez poftei din nou sau aveam să mor încercând.

În al doilea rând, am realizat că Satan este strict limitat, puterea lui este strict limitată și că el nu are resurse nelimitate. Nu este atotputernic și atotcunoscător. Ca orice general inteligent, face alegeri strategice pentru a-și folosi resursele limitate. Când realizează că nu poate să câștige într-un domeniu sau la un moment dat în viața cuiva, se va depărta, pentru a reveni la un timp mai potrivit. (Luca 4:13)

Noaptea în care am decis că nu voi ceda poftei am dus probabil cea mai dură bătălie spirituală pe care îmi amintesc că am înfruntat-o vreodată. M-am dus la culcare și lupta a început. Am fost curajos douăzeci de secunde și am luat ca robi gândul și imaginea ispititoare. „Isuse, iau acest gând rob și ți-L predau în ascultare. Mulțumesc pentru victoria asupra lui. Este victoria Ta.”

Noaptea aceea a fost una lungă și nu am dormit prea mult. Uneori au trecut cinci minute fără ispită, dar alteori au venit ispite succesive. Am avut douăzeci de secunde de curaj de fiecare dată când m-am luptat. Prin harul și puterea lui Dumnezeu, am fost biruitor. Cândva, în primele ore ale dimineții, am adormit extenuat.

Următoarea seară a fost aproape la fel de rea. Am lucrat fizic intenționat din greu toată ziua pentru a putea dormi, dar luptele au venit una după alta. În următoarele trei nopți am avut tot mai puține lupte. Am fost extenuat, dar în Hristos am fost 100% biruitor. A șasea noapte m-a lovit. A fost la fel de rea ca prima.

Apoi s-a întâmplat ceva cu adevărat miraculos. Nu au fost ispite sau lupte în noaptea a șaptea. Atunci am adormit imediat, ca și în noaptea următoare și în noaptea de după. Ceea ce a continuat timp de două săptămâni, înainte ca o altă noapte de lupte să mă lovească. Apoi luptele au încetat și de atunci au trecut patru ani.

Vă rog să înțelegeți că nu a stat în puterea mea să rup un obicei al poftei de patruzeci de ani. Numai când m-am încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu și am acționat pe baza acelei credințe a venit biruința. Uneori Satan aduce o ispită pentru a vedea dacă este un „timp mai potrivit”, dar ispitele lui și-au pierdut puterea. Obiceiurile mele sunt acum obiceiuri ale biruinței. Pentru mine „lupta” este acum mai mult ca alungarea unui țânțar. Iau gândul rob sau iau imaginea roabă, le dau lui Isus și îmi continui viața.

Scott mi-a făcut cunoscute mai multe în scrisoarea lui, dar ideile de bază au fost împărtășite aici. Citez ultima propoziție din scrisoarea lui: „Luptă-te lupta cea bună douăzeci de secunde o dată, câte o secundă pe rând!” – Bob

[Scott, 20 Seconds. Publicat în Into the Light, January-February 2015. Copyright © 2015 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

Gânduri din anul 2003

de Bob Van Domelen

Când sunt ispitit
Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

Uneori mă lupt cu realitatea că cei mai mulți oameni nu ar lua niciodată în considerare molestarea unui copil. Deci cum este ispita mea „obișnuită pentru om”? [În traducerea Cornilescu, „potrivită cu puterea omenească”, 1 Corinteni 10:13, n. trad.] Faptul că sunt ispitit într-o asemenea manieră mă deosebește de majoritatea oamenilor și mă plasează în compania celor disprețuiți de majoritate. Dar eu privesc ispita în sens larg și nu specific, încep să înțeleg că există multe aspecte colaterale care au impact asupra a ceea ce aș putea eu considera ca fiind ispită. Iar aspectele colaterale sunt foarte obișnuite pentru toți oamenii.

Niciodată prea mult pentru a face față

Nu știu cum este cu voi, dar uneori ispitele mele vin ca fulgerul pe cer – într-un moment nu se vede nimic, în următorul moment apare un flash de lumină orbitoare care poate provoca o vătămare incredibilă. În trecut credeam că cele mai multe ispite apar de nicăieri, ca să lovească fără veste cele mai bune planuri făcute împotriva lor. Dar nu așa apar ele. Nu chiar.

Am învățat că, deși amenințarea serioasă pentru echilibrul meu moral ar fi putut să pară ca un fulger neașteptat, întotdeauna au existat avertizări. Am scris că nivelul ispitei mele și frecvența ei au fost direct legate de felul în care am avut grijă de mine. Oricând sunt atent la bunăstarea mea, relația mea cu Dumnezeu este continuă și pot să recunosc capcanele Celui Rău.

Un lucru pe care vreau să îl împărtășesc aici este că cele mai multe ispite pe care le am nu sunt cu adevărat noi. Coperțile pot fi diferite, dar conținutul este același. Deci, când mă uit mai atent la ispitele mele, văd că au caracteristica „a fost aici, am văzut asta, i-am dat curs”. Iar dacă sunt sincer cu mine însumi, reprezintă ispitele mele un lucru căruia nu îi pot face față? Sau poate că întrebarea ar fi mai bine formulată astfel: „Sunt ispitele mele ceva ce resping din toată inima sau încă am poftă pentru păcat?” Dacă încă am poftă pentru anumite păcate, atunci ispitele nu mă biruiesc. Mi se potrivesc.

O cale de ieșire

Fără să intenționez să urmez o anumită ordine, permiteți-mi să vă împărtășesc ce cred eu despre modul în care Se îngrijește Dumnezeu.

  • Ispita este un semn de avertizare, iar Dumnezeu îmi amintește că am nevoie să mă bazez complet pe El.
  • Fiind separat de obiectele adicțiilor mele când eram în închisoare, am văzut cât de departe înaintasem pe calea întunericului. Am învățat că ispitele erau încercarea lui Satan de a mă face să accept intimitatea falsă și nu intimitatea poruncită de Dumnezeu căreia am fost destinat. Și rețineți că intimitatea nu se referă doar la intimitatea sexuală. Ea se referă la intimitatea relațională sinceră cu oricine, ca și cu Dumnezeu.
  • În loc să devin mai izolat în gânduri și comportamente, în programele de tratament obligatorii am fost nevoit să le împărtășesc altora, la fel cum și ei au fost nevoiți să mi le împărtășească mie. Să dai socoteală cuiva este o componentă esențială pentru orice plan de prevenire a recăderii. Iar dacă puterea oricărei ispite rezidă în faptul de a fi confuză, trebuie, într-un anume fel, să fie adusă la lumină, pentru a fi văzută drept ceea ce este. „Satan este un mincinos!” afirmă un bun prieten al meu în fiecare scrisoare pe care mi-o trimite. Are dreptate.
  • Am învățat că a ține un jurnal al gândurilor mele private este încă un mod de a avea grijă de mine însumi. Este uimitor cât de clar mă ajută Dumnezeu să văd atât binele, cât și răul din viața mea, iar dacă sunt sincer în acest jurnal, adesea știu exact ce pași trebuie să urmez.
  • În sfârșit, am învățat că ispita îmi amintește că mă aflu încă în luptă, că Satan nu mă are în posesie și că îndurarea lui Dumnezeu este într-adevăr suficientă, dacă sunt deschis la călăuzirea Lui.

Am scris, de asemenea, că atunci când sunt ispitit să fac ceva ce știu că este greșit, mă întreb uneori cât de schimbat sunt de fapt. După ce v-am împărtășit acestea, am ajuns de unde am plecat și pot să văd minciuna pe care Satan ar vrea să o accept ca adevăr. Vrea să mă îndoiesc că m-am schimbat. Dar m-am schimbat! Și tu te-ai schimbat! Schimbările au loc în profunzime înăuntrul meu și sunt evidențiate în fiecare zi în care Îl caut pe Dumnezeu, caut să fac voia Lui și caut să-L slujesc în orice mod vrea El.

Poate că am un sentiment mai bun cu privire la propriile-mi ispite doar pentru că am scris acest articol. Poate că unele dintre aceste idei îți vor fi de ajtor. Eu, cu siguranță, sper să fie așa.

[Bob Van Domelen, Some Thoughts from 2003, Into the Light, September-October 2014. Copyright © 2014 Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.

Un scurt comentariu de la Joe

Nu mă îngrijorez pentru lucruri asupra cărora nu dețin controlul. Nu am avut probleme cu centrul de reabilitare când am stat acolo, nu am avut probleme cu eliberarea condiționată, pentru că am fost pe deplin sincer cu privire la ele și nu am încercat niciodată să fac ceva în afara restricțiilor pe care le aveam. Nu am avut probleme cu oamenii în general, fiindcă nu clădesc relații cu oameni care nu sunt buni pentru mine. A durat puțin până ce am găsit un apartament, fiindcă în unele locuri nu vor ca delincvenții sexuali înregistrați să locuiască pe proprietatea lor, dar nu am lăsat ca asta să mă doboare. Am continuat doar să caut până am găsit un loc bun în care să locuiesc.

Obiectivul nu este să renunți doar fiindcă te confrunți cu o anume negativitate. Tot timpul îmi reamintesc că eu am fost cel care m-am pus în situația în care mă găsesc. Nu este vina nimănui altcuiva. A trebuit să accept că unii oameni nu vor să aibă nimic de-a face cu mine și că nu este vina lor. Nu mă concentrez asupra lor, îmi țin capul sus și îmi continui viața. Nu duc o viață în care să tolerez mila de sine. Asta doar m-ar deprima. Nu mă afectează depresia, fiindcă Dumnezeu mă iubește, indiferent ce cred alții despre mine.

Mă bucur de fiecare zi a vieții pe care mi-a dat-o Domnul și nu mă stresez pentru lucruri asupra cărora nu am control. Acest tip de atitudine parcă mi-a ridicat o mare greutate de pe umeri. Când eram tânăr, credeam că oamenii de șaizeci de ani erau bătrâni, acum că am șaizeci și nouă de ani, știu că nu voi trăi pentru totdeauna și că într-o zi Dumnezeu mă va chema acasă, iar când va veni ziua aceea, voi fi gata pentru El.

Știu că următoarea parte a vieții mele va fi mai minunată decât orice îmi pot imagina și că îi voi întâlni pe mama mea și pe tatăl meu, și pe alții pe care i-am cunoscut și care au plecat dintre noi. Mă bucur de viața mea aici și acum și mă voi bucura și de viața mea de după moarte. Dacă îmi petrec timpul îngrijorându-mă acum, nu voi avea timp să mă bucur de prezent. Am ajuns la concluzia că, dacă ar veni spre mine o bombă, aș ieși în stradă și m-aș uita în sus la ea, anticipând întâlnirea cu Domnul meu, și nu aș încerca să-mi prelungesc viața aici, într-o lume ostilă.

[A Note from Joe. Publicat în Into the Light, May-June 2014. Copyright © 2014 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.brokenyoke.org.]

1 2 3 6