de Haydn Sennitt

Haydn Sennitt

Era anul 1998 și hotărâsem, după ce îmi „acceptasem” homosexualitatea și „ieșisem din dulap”, să merg pentru prima dată la sărbătoarea anuală din ultima zi înainte de postul Paștelui, Mardi Grass a Homosexualilor și Lesbienelor din Sydney. Părinții mei înstăriți, conservatori mi-au interzis cu severitate să merg, ceea ce a făcut ca totul să devină mai ademenitor pentru mine. Mass-media mă determinase să cred că comunitatea „homosexuală” era „strălucitoare” și foarte interesantă, lipsită de inhibiții; eram cu atât mai interesat fiindcă, deși eram pe cale să iau decizia de a deveni creștin, vroiam să văd în ce consta homosexualitatea. Poate că un bărbat avea să mă ducă la el acasă și să mă iubească așa cum nu o mai făcuse nimeni. Tocmai terminam liceul și încercam să „descopăr” cine eram, iar după ce văzusem filme ca Priscilla, regina deșertului devenisem interesat de acel spectacol „de prost gust”. Din păcate, efectiv aproape niciun creștin nu avusese răspunsuri bune pentru căutarea de către mine de semnificație în comunitatea homosexuală, așa că m-am gândit să-mi încerc șansa. Îmi amintesc că înainte de Mardi Gras hoinăream pe străzile Oxford și William, dorind doar ca bărbații să mă aleagă, dar din nefericire niciunul nu a făcut-o vreodată.

Am sosit în Piața Taylor în ziua de Mardi Gras în anul 1998 și am ocupat una din cele mai bune poziții de pe traseu, sosind cu câteva ore mai devreme. Stăteam în picioare chiar lângă gardul despărțitor, deși era extrem de inconfortabil, în timp ce un grup de turiști thailandezi s-au așezat în cele din urmă în spatele meu, sprijinindu-se de mine ca să poată vedea mai bine. Un anume bărbat thailandez a fost interesat de povestea mea și m-a tot îmbrățișat și s-a tot sprijinit de mine, spunându-mi că îmi era cel mai bun prieten. Probabil că cea mai mare parte din ceea ce spunea se datora consumului excesiv de alcool, dar mi-a spus că va încerca să găsească bărbați pentru mine și că mă va ajuta „să găsesc un iubit”.

În cele din urmă, parada a început. Lesbienele mânioase (clubul Lesbiene pe Biciclete) au dat startul și nu a trecut mult până ce bărbați îmbrăcați în călugărițe (Călugărițele Indulgenței Perpetue) și-au interpretat numărul. La început am fost încântat să fiu parte a toate acelea. Toți acei oameni, nerușinați și „neîncătușați” de reguli, păreau captivanți – de-abia dacă purtau ceva haine pe ei și nu le era teamă de nimic și de nimeni. Bărbați homosexuali pe patine cu rotile, purtând pălării de cowboy au trecut pe lângă mine, iar vecinul meu thailandez le-a spus să vină să mă sărute. Mulți dintre ei au fost mai mult decât fericiți să o facă, deși aceasta m-a făcut să mă simt vulnerabil, speriat, folosit și violat. Și am simțit mânie față de mine însumi din cauză că am permis să se întâmple. Dar în același timp eram ca Alice în Țara Minunilor, devenind „din ce în ce mai curios”.

Stând în picioare acolo, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Un grup de creștini, bărbați și femei, se aflau în spatele meu, cam la zece sau douăzeci de metri depărtare, urcați pe un container mare de lapte; erau acolo ca să-i avertizeze pe oameni de judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru că trăiau în acel mod, dar au spus și despre îndurarea iubitoare a lui Dumnezeu, care vroia să îi ierte și să îi vindece. Nu au avut parte de o primire bună, deoarece Călugărițele Indulgenței Perpetue au început să arunce cu lucruri în ei și să-i abuzeze verbal. Mulțimea a început chiar să se ia de ei, iar eu, spre rușinea mea, m-am luat de ei, alăturându-mă abuzului. De fapt, îmi amintesc că am fost mai abuziv decât mulțimea – nu pentru că aș fi crezut cu adevărat ce spuneam, ci pentru că vroiam, pentru un oarecare motiv, să mă identific cu comunitatea homosexuală. Și am auzit o voce rostind înăuntrul meu: „Cine este Dumnezeu ca să-mi spună mie ce să fac?”

Evangheliștii nu s-au oprit; au continuat să persevereze. Dar cu toate acestea nu s-au evervat nici măcar o dată și nu au spus că ei sau Dumnezeu îi urăște pe homosexuali. Mă așteptam să o facă, dar nu au făcut-o. De fapt am înțeles că ceea ce îi motiva era dragostea. Mardi Gras a devenit mai puțin interesantă, iar ce au spus acei evangheliști mi-a captat atenția. După un oarecare timp m-am uitat în jur ca să-i găsesc, dar dispăruseră. Vroiam să primesc mai multe informații, dar din cine știe ce motiv plecaseră.

Am pornit spre casă în noaptea aceea simțindu-mă foarte abătut. Nu am văzut o comunitate homosexuală care iubea oamenii sau ceva de genul; ci o comunitate blasfematoare și în întuneric spiritual. Comunitatea nu a celebrat masculinitatea sau feminitatea; mai degrabă a exploatat simbolurile acestora pentru a le perverti, a le corupe și a le folosi pentru propria plăcere. Nu s-a desfătat atât de mult în ceea ce era, ci în ceea ce nu era și, spre deosebire de alte comunități (precum comunitatea evreilor și cea academică) era definită de răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. Era – și este – o comunitate definită de încălcarea regulilor, înșelând așteptările societății, Bisericii și oricui altcuiva care are de-a face cu religia, tradiția și autoritatea. Ceea ce a produs tulburare în mintea mea, care pe atunci eram un băiat de optsprezece ani. Chiar și astăzi, aproape douăzeci de ani mai târziu, acea impresie încă persistă, indiferent cât de mulți oameni îi neagă realitatea.

Nici până acum nu știu cine au fost acei evangheliști de la paradă și poate că nu voi ști niciodată. Dar acțiunile lor au avut un impact atât de mare asupra mea… Și-au asumat atâtea riscuri ca să-mi spună adevărul, la fel cum Avraam a mijlocit pentru Sodoma și Gomora în Geneza 18. Nu au transmis un mesaj al „bigotismului” și „urii”, ci un mesaj al dragostei, pentru ca oamenii ca mine 1) să nu meargă în iad după moarte; și 2) să nu trăiască în iad înainte de moarte. (Ioan 10:10) Literamente plâng când îmi amintesc de acei oameni curajoși, fiindcă dacă nu ar fi fost ei, în anul 1998, probabil că acum nu aș fi creștin sau căsătorit, sau cu copii, sau pastor și nu m-aș bucura de atâtea binecuvântări în prezent. Dar în acea noapte, Dumnezeu mi-a spus: „Te iubesc și vreau să-ți dau viață, iar homosexualitatea nu-ți va da viață. Încrede-te în Mine și Eu voi fi cu tine și te voi ajuta.”

Viața mea nu este în niciun caz perfectă, dar detest să mă gândesc la ce ar fi fost viața mea acum dacă nu aș fi fost mântuit și dacă aș fi fost homosexual. Dacă așa ar fi stat lucrurile, probabil că la vârsta de aproape patruzeci de ani aș fi fost singur, fără partener, alcoolic și dependent de droguri și cu nenumărate suferințe fizice și mintale, care ar fi necesitat o viață întreagă de îngrijire și tratament. (Și nu, acele probleme nu ar fi cauzate de „homofobie”, ci de propriile mele alegeri în ceea ce privește stilul de viață.) Nu cred că este melodramatic să spun că probabil aș fi fost mort până acum.

Nu Îi voi putea niciodată mulțumi suficient de mult lui Dumnezeu pentru acei evangheliști impetuoși, urcați pe containerul de lapte. Poate că nu aveau idee că exist, dar dacă citesc aceste rânduri, le mulțumesc cu ochii în lacrimi. Vreau să le spun: „Vă mulțumesc că m-ați iubit și m-ați salvat de întuneric. Vă mulțumesc că L-ați ascultat pe Dumnezeu în noaptea aceea. Vă mulțumesc că v-ați ridicat deasupra mulțimii furioase și ați fost lumină într-un loc atât de întunecat – nu aveți idee cât de multă binecuvântare mi-a adus asta. Vă mulțumesc că nu m-ați urât și că nu ați numit răul (homosexualitatea) bine, pentru că nu este – fiindcă distruge sufletul și promite mult mai mult decât oferă, iar când dă ce promite, umple de gol sufletele oamenilor, la fel cum termitele înghit o casă. (Casa poate că nu se prăbușește imediat, dar este doar o problemă de timp până se va prăbuși.)

Vreau, de asemenea, să mulțumesc unui număr foarte mic de creștini care atunci au știut cu adevărat cum să vorbescă inimii mele, cu iubire și binecuvântare (în special Joe Dallas și Anne Paulk) – și deplâng că atât de mulți creștini ar fi putut să o facă, dar nu au făcut-o sau nu li s-a spus niciodată să o facă. Cei dintâi nu și-au cerut niciodată iertare pentru adevăr, ca și cum ar fi fost ceva rușinos. Nu au făcut niciodată compromisuri în ceea ce privește adevărul și nu mi-au spus să includ atracția față de cei de același sex în viața mea de creștin făcându-mi un „prieten spiritual” sau alte nonsensuri neisprăvite, ci mi-au arătat cum m-ar vindeca o viață predată lui Isus Hristos, printr-o umblare intimă cu Tatăl meu ceresc.

Am plecat de la parade de Mardi Gras în noaptea aceea convins că homosexualitatea nu era calea potrivită pentru mine și hotărât să-L urmez pe Dumnezeu. Totuși, nu a fost ușor după aceea și am fost îngrozitor de inconsecvent în ascultarea mea de El în ceea ce privea sexualitatea mea. Timp de aproximativ patru ani am „dat curs” dorințelor homosexuale și ar fi trebuit să fi petrecut mai mult timp ocupându-mă de rezolvarea problemei înainte de a mă căsători și chiar și acum mă lupt cu ispita. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu lucrează în viața mea – de fapt este o dovadă despre cât de credincios a fost El, ajutându-mă în umblarea mea! Și nu s-a întâmplat dintr-odată. Mai degrabă, Dumnezeu m-a ajutat ducându-mă la un specialist în terapia reparativă, care m-a ajutat să mă confrunt cu rădăcinile păcatului din viața mea și să umblu pe cărarea dreaptă și îngustă. (Coloseni 3:5-6, 1 Petru 2:11)

„Eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.” (Psalmul 73:22-26)

Dumnezeu, în acest proces, mi-a curățit inima (Psalmii 51, 139) și mi-a descoperit inima Lui iubitoare, plină de tandrețe de Tată (Psalmii 68:5-6, 27:10). Dacă este să mă gândesc, rana provocată de tatăl meu m-a dus la homosexualitate; o inimă iubitoare de tată (deși din partea unui bărbat) doream când făceam sex homosexual, dar relația cu Tatăl ceresc m-a condus înapoi la plinătate.

Dumnezeu să-i ajute și pe alții să părăsească Mardi Gras. Dacă ești homosexual și citești aceasta și crezi că Dumnezeu te urăște și că nu-I pasă de tine, vreau să-ți spun că El dorește să te salveze de viața ta de păcat. Dumnezeu nu te-a făcut așa și L-a trimis pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, să moară ca să te salveze de nimicire. Dacă vei fi copilul lui Dumnezeu, El te va umple cu dragoste și binecuvântare, mai mult decât îți vei putea imagina vreodată, iar acea dragoste va fi mult mai satisfăcătoare decât dragostea homosexuală. Poți, dacă te încrezi în Dumnezeu și asculți poruncile Lui, să-L urmezi cu toată inima ta, cu toată mintea ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Dacă gândești că ai făcut atâtea lucruri rele, încât Dumnezeu nu te mai poate ierta, pot să-ți spun cu bucurie că te înșeli foarte mult. El poate să te ierte și te va ierta dacă Îl vei lăsa și te va ajuta să te iubești și să te ierți. El te iubește, chiar dacă ești homosexual sau orice altceva, dar numai dacă te încrezi în El și asculți de ce spune El, iar aceasta înseamnă (oricât de costisitor și de dureros este) să părăsești păcatul. Dă-I inima ta și lasă-L pe El să Se îngrijească de restul.

Fie ca aceia dintre noi care suntem creștini să nu numim homosexualitatea bună (Isaia 5:20) câtuși de puțin. Nu este sănătos pentru adulți să trăiască în homosexualitate și este deosebit de periculos pentru tineri să o experimenteze și să o ia în considerare. Păcatul nu face decât să ucidă și să distrugă; nu distruge pe jumătate și nu dă viață. Fie, de asemenea, să nu fim niște bărbați duri, care îi ocărăsc pe oameni, lovindu-i puternic cu Biblia, uitând că în trecut am făcut aceleași lucruri sau mai rău, facem aceleași lucruri. Nici nu trebuie să ne bucurăm când vedem că homosexualii suferă consecințele păcatului lor. Mai degrabă trebuie să acționăm conform convingerilor noastre și să mijlocim pentru comunitatea homosexuală, așa cum a făcut Avraam în Geneza 18:22-33, încercând să se asigure că cel puțin un om drept ar putea opri venirea judecății prin foc a lui Dumnezeu asupra cetăților în care domnea păcatul homosexual.

„Ei pribegeau prin pustiu, umblau pe căi neumblate şi nu găseau nicio cetate unde să poată locui. Sufereau de foame şi de sete; le tânjea sufletul în ei. Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor.” (Psalmul 107:4-6)

Lumea de astăzi este întunecată, dar lumina lui Dumnezeu strălucește în continuare. Îi vom iubi noi, cei din Biserică, pe cei aflați în întuneric? Sau vom pune harul deasupra adevărului (fiind „toleranți” cu toate lucrurile rele) sau adevărul deasupra harului (rostind adevărul, dar cu duritate, criticând neîncetat tot răul din lume)? Nu putem face niciuna din cele două, fiindcă trebuie să îi iubim pe oameni în har și adevăr. (Ioan 1:17) Iar dacă ești homosexual, bisexual, transgender, curios, lesbiană sau orice altceva din zona homosexualității, te îndemn cu stărunță să ieși din lumea homosexuală ca să cunoști că Dumnezeu este bun.

Dumnezeu să te binecuvânteze.

[Haydn Sennitt, My Testimony – I Am No Longer “Gay”. Copyright © Haydn Sennitt. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Cei mai mulţi dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în epoca digitală. Totuşi, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta suntem mulţumiţi să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe hârtie de cineva care se află la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a scris ca să încurajeze pe cineva care se luptă să se împace cu homosexualitatea sa, ca şi cu statutul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este fără prefăcătorie şi plină de genul de realităţi oneste şi dure cu care se confruntă mulţi participanţi la programul nostru. Suntem recunoscători pentru dorinţa lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa.

Dragă Garrett,

Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că tu şi cu mine trecem acum prin emoţii similare.

Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am treizeci şi unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbaţii toată viaţa. Am dezvăluit tuturor că sunt homosexual când aveam şaisprezece sau şaptesprezece ani, în primul an la liceu. La douăzeci şi doi de ani am aflat că am HIV. La mai puţin de un an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus într-o zi şi mi S-a descoperit în mod uimitor, puternic şi inconfundabil. Dar stai, ce vrea Dumnezeu de la nişte „homo” care au SIDA? Nu ar trebui doar să mor şi să mă duc în iad? Adică, ar fi un gunoi mai puţin de care să se ocupe societatea, nu?

Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat şi m-a ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, nu-i aşa? Biserica în care am intrat în acea zi ceţoasă de toamnă a fost uimitoare. Am primit exact ceea ce aveam nevoie ca să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu, pe Isus şi Duhul Sfânt. A fost uşor în primele şase luni. El a avut grijă de toate nevoile mele… iar apoi a venit marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare să mă mut… cam la un kilometru şi jumătate depărtare. Continuam să merg pe jos acasă şi să iau cina cu el, spălam rufele pentru el etc. OK, OK. Deci nu ştiam de fapt cum să am grijă de mine. Mă bazam pe bărbaţi ca să mă protejeze. Dar sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viaţa mea, trebuia să-i dau drumul lui Roger.

Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele pentru HIV, după şase ani sau cam aşa ceva. Am luat decizia să am credinţă că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos, dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în esenţă, dacă învingeam homosexualitatea. Ştiam că eram mântuit, dar pentru mine vindecarea era forţa conducătoare, principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a mă ruga şi a-L căuta pe Dumnezeu. Hm… deci cum să scap de homosexualitate? Nu avea importanţă că fusesem implicat în activitate sexuală cu bărbaţii aproape douăzeci de ani ciudaţi, că nu am avut un gând heterosexual în toată viaţa mea, că nu cunoscusem o altă identitate. Toţi prietenii mei erau homosexuali, părinţii mei îl iubeau pe fiul lor homosexual, surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. OK, Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deşi îmi iubesc homosexualitatea şi nu vreau, în mod deosebit, să mă despart de ea. Dar pare să fie o înţelegere bună ca să mă vindec de SIDA.

Deci trec câteva luni în care mă rog, învăţ despre Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi, Dumnezeule, am reuşit două săptămâni – nu eşti mândru de mine? Am scos complet sexul şi pornografia din dietă. Mă apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credinţă când am mers la primul test de sânge! Asta era; destinul meu urma să înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am bucurat de încărcătură virală zero şi un număr ridicat de CD4. Mă aşteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat ştirea şocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu siguranţă, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce eram curăţit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi păcatul, Dumnezeule! Voi fi unul din acei călugări ale căror vieţi nu sunt complicate de dorinţa sexuală, promit!

Asta, prietene, a continuat un an de zile. În timp ce încărcătura virală a continuat să urce şi numărul de CD4 să coboare, eu mă tot agăţam de credinţa că voi fi vindecat.

În luna ianuarie a anului 2006, am dat de site-ul Portland Fellowship şi am avut imediat o licărire. Am simţit că Dumnezeu mă mişca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorea să particip la programul de la Portland Fellowship. Dacă da, trebuia să facă să fie cumva posibil. A făcut-o, iar în luna mai mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost şansa mea să o iau de la zero ca bărbatul creştin al lui Dumnezeu, lipsit de sex, vindecat, care simţeam că trebuia să fiu. Urma să fiu vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul Lui şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, avea să se întâmple!

M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la Portland Fellowship. Grupul de bărbaţi mă înţelegea şi cu ei puteam să vorbesc deschis despre cum mă confruntam cu HIV/SIDA şi, de asemenea, cu celelalte aspecte ale vieţii mele. După un an şi jumătate de rugăciune pentru asta, Dumnezeu a simţit că trebuia să fiu pregătit şi pentru asta, şi pentru ce urma să se întâmple.

A fost nevoie de câteva luni de viaţă în Portland, pentru ca, în cele din urmă, efortul pe care îl depuneam să înceapă să mă învingă. Locuind într-un oraş mare, departe de familie şi prieteni, fiind celibatar de curând şi trăind într-un oraş cu o mulţime de tentaţii, am început să simt că aveam nevoie de un bărbat în viaţa mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt, am mers la câteva întâlniri cu diferiţi bărbaţi, reuşind doar să mă simt foarte frustrat din cauză că nu puteam clădi o relaţie, o relaţie sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea departe ca să funcţioneze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte supărat şi mânios. Simţeam că Dumnezeu nu mă lăsa să am o experienţă esenţială după care noi, oamenii tânjim şi de care avem nevoie, o relaţie sexuală cu cineva pe care să îl iubesc. Un #?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu mi se permite să ţin în braţe şi să fiu ţinut în braţe, să sărut şi să fiu sărutat, să ating şi să fiu atins, să merg pe stradă ţinând pe cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi împărtăşesc durerea, să am o relaţie sexuală cu… un bărbat pe care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulţumesc mult, Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe, doar ca să trec prin viaţă singur, în timp ce alţii se bucură de ceea ce este natural pentru ei! De ce este atât de greşit ce vreau eu? De ce am fost întotdeauna aşa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur şi simplu, bagajele, o să le încarc în maşină şi o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut dreptate. Nu pot supravieţui pe cont propriu. Sunt un băieţel care nu poate face faţă vieţii.

Totuşi, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav. Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viaţa mea, o mulţime de prieteni, o casă cu o privelişte minunată spre Lacul Washington şi Munţii Cascade, două pisici. Am uitat să menţionez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de probleme cu drogurile, de o depresie majoră şi că avusesem o tentativă de sinucidere… şi, o da, aveam SIDA! Avusesem parte de pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi şi pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream – dureros.

Chiar în acea primă zi de toamnă a anului 2004, Dumnezeu m-a ales… pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care aproape că Îl părăsisem pentru un iubit; pe mine, care blestemam în mod cronic; pe mine, care nu ştiam mai întâi de El şi de Isus; pe mine, cel care avea nevoie cu disperare de o relaţie cu… Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorinţa sau de efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost aleşi de Dumnezeu şi binecuvântaţi de îndurarea Lui. Îndurare faţă de bărbatul care chiar recent a ţipat şi a strigat la Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viaţă! Eşti un Dumnezeu crud! Cum ai putea să mă iubeşti, dacă Tu m-ai creat?” Nu prin propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă sexual, care are SIDA?

Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta. Voi mai fi eu toate aceste lucruri peste un an? Peste cinci ani? Nu ştiu, dar ştiu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata şi cât pot eu purta. Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare inima, simt că Dumnezeu distruge o bucăţică de durere şi o înlocuieşte cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai striga şi mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.

În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu chiar ne acceptă; din ce alt motiv şi-ar învăţa un Tată fiul? Din ce alt motiv i-ar învăţa pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate, cunoaştere, autocontrol, perseverenţă, evlavie, dragoste frăţească şi iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniţi, cu betadină în mână! O să înţepe groaznic, dar cu timpul rănile nu vor mai supura. Te iubesc, frate, şi te rog să-mi trimiţi curând veşti despre tine!

Har şi pace!

Jeff

De asemenea, am uitat să menţionez…

Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu ştiu, dar Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele, pe care am început să le iau din nou cu aproape o lună în urmă. Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăţ spaniola şi privesc harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar Dumnezeu încă mă foloseşte şi îmi dă o viaţă aventuroasă. El este cu adevărat uimitor!

[God begins the healing process. Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Mark descrie primii săi ani de viaţă şi cum a devenit un tânăr foarte sexualizat. Totuşi, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum a găsit suport în biserică.

Citindu-mi Biblia

Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus, m-am supărat cu adevărat din cauza a ceea ce I se întâmpla.

Evenimentele din viaţa Lui, pe care le citisem până în momentul acela, deveniseră atât de reale pentru mine, viaţa Lui era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o relatare atât de vie o vieţii Sale – hrănirea a cinci mii de bărbaţi, minunile şi evenimentele stranii şi misterioase ale naşterii şi vieţii Sale – încât am fost prins de impactul pe care Acest Om îl avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o relatare intimă plină de putere, scrisă de un om care Îl iubea în mod clar pe Isus şi care petrecuse mult timp aproape de El, a fost cea care m-a adus aproape de prezenţa Omului Isus Cristos. Modul simplu în care povesteşte Ioan, având o profundă înţelegere a lui Isus şi cunoscând ce însemna să te afli efectiv în aceeaşi încăpere cu El, îţi taie răsuflarea. Relatarea este atât de personală şi de antrenantă, încât am simţit că aproape puteam să întind mâna şi să-L ating pe Isus.

Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei tragedii era în plină desfăşurare, vedeam cu ochii minţii un Bărbat cu piroane în mâini şi picioare atârnând pe o cruce, suferind o durere de nedescris, mulţimea aflându-se în apropiere.

Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local, fusesem pentru un articol la un centru de suport pentru oamenii fără serviciu şi fusesem întrebat dacă aş fi vrut să merg la o biserică locală în următoarea duminică. Deşi am spus imediat „nu”, oferta mi s-a făcut din nou şi, crezând că jurnaliştii nu ar trebui să fie închişi faţă de nicio experienţă, am acceptat.

Citind pentru prima dată relatările despre viaţa lui Isus în evanghelii, a fost ca şi cum aş fi citit rapoarte din ziare despre viaţa lui Cristos; le-am citit cum aş fi citi relatarea unui corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric, Marcu titlurile, acţiunea şi aventura din tabloide, iar Luca articolul lung, plin de detalii şi explicaţii. Evanghelia după Ioan totuşi a fost un interviu „detaliat şi personal”, relatat în mare parte prin cuvintele lui Isus Însuşi.

Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci şi trei de milioane de exemplare vândute, conform site-ului Alianţei Evanghelice), frecventam şi biserica, o biserică baptistă carismatică plină de viaţă şi în creştere, care se întâlnea în holul unei şcoli.

Primii ani

Acest tip de creştinism era foarte diferit de creştinismul de care avusesem eu parte în copilărie. Fiind al treilea dintre cei patru fii, am fost creştinat ca romano-catolic la vârsta de o lună; se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebeluşului, pune sare în gura copilului pentru a aduce curăţire. Când am întrebat-o pe mama, ani de zile mai târziu, de ce am fost creştinat, mi-a răspuns: „Ca să se spele păcatul lui Adam.” Precum pot să confirme primii douăzeci şi unu de ani din viaţa mea, sarea şi apa nu au funcţionat.

În copilărie am fost un băieţel afectuos, iubitor faţă de mama şi adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu uşurinţă la durerea şi suferinţa altor oameni. Deşi cei doi fraţi ai mei (unul cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar paisprezece luni mai mic) aveau o mulţime de prieteni, eu am preferat să citesc şi să joc şah. Odată m-am dus la magazin şi i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de naştere, spre marele amuzament şi spre lauda restului familiei; aveam şapte ani.

Deşi păream mai sensibil emoţional decât fraţii mei, eram şi extrem de independent şi hotărât şi fericit să o arăt. Ceea ce m-a adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat intimidant, posac şi egoist, cel puţin când eram mai mici, el fiind în mod clar preferatul părinţilor, îndeosebi al mamei. Avea resentimente din cauză că-şi împărţea lumea cu trei fraţi mai mici şi era violent şi răzbunător faţă de oricine îl înfrunta cu curaj, adesea acela fiind eu. Părinţii mei, tineri şi imaturi, în timp ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenţi la cererile mele de protecţie faţă de un frate mai mare plin de ură şi agresiv, şi erau adesea indiferenţi faţă de mine în general. La urma urmei, mama dorise doi băieţi şi două fete; a avut doi băieţi, apoi am venit eu.

Tata era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant, chinuit de o bâlbâială pe care o moştenise de la tatăl său, pe care a trecut-o, în diferite grade, fiecăruia dintre cei patru fii, în special celui mai mare. Familia era pentru mine un loc destul de violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru fii, o pedeapsă adesea mult mai mare decât greşeala, fratele meu cel mai mare fiind agresiv, neputând fi controlat, iar mama fiind nesatisfăcută şi neîmplinită. În mediul în care am crescut am avut parte de experienţe care m-au brutalizat.

Apare o luptă

În acest cadru a început să apară, deşi încet, o altă problemă. De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum se trezeau în mine sentimente emoţionale puternice când mă aflam în preajma anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt, atletic şi încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios, „atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârşit, sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o devastare totală; aveam aproximativ opt ani.

Când am crescut mai mare, am dezvoltat în interior o dependenţă emoţională foarte puternică, căutând să-mi găsesc identitatea şi împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea în băieţi mai mari. În timp ce băieţii de vârsta mea aveau prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil. „Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea de o legătură emoţională profundă era foarte reală – iar sentimentele mele deveneau cu atât mai intense cu cât creşteam. Nu mi-a fost de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o şcoală numai pentru băieţi şi că petreceam timp într-un mediu exclusiv masculin la o trupă locală de cercetaşi.

Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte independentă, cu nevoi emoţionale şi oarecum brutalizat, descoperă că să devină o fiinţă „sexuală” în adolescenţă este o experienţă tulburătoare? Când atât de mulţi prieteni ai mei de la şcoală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente homosexuale puternice şi intense, care erau debilitante şi se aflau în foarte mar măsură în afara abilităţii mele de a le controla.

Experienţele sexuale

Când eram la cercetaşi, plecam deseori în tabere, iar grupurile de băieţi rămâneau împreună peste noapte. Atunci ne implicam în ceea ce, pentru mulţi dintre ei, era doar puţină „nebunie adolescentină”. Dar acele experienţe au dobândit o semnificaţie mult mai importantă pentru mine şi au avut drept rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un adolescent foarte sexualizat şi foarte dependent emoţional.

Şi astfel am avut o serie de experienţe sexuale în primii ani ai adolescenţei, fiecare trezindu-mi o dorinţă mai puternică pentru mai mult, fiecare experienţă promiţând mult şi neoferindu-mi nimic, conducându-mă la următoarea experienţă şi apoi la încă una. Am avut o relaţie cu un tip cu vreo patru ani mai mare decât mine şi, pentru o perioadă de câţiva ani, până ce am împlinit aproximativ şaisprezece ani, am făcut sex cu el la fiecare trei sau patru luni.

Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simţindu-mă singur, izolat şi chiar într-o nevoie emoţională şi sexuală mai mare decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă pentru autosatisfacere. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un bărbat era insaţiabilă. Tânjirea mea după o astfel de iubire era uneori atât de puternică, încât tot ce puteam face era să mă aşez pe un scaun şi să mă îmbrăţişez singur. Şi mai multe experienţe sexuale când aveam şaisprezece şi şaptesprezece ani, cu băieţi de aceeaşi vârstă, doar au amplificat problema. Când aveam optsprezece ani, mi-am asumat riscul de a merge la un bar homosexual în Liverpool (şi am fost abordat odată de doi bărbaţi care erau, în mod clar, ofiţeri de poliţie în civil), căutând pe cineva care, eram convins, se găsea acolo şi avea să-mi facă viaţa completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la club, simţeam, în egală măsură, durere şi goliciune. Toate acestea s-au întâmplat fără ca părinţii să ştie cu adevărat.

Am părăsit şcoala la şaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca funcţionar la o firmă de construcţii şi m-am dus la seral două seri pe săptămână, pentru a obţine nivelele A de care aveam nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până şi la cursul de jurnalism căutam localuri homosexuale în oraş şi mă aventuram să intru în ele. Aflându-mă în vacanţă în Europa cu un prieten „hetero” de la şcoală, m-am aventurat în cartierul roşu din Amsterdam şi am căutat sex cu necunoscuţi în câteva baruri homosexuale, încercând cu disperare să fiu agăţat. Chiar şi odată ce am obţinut slujba de jurnalist, departe acum (din fericire) de familie şi de Liverpool, mă aventuram să ies din pat pentru a mă duce la un local homosexual din zonă, fiind odată agăţat de doi bărbaţi tineri, care m-au dus acasă la ei în Slough.

Găsind ajutor în biserică

Şi astfel, când a venit invitaţia de a merge la biserică, în realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele, predicarea, oamenii aparent prietenoşi, totul a fost grozav. Dar când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care vorbea cu atâta uşurinţă despre dragoste şi care a murit pe cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc cum îmi curgeau lacrimile când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era acolo – revenise la viaţă. Atunci, stând pe pat şi citindu-mi Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aş face orice pentru El, L-aş urma şi aş renunţa la orice doar ca să fiu cu El.

După doi ani în biserică, am realizat că aveam nevoie de ajutor ca să trăiesc viaţa creştină în curăţie. Într-o noapte, dormeam în pat şi am simţit un bărbat stând peste mine; m-am silit să mă trezesc şi să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că devenisem creştin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum avea loc o luptă spirituală.

Deci, într-o duminică dimineaţa am găsit un bărbat din biserică despre care ştiam că se ocupa de consiliere şi i-am povestit despre mine. A încercat să mă înţeleagă cât de bine a putut şi mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin rugăciune”. În prima sesiune a fost nevoie să numesc înaintea lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care făcusem sex şi să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când o făceam, trupul mi se zguduia violent, ca şi cum o mare greutate se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de vindecare, care continuă până în ziua de astăzi.

Concluzii

Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creştin, realizez tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Pentru mine, aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine); frumoasa mea soţie şi cu mine avem trei copii minunaţi. Acum conduc un grup de suport în Londra care face parte din True Freedom Trust, o misiune creştină pentru cei cu lupte homosexuale. Am descoperit că există alţi câţiva oameni în biserica mea care duc aceleaşi lupte. Urmăresc dezbaterea din Biserică despre homosexualitate şi, mai recent, m-am trezit împărtăşind propria-mi călătorie şi propriile-mi experienţe liderilor bisericii, aceeaşi biserică prin care am devenit creştin. Reacţiile lor au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu; unii au ascultat şi încearcă să înţeleagă, alţii recunosc deschis că nu au toate răspunsurile.

Pentru mine luptele continuă, deşi sunt mai puternic şi mai capabil să le fac faţă decât în trecut. Caut să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea, de a nu împlini dorinţele naturii păcătoase şi a le sacrifica pe altarul ascultării de voia Sa cea pură, desăvârşită şi iubitoare. El este cu adevărat un Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este cel mai bine pentru copiii Săi şi care ne instruieşte în moduri care ne conduc la viaţă. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru El.

Pentru viitor? Nu aş începe să-mi compar neliniştea vieţii de acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de comparaţie. Va veni o zi când dorul se va fi dus şi mă voi odihni în sfârşit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat, lupta va fi fost câştigată şi totul va fi fost cucerit; atunci în sfârşit Îl voi întâlni faţă în faţă pe Omul pe care L-am întâlnit în Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.

[Mark’s Story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Sydney Johnson

Te rog, nu mă respinge!
Vreau să fiu iubit, acceptat şi special!
Te rog, nu pleca! Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine, tată!
Sunt atât de singur şi gol!
Mă simt atât de lipsit de speranţă! Nu pot să fac faţă durerii emoţionale!
Mă urăsc! Vreau să mor!

Ce s-a întâmplat? Ce mi s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat? De ce ne-am luptat cu o atracţie atât de intensă faţă de cei de acelaşi sex?

Chiar de la concepţie, avem o uimitoare nevoie de a fi iubiţi şi conectaţi cu mama noastră şi cu tatăl nostru. Legătura crucială pe care o avem cu fiecare părinte începe atunci, iar sufletul nostru micuţ, fragil, sensibil este foarte conştient de lumea noastră, în pântecele mamei şi în afara lui. Sunt dorit şi iubit? Voi fi respins? Se ceartă mama şi tata tot timpul? Mă aflu la adăpost şi în siguranţă?

Putem fi răniţi din pântecele mamei. Tatăl vrea în realitate un fiu şi este atât de dezamăgit aflând că are o fată sau viceversa. Un bebeluş aflat în pântecele mamei poate să primească dezamăgirea tatălui în sufletul său şi să o perceapă ca pe o respingere. O naştere traumatică poate să insufle teamă nou-născutului. El poate să nu se simtă în siguranţă când intră în noua lume pământească.

În afara pântecelui mamei, nevoia copilului de a fi iubit, conectat şi atins devine mai importantă ca oricând. Atingerea este atât de dătătoare de viaţă pentru noi toţi, pentru tot restul vieţii noastre. Acum, când o a doua viaţă începe pentru noi în afara pântecelui mamei, părinţii noştri Îl zugrăvesc pe Isus în comportarea lor faţă de noi. Următorii ani de formare vor determina pentru noi fundamentul modului în care ne vedem pe noi înşine. Sentimentul nostru de apartenenţă se va dezvolta, iar părinţii joacă un rol important în creşterea noastră emoţională. Părinţii nu sunt perfecţi şi nu ne pot da ceva ce ei înşişi nu au. Dacă se luptă cu ura de sine, atunci stima noastră de sine va fi vătămată. Biblia afirmă în Proverbe 18:21: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Modul în care părinţii vorbesc cu bebeluşii şi cu copiii lor, va rosti viaţă sau moarte asupra lor. Ne vedem aşa cum ne văd părinţii. Când creştem, începem să-i oglindim pe părinţii noştri. Dacă nu sunt modele bune de urmat pentru noi, vom fi pierduţi.

Deci ce s-a întâmplat? Legătura dintre părinţii mei era extrem de fracturată. Parte din vătămarea mea s-a datorat zdrobirii lor şi parte din ea s-a datorat circumstanţelor dramatice din familia noastră. Din cauza lipsei de legătură, când eram copilaş am început să fac jurăminte, iar încrederea mea era împărţită între părinţii mei. Deoarece pe atunci eram atât de mic, am folosit această modalitate de a supravieţui, neştiind cum avea să mă afecteze. Am făcut ceea ce era nevoie pentru a supravieţui durerii. Când m-am făcut mai mare, am devenit supărat, confuz şi am nutrit neiertare. Neiertarea mi-a afectat toate relaţiile. Ea a fost un cancer pentru mintea, duhul şi sufletul meu.

Eram atât de atras să mă conectez emoţional şi fizic cu cei de acelaşi sex! Simţeam că muream dacă nu aveam acea conectare. M-am luptat cu anxietatea din cauză că nu mă simţeam iubit şi acceptat de cineva de acelaşi sex. Mă deconectasem total de sexul opus. Nu era de încredere. Sufeream de o mare confuzie şi aveam un gol uriaş în suflet. Mă simţeam atât de pustiu! Durerea mea emoţională era atât de intensă, încât am început să beau pentru a pune capăt durerii. Eram atât de nesigur şi mă uram. Sentimentul meu existenţial fusese zguduit şi aveam nevoie de cineva care să mă împlinească.

Când am simţit că şi Dumnezeu mă părăsise, am decis că mă născusem astfel, că nu mă voi mai lupta cu dorinţele de a mă conecta cu cei de acelaşi sex şi că, pur şi simplu, mă voi obişnui cu sentimentele nedorite faţă de ei. Golul meu părea acum plin. Puteam să respir din nou. Dar sentimentul de deşertăciune a revenit. Acum aveam o relaţie şi niciun Dumnezeu şi ştiţi ceva? Nu aveam pace. Cumva, aveam nevoie să le reconciliez pe cele două. Dacă Dumnezeu ar fi fost pe primul loc în viaţa mea şi mi-aş fi putut susţine homosexualitatea cu Biblia, aş fi putut să-mi accept sexualitatea şi să am pace. Dar nu le puteam reconcilia pe cele două.

Rănirea noastră este complexă, ceea ce este valabil pentru unii nu este valabil pentru toţi. Fiecare avem o poveste personală şi fiecare avem reacţii diferite. Numai Domnul Isus Cristos ne poate arăta unde suntem răniţi, poate rescrie povestea noastră şi poate restaura inima noastră traumatizată şi sufletul nostru fragmentat.

Doamne, continuă să mă chemi, atrage-mă mai aproape!
Nu mă lăsa să dau înapoi,
Orice ar trebui să înving.
Inima unui copil este zdrobită,
Dar timpul lui a venit.
Orice am pierdut, voi găsi în Tine.
(din albumul Învăţând să am încredere al lui David Meece)

Toţi suntem răniţi. Dacă părinţii noştri ar fi perfecţi, nu am avea nevoie de Dumnezeu. Pe cât de adânc am fost răniţi, pe atât de profund putem experimenta dragostea lui Dumnezeu. Indiferent ce ai făcut cu viaţa ta, Dumnezeu vrea să restaureze anii pe care i-au mâncat lăcustele. El te iubeşte! Vino la El aşa cum eşti!

În Cristos, care nu va înceta niciodată să ne urmărească!

Sydney Johnson

[Sydney Johnson, The Homosexual’s Heart Cry. Copyright © 2009 Sydney Johnson. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www1.cbn.com.]

Nick

Numele meu este Nick. M-am născut în Olanda în anul 1956 şi am imigrat în Australia împreună cu familia în 1959. Engleza este a doua mea limbă, pe care am învăţat-o la şcoală. Am avut dificultăţi foarte devreme în relaţia cu tatăl meu. Nu mă îmbrăţişa niciodată şi nu-mi spunea niciodată că mă iubeşte. Acum ştiu că mă iubea cu adevărat, dar avea dificultăţi de comunicare, din cauză că era surd şi fiindcă nu a ştiut niciodată cum să-şi exprime emoţiile.

De la o vârstă foarte fragedă, am simţit că era ceva diferit la mine. Eram chinuit fizic de bătăuşii de la şcoală. La unsprezece ani am fost abuzat sexual de un bărbat din vecinătate. Am fost din nou abuzat sexual la cincisprezece ani, de un bărbat mai în vârstă. Deci m-am luptat cu nevoia de a fi iubit de bărbaţi şi am descoperit, de asemenea, că eram atras sexual de bărbaţi. La nouăsprezece ani am sfârşit într-o relaţie homosexuală care am crezut că va dura pentru totdeauna. Ne-am cumpărat o casă a noastră şi ne clădeam o viaţă împreună.

Dar viaţa mea era un haos; eram nefericit şi nesatisfăcut. În mijlocul a toate acestea, Isus m-a găsit şi am fost născut din nou. Nu am înţeles atunci ce mi se întâmplase, dar a existat o schimbare reală în viaţa mea. Câţiva prieteni creştini m-au călăuzit cu adevărat. Aveam o dorinţă puternică după Cuvântul lui Dumnezeu. M-am înscris imediat la un colegiu biblic. Într-o noapte, fiind la colegiul biblic, citeam despre a doua venire şi am rămas ca trăsnit aflând că homosexualitatea era păcat. Auzisem asta de multe ori înainte, dar simţeam că oamenii nu mă înţelegeau şi că mă născusem aşa. Dar Duhul Sfânt a luat cuvintele respective şi mi-a străpuns inima. I-am cerut lui Dumnezeu ca, dacă era cu adevărat voia Lui, să facă ceva cu privire la relaţia în care eram implicat. A făcut. Iar eu am avut de făcut alegeri dificile, inclusiv să mă mut din casă şi să rup legătura cu toţi prietenii mei homosexuali.

Am trecut printr-o perioadă de răzvrătire, din cauză că nu eram fericit că viaţa mi se întorcea dintr-odată cu susul în jos. În acea perioadă de răzvrătire, Duhul Sfânt S-a pogorât efectiv peste mine şi m-a inundat cu dragostea Sa. Nu am înţeles ce mi se întâmpla, dar am ştiut că era Dumnezeu. El mi-a dat, de asemenea, o viziune cu privire la ceva din viitor pentru viaţa mea. M-am văzut predicând unor oameni cu pielea închisă la culoare şi am văzut că, în timp ce vorbeam, lumina lui Dumnezeu începea, pur şi simplu, să-i învăluie. După acea viziune am avut de făcut acele alegeri dificile.

Am început să frecventez o biserică penticostală, dar viaţa continua să fie o luptă pentru mine. Ispita era atât de puternică, încât am crezut că o să înnebunesc. Într-o noapte, în casa unde ne adunam, am fost botezat cu Duhul Sfânt. Acela a fost punctul de cotitură în umblarea mea creştină. Acum eram capabil să mă împotrivesc ispitei, pe când înainte eram lipsit de putere.

Aveam, de asemenea, probleme serioase de sănătate. Aproape că am murit de trei ori, într-o perioadă de aproximativ şase săptămâni. Sufeream de astm sever şi am avut două atacuri grave, care mi-au fost aproape fatale. Am avut şi o tumoră pe creier, pe care Dumnezeu a vindecat-o în mod miraculos. Mai târziu, s-a descoperit că astmul era cauzat de o infecţie severă în sinusuri, care intrase în osul frunţii. Deci am fost grav bolnav şi am avut dureri mari.

În 1992 au descoperit severitatea problemei. Aveam un abces care îmi pătrunsese în orbita ochiului drept şi un altul care începuse să pătrundă în creier. În timpul operaţiei, o mare parte din osul frunţii a fost îndepărtat. Ultima operaţie pe care am avut-o – am avut treizeci şi şapte de operaţii cu totul – în anul 2000, a îndepărtat şi mai mult din os. Cu tratament, situaţia s-a îmbunătăţit.

M-am mutat în Brisbane, Australia în anul 2004, unde m-am implicat în lucrarea pastorală într-o biserică. În acea perioadă Dumnezeu m-a reconstruit efectiv în interior. Un lucru pe care îl ştiu este că trebuie să Îi dăm întreaga noastră inimă lui Dumnezeu şi să trăim cu pasiune pentru El. Ceea ce nu înseamnă că nu vom mai avea ispite, ci mai degrabă că Dumnezeu ne va da tăria să le biruim.

Dumnezeu m-a chemat să merg în Filipine în anul 2009, unde slujesc şi în prezent ca misionar. Sunt uimit că Dumnezeu poate folosi pe cineva ca mine, cu tot gunoiul din viaţa mea din trecut şi cu abilităţile mele limitate. Dumnezeu vrea efectiv pe cineva disponibil.

[Nick’s Story – from Misery into Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Mărturia lui Nick a apărut în Exodus Global Alliance World News în anul 2010. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]