Archive for Bărbaţi care au părăsit homosexualitatea

Dumnezeu începe procesul de vindecare

Cei mai mulţi dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuşi, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulţumiţi să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva care se află la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe cineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca şi cu statutul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este fără prefăcătorie şi plină de genul de realităţi oneste şi dure cu care se confruntă mulţi participanţi la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorinţa lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa.

Dragă Garrett,

Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu şi cu mine trecem acum prin emoţii similare.

Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci şi unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbaţii toată viaţa. Am dezvăluit tuturor că sunt homosexual când aveam şaisprezece sau şaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci şi doi de ani am aflat că am HIV. La mai puţin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus într-o zi şi mi S-a descoperit în mod uimitor, puternic şi inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la nişte „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor şi să mă duc în iad? Adică, ar fi un gunoi mai puţin de care să se ocupe societatea, nu?

Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat şi m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, nu-i aşa? Biserica în care am intrat în acea zi ceţoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ceea ce aveam nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus şi Duhul Sfânt. A fost uşor în primele şase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru şi jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă şi să iau cina cu el, spălam rufele pentru el etc. OK, OK. Deci nu ştiam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbaţi ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viaţa mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.

Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după şase ani sau cam aşa ceva. Am luat decizia să am credinţă că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esenţă, dacă învingeam homosexualitatea. Ştiam că eram mântuit, dar pentru mine vindecarea era forţa conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga şi a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu avea importanţă că fusesem implicat în activitate sexuală cu bărbaţii aproape douăzeci de ani ciudaţi, că nu am avut un gând heterosexual în toată viaţa mea, că nu cunoscusem o altă identitate. Toţi prietenii mei erau homosexuali, părinţii mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. OK, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deşi îmi iubesc homosexualitatea şi nu vreau, în mod deosebit, să mă despart de ea. Dar pare să fie o înţelegere bună ca să mă vindec de SIDA.

Deci trec câteva luni în care mă rog, învăţ despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reuşit două săptămâni – nu eşti mândru de mine? Am scos complet sexul şi pornografia din dietă. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credinţă când am mers la primul test de sânge! Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero şi un număr ridicat de CD4. Mă aşteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat ştirea şocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranţă, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curăţit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi păcatul, Dumnezeule! Voi fi unul din acei călugări ale căror vieţi nu sunt complicate de dorinţa sexuală, promit!

Asta, prietene, a continuat un an de zile. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce şi numărul de CD4 să coboare, eu mă tot agăţam de credinţa că voi fi vindecat.

În luna ianuarie a anului 2006, am dat de site-ul Portland Fellowship şi am avut imediat o licărire. Am simţit că Dumnezeu mă mişca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorea să particip la programul de la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie cumva posibil. A făcut-o, iar în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost şansa mea să o iau de la zero ca bărbatul creştin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simţeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, avea să se întâmple!

M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Grupul de bărbaţi mă înţelegea şi cu ei puteam să vorbesc deschis despre cum mă confruntam cu HIV/SIDA şi, de asemenea, cu celelalte aspecte ale vieţii mele. După un an şi jumătate de rugăciune pentru asta, Dumnezeu a simţit că trebuia să fiu pregătit şi pentru asta, şi pentru ce urma să se întâmple.

A fost nevoie de câteva luni de viaţă în Portland, pentru ca, în cele din urmă, efortul pe care îl depuneam să înceapă să mă învingă. Locuind într-un oraş mare, departe de familie şi prieteni, fiind celibatar de curând şi trăind într-un oraş cu o mulţime de tentaţii, am început să simt că aveam nevoie de un bărbat în viaţa mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt, am mers la câteva întâlniri cu diferiţi bărbaţi, reuşind doar să mă simt foarte frustrat din cauză că nu puteam clădi o relaţie, o relaţie sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcţioneze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat şi mânios. Simţeam că Dumnezeu nu mă lăsa să am o experienţă esenţială după care noi, oamenii tânjim şi de care avem nevoie, o relaţie sexuală cu cineva pe care să îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să ţin în braţe şi să fiu ţinut în braţe, să sărut şi să fiu sărutat, să ating şi să fiu atins, să merg pe stradă ţinând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtăşesc durerea, să am o relaţie sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulţumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe, doar ca să trec prin viaţă singur, în timp ce alţii se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greşit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna aşa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur şi simplu, bagajele, o să le încarc în maşină şi o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supravieţui pe cont propriu. Sunt un băieţel care nu poate face faţă vieţii.

Totuşi, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viaţa mea, o mulţime de prieteni, o casă cu o privelişte minunată spre Lacul Washington şi Munţii Cascade, două pisici. Am uitat să menţionez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră şi că avusesem o tentativă de sinucidere… şi, o da, aveam SIDA! Avusesem parte de pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi şi pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.

Chiar în acea primă zi de toamnă a anului 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că Îl părăsisem pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu ştiam mai întâi de El şi de Isus; pe mine, cel care avea nevoie cu disperare de o relaţie cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorinţa sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleşi de Dumnezeu şi binecuvântaţi de îndurarea Lui. Îndurare faţă de bărbatul care chiar recent a ţipat şi a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viaţă! Eşti un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubeşti, dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?

Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate aceste lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu ştiu, dar ştiu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata şi cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucăţică de durere şi o înlocuieşte cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga şi mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.

În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv şi-ar învăţa un Tată fiul? Din ce alt motiv i-ar învăţa pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaştere, autocontrol, perseverenţă, evlavie, dragoste frăţească şi iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniţi, cu betadină în mână! O să înţepe groaznic, dar cu timpul rănile nu vor mai supura. Te iubesc, frate, şi te rog să-mi trimiţi curând veşti despre tine!

Har şi pace!

Jeff

De asemenea, am uitat să menţionez…

Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu ştiu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început să le iau din nou cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăţ spaniola şi privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu încă mă foloseşte şi îmi dă o viaţă aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!

[God begins the healing process. Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Povestea lui Mark

Mark descrie primii săi ani de viaţă şi cum a devenit un tânăr foarte sexualizat. Totuşi, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum a găsit suport în biserică.

Citindu-mi Biblia

Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus, m-am supărat cu adevărat din cauza a ceea ce I se întâmpla.

Evenimentele din viaţa Lui, pe care le citisem până în momentul acela, deveniseră atât de reale pentru mine, viaţa Lui era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o relatare atât de vie o vieţii Sale – hrănirea a cinci mii de bărbaţi, minunile şi evenimentele stranii şi misterioase ale naşterii şi vieţii Sale – încât am fost prins de impactul pe care Acest Om îl avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o relatare intimă plină de putere, scrisă de un om care Îl iubea în mod clar pe Isus şi care petrecuse mult timp aproape de El, a fost cea care m-a adus aproape de prezenţa Omului Isus Cristos. Modul simplu în care povesteşte Ioan, având o profundă înţelegere a lui Isus şi cunoscând ce însemna să te afli efectiv în aceeaşi încăpere cu El, îţi taie răsuflarea. Relatarea este atât de personală şi de antrenantă, încât am simţit că aproape puteam să întind mâna şi să-L ating pe Isus.

Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei tragedii era în plină desfăşurare, vedeam cu ochii minţii un Bărbat cu piroane în mâini şi picioare atârnând pe o cruce, suferind o durere de nedescris, mulţimea aflându-se în apropiere.

Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local, fusesem pentru un articol la un centru de suport pentru oamenii fără serviciu şi fusesem întrebat dacă aş fi vrut să merg la o biserică locală în următoarea duminică. Deşi am spus imediat „nu”, oferta mi s-a făcut din nou şi, crezând că jurnaliştii nu ar trebui să fie închişi faţă de nicio experienţă, am acceptat.

Citind pentru prima dată relatările despre viaţa lui Isus în evanghelii, a fost ca şi cum aş fi citit rapoarte din ziare despre viaţa lui Cristos; le-am citit cum aş fi citi relatarea unui corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric, Marcu titlurile, acţiunea şi aventura din tabloide, iar Luca articolul lung, plin de detalii şi explicaţii. Evanghelia după Ioan totuşi a fost un interviu „detaliat şi personal”, relatat în mare parte prin cuvintele lui Isus Însuşi.

Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci şi trei de milioane de exemplare vândute, conform site-ului Alianţei Evanghelice), frecventam şi biserica, o biserică baptistă carismatică plină de viaţă şi în creştere, care se întâlnea în holul unei şcoli.

Primii ani

Acest tip de creştinism era foarte diferit de creştinismul de care avusesem eu parte în copilărie. Fiind al treilea dintre cei patru fii, am fost creştinat ca romano-catolic la vârsta de o lună; se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebeluşului, pune sare în gura copilului pentru a aduce curăţire. Când am întrebat-o pe mama, ani de zile mai târziu, de ce am fost creştinat, mi-a răspuns: „Ca să se spele păcatul lui Adam.” Precum pot să confirme primii douăzeci şi unu de ani din viaţa mea, sarea şi apa nu au funcţionat.

În copilărie am fost un băieţel afectuos, iubitor faţă de mama şi adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu uşurinţă la durerea şi suferinţa altor oameni. Deşi cei doi fraţi ai mei (unul cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar paisprezece luni mai mic) aveau o mulţime de prieteni, eu am preferat să citesc şi să joc şah. Odată m-am dus la magazin şi i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de naştere, spre marele amuzament şi spre lauda restului familiei; aveam şapte ani.

Deşi păream mai sensibil emoţional decât fraţii mei, eram şi extrem de independent şi hotărât şi fericit să o arăt. Ceea ce m-a adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat intimidant, posac şi egoist, cel puţin când eram mai mici, el fiind în mod clar preferatul părinţilor, îndeosebi al mamei. Avea resentimente din cauză că-şi împărţea lumea cu trei fraţi mai mici şi era violent şi răzbunător faţă de oricine îl înfrunta cu curaj, adesea acela fiind eu. Părinţii mei, tineri şi imaturi, în timp ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenţi la cererile mele de protecţie faţă de un frate mai mare plin de ură şi agresiv, şi erau adesea indiferenţi faţă de mine în general. La urma urmei, mama dorise doi băieţi şi două fete; a avut doi băieţi, apoi am venit eu.

Tata era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant, chinuit de o bâlbâială pe care o moştenise de la tatăl său, pe care a trecut-o, în diferite grade, fiecăruia dintre cei patru fii, în special celui mai mare. Familia era pentru mine un loc destul de violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru fii, o pedeapsă adesea mult mai mare decât greşeala, fratele meu cel mai mare fiind agresiv, neputând fi controlat, iar mama fiind nesatisfăcută şi neîmplinită. În mediul în care am crescut am avut parte de experienţe care m-au brutalizat.

Apare o luptă

În acest cadru a început să apară, deşi încet, o altă problemă. De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum se trezeau în mine sentimente emoţionale puternice când mă aflam în preajma anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt, atletic şi încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios, „atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârşit, sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o devastare totală; aveam aproximativ opt ani.

Când am crescut mai mare, am dezvoltat în interior o dependenţă emoţională foarte puternică, căutând să-mi găsesc identitatea şi împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea în băieţi mai mari. În timp ce băieţii de vârsta mea aveau prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil. „Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea de o legătură emoţională profundă era foarte reală – iar sentimentele mele deveneau cu atât mai intense cu cât creşteam. Nu mi-a fost de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o şcoală numai pentru băieţi şi că petreceam timp într-un mediu exclusiv masculin la o trupă locală de cercetaşi.

Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte independentă, cu nevoi emoţionale şi oarecum brutalizat, descoperă că să devină o fiinţă „sexuală” în adolescenţă este o experienţă tulburătoare? Când atât de mulţi prieteni ai mei de la şcoală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente homosexuale puternice şi intense, care erau debilitante şi se aflau în foarte mar măsură în afara abilităţii mele de a le controla.

Experienţele sexuale

Când eram la cercetaşi, plecam deseori în tabere, iar grupurile de băieţi rămâneau împreună peste noapte. Atunci ne implicam în ceea ce, pentru mulţi dintre ei, era doar puţină „nebunie adolescentină”. Dar acele experienţe au dobândit o semnificaţie mult mai importantă pentru mine şi au avut drept rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un adolescent foarte sexualizat şi foarte dependent emoţional.

Şi astfel am avut o serie de experienţe sexuale în primii ani ai adolescenţei, fiecare trezindu-mi o dorinţă mai puternică pentru mai mult, fiecare experienţă promiţând mult şi neoferindu-mi nimic, conducându-mă la următoarea experienţă şi apoi la încă una. Am avut o relaţie cu un tip cu vreo patru ani mai mare decât mine şi, pentru o perioadă de câţiva ani, până ce am împlinit aproximativ şaisprezece ani, am făcut sex cu el la fiecare trei sau patru luni.

Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simţindu-mă singur, izolat şi chiar într-o nevoie emoţională şi sexuală mai mare decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă pentru autosatisfacere. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un bărbat era insaţiabilă. Tânjirea mea după o astfel de iubire era uneori atât de puternică, încât tot ce puteam face era să mă aşez pe un scaun şi să mă îmbrăţişez singur. Şi mai multe experienţe sexuale când aveam şaisprezece şi şaptesprezece ani, cu băieţi de aceeaşi vârstă, doar au amplificat problema. Când aveam optsprezece ani, mi-am asumat riscul de a merge la un bar homosexual în Liverpool (şi am fost abordat odată de doi bărbaţi care erau, în mod clar, ofiţeri de poliţie în civil), căutând pe cineva care, eram convins, se găsea acolo şi avea să-mi facă viaţa completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la club, simţeam, în egală măsură, durere şi goliciune. Toate acestea s-au întâmplat fără ca părinţii să ştie cu adevărat.

Am părăsit şcoala la şaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca funcţionar la o firmă de construcţii şi m-am dus la seral două seri pe săptămână, pentru a obţine nivelele A de care aveam nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până şi la cursul de jurnalism căutam localuri homosexuale în oraş şi mă aventuram să intru în ele. Aflându-mă în vacanţă în Europa cu un prieten „hetero” de la şcoală, m-am aventurat în cartierul roşu din Amsterdam şi am căutat sex cu necunoscuţi în câteva baruri homosexuale, încercând cu disperare să fiu agăţat. Chiar şi odată ce am obţinut slujba de jurnalist, departe acum (din fericire) de familie şi de Liverpool, mă aventuram să ies din pat pentru a mă duce la un local homosexual din zonă, fiind odată agăţat de doi bărbaţi tineri, care m-au dus acasă la ei în Slough.

Găsind ajutor în biserică

Şi astfel, când a venit invitaţia de a merge la biserică, în realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele, predicarea, oamenii aparent prietenoşi, totul a fost grozav. Dar când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care vorbea cu atâta uşurinţă despre dragoste şi care a murit pe cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc cum îmi curgeau lacrimile când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era acolo – revenise la viaţă. Atunci, stând pe pat şi citindu-mi Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aş face orice pentru El, L-aş urma şi aş renunţa la orice doar ca să fiu cu El.

După doi ani în biserică, am realizat că aveam nevoie de ajutor ca să trăiesc viaţa creştină în curăţie. Într-o noapte, dormeam în pat şi am simţit un bărbat stând peste mine; m-am silit să mă trezesc şi să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că devenisem creştin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum avea loc o luptă spirituală.

Deci, într-o duminică dimineaţa am găsit un bărbat din biserică despre care ştiam că se ocupa de consiliere şi i-am povestit despre mine. A încercat să mă înţeleagă cât de bine a putut şi mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin rugăciune”. În prima sesiune a fost nevoie să numesc înaintea lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care făcusem sex şi să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când o făceam, trupul mi se zguduia violent, ca şi cum o mare greutate se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de vindecare, care continuă până în ziua de astăzi.

Concluzii

Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creştin, realizez tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Pentru mine, aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine); frumoasa mea soţie şi cu mine avem trei copii minunaţi. Acum conduc un grup de suport în Londra care face parte din True Freedom Trust, o misiune creştină pentru cei cu lupte homosexuale. Am descoperit că există alţi câţiva oameni în biserica mea care duc aceleaşi lupte. Urmăresc dezbaterea din Biserică despre homosexualitate şi, mai recent, m-am trezit împărtăşind propria-mi călătorie şi propriile-mi experienţe liderilor bisericii, aceeaşi biserică prin care am devenit creştin. Reacţiile lor au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu; unii au ascultat şi încearcă să înţeleagă, alţii recunosc deschis că nu au toate răspunsurile.

Pentru mine luptele continuă, deşi sunt mai puternic şi mai capabil să le fac faţă decât în trecut. Caut să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea, de a nu împlini dorinţele naturii păcătoase şi a le sacrifica pe altarul ascultării de voia Sa cea pură, desăvârşită şi iubitoare. El este cu adevărat un Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este cel mai bine pentru copiii Săi şi care ne instruieşte în moduri care ne conduc la viaţă. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru El.

Pentru viitor? Nu aş începe să-mi compar neliniştea vieţii de acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de comparaţie. Va veni o zi când dorul se va fi dus şi mă voi odihni în sfârşit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat, lupta va fi fost câştigată şi totul va fi fost cucerit; atunci în sfârşit Îl voi întâlni faţă în faţă pe Omul pe care L-am întâlnit în Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.

[Mark’s story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Întors din captivitate

de Jonathan Berry

Jonathan Berry, Director la True Freedom Trust

Jonathan Berry, Director la True Freedom Trust

Am crescut într-o familie iubitoare, morală, care frecventa biserica şi am beneficiat de la o vârstă fragedă de stimulentul creştin al şcolii duminicale. Cam pe la vârsta de zece sau unsprezece ani am realizat că eram atras atât emoţional, cât şi fizic mai degrabă de băieţii de la şcoală care îmi erau prieteni, decât de fetele de la şcoală care îmi erau prietene. Nu am ales să am asemenea sentimente şi mi-am petrecut cea mai mare parte a adolescenţei luptând împotriva lor şi chinuindu-mă fiindcă mă simţeam vinovat din cauza lor. În sfârşit, la vârsta de şaptesprezece ani am început să mă identific, cu mare reticenţă, în interior cel puţin, ca fiind homosexual.

Cu siguranţă, nu vroiam să fiu homosexual şi mi-ar fi plăcut ca, în acel stadiu, să fi avut putere să vorbesc despre sentimentele mele cu cineva. Dar am simţit că nu exista nimeni la care m-aş fi putut duce. Nu mă puteam duce nici la părinţi, nici la prietenii mei şi, cu siguranţă, nici la cineva din biserică. Singurele dăţi când i-am auzit pe creştini vorbind despre homosexualitate au făcut-o întotdeauna într-un mod foarte acuzator, aspru, critic.

Negăsind niciun mod de a reconcilia credinţa mea vagă cu sexualitatea mea, am decis că nu aveam altă opţiune decât să părăsesc biserica şi să încerc să-mi găsesc un partener. Auzisem şi citisem că homosexualii sunt foarte promiscui, având mulţi parteneri sexuali, dar cu siguranţă nu asta vroiam eu. Eu căutam dragostea, pe cineva special cu care să-mi împart viaţa. Nu după mult timp am întâlnit un tip de vârsta mea şi o vreme am fost îndrăgostiţi şi am intrat împreună într-o relaţie de durată, dedicată, complet ascunsă de toţi membrii familiei mele, de toţi prietenii şi colegii mei.

Privind în urmă, pot să văd că Dumnezeu nu m-a respins şi nu m-a abandonat în cei şapte ani cât am trăit într-o relaţie homosexuală. El a fost foarte îndurător şi milos şi mi-a amintit permanent de existenţa Lui şi de dorinţa Lui de a Se afla drept în centrul vieţii mele. Încet, dar sigur, m-a convins de decizia greşită pe care o luasem în adolescenţă, de a mă implica într-o relaţie homosexuală, iar la vârsta de douăzeci şi patru de ani m-a adus la credinţa în Isus Cristos.

Convertirea mea efectivă a fost destul de dramatică şi neaşteptată. Ea a fost iniţiată de faptul că am intrat, oarecum răvăşit, într-o dimineaţă de duminică, în Biserica Baptistă Landsdowne din Bournemouth. A fost ceea ce eu numesc experienţa mea din Psalmul 32; mâna lui Dumnezeu apăsa greu asupra mea zi şi noapte, slăbindu-mi puterea, până ce, în final, mi-am recunoscut păcatul înaintea Lui. În acea stare în care mă simţeam sub judecata lui Dumnezeu, am apărut la Biserica Baptistă Landsdowne. De ce acolo? Ei bine, fiindcă de câţiva ani locuiam împreună cu partenerul meu chiar vizavi şi adesea observasem cât de fericiţi, bucuroşi şi împăcaţi păreau oamenii duminică de duminică, când ieşeau din clădirea bisericii. Era ca şi cum aveau ceva ce mie îmi lipsea şi, ca să o spun răspicat, eram gelos!

Nu-mi amintesc nimic din detaliile slujbei din acea duminică. Singurul lucru care m-a izbit destul de puternic a fost gândul că „Dumnezeu este în locul acesta.” După slujbă s-a apropiat de mine pastorul răspunzător cu îngrijirea pastorală, care a vorbit cu mine şi mi-a sugerat că arătam ca şi cum aveam nevoie de cineva cu care să discut. Mândria m-a ispitit să răspund: „Eu, să am o nevoie? Glumeşti? Sunt bine!” Dar realitatea era că în acel stadiu eram un om zdrobit, deci cum aş fi putut să refuz oferta de a sta de vorbă?

Chiar în săptămâna următoare ne-am întâlnit, iar el s-a aşezat lângă mine şi mi-a oferit o ceaşcă de ceai (un lucru foarte englezesc de făcut!). Înainte de a-i povesti despre mine sau despre viaţa mea, m-a întrebat, pur şi simplu, dacă mă deranja să-mi citescă ceva din Biblie. Reacţia mea a fost: „Sigur, cum doriţi.” Nu eram cu adevărat deranjat, neavând atunci idee, bineînţeles, despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a străpunge inima omenească! Când a citit versetele din Ieremia, capitolul 29:12-14, m-au tăiat în inimă ca o sabie. Ştiu că sună puţin ca un clişeu, dar chiar a fost ca şi cum Dumnezeu îmi vorbea direct mie:

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga şi vă voi asculta. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război.”

Acum, eu deja auzisem, înţelesesem şi respinsesem anterior Evanghelia, aşa că am luat acele cuvinte ca pe o chemare imediată de a mă întoarce la Dumnezeu şi a-mi pune pe deplin încrederea în Isus Cristos pentru iertarea păcatelor şi mântuirea mea personală. Am ştiut imediat, chiar în momentul convertirii, fără să-mi spună cineva, că să devin creştin şi să-L caut pe Dumnezeu cu toată inima însemna să ies din relaţia homosexuală în care eram implicat. Ceea ce nu era uşor nici pentru mine, nici pentru partenerul meu, dar ştiam în inima mea atât de clar că era ceea ce cerea Dumnezeu. Lucrul după care tânjisem şi năzuisem în anii fragedei copilării şi ai adolescenţei (adică relaţia „perfectă” cu un bărbat) mă ţinea de fapt captiv şi nu-mi dădea libertatea promisă şi satisfacţia pe care le râvneam.

Ştiam, de asemenea, că Dumnezeu avea planuri foarte bune pentru mine; planuri de a prospera şi nu de a mă răni, planuri de a-mi da speranţă şi un viitor. Iar la câţiva ani după ce am devenit creştin, m-am mutat la Londra ca să mă instruiesc la un colegiu biblic. După instruire, m-am dus să slujesc la o biserică din East London timp de zece ani, mai întâi ca pastor asistent şi lucrător cu tineretul, iar ulterior ca pastor.

În primii mei ani de creştin, am aflat despre misiunea True Freedom Trust şi m-am implicat în ea: mai întâi din perspectiva că eu personal aveam nevoie de un anumit suport, de încurajare şi ajutor practic pentru a lăsa în urmă stilul de viaţă homosexual. Dar m-am târziu m-am implicat şi ca voluntar – conducând un grup de suport, păstorind şi îngrijind de tovarăşii mei de luptă, oferind învăţătură biblică la diferite conferinţe şi, un număr de ani, slujind şi în bordul de administrare.

Când l-am întâlnit prima dată pe Martin Hallet la Spring Harvest la mijlocul anilor ’90, nu avem idee că, în cele din urmă, întâlnirea noastră avea să conducă, după câţiva ani, la numirea mea ca director al misiunii pe care o cofondase cu treizeci şi doi de ani în urmă. Dar puţin câte puţin, Dumnezeu a început să mă împingă în direcţia respectivă şi, cu beneficiul înţelegerii ulterioare, pot să văd că m-a pregătit şi m-a modelat pentru acest rol din momentul convertirii mele. La timpul Său desăvârşit, aveam să fiu pregătit să preiau rolul de director, chiar în momentul în care Martin Hallet era pregătit să se retragă. În cele din urmă, Domnul a aranjat diferite circumstanţe (inclusiv folosind durerea unui colaps al meu şi o perioadă de depresie profundă) pentru a mă aduce în punctul de a fi dornic să spun „da” atunci când bordul m-a invitat să preiau rolul.

Ar trebui să afirm că nu am fost „vindecat” sau „tămăduit”, sau „eliberat” de homosexualitate. Experienţa mea de acum este că Dumnezeu îmi dă har zilnic ca să trăiesc o viaţă de celibatar şi, aş accentua eu, foarte împlinită, ca bărbat necăsătorit. Luptele cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex nu a luat sfârşit la convertire, cum ar putea presupune mulţi creştini. Sunt conştient că am „picioare de lut”, cum avem toţi, şi că voi fi nevoit să-mi înfrunt slăbiciunile în timp ce călătoria continuă. Aceste vremuri sunt pentru mine oportunitatea de a primi îndurarea, dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. El m-a eliberat din robia păcatului şi, în ciuda dorinţelor păcătoase, mă ţine să nu mă întorc în robie. Descopăr, de asemenea, în luptele continue cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex, realitatea că puterea lui Dumnezeu în slăbiciune este făcută desăvârşită; când sunt slab, atunci sunt tare.

[Jonathan Berry, Back from Captivity. Copyright © 2009 True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune. Jonathan a fost Director la True Freedom Trust.]

Strigătul din inimă al unui homosexual

de Sydney Johnson

Te rog, nu mă respinge!

Vreau să fiu iubit, acceptat şi special!

Te rog, nu pleca! Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine, tată!

Sunt atât de singur şi gol!

Mă simt atât de lipsit de speranţă! Nu pot să fac faţă durerii emoţionale!

Mă urăsc! Vreau să mor!

Ce s-a întâmplat? Ce mi s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat? De ce ne-am luptat cu o atracţie atât de intensă faţă de cei de acelaşi sex?

De îndată ce suntem concepuţi, avem o uimitoare nevoie de a fi iubiţi şi conectaţi cu mama noastră şi cu tatăl nostru. Legătura crucială pe care o avem cu fiecare părinte începe aici, iar sufletul nostru micuţ, fragil, sensibil este foarte conştient de lumea noastră, în pântece şi în afara lui. Sunt dorit şi iubit? Voi fi respins? Se ceartă mama şi tata tot timpul? Mă aflu la adăpost şi în siguranţă?

Putem fi răniţi din pântecele mamei. Tatăl vrea în realitate un fiu şi este atât de dezamăgit aflând că are o fată şi viceversa. Un bebeluş aflat în pântecele mamei poate să primească dezamăgirea tatălui în sufletul său şi să o perceapă ca pe o respingere. O naştere traumatică poate să insufle teamă nou-născutului. El poate să nu se simtă în siguranţă când intră în noua lume pământească.

În afara pântecelui mamei, nevoia copilului de a fi iubit, conectat şi atins devine mai importantă ca oricând. Atingerea este atât de dătătoare de viaţă pentru noi toţi, pentru tot restul vieţii noastre. Acum, când a doua viaţă începe pentru noi în afara pântecelui mamei, părinţii noştri Îl exprimă pe Isus în comportarea lor faţă de noi. Următorii ani de formare vor determina fundamentul modului în care ne vedem pe noi înşine. Sentimentul nostru de apartenenţă se va dezvolta, iar părinţii joacă un rol important în creşterea noastră emoţională. Părinţii nu sunt perfecţi şi nu ne pot da ceva ce ei înşişi nu au. Dacă se luptă cu ura de sine, atunci stima noastră de sine va fi vătămată. Biblia afirmă în Proverbe 18:21: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Felul în care părinţii vorbesc cu bebeluşii şi cu copiii lor, va rosti viaţă sau moarte asupra lor. Ne vedem cum ne văd părinţii. Când creştem, începem să-i oglindim pe părinţii noştri. Dacă ei nu sunt modele bune de urmat pentru noi, vom fi pierduţi.

Deci ce s-a întâmplat? Legătura dintre părinţii mei era extrem de fracturată. Parte din vătămarea mea s-a datorat zdrobirii lor şi parte din ea s-a datorat circumstanţelor dramatice din familia noastră. Din cauza lipsei de legătură, când eram copilaş am început să fac jurăminte, iar încrederea mea era împărţită între părinţii mei. Fiindcă eram atât de mic când s-a întâmplat aceasta, am folosit această modalitate de a supravieţui, neştiind cum avea să mă afecteze. Am făcut ceea ce era nevoie pentru a supravieţui durerii. Când m-am făcut mai mare, am devenit supărat, confuz şi am nutrit neiertare. Neiertarea a început să-mi afecteze toate relaţiile. A fost un cancer pentru mintea, duhul şi sufletul meu.

Eram atât de atras să mă conectez emoţional şi fizic cu cei de acelaşi sex! Simţeam că aveam să mor dacă nu aveam acea conectare. M-am luptat cu anxietatea din cauză că nu mă simţeam iubit şi acceptat de cineva de acelaşi sex. Mă deconectasem total de sexul opus. Nu era de încredere. Aveam multă confuzie şi o gaură uriaşă în suflet. Mă simţeam atât de gol! Durerea mea emoţională era atât de intensă, încât am început să beau pentru a pune capăt durerii. Eram atât de nesigur şi mă uram. Sentimentul meu existenţial fusese zguduit şi aveam nevoie de cineva care să mă împlinească.

Când am simţit că şi Dumnezeu mă părăsise, am decis că mă născusem astfel, că voi înceta lupta cu dorinţele mele de a mă conecta cu cei de acelaşi sex, şi că pur şi simplu mă voi obişnui cu sentimentele nedorite faţă de cei de acelaşi sex. Gaura mea părea plină. Puteam să respir din nou. Dar goliciunea a revenit. Acum aveam o relaţie şi niciun Dumnezeu şi ştiţi ceva? Nu aveam pace. Cumva, aveam nevoie să le reconciliez pe cele două. Dacă Dumnezeu ar fi fost pe primul loc în viaţa mea şi mi-aş fi putut susţine homosexualitatea cu Biblia, aş fi putut să-mi accept sexualitatea şi să am pace. Dar nu le puteam reconcilia pe cele două.

Rănirea noastră este complexă, iar ceea ce este valabil pentru unii nu este valabil pentru toţi. Fiecare avem povestea noastră personală şi avem reacţii diferite. Numai Domnul Isus Cristos ne poate arăta unde suntem răniţi, poate rescrie povestea noastră şi poate restaura inima noastră traumatizată şi sufletul nostru fragmentat.

Doamne, continuă să mă chemi, atrage-mă mai aproape!

Nu mă lăsa să dau înapoi,

Orice ar trebui să înving.

Inima unui copil este zdrobită,

Dar timpul lui a venit.

Orice am pierdut, voi găsi în Tine.

(din albumul Învăţând să am încredere al lui David Meece)

Toţi suntem răniţi. Dacă părinţii noştri ar fi perfecţi, nu am avea nevoie de Dumnezeu. Pe cât de adâncă a fost rănirea noastră, pe atât de profund putem experimenta dragostea lui Dumnezeu. Indiferent ce ai făcut cu viaţa ta, Dumnezeu vrea să restaureze anii pe care i-au mâncat lăcustele. El te iubeşte! Vino la El aşa cum eşti!

În Cristos, care nu va înceta niciodată să ne urmărească!

Sydney Johnson

[Sydney Johnson, The Homosexual’s Heart Cry. Copyright © 2009 Sydney Johnson. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www1.cbn.com.]

Povestea lui Nick: De la mizerie la misiune

Nick

Nick

Numele meu este Nick. M-am născut în Olanda în anul 1956 şi am imigrat în Australia în 1959. Engleza este a doua mea limbă, pe care am învăţat-o la şcoală. Am avut dificultăţi foarte devreme în relaţia cu tatăl meu. Nu mă îmbrăţişa niciodată şi nu-mi spunea niciodată că mă iubeşte. Acum ştiu că mă iubea cu adevărat, dar avea dificultăţi de comunicare, din cauză că era surd, şi fiindcă nu a ştiut niciodată cum să-şi exprime emoţiile.

De la o vârstă foarte fragedă, am simţit că era ceva diferit la mine. Eram chinuit fizic de bătăuşii de la şcoală. La unsprezece ani am fost abuzat sexual de un bărbat din vecinătate. Am fost din nou abuzat sexual la cincisprezece ani, de un bărbat mai în vârstă. Deci m-am luptat cu nevoia mea de a fi iubit de bărbaţi, am descoperit, de asemenea, că eram atras sexual de bărbaţi. La nouăsprezece ani am sfârşit într-o relaţie homosexuală care am crezut că va dura pentru totdeauna. Am cumpărat o casă împreună şi ne clădeam o viaţă împreună.

Dar viaţa mea era un haos; eram nefericit şi nesatisfăcut. În mijlocul a toate toate acestea, Isus m-a găsit şi am fost născut din nou. Nu am înţeles atunci ce mi se întâmplase, dar a existat o schimbare reală în viaţa mea. Câţiva prieteni creştini m-au călăuzit cu adevărat. Aveam o dorinţă puternică după Cuvântul lui Dumnezeu. M-am înscris imediat la un colegiu biblic. Într-o noapte, la colegiul biblic, citeam despre a doua venire şi am rămas ca trăsnit aflând că homosexualitatea este păcat. Auzisem asta de multe ori înainte, dar simţeam că oamenii nu mă înţelegeau şi că m-am născut aşa. Dar Duhul Sfânt a luat cuvintele respective şi mi-a străpuns inima. I-am cerut lui Dumnezeu ca, dacă era cu adevărat voia Lui, să facă ceva cu privire la relaţia în care eram implicat. A făcut. Iar eu am avut de făcut alegeri dificile, inclusiv să mă mut din casă şi să rup legătura cu toţi prietenii mei homosexuali.

Am trecut printr-o perioadă de răzvrătire, din cauză că nu eram fericit că viaţa mi se întorcea dintr-odată cu susul în jos. În acea perioadă de răzvrătire, Duhul Sfânt S-a pogorât pur şi simplu peste mine şi m-a inundat cu dragostea Lui. Nu am înţeles ce mi sr întâmpla, dar am ştiut că era Dumnezeu. El mi-a dat, de asemenea, o viziune despre ceva din viitor pentru viaţa mea. M-am văzut predicând unui oameni cu pielea închisă la culoare şi am văzut că, în timp ce vorbeam, lumina lui Dumnezeu a început, pur şi simplu, să-i învăluie. După acea viziune am început să fac acele alegeri dificile.

Am început să frecventez o biserică penticostală, dar viaţa era o luptă pentru mine. Ispita era atât de puternică, încât am crezut că o să înnebunesc. Într-o noapte, în casa unde ne adunam, am fost botezat cu Duhul Sfânt. Acela a fost punctul de cotitură în umblarea mea creştină. Acum eram capabil să mă împotrivesc ispitei, pe când înainte eram lipsit de putere.

Aveam, de asemenea, serioase probleme de sănătate. Aproape că am murit de trei ori, într-o perioadă de aproximativ şase săptămâni. Sufeream de astm sever şi am avut două atacuri grave, care mi-au fost aproape fatale. Am avut şi o tumoră pe creier, pe care Dumnezeu a vindecat-o în mod miraculos. Mai târziu, s-a descoperit că astmul era cauzat de o infecţie severă în sinusuri, care intrase în osul frunţii. Deci am fost grav bolnav şi am avut dureri mari.

În 1992 au descoperit severitatea problemei. Aveam un abces care îmi pătrunsese în orbita ochiului drept şi un altul care începuse să pătrundă în creier. În timpul operaţiei, o mare parte din osul frunţii a fost îndepărtat. Ultima operaţie pe care am avut-o – am avut treizeci şi şapte de operaţii cu totul – în anul 2000, a îndepărtat şi mai mult din os. Cu tratament, situaţia s-a îmbunătăţit.

M-am mutat în Brisbane, Australia în anul 2004, unde am fost implicat în lucrarea pastorală într-o biserică. În acea perioadă Dumnezeu a început să mă reconstruiască efectiv în interior. Un lucru pe care îl ştiu este că trebuie să Îi dăm întreaga inimă lui Dumnezeu şi să trăim cu pasiune pentru El. Ceea ce nu înseamnă că nu vom mai avea ispite, ci că mai degrabă, Dumnezeu ne va da tăria să ne confruntăm cu ele.

Dumnezeu m-a chemat să merg în Filipine în anul 2009, unde slujesc şi în prezent ca misionar. Sunt uimit că Dumnezeu poate folosi pe cineva ca mine, cu tot gunoiul pe care l-am avut în viaţa mea şi cu abilităţile mele limitate. Dumnezeu vrea, pur şi simplu, pe cineva care este disponibil.

[Nick’s Story – from Misery into Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Mărturia lui Nick a apărut în Exodus Global Alliance World News în anul 2010. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]

Gânduri de atunci – Reflecţii din Thailanda şi Indonezia

de Dan Hitz

Dan Hitz este director la Reconciliation Ministries. Acest articol este o reflecţie a lucrurilor pe care Domnul le-a vorbit inimii lui, în timpul unei călătorii de misiune din 2013 în Thailanda şi Indonezia. Lecţiile învăţate pot fi aplicate multor aspecte ale călătoriei noastre prin această viaţă.

Recenta mea călătorie de misiune în Asia de Sud-Est a fost o uimitoare binecuvântare. Atât participanţii cât şi membrii echipei de misiune au fost întăriţi şi încurajaţi în timpul retragerii pentru părtăşie la Jakarta a liderilor echipei indoneziene Living Waters, şi la trainingul naţional din Bangkok, Thailanda. O echipă de nouă străini din SUA, Regatul Unit, Canada şi Filipine, au slujit la 26 de lideri Living Waters din diferite părţi ale Indoneziei. Tema conferinţei a fost „Conectare, reflecţie şi integrare”. Participanţii au fost binecuvântaţi prin învăţături, pentru a se vindeca, a se echipa şi a fi ajutaţi să se conecteze la un nivel mai profund cu Domnul şi unul cu celălalt. De asemenea, membrii echipei au primit slujire personală în rugăciune, focusată pe înlăturarea obstacolelor dintre ei şi Domnul. Din Jakarta am zburat la Bangkok pentru Trainingul Naţional Thailandez Living Waters, unde ni s-au alăturat alţi membri ai echipei din Canada, Filipine şi Thailanda. Au fost mai mult de 50 de participanţi la training, din Thailanda, Asia de Sud-Est şi din alte părţi. Domnul i-a mişcat profund în inimile lor pentru vindecare personală, şi cel puţin 22 de lideri au fost numiţi în poziţii de conducere în echipele Living Waters sau ca să coordoneze propriile lor programe. Cei cărora nu li s-au încredinţat poziţii de lideriat poate că au participat la training pentru vindecarea lor personală, sau poate că au nevoie de mai multă vindecare înainte de a fi gata să conducă propriile lor grupuri. Participanţii au fost conduşi prin punctele principale ale programului de 23 de săptămâni într-o singură săptămână. Ei au primit vindecare profundă prin momentele de slujire în grup mare şi prin sesiunile celor opt grupuri mici. Lucrarea pe care a făcut-o Domnul în timpul acestei săptămâni intense de training va continua să aducă rod nu numai în vieţile participanţilor, ci şi în vieţile familiilor lor şi ale celor cărora le vor sluji ei în viitor.

Am păstrat legătura cu mijlocitorii în rugăciune ai Reconciliation Ministries prin e-mail, în timpul petrecut de mine în Asia de Sud-Est. Unul dintre mijlocitorii în rugăciune mi-a scris că se pare că această călătorie a avut un impact mai mare asupra mea decât călătoriile mele din trecut. În timp ce fiecare călătorie de misiune este diferită, având propriul ei impact, binecuvântări şi provocări, am observat câteva diferenţe semnificative în această călătorie. Iniţial mi-am împărtăşit gândurile cu grupul nostru de mijlocire, ca ei să poată vedea la un nivel mai profund cum a răspuns Domnul rugăciunilor lor. Am vrut de asemenea să-mi împărtăşesc gândurile în acest newsletter, ca să vedeţi un exemplu de lucruri mai profunde pe care le face Domnul în inimile noastre, dincolo de sarcinile evidente din timpul călătoriilor de misiune. Aş încuraja pe toată lumea să ia în considerare, în rugăciune, să meargă într-o călătorie de misiune cel puţin o dată în viaţă.

Mai mult decât în oricare altă călătorie, am ştiut că Domnul mă trimitea în mod specific în aceasta. Spre deosebire de celelalte călătorii, inima mea nu ardea de o pasiune intensă pentru oameni sau pentru misiune. Contrar felului în care sună, de fapt este o schimbare bună, precum voi explica. Am cu adevărat dragoste pentru Thailanda, iar thailandezii au un loc special în inima mea. Realizez că Tatăl meu ceresc mă cheamă să intru într-un nivel mai profund de maturitate, ca să fac ceea ce fac datorită unei relaţii mai profunde cu El şi fiindcă este acţiunea corectă de urmat în lumina eternităţii, mai degrabă decât fiind condus de o pasiune, de emoţii sau de un entuziasm care sunt bune, evlavioase. El mă cheamă la o perioadă în care să învăţ mai profund de la El, care este Tăticul meu care mă iubeşte şi doreşte să mă înveţe din inimă, aşa precum îşi învaţă fiul un tată iubitor.

În lumina acestui lucru, pot să privesc în urmă la această călătorie şi să văd câteva lucruri minunate pe care le-a făcut El. A fost o binecuvântare să intru din nou în legătură cu câţiva prieteni vechi de misiune din Thailanda, şi să întâlnesc unii noi atât în Thailanda cât şi în Indonezia. A fost o binecuvântare să slujesc în fiecare ţară şi să văd cum Domnul atinge multe inimi. Am făcut multe lucruri bine. Am făcut de asemenea câteva greşeli minore, care au fost o oportunitate de a învăţa mai mult despre cultură, misiune, şi mai important, despre mine însumi. Am fost corectat cu dragoste şi compasiune, ceea ce mi-a oferit oportunitatea de a mă maturiza. Am o apreciere mai profundă pentru bărbaţii şi femeile care şi-au pus la dispoziţie vieţile într-un câmp străin, şi au învăţat multe lecţii valoroase de-a lungul anilor.

Am observat de asemenea o altă schimbare personală profundă în timpul acestei călătorii. Cea mai mare parte a vieţii mele m-am întrebat – poate chiar m-am focusat – pe viitor. Care este următorul pas pe care îl are Dumnezeu pentru mine? În timpul călătoriei m-am trezit bucurându-mă de prezent. A fost o bucurie să „fiu” pur şi simplu, în zilele pe care le-am petrecut în Asia de Sud-Est. Domnul mă cheamă să-mi liniştesc inima, să-L observ în prezent şi să mă sprijin pe El pentru următorul pas al călătoriei mele.

A fost o bucurie să împărtăşesc această călătorie cu voi. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre statornice şi pentru suportul financiar care a făcut această călătorie posibilă. Îmi doresc să pot spune că voi posta multe fotografii pe Facebook, precum fac de obicei. Aceasta este o altă schimbare. Unii membri ai echipei slujesc în ţări cu restricţii, şi trebuie să fie atenţi ca fotografiile şi informaţiile să nu devină prea publice. Sper că scrisoarea de faţă vă face să aruncaţi o privire dincolo de vizual, pentru a vedea cum a răspuns Domnul rugăciunilor voastre şi cum a atins inimile multora. Sunt mulţumitor pentru felul în care a atins-o pe a mea.

[Dan Hitz, Thoughts Along the Way – Reflections from Thailand and Indonesia. Copyright © Reconciliation Ministries 2013. Tradus şi publicat cu permisiunea autorului. Pentru articolul în engleză, vezi www.recmin.org.]

Clic aici pentru mărturia lui Dan Hitz!

1 2 3 20