Keith Tiller

Keith Tiller, fondator și Director la Parakaleo, înțelege profund chinul confuziei de gen.

Având din copilărie dorința de a aparține sexului opus, Keith a început să se travestească în mod curent în adolescență, aceasta devenind pentru el o adicție care a condus la eșecul a două căsătorii și la separarea de cei doi copii adulți ai săi.

La mijlocul anilor ’80, a fost tratat prin psihoterapie o perioadă îndelungată de timp, ca pacient extern la un renumit spital de psihiatrie, după care i s-a recomandat să ia serios în considerare operația de schimbare de sex. Dar nu s-a lăsat convins că operația era singura soluție pentru el, deși pe vremea aceea nu cunoștea o altă alternativă.

Aceasta până L-a acceptat pe Dumnezeu în viața lui, o decizie cândva de neconceput pentru el, care fusese întotdeauna ostil Evangheliei lui Hristos și privea creștinismul și pe creștini ca fiind „dușmanul”. Din acel moment, Dumnezeu a început o schimbare lentă și dureroasă în gândirea și valorile lui, ceea ce în final a făcut posibil ca el să întoarcă spatele existenței de travestit, care îi dominase viața mai mult de un deceniu.

Keith știe, având ca dovadă schimbările din viața sa, că aceasta s-a produs prin dragostea și puterea lui Isus Hristos. El a ajuns să realizeze că singura alternativă la confuzia și ambiguitatea confuziei de gen este o consimțire dedicată de a-ți lua crucea și a-L urma pe Isus.

Bun venit la Parakaleo Ministry!

Parakaleo înseamnă „a face apel” sau „a sfătui” cu blândețe și este cuvântul folosit în 1 Timotei 5:1-2 în greaca originală.

Am ales acest nume pentru misiunea noastră fiindcă, așa cum arăta Pavel în scrisoarea sa către Timotei, reflectă atitudinea cu care încercăm să slujim celor care experimentează confuzia de gen.

Confuzia identității de gen sau tulburării de identitate de gen este termenul folosit pentru a-i descrie pe cei al căror sentiment de sine (identitate) se află în contradicție cu sexul lor biologic.

Cei care suferă de așa ceva sunt de obicei numiți travestiți, transsexuali sau transgenderi. Deși există exemple istorice ale confuziei de gen, termenii de travestiți și transsexuali sunt caracteristici secolului 20. Prin urmare, Biblia pare să aibă puține de spus direct despre acest subiect.

Din nefericire, asemenea condiții sunt înțelese greșit, iar când cei în cauză caută ajutor și înțelegere, fie de la autoritățile seculare (adică medicale etc.), fie de la sursele creștine, poate apărea confuzia. Consecințele, atât pentru individ, cât și pentru cei cărora le pasă de ei, pot fi devastatoare.

Isus le-a oferit ajutor oamenilor fără a-i judeca, ca în cazul femeii prinse în adulter (Ioan, capitolul 8). Scopul Parakaleo Ministry este să înceapă într-o stare de spirit similară și să le arate oamenilor mesajul Evangheliei și dragostea vindecătoare a Domnului Isus Hristos.

Update despre misiune (Keith)

În decursul lucrării pe care o fac, am primit o largă paletă de întrebări din întreg Regatului Unit. Mai recent, prin site primesc numeroase întrebări din diferite părți ale lumii, îndeosebi din Statele Unite.

Cel mai mare segment de întrebări vin de obicei de la oameni care fac parte dintr-o anumită structură de conducere într-o biserică, preocupați de cineva cunoscut care se travestește sau se consideră transsexual. Întrebările se datorează de obicei faptului că ei nu știu cum să răspundă din punct de vedere creștin. La un oarecare timp după aceea, primesc adesea telefon de la un individ care dorește să discute situația sa personală cu mine. Dacă este posibil, aranjez să îl întâlnesc personal.

Asemenea indivizi simt invariabil o anumită presiune de a mă contacta. Ceea ce înseamnă că de fapt nu sunt încă convinși că a continua să își satisfacă dorințele prin această formă de comportament nu este ceea ce ar vrea Domnul de la ei. Interdicția din Deuteronom 22:5 o explică rațional ca nemaifiind relevantă și nu reușesc să vadă altceva în Scripturi care i-ar împiedica să meargă pe drumul pe care au pornit.

Cât pot mai bine, încerc să-mi clarific poziția, fără să îi judec. (Nu sunt sigur că reușesc întotdeauna.) Cu siguranță, mă străduiesc să mențin ușa deschisă pentru un viitor contact. Am văzut destule pentru a nu anticipa când va pătrunde Domnul în viața cuiva și când va începe procesul de a-i înmuia inima. Ceea ce poate de fapt să se întâmple după ce individul va fi făcut deja operație de schimbare de sex. Zdrobirea individului într-un asemenea moment este de o așa natură, încât am devenit convins că este un domeniu în care numai Domnul poate lucra și că trebuie lăsat să o facă fără piedici.

Un pastor a scris un articol care demonstrează cu brio ce poate face Domnul când I Se îngăduie să lucreze în viața cuiva în acest mod. Oricine este interesat poate citi articolul pe site-ul Parakaleo. Este intitulat Transsexualismul în biserică – Un pastor răspunde.

Ocazional, mă contactează cineva care a decis, din propria convingere, că nu trebuie să pășească pe această cale. Sunt încurajat când întâlnesc o asemenea situație. Invariabil, ea este stimulată de o anumită formă de criză în viața individului, precum destrămarea căsătoriei. Circumstanțele sunt adesea tragice. Dar aceasta poate constitui începutul unui mod de viață cu totul nou, dacă individul are suficientă voință pentru a se supune voii lui Dumnezeu. Calea pe care o are de urmat va fi aproape sigur dureroasă, fiindcă va fi nevoit să renunțe la alinările false. Dar Isus este maestru în schimbarea vieții oamenilor.

Vorbind din punct de vedere personal

Fiind australian, am reputația de a avea o personalitate laconică. Pentru a dobândi o asemenea reputație, presupun că există în asta un adevăr ascuns. O fi el ascuns, dar nu de Domnul! Finanțele rămân reduse – până în punctul de a mă aduce la disperare, ceea ce îmi afectează cele mai multe domenii din viață. Totuși, aceasta pare să fie parte a abordării pe care o folosește Domnul pentru a îmblânzi această caracteristică australiană a mea. El mi-a mărit credința dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Mi-a spus că vrea să fiu pe deplin dependent de El și să-mi dezvălui inima Lui. Calea pe care m-a pus El să o urmez a fost uneori extrem de dureroasă. Dar gândurile Lui și căile Lui nu sunt căile noastre (Isaia 55:8), slavă Domnului!

[Parakaleo Ministry. Copyright © Keith Tiller. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Ce o să vă spun este unic. De ce? Fiindcă suntem diferiți unul de celălalt. Suntem diferiți în modul în care trăim, în ceea ce îi privește pe cei dragi ai noștri, în obiceiurile și dorințele noastre. Povestea mea nu va fi ca povestea ta. Poate că vei găsi aspecte fascinante în ceea ce voi spune; poate vor exista părți la care te vei putea raporta. Sau poate că unele elemente din povestea mea te vor plictisi și vei vrea să sari peste ele. Oricare ar fi alegerea ta, sper că te vei putea identifica oarecum cu mine, că vei înțelege ce mă face să vibrez și cum am învins ceea ce a fost cea mai profundă depresie, cel mai întins abis din viața mea. Ești interesat să auzi povestea mea?

Am aproape cincizeci și patru de ani. Cu cincizeci de ani în urmă, îmi amintesc cum intram în șifonierul mare de sub scări, din căsuța noastră veche din piatră din Wandsworth, și cum mă uitam prin cutia cu zdrențe. Unele erau pentru curățarea pensulelor tatălui meu, iar altele pentru curățarea motocicletei mici și a motocicletei cu ataș. Ciorapii mamei erau întotdeauna folosiți pentru filtrarea vopselei, deoarece în vremurile acelea vopseaua era zgrunțuroasă și trebuia cernută înainte de a fi folosită. Îmi plăcea cutia cu zdrențe. Erau atâtea lucruri acolo, iar la începutul anilor ’50, cum nu erau multe jucării, obișnuiam să mă costumez și să joc jocuri. Eram copil unic, iar viața îmi era singuratică. Mama lucra întotdeauna în oraș, iar tata era mereu plecat. Eram nevoit să găsesc lucruri ca să mă amuz.

Ceva m-a făcut să fiu atras mai mult de hainele vechi ale mamei decât de hainele tatei. Tata era un electrician dur. Era mare, vânjos, iar hainele lui erau aspre, potrivite pentru munca lui. Ale mamei erau mai fine, mai moi și îmi dădeau sentimentul potrivit. Era acolo un combinezon lung, negru, pe care obișnuiam să-l port prin casă, și îmi amintesc că mama îmi spunea să îl scot, fiindcă băieții nu poartă așa ceva. Am ascultat-o, dar ceva m-a făcut să mă întorc iar și iar și să-l îmbrac. M-am trezit că mă costumam în hainele ei ori de câte ori aveam ocazia. Mi-au spus să nu mă mai costumez, deci am fost nevoit să o fac în secret. Când părinții mei erau plecați (erau plecați destul de mult), mă duceam la cutia cu zdrențe și îmbrăcam tot ce puteam din hainele mamei. Îmi plăcea să fac paradă cu ele prin casă și, pur și simplu, efectiv savuram fiecare clipă. Nu aveam idee de ce vroiam să o fac; înțelegeam doar plăcerea minunată de a mă costuma.

Cu trecerea anilor, am ajuns să mă duc în dormitorul mamei și să-i îmbrac hainele ori de câte ori aveam oportunitatea. Mă asiguram că părinții erau plecați și verificam dacă plecaseră cu adevărat (privind pe fereastra de sus), simțeam un freamăt minunat în tot trupul și eram atras de șifonierul mamei și de sertarele ei. Totul era prea mare pentru mine (cu toate că era înaltă, avea doar mărimea 12) și mă răsfățam purtând tot ce puteam. Era micul meu secret și mă asiguram că totul era împăturit bine și pus la locul său înainte să vină ei acasă.

Iubeam acea emoție. Uram gândul de a fi prins, dar mă asiguram că rămâneam îmbrăcat până în ultimul moment. De multe ori aproape că am fost prins, iar inima aproape că mi s-a oprit în piept, în special dacă auzeam cheia în ușa de la parter și eram costumat. Odată a trebuit să sar în pat complet îmbrăcat, deoarece urcau repede pe scări. Panica și teama erau de nesuportat. Ce avea să spună tata dacă își vedea fiul îmbrăcat ca o fată? El era uriaș, cu mușchi pe măsură și nu ar fi înțeles. Nici eu nu mă înțelegeam, deci nu aveam o explicație pe care să i-o ofer. O escapadă asemănătoare a avut loc când părinții mei s-au întors acasă devreme într-o seară, iar mama a venit în camera mea și s-a așezat pe patul meu. M-a întrebat dacă m-am uitat prin sertarele ei din dormitor, iar eu, bineînțeles, am negat. A spus că era nesănătos și că trebuia să mă opresc. Știa că fusesem acolo, fiindcă era cea mai pretențioasă dintre femei, iar toată lenjeria de corp și toate hainele ei erau așezate perfect, deci sigur greșisem când pusesem ceva la loc. În lunile care au urmat m-am asigurat că eram mai atent.

În anii adolescenței, impulsul nu m-a părăsit niciodată. Am fost chiar suficient de curajos pentru a-i spune unui prieten, care a vrut apoi să mă vadă costumat. Am plănuit un moment anume și a venit la mine acasă. Necazul cu băieții care ajung la pubertate este că devin păroși, vocea li se îngroașă, iar bărbieritul devine o necesitate. Uram toate acestea. Nu vroiam să-mi rad părul de pe trupul păros, așa că l-am lăsat păros; încântarea de a purta îmbrăcăminte pentru femei era destul de plină de satisfacții. Prietenul meu a venit la mine acasă și am pretins că suntem un băiat cu prietena lui, fără să ne sărutăm sau ceva de genul, doar vorbind și stând așezați. I-am cerut să se întindă peste mine și a făcut-o, iar asta a fost tot ce am făcut. Atât a fost suficient ca să mă satisfacă.

Știam că nu eram homosexual fiindcă îmi plăceau băieții numai când eram îmbrăcat ca fată. La școală eram ca ceilalți băieți și am intrat deseori în necaz. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, în clasa a douăsprezecea, am fost exmatriculat și, privind înapoi, cred că s-a întâmplat din cauză că eram adesea „în fruntea topului”, pentru a dovedi tuturor cât de băiat eram. În interior știam că nu era așa.

Unul din colegii de afaceri ai tatălui meu murise de cancer, iar înainte de a muri îi ceruse tatei să aibă grijă de magazinul său. Era un loc mare, în dezordine, plin de obiecte electronice care îi aparțineau și de o groază de lămpi pentru radio (amintiți-vă, era în anii ’60), și mă duceam des acolo de unul singur, pentru a mă asigura că locul era în siguranță. Am cumpărat niște haine, mai ales lenjerie de corp, pantofi cu tocuri cui și o rochie, și le-am ascuns în magazin. Tânjeam după momentele când puteam să mă duc cu bicicleta acolo pentru a verifica magazinul pentru tata. Mă costumam și mă plimbam prin magazin, făcând clic cu tocurile cui, plăcându-mi sunetul. Într-o zi, dând colțul înspre strada principală pentru a vizita magazinul, am văzut că cei de la demolări erau înăuntru și începuseră să dărâme pereții clădirii. M-am simțit complet descurajat, lumea mea secretă era demolată și mi-a venit să plâng. Iubeam hainele pentru care făcusem economii, ele erau întreaga mea lume, iar acum erau duse pentru totdeauna și trebuia să o iau de la început. Unde mă puteam duce pentru a simți libertatea și plăcerea?

În următorii ani, acea dorință profundă nu m-a părăsit niciodată. Subiectul homosexualității era tabu și nu era niciodată discutat. În vestiar, băieții îi ridiculizau și îi disprețuiau pe „homo”, iar eu mă alăturam lor. Ne organizam în bande de bătăuși de homosexuali și mulți dintre noi ne strecuram pe islazul comunal căutându-i, gata să le facem rău la modul serios. Așa am dobândit acces în grupul băieților. M-am alăturat chiar unei clase de karate și m-am apucat să ridic greutăți, cred că pentru a-i convinge pe alții și, de asemenea, pentru a mă convinge oarecum pe mine însumi, deoarece credeam că eram cam ciudat și neobișnuit. Nu era ușor pentru mine să ies în oraș cu colegii, iar dacă treceam pe lângă un magazin de îmbrăcăminte universală sau pe lângă un magazin de îmbrăcăminte de damă, îmi doream să zăbovesc și să visez. Să-mi păstrez secretul în siguranță era o luptă constantă pentru mine.

Îmi plăceau fetele și vroiam să fiu cu ele, dar fiind băiat și neavând surori, nu eram sigur ce să spun și ce să fac. Primele mele întâlniri cu fetele au fost cam dezastruoase. Am încercat să fiu macho, dar bănuiesc că latura mea feminină a ieșit prea mult la iveală și nu am fost nici destul de aspru, nici destul de dur pentru primele mele prietene. Am preferat să ies în oraș cu colegii de care eram apropiat, deoarece mă simțeam confortabil cu ei și nu eram nevoit să mă prefac prea mult.

Un anumit prieten al meu căuta mereu să facă probleme și am intrat în multe necazuri. La amândoi ne plăceau glumele practice, ceea ce a dus la exmatricularea mea. Eram printre cei mai buni din an la școală și aveam perspective bune. Vroiam să merg la universitate și să lucrez la Muzeul Britanic ca paleontolog (ocupându-mă de studierea fosilelor). Totuși, într-o zi i-am trimis pe toți elevii din clasele a zecea la director (o sută douăzeci de băieți); el se săturase de șotiile mele și mi s-a cerut să plec. M-am alăturat unei afaceri financiare în partea centrală a Londrei și am realizat că eram deja adult. Nu mă mai puteam costuma în fată, dar vroiam să devin femeie.

Locuiam acasă și nu puteam păstra îmbrăcăminte pentru femei acolo, deoarece părinții ar fi înnebunit și nu ar fi înțeles. Obișnuiam să cumpăr articole de îmbrăcăminte și să le păstrez în mașină sau să le ascund în locuri cunoscute numai de mine. Nu era nimic sexual în travestirea mea. Ea era doar un rezultat natural, credeam eu, al adevăratei mele ființe. Mama mea dorise o fată, dar i s-a născut un băiat. Vroia să mă numească Samantha, deci am devenit Sam. Medicul îi spusese că voi fi fată, deci l-a crezut și a tricotat haine roz pentru mine, iar camera mea era roz. Cred că am fost o dezamăgire pentru ea, dar nu ar recunoaște asta niciodată. Deseori mă întreb dacă a vrut să fiu fată. Ar face o diferență?

Timpul a trecut. Întâlnisem o fată minunată, căreia îi plăcea umorul meu și înfățișarea mea arătoasă (din vremea aceea!) și, deși i-am dezvăluit câte ceva despre ființa mea secretă, a crezut că era o fază și că o voi depăși. Asia exercitase dintotdeauna o fascinație asupra mea și am decis să mă duc în Coreea de Sud. Asta a tulburat-o, dar decizia mea era luată.

Am plecat în ianuarie 1970 și am zburat cu avionul până la Seul. Nu pusesem la socoteală apăsarea uriașă a singurătății, deși libertatea era minunată. Am primit o slujbă la o bancă din oraș și un apartament frumos. Nu mă mai oprea nimeni să dau curs vieții mele secrete. Puteam să cumpăr ce doream și să mă costumez oricând aveam ocazia. Am devenit mai îndrăzneț și m-am aventurat, cutreierând prin oraș cât de departe cutezam, cel mai adesea noaptea și cu o eșarfă pe cap, deoarece nu aveam perucă. Mi-am făcut o mulțime de prieteni la lucru, dar am păstrat secretul pentru mine și nu l-am dezvăluit nimănui.

Am petrecut optsprezece luni în Coreea, după care am decis că vroiam să văd din nou Regatul Unit, așa că m-am întors cu o barcă, ceea ce mi-a luat mult timp, și am împărțit cabina cu trei australieni duri, deci nu am avut nicio șansă să îmbrac hainele mele preferate! Erau bărbați duri, iar eu trebuia să fiu la fel ca ei!

Întorcându-mă în Regatul Unit, am primit o slujbă și am devenit stabil. M-am căsătorit cu fata pe care o lăsasem în urmă, iar dorințele mi s-au domolit un timp, deși mintea îmi era mereu activă și aproape că mă gândeam la mine însumi numai ca la o femeie, iar când visam la asta, eram întotdeauna femeie.

Erau atât de multe întrebări pe care mi le tot puneam. Am realizat că nu eram „normal”, dar pe atunci știam deja că probabil și alți oameni, bărbați sau femei, își aveau secretele lor și că cei mai mulți aveau propria lor lume în fantezie. La mine era diferit, vroiam să dau viață fanteziei. În fiecare zi mă confruntam cu emoțiile interioare, cu influența dorințelor feminine, încercând să duc o viață stabilă acasă și la lucru. Lupta constantă din interior mă secătuia de puteri, totuși de-a lungul anilor, pur și simplu, i-am făcut față. Un alt lucru dificil pentru mine era faptul că femeile erau prezente în jurul meu, în metrou, pe stradă, în magazine, pretutindeni. Mă uitam la ele și eram critic sau apreciativ cu privire la modul în care erau îmbrăcate.

Lucrurile mici constituiau declanșatori pentru mine. Unghii cu formă frumoasă, pantofi fără vârf cu dresuri/colanți bine asortați, păr frumos. Testosteronul meu era la lucru și încet, încet, începeam să-mi pierd părul. Când vedeam femei cu un păr frumos, mă simțeam rănit și, în același timp, gelos. Părea atât de nedrept. Femeile arătau atât de frumos, atât de încântător și realmente mi-ar fi plăcut să fiu femeie și nu puteam.

Nu era o surpriză pentru mine că atunci când întrebam o femeie dacă ar fi vrut să „revină” ca femeie sau ca bărbat, aproape întotdeauna spunea ca femeie. Unele au spus că le-ar fi plăcut să fie un tip o zi sau două, dar preferau să fie femei. În ceea ce îi privea pe bărbați, deseori 25% dintre ei spuneau că le-ar fi plăcut să încerce să fie femeie. Suspectez că ar fi putut fi mai mulți, dar că stigmatizarea bărbaților pentru orice ar fi feminin în viața și mintea lor îi împiedica să recunoască. Era atât de greu să fiu înconjurat de lucruri feminine zi de zi, iar toate acele semnale își găsiseră sălaș în mine.

Aveam trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Doi băieți cărora le puteam face față, învățându-i fotbal în grădină, să joace jocuri și să facă lucruri de care se bucură băieții, jocuri de tip aventură, și să se murdărească ori de câte ori era posibil. Lucruri pe care le înțelesesem în copilărie. Când s-a născut fiica noastră, m-am simțit panicat, fiindcă nu prea aveam idee cum să cresc o fată și ce să fac cu ea. Soția mea, fiind asistentă medicală, a fost uimitoare și m-a învățat multe. Fiica noastră era o bucurie pentru noi și îmi plăcea să-i cumpăr păpuși și să-i fac gusturile, deși am încercat să nu o răsfățăm, fiindcă era prima fată care se născuse în neamul meu după o lungă perioadă! Îmi era teamă că, atunci când va crește și va deveni femeie, nu voi face față să o văd devenind frumoasă (cum și este acum!), având înăuntrul meu propriile mele dorințe de a fi femeie. Nu am vrut să rănesc pe nimeni și speram, în taină, tăcut, că într-o zi, odată cu înaintarea în vârstă, dorințele se vor estompa și speram eu, voi deveni mai înțelept.

Îmi începusem propria afacere cu câtva timp în urmă. Era internațională și aveam oportunitatea de a călători mai mult. La început m-am bucurat doar să călătoresc, să văd locuri noi și să am parte de priveliști noi și sunete noi. Pe atunci aveam cincizeci și unu de ani, iar călătoriile mele peste ocean înmulțindu-se, aveam o dorință puternică de a mă costuma. Rezistasem un timp îndelungat, iar lupta pe care o duceam era dură și singuratică. Apoi, într-o zi când mă aflam de cealaltă parte a oceanului, plimbându-mă singur în drum spre piață, am văzut o rochie verde frumoasă, fabricată pe plan local. Înainte de a realiza ce făceam, am cumpărat-o. M-am întors rapid în cameră și am încercat-o. A fost ca și cum m-ar fi lovit o avalanșă și m-am simțit presat să-mi cumpăr și alte articole pentru femei. Am ieșit în oraș și am cumpărat alte câteva lucruri, în principal îmbrăcăminte și accesorii. Am rămas în cameră un timp îndelungat, m-am costumat și m-am privit în oglindă. A fost ca și cum adevărata mea ființă ieșise în sfârșit la suprafață. Acesta eram eu; vroiam să fiu așa tot timpul.

În următorul an, fiindcă am călătorit tot mai mult, mi-am luat o cantitate impresionantă de haine și accesorii noi cu mine. Mă costumam în camerele de hotel. Am cumpărat machiaj special, care să-mi ascundă urmele de la barbă, de la un magazin de travestiți din Londra și aveam o perucă frumoasă și scumpă. Îmi plăcea să aleg machiajul și să petrec timp hotărând ce să port și cum să fac ca totul să se asorteze sau să se potrivească. Mă plimbam costumat în preajma hotelurilor și credeam că mă potriveam în decor. Nu am avut parte de priviri întrebătoare, ceea ce m-a încurajat.

Odată întors acasă, am început să merg la un salon de înfrumusețare și am fost epilat cu ceară din cap până în picioare. Terapeuții de la salon au acceptat, deoarece societatea devenise foarte liberală în modul său de gândire, iar homosexualii și travestiții erau acceptați deschis în societate și aveau dintr-odată drepturi. M-am dus chiar la un centru pentru travestiți din Londra pentru lecții de machiaj, unde purtam haine frumoase de zi cu zi pentru femei. M-am urcat în metrou și îmi amintesc că îmi etalam cu mândrie brățara de aur de la gleznă. Chiar ajunsesem atât de departe. Atât de departe încât nu puteam da înapoi, eram ca fermecat și m-am convins cu ușurință pe mine însumi că eram cu adevărat femeie și că arătam ca atare. Acceptabilitatea în locurile publice însemna totul pentru mine. Eram prins în capcană în trupul meu îngrozitor, iar femeia dinăuntru țipa ca să iasă de acolo. Iar asta mă durea.

Familia mea a văzut schimbarea. Soția mea ura ce devenisem și ce făceam. Mi-am asumat și mai multe riscuri. Eram în propria mea lume, iar femeia dinăuntru îmi controla viața și gândirea. Vroiam să merg la cluburi de travestiți/homosexuali pentru a mă asocia cu alții ca mine, ca să vorbim și să ne înțelegem unul pe celălalt. Aveam nevoie de companie. Familia nu mă înțelegea; nu puteau să realizeze că persoana dinăuntru era cea reală. De ce nu puteau vedea asta? De ce nu înțelegeau? Era atât de simplu! Adevăratul meu sine era pe cale să apară într-un nou rol. Plănuiam să mă mut într-un apartament închiriat, unde să-mi trăiesc noua viață. Ei mă rețineau. Chiar am contactat pe cineva pe internet care era travestit. Aveam nevoie de acest nou gen de companie. Aveam nevoie de simpatie și înțelegere. Să scap de stilul de viață masculin era la îndemâna mea. Planurile mele erau făcute, iar în curând, speram eu, adevărata ființă care eram înăuntru, avea să fie și în exterior. De-abia așteptam.

Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, este nevoie să vă duc înapoi în anul 1975. Ne-am căsătorit în 1974, iar eu locuisem de cealaltă parte a oceanului optsprezece luni, începând din 1970. Anglia trecea printr-o perioadă dificilă, ziua de lucru era de trei zile, minerii și alții erau în grevă, sindicatele cereau țării o mulțime de bani, iar lucrurile păreau sumbre. Am convins-o pe tânăra mea mireasă să emigreze cu mine. I-am povestit despre stilul de viață minunat de acolo, despre răsăritul de soare și oportunitățile utopice. Am părăsit Regatul Unit în 1975.

Un vechi prieten de școală și soția lui ne-au întâlnit și ne-au luat prin surprindere. Îl cunoșteam din anii de școală, dar nu eram apropiați. Ne înțelegeam de minune acum, iar toți patru ne bucuram unul de compania celuilalt. Apoi lucrurile au mers prost pentru mine și soția mea. Ne-am pierdut economiile, încercând să cumpărăm o casă. Slujbele noastre nu erau cum ne așteptasem. Soția mea era gravidă cu un copil neplanificat. Ne lovise dezastru după dezastru. Nu știam ce să facem sau cum să facem față. Prietenul meu vorbise cu mine despre creștinism, dar eu îl ridiculizasem. A încercat să ne ducă la biserica lui, dar i-am spus că vroiam să ne îmbunătățim viața, nu să ne-o înrăutățim. În timp ce viața noastră mergea în jos, iar noi ajunsesem foarte jos, el ne-a cerut din nou să mergem la biserica lui și, cu foarte mare reticență, am fost de acord să mergem.

Biserica lui era printre primele din Africa unde negrii, mulatrii și albii se puteau întâlni și asocia. De obicei erau segregați. Predicatorul a vorbit despre un Mântuitor iubitor, Cineva care putea să ajute în cele mai îngrozitoare circumstanțe, un prieten pentru totdeauna. Cineva care putea să ierte tot ce făcusem greșit și să ne schimbe. A fost ca și cum îmi vorbea numai mie. M-am întrebat dacă se afla acolo doar ca să-mi vorbească mie. Dar odată cu trecerea săptămânilor, am devenit fascinat și am dorit să aud mai multe. Da, aveam nevoie de o oarecare alinare din circumstanțele din prezent, dar omul vorbea despre prezent și eternitate. Și era o ofertă din Biblie, iar Omul Isus Hristos era incredibil și mă întrebam de ce nu mai auzisem despre asta înainte. La urma urmei, fusesem la biserică înainte și frecventasem școala duminicală (până am fost dat afară de acolo!), deci de ce acum, de ce în momentul acela, de ce, de ce?

Într-o sâmbătă seara avea loc o slujbă specială în oraș. Era o slujbă de evanghelizare și închiriaseră o sală de teatru, deoarece biserica ajunsese atât de populară și devenise prea mare pentru clădirea pe care o avea. Ne-am dus soția mea, doi prieteni și eu. În seara aceea, mesajul a fost plin de putere și a avut un impact puternic asupra mea. Am auzit despre nevoia de a mă îndepărta de tot ce era greșit în viața mea, că Isus Hristos mă aștepta – pe mine! – să mă predau Lui, că trebuia să mă pocăiesc de toate fărădelegile și să am o relație de dragoste permanentă cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Era fără plată și era pentru mine.

Predicatorul a făcut o chemare, iar oamenii au fost invitați să vină pe intervalul dintre scaune și să îngenuncheze în față pentru rugăciune și o schimbare a vieții. Locul era aglomerat, atmosfera intensă, era ceva acolo ce nu puteam înțelege, dar dacă Dumnezeu era la lucru, cine eram eu ca să-L refuz? Trupul îmi tremura, mă cutremuram și îmi amintesc că i-am murmurat soției mele: „Trebuie să cobor, vii?” A spus că nu și, înainte de a realiza ce se întâmpla, m-am întors și am mers pe intervalul în pantă dintre scaune până în față. Un bărbat mi-a zâmbit și m-a invitat să îngenunchez. S-a rugat peste mine și pentru mine. Am spus „amin” ca și cum niciodată înainte nu aș fi spus-o din convingere. Am știut că mi se întâmplase ceva. Am simțit o schimbare, nu era doar emoția, nu erau doar lacrimile, era o libertate, un sentiment și un avânt al noutății. Încă tremurând, m-am întors pe interval și m-am alăturat soției și prietenilor mei.

Ei m-au îmbrățișat, iar acela a fost unul din cele mai mărețe momente ale vieții mele. În trei săptămâni, soția mea văzuse deja o asemenea schimbare în mine, încât a dorit să-și predea și ea viața lui Hristos, ceea ce a și făcut în noua clădire a bisericii. A fost unul din cele mai minunate momente din viața noastră împreună. După o lună, ne-am îmbarcat pe o navă cu destinația Anglia. Pierdusem tot ce luasem cu noi, dar dobândisem mântuirea.

Îmi dau seama că vă gândiți, ei bine, dacă a devenit creștin și a fost o experiență care i-a schimbat viața, de ce au continuat acele sentimente? Tot ce vă pot spune este că, dacă nu aș fi devenit creștin, dorințele m-ar fi luat în stăpânire mai devreme și mi-aș fi distrus viața și căsnicia. Nu există îndoială în mintea mea că aș fi fost deja divorțat, aș fi pierdut tot ce îmi era drag în termeni de familie și aș fi fost o persoană singuratică, disperată. Hristos m-a ținut strâns de ai mei.

Dar, chiar fiind creștin, diacon în biserică, lider de tineret și un membru dedicat, implicat în multe evenimente din biserică, Diavolul nu era departe de mine. Cunoștea care era pentru mine călcâiul lui Ahile. Știa când să atace. De ce am cedat atunci și am cumpărat acea rochie de cealaltă parte a oceanului? Ce m-a constrâns? A fost un moment de slăbiciune. Diavolul a profitat de oportunitate, iar eu am cedat. Vroia să mă vadă împlinindu-mi dorințele reprimate în ultimii cincizeci de ani. Totul a venit atât de repede, ca un val de maree, într-un moment nu era nimic, în următorul, o maree uriașă, cât un munte, de emoții și dorințe înăbușite, de emoții incontrolabile; fata dinăuntru, reprimată în toți acei ani, se năștea. Chinul dinăuntru s-a revărsat în afară, iar viața a devenit un montagne russe.

Familia mea era evident preocupată. Vedeau schimbările. Pierdusem în greutate, sprâncenele îmi erau pensate, tabletele pe care le luam făcuseră să-mi crească sâni mici, iar unghiile îmi erau frumos tăiate și cu manechiura făcută, și mai erau și altele. Soția mea ura asta. Fiul meu macho, lucrător dur la un sit arheologic, mi-a vorbit cu lacrimi în ochi, urând ceea ce devenisem și disperat să mă ajute. Fiica mea îl iubea pe cel care fusesem în trecut, nu noua creatură care devenisem. În câteva zile, situația devenise deja critică.

Soția mea vorbise cu pastorul nostru (un bun prieten, care îmi cunoștea povestea), care a trecut pe la noi. Mi-a spus lucruri de bun simț; în livingul nostru, mi-a spus fără echivoc ce îi făceam familiei mele, iar eu am râs. Nu a fost un râset normal. A fost un râset sinistru. Am simțit cum o răceală cobora peste mine, știam ce era, iar după aceea ei mi-au spus că l-au auzit pe Diavol în acel râset. Mă luase în stăpânire, eram dependent de obsesia mea, eram orb la adevăr și consecințe, totul se reducea la mine, la mine, la mine. Știam că trebuia să iau o decizie uriașă, fie să cedez fetei dinăuntru, fie să pierd lucrurile la care lucrasem atât de mult în toți acei ani. Bătălia s-a dezlănțuit. Eram epuizat, nu eram în stare să controlez lupta, iar lucruri mai puternice decât mine erau la lucru. Forțe mai adânci și mai întunecate și mai inflamatoare urlau încoace și încolo pe câmpul de luptă care devenise întreaga mea ființă, trupul, mintea și sufletul meu.

În următoarele zile am fost nevoit să înfrunt realitatea. Soția mea iubitoare, cu care eram căsătorit de aproape treizeci de ani, era pregătită să mă scoată din căminul familiei; trebuia să aleg între ea, familie și dorințele mele atât de profunde. Iureșul năvalnic al emoțiilor mă împingea înainte și înapoi. Ceva trebuia făcut, dar ce? Eram destul de curajos pentru a mă schimba? Merita? Cum rămânea cu femeia ascunsă dinăuntru? Îmi iubeam soția și copiii și le dăruisem tot ce putusem. Eram foarte apropiați și însemnau totul pentru mine, dar și ea însemna totul pentru mine. Durerea pe care o simțeam în trup și minte creștea. Afacerea mea suferea, îi făcusem nefericiți pe cei pe care îi iubeam, iar singura fericire pe care o aveam era să știu că femeia dinăuntru vroia să fie liberă.

Trebuia să fac ceva și încă repede. Aveam numai o zi sau cam așa ceva înainte de a fi nevoit să mă mut, deoarece familia nu mai putea suporta enorma încordare. Le afecta viețile în moduri pe care eu nu le puteam vedea, nici înțelege. Eram atât de obsedat de mine însumi, încât nimic altceva nu conta.

L-am sunat pe pastor și am cerut să-i fac o vizită la birou. Soția și fiica mea au venit și ele. Le-am spus că luasem o decizie. Eram gata să mă tăgăduiesc pe mine însumi, să mă lepăd de dorințele mele și să mă pocăiesc, să-I dau înapoi unui Dumnezeu generos și iubitor toate păcatele și gândurile mele și să părăsesc tot ce exercita o strânsoare atât de puternică asupra mea. Pastorul mi-a dat mult de furcă. Vroia asigurări că nu mă jucam doar, că eram sincer și doritor să o fac. A spus că nu avea să se roage pentru mine până nu mă decideam cu adevărat să mă schimb.

M-am gândit îndelung. O luptă se dezlănțuise înăuntrul meu, o luptă se ducea în mintea mea, lucruri neînțelese urlau în mine, vroiam să îndrept lucrurile cu Dumnezeu, vroiam un nou început, dar cum puteam să îi dau ei drumul? Eram complet distrus și am spus cu glas tare: „Da, vreau să mă schimb, trebuie să o fac acum. Te rog, roagă-te pentru mine, pune-ți mâinile peste mine, ajută-mă acum! Acum ori niciodată.” A văzut că mă gândisem bine la problema mea, care numai acum realizez că era de natură demonică. Cu ochii în lacrimi, am îngenuncheat pe podeaua biroului, mă înecam, forțele îmi spuneau să nu o fac, să plec de acolo; libertatea de a fi femeie mă aștepta, la urma urmei, progresasem atât de mult. Am ripostat, am strigat, m-am pocăit, am mustrat ce se întâmplase în viața mea. Încăperea se clătina, lupta se dezlănțuia cu furie, apoi, când el și-a pus mâinile peste mine, am simțit o eliberare, o schimbare. Tremuram, soția mea și fiica mea erau în lacrimi și le-am cerut forțelor care mă conduceau să plece, astfel încât Hristos să domnească din nou pe deplin și pentru totdeauna.

Nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat. Cine o face când se află în luptă? Îmi amintesc că pastorul m-a uns cu ulei și că uleiul se scurgea în jos pe capul și hainele mele. Rugăciunile s-au domolit. Eram o epavă.

Povestea mea se apropie de sfârșit. Toate acestea s-au întâmplat cu optsprezece luni în urmă. Am părăsit biroul și, cu toate că soția și fiica mea erau sceptice (deoarece mă mai văzuseră înșelându-le așteptările), știam că eram schimbat. Nu mă mai puteam aștepta vreodată să mă bucur de încredere din partea lor, precum mă bucurasem înainte, și trebuia să trăiesc cu asta. Le-am dat geamantanele cu rochii, îmbrăcăminte, machiaj etc. S-au simțit dezgustate și să o fac a fost important pentru mine. Trebuia să scap de tot ce mă ținuse captiv. S-au debarasat de lucrurile acelea.

Am încetat să-mi fac manichiura și mi-am tăiat unghiile scurt, mi-am lăsat o barbă scurtă. Mi-am aruncat tabletele și am renunțat la orice avea de-a face cu dorințele mele. I-am cerut pastorului un verset la care să mă uit în fiecare zi, bucurându-mă de noua mea libertate ca bărbat, tată și soț. Am pus o bucată de hârtie cu versetele încurajatoare lângă pat, versete pe care le citeam în fiecare dimineață când mă sculam din pat. Știam că femeia dinăuntru era moartă. Puterea lui Hristos o distrusese și distrusese și tot ce simboliza ea.

Optsprezece luni mai târziu, Diavolul încă încearcă să mă convingă, dar știe că nu voi mai păși pe calea din trecut, deoarece consecințele asupra familiei mele ar fi imense. Dau socoteală față de câțiva oameni și mă bucur de masculinitatea mea. Consecințele păcatului sunt îngrozitoare. Păcatul aproape că a distrus familia mea și viața individuală a membrilor familiei mele, afacerea mea, pe unii din familia bisericii mele, pe prietenii mei și pe mine. Țelurile mele personale ar fi distrus un număr incalculabil de vieți. Am fost orb la asta. Cum Îl laud și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea și răbdarea Lui față de mine! El m-a adus înapoi și Îi sunt atât de recunoscător! Viața are sens și este din nou plină de culoare. Familia mea înflorește, iar lucrurile care mă înconjoară sunt desăvârșite. Sunt foarte norocos.

Ai avut o experiență similară? Povestea ta a fost diferită de a mea? Am izbândit fiindcă cei care m-au iubit au rămas lângă mine. Celor care m-au consiliat le-a păsat de mine și mi-au arătat o soluție. Dumnezeu, Tatăl meu, a vrut să îndrept lucrurile cu El. Dar una peste alta, a trebuit să fiu dornic să mă schimb, iar aceasta a reprezentat partea cea mai dificilă. Dar odată ce m-am decis, iar lupta a fost dusă și câștigată, nimic nu s-a putut compara cu libertatea și eliberarea din strânsoarea Diavolului și cu minunata realitate de a mă bucura din nou de viață și familie.

Îți mulțumesc că ai citit această poveste foarte lungă. Este povestea mea și este foarte specială pentru mine. Sper să te ajute și pe tine. Întotdeauna există speranță. Dacă ești creștin și te-ai poticnit, Dumnezeu te vrea înapoi; relațiile pot fi reparate, ceasul nu poate fi dat înapoi, dar tu te poți întoarce înapoi. Tu ești cheia.

„Noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:12-13)

Alegerea este a ta. Te încurajez să te întorci și să lupți din greu și vei trăi.

[Sam’s Story. Copyright © 2011 Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

de Richard

Toți ne aflăm în călătoria descoperii de sine. Pentru mine, călătoria a implicat o perioadă de travestire și de găsire a alinării în dragostea profundă a lui Dumnezeu.

Când a început totul? Îmi amintesc cum mi-am pictat fața cu acuarele și i-am deschis ușa din spate celui mai bun prieten al meu, probabil că aveam cam opt ani pe atunci. El nu a zis nimic – probabil nu a observat. Îmi amintesc de un carnaval al cercetașilor, cu cavaleri din vechime, iar ceea ce purtam noi arăta ca o rochie – am purtat-o iar și iar acasă și îmi dădea sentimentul că era o rochie adevărată. Apoi au venit anii în care am purtat îmbrăcămintea din dulapul mamei mele, pe care o purtase când era tânără și pe care nu o mai purta, și îmbrăcăminte pe care o primise de la alții.

Îmi amintesc anii în care încercam să creez silueta unei fete cu ajutorul a numeroase perechi de pantaloni și cum mă acopeream cu ciorapi și colanți pe sub lenjeria de corp. În anii ’60 erau creați pentru a face să pari, destul de credibil, că ai curbele potrivite. Să petrec timp creându-mă, inventându-mă, machiindu-mă și transformându-mă în fată un timp oricât de scurt a devenit o adicție pentru mine. Numai pentru mine. O singură dată m-am aventurat afară în grădină, dar nu am fost niciodată văzut de alții. Evitam cu seriozitate rugămintea de a mă costuma ca fată în piese de teatru, dar în secret gândeam că m-aș fi descurcat mai bine decât cei care interpretau rolurile.

Simțeam întotdeauna o emoție puternică datorită riscului de a fi descoperit, ascunzându-mă frenetic în toaletă dacă mama venea acasă devreme și strecurând pe rând hainele la locul lor. Pentru mine, plăcerea pe care o simțeam când mă travesteam a ajuns să fie însoțită de sentimente sexuale odată cu trecerea anilor adolescenței, întărindu-mi dorința și satisfacția. Cum ar fi fost să fiu fată? Relația mea cu fetele reale nu erau deloc de succes. Eram băiat – dar confuz și căutând alinare în interiorul meu?

Cum a început? „Dacă ai fi fost fată, ți-am fi pus numele Helen”, mi-a spus mama. Pierduse o fiică la vârsta de patru ani, sora mea vitregă – cumva, am încercat să înlocuiesc acea fiică, în efortul de a o face pe mama să mă iubească și să nu mă pedepsească fizic, așa cum făcea. Tata era tăcut și spunea puține, în special când era prost dispus, după o ceartă cu mama.

Mama m-a întrebat odată: „Pot să te întreb ceva personal?” Am spus „nu”. Poate că știa? Speram că nimeni nu știa! Era secretul meu interior, rușinea mea interioară. Îmi amintesc cum mă îngrijoram în anii adolescenței că, dacă aș fi băut un pahar, mi-aș fi dezvăluit secretul – nu s-a întâmplat. Când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani, hainele au dispărut – nu mi-am luat niciuna la mine. Obișnuiam să împrumut articole de îmbrăcăminte din casele unde am stat, returnându-le întotdeauna fără a fi descoperit. Travestindu-mă întotdeauna în ascuns. Visam să mă costumez și să călătoresc cu mașina, să-mi schimb hainele pe drum. Nu am avut niciodată curajul de a fi văzut și, cu siguranță, nu am ieșit din „dulap” în niciun mod.

Dorințele de a mă costuma în femeie s-au diminuat pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și au părut să ia sfârșit odată ce am format o relație stabilă cu actuala mea soție, înainte de a împlini treizeci de ani. I-am mărturisit despre obiceiul meu din trecut, iar când am început să studiez serios cum să am o credință creștină activă, mi s-a făcut cunoștință cu Misiunea Creștină de Vindecare. I-am mărturisit unui slujitor creștin și, pentru un timp, am simțit că mă confruntam cu teama de Dumnezeu. Părea să fie o eliberare importantă – nu vreau să spun că dorința era cu totul moartă în gândurile mele. Uneori aveam un interes avid pentru departamentele de lenjerie de corp din magazine sau pentru cataloage și pentru îmbrăcămintea veche, pusă deoparte pentru vânzare în scopuri caritabile. Dar m-am împotrivit impulsului de a purta îmbrăcăminte feminină, adaptându-mi numai ocazional, într-un oarecare fel, ținutele masculine.

De-a lungul multor ani, și am acum aproape șaizeci de ani, rușinea mi-a întunecat personalitatea adânc, înăuntrul meu. După ce mi s-a slujit de numeroase ori prin rugăciune creștină, am ajuns să fiu de acord că Dumnezeu mă acceptă și nu mă condamnă. Când am devenit conștient de dragostea profundă a lui Isus pentru mine, am putut să dau drumul durerii dinăuntru. Durerea dragostei neîmplinite din partea mamei și încercarea de a dobândi dragoste printr-un sine fals creat. Am realizat cât de mult vroia Tatăl ceresc să-mi arate „dragostea tatălui” pe care, în mod clar, nu o primisem de la tatăl meu. Acum știu că sunt un fiu adoptat – inima mea de orfan este pe cale să fie vindecată.

Există momente când uit de dragostea și acceptarea de care am parte, când mintea mea încearcă să deruleze vechea înregistrare. Dușmanul vrea să mă simt lipsit de valoare, în afara speranței, rușinat, iar când ești implicat în slujirea creștină așa cum sunt eu, aceasta nu reprezintă o cale de urmat. Deci încerc să-mi îndrept gândurile către ce este bun și onorabil, și adevărat. La un moment dat, Dumnezeul Cel viu apare pe neașteptate din nou – când Îl găsesc sau, mai degrabă, când mă găsește El pe mine. Mă simt restaurat, știind că numai în Isus sunt pe deplin liber, după cum spune imnul: „Harul Lui m-a adus în siguranță până acum și harul mă va conduce acasă.”

Dacă ai credința creștină, poți să ai parte dragostea Tatălui. Dacă nu o ai, mă rog realmente să fii ajutat pentru a o găsi. Mă aflu încă în călătoria de găsirea a sinelui propriu – anii mei de început chiar au încurcat lucrurile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria. Faptul de a ști că ești iubit te poate aduce într-un loc al libertății și speranței vii și îndepărtează anii bântuiți de rușine. Dumnezeu să te binecuvânteze în călătoria ta!

Richard

[Richard, Finding Comfort – A Testimony About Crossdressing. Copyright © 2011 Keith Tiller. Tradus şi publicat cu permisiune. Richard este slujitor creștin în Regatul Unit. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

de Jeff Shapiro

Walt Heyer

Walt Heyer, un fost transsexual care s-a luptat în trecut cu identitatea de gen, a trăit sub numele de Laura timp de opt ani, înainte ca, spune el, Dumnezeu să îl ajute să fie liber de problemele de identitate.

Walt Heyer spune că nimeni nu-şi poate schimba cu adevărat genul. El ar trebuie să ştie fiindcă a încercat.

Când avea doar cinci ani, bunica lui Heyer a început să-l îmbrace ca pe o fetiţă şi i-a făcut chiar și o rochiță. Rezultatul a fost un băieţel foarte confuz. „Astăzi privesc acest fapt ca fiind destul de abuziv. Deşi părea foarte nevinovat pe atunci şi poate chiar distractiv, astăzi pot să văd… că a fost într-adevăr abuziv pentru psihicul meu”, a declarat el miercuri pentru The Christian Post.

Dar luptele lui din fragedă copilărie nu s-au sfârşit acolo. Tatăl lui a devenit supărat şi temător din cauza influenţei bunicii lui Heyer asupra lui şi, drept rezultat, a început să-şi trateze fiul diferit. Mama lui era tânără şi imatură – a avut doi băieţi ai ei înainte de vârsta de douăzeci de ani – şi îi disciplina cu asprime. Unchiul lui Heyer a privit situaţia cu bunica lui ca pe o glumă şi l-a molestat sexual pe când era încă foarte mic.

După un timp, Heyer a început să se întrebe dacă ar fi fost tratat mai bine dacă ar fi fost de fapt fată. A încercat să-şi îngroape sentimentele, dar cu cât se detaşa mai mult, cu atât se lăsa mai mult în voia fanteziilor că era fată.

În anii de început ai adolescenţei, fantezia lui a devenit mai puternică. A adoptat numele feminin Andrea West şi a început să se travestească. La vârsta de cincisprezece ani a început, de asemenea, să se informeze despre operaţia de schimbare de sex şi, deşi se lupta împotriva dorinţei de a fi femeie, el spune că acele sentimente erau ca un radio care bâzâia în mintea lui, pe care efectiv nu îl putea închide.

„Deşi nu vroiam să pășesc pe acel drum, se părea că eram deja pe el și că nu îl puteam întrerupe, opri sau schimba”, şi-a amintit el. „Dar nu eram homosexual. Aveam întâlniri cu fete, nu am simţit niciodată dorinţa de a avea relaţii cu bărbaţi, deci din punctul de vedere al sexualităţii am fost întotdeauna heterosexual.”

„Cred că şi acesta este unul dintre… factorii care induc în eroare. Cei mai mulţi oameni consideră că transgenderii sunt homosexuali şi, din experienţa mea… 98 până la 99 de procente dintre cei care mă contactează nu sunt homosexuali… Este efectiv o problemă de identitate de gen, nu o problemă de preferinţă sexuală.”

În mijlocul luptei lui, Heyer s-a căsătorit şi a avut doi copii. A lucrat ca inginer pentru un timp şi a obţinut un succes financiar semnificativ.

„Dar dificultatea cu care mă confruntam era că nu puteam opri gândurile sau sentimentele.” A apelat la alcool pentru a face faţă problemelor, iar în cele din urmă viaţa a ajuns să se năruie în jurul lui.

El şi soţia lui s-au despărţit după șaptesprezece ani de căsătorie, iar el şi-a pierdut slujba când a început transformarea fizică pentru a deveni femeie. A primit implanturi pentru sâni, a luat hormoni, a făcut electroliză pentru a reduce părul de pe faţă şi i s-au îndepărtat organele genitale.

Ca femeie adultă şi-a dat de numele Laura şi a trăit cu acea identitate timp de opt ani. Totuşi, după ce a studiat psihologia, pe când trăia ca femeie, el a realizat în sfârșit că nimeni nu-şi poate schimba cu adevărat genul şi că se amăgea. Mai târziu a aflat şi că suferea de tulburare disociativă şi tulburare de personalitate multiplă, ca rezultat al trecutului care îl bântuia. „Nu te naşti transgender, se întâmplă ceva în copilăria ta care te face să nu vrei să fii cine eşti… Iar astăzi singurul lucru care este… acceptabil din punct de vedere social este să te numeşti transgender”, a spus el.

„Nu cred că este o descriere precisă a situaţiei în care se află oamenii. Ei suferă de o tulburare plină de iluzii, care de fapt va deveni foarte distructivă dacă nu primesc o consiliere psihologică bună sau un ajutor psihiatric bun în timpul întregului proces.”

Heyer spune că pe când trăia ca Laura credea în Hristos, dar făcea eforturi pentru a fi acceptat de biserică. Îşi aminteşte de o biserică pe care a frecventat-o unde a intrat ca femeie, dar pastorul i-a cerut să plece odată ce problemele lui de identitate au ieșit la lumină.

Totuşi, nu toate experienţele lui cu biserica au fost negative. A găsit o biserică ce i-a urat bun venit, chiar cunoscând cu ce se lupta. Pastorul bisericii i-a spus: „Treaba noastră este să te iubim, iar treaba lui Dumnezeu este să te transforme.”

„Ceea ce a făcut biserica pentru mine a făcut posibil să ajung cu adevărat în punctul în care am cerut iertare de la Domnul. Am început să mă rog pentru iertare. Şi am realizat că punctul critic este înţelegerea că Îl poţi accepta pe Isus Hristos, dar este un punct care nu devine real… până nu umbli cu Hristos”, a adăugat el.

„Fiindcă realitatea adevărului că Hristos este viu se vede într-o viaţă transformată. Şi astfel, ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea este că atunci când în sfârşit… am îngenuncheat şi am lucrat la aceste lucruri, la mulţi ani după ce Îl acceptasem pe Hristos – probabil la zece, cincisprezece ani după ce L-am acceptat pe Hristos – am simţit, în sfârşit, că eram destul de zdrobit ca bărbat, așa că am îngenuncheat şi m-am rugat.”

El povestește că într-o zi a avut o viziune, în timp ce se ruga împreună cu psihologul lui. L-a văzut pe Isus că a ridicat un copil mic, o versiune a lui, S-a uitat la el şi i-a zis: „Acum vei fi salvat cu Mine pentru totdeauna.” Din acel moment a simțit Duhul lui Dumnezeu mişcându-Se şi călăuzindu-l în viaţă.

Astăzi Heyer afirmă că nu se mai luptă cu identitatea de gen şi îşi foloseşte mărturia ca să vorbească deschis în sprijinul celor care au lupte similare şi împotriva celor care susţin operaţia de schimbare de sex ca soluţie pentru problemele de identitate de gen.

Un studiu suedez publicat online în februarie 2011 a examinat indivizi care au făcut operaţie de schimbare de sex între 1973 şi 2003 şi a găsit că schimbarea de sex poate să aibă un impact negativ semnificativ asupra individului şi că nu este o soluţie bună la criza identității de gen. „Acest studiu a găsit rate substanţial mai ridicate de mortalitate per ansamblu, deces din cauza unei boli cardiovasculare şi a sinuciderii, tentative de sinucidere şi spitalizări psihiatrice la indivizii transsexuali care au suferit operaţie de schimbare de sex, comparativ cu o populaţie de control sănătoasă”, scriu autorii studiului în concluzia lor. „Aceasta scoate în evidenţă că transsexualii operaţi reprezintă un grup de risc care are nevoie în continuare de tratament psihiatric şi somatic pe termen lung.”

Heyer este fondatorul unor site-uri precum Sex Change Regret şi True Trans Christians şi este autorul câtorva cărţi pe aceeaşi temă, care includ Trading My Sorrows şi Paper Genders, cea mai recentă, publicată în iunie 2011.

El subliniază faptul că operaţia de schimbare de sex este doar o operaţie cosmetică, că este „imposibil din punct de vedere ştiinţific, medical şi chirurgical” ca un bărbat să fie efectiv schimbat în femeie, dar el spune şi că este nevoie ca oamenii să arate compasiune faţă de cei care se luptă cu probleme de identitate de gen.

Astăzi Heyer este din nou căsătorit şi afirmă că a găsit fericirea fiind de genul care l-a creat Dumnezeu să fie.

[Jeff Schapiro, Transsexual Returns to Original Gender After Relationship With Christ. Copyright © 2012 Jeff Schapiro & The Christian Post, INC. Walt Heyer este autorul cărților Trading My Sorrows, Paper Genders: Pulling the Mask Off the Transgender Phenomenon, Perfected with Love, A Transgender’s Faith și Gender, Lies and Suicide: A Whistleblower Speaks Out, Sex Change – It’s Suicide: A Whistleblower Speaks Out, disponibile pe site-ul www.amazon.com. Jeff Schapiro este reporter la Christian Post. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.christianpost.com.]

Pentru o înregistrare video cu Walt Heyer, clic aici.

de Beck

Scris de cineva care ştie prin ce am trecut noi emoţional, spiritual şi fizic

Expunându-mă riscului, am devenit parte a culturii modificării, promovată din plin în societatea occidentală, care a renunţat în mare măsură la convingerile iudeo-creştine în favoarea evoluţiei inspirate de Darwin, a liberalismului secular emergent, a subiectivităţii, toleranţei şi relativităţii. În mod tragic, oamenii au ajuns să creadă că comportamentul cu cei de acelaşi sex şi comportamentul transgender trebuie să fie alternative naturale la sexualitatea umană.

Am ascultat zeci de susţinători şi lobbyişti, ajutaţi de mass-media coruptă, care ne alimentează cu forţa cu perspective părtinitoare, compătimitoare, zugrăvindu-i pe homosexuali şi transgenderi ca victime ale unei societăţi răuvoitoare şi intolerante. Este trist că mulţi, inclusiv eu, i-am crezut pe activişti, pe tovarăşii noștri de aceeaşi vârstă şi mass-media importantă, refuzând să luăm în considerare orice dovadă contrară sau mărturiile.

Am pus la inimă vechea poveste că eram o femeie prizonieră în capcana unui trup de bărbat. Auzisem şi că genul este un concept psihologic, şi că tranziţia către femeie era o călătorie către adevăratul meu sine. Sufletul meu neîmplinit a devenit mistuit de o viziune îndrumată greşit, care modifica înfăţişarea fizică exterioară. Am crezut că aceasta constituia un remediu pentru confuzia mea interioară de gen.

Devenisem orb la minciună şi la consecinţele pe termen lung. Am luat decizii care mi-au schimbat viaţa pe baza unor emoţii contradictorii, variind de la un narcisism egoist la ura de sine.

Mi-am făcut rău nu numai mie, ci şi celor dragi mie şi prietenilor mei. Obsedat de cumpărarea hainelor şi machiajului pentru femei, şi luând hormoni sexuali feminini, făcând electroliză, schimbându-mi numele legal şi identitatea. Am trăit travestit ca femeie tot timpul, mergând la evaluări psihiatrice, iar în final la operaţia de schimbare de sex.

Trist, mulţi transgenderi ajung să realizeze, la fel ca mine, că faptul de a-și trăi viaţa ca aparținând sexul opus are ca rezultat stânjenirea din cauza unui sine autodefinit, tot mai exagerat, împovărător, realmente introvertit, suferind de complexe de inferioritate şi confuzie.

Operaţia mea ulterioară de schimbare de sex a fost iniţial „misiune împlinită”. Călătoria a fost realizată. Totuşi, încet, încet s-a instalat realitatea, atunci când am întâmpinat dificultăţi emoţionale. Eram paralizat psihologic într-o închisoare a fricii şi incapabil să mă adaptez „noului” gen.

Fusesem modificat hormonal şi chirurgical. Din punct de vedere legal, devenisem de sex opus. Totuşi, am început să sufăr de tulburare mintală, fiind împovărat de o vină şi o responsabilitate care păreau imposibil de evitat. Ştiam că nu eram femeie şi mă simțeam ca un impostor contrafăcut, fabricat.

Mă simţeam ca un evadat căutat de poliţie, trăind cu teama continuă de a fi descoperit, trăind cu ruşine, jenă şi umilinţe. M-am trezit la vârsta mijlocie singur, trist şi incapabil să avansez în viaţa personală, incapabil să găsesc o nouă slujbă. Uneori mi-am dorit ca mizeria să se sfârşească.

Unde mergem de aici, acum că ştim că așa ceva nu a fost de la Dumnezeu?

Sentimentele de eşec au constituit pentru mine începutul unei treziri spirituale şi al unei înţelegeri cu privire la sufletul meu etern. Am fost atras de focul şi pucioasa convingătoare ale predicării calviniste. Aveam o mare dorinţă de a cunoaşte adevărul absolut al lui Dumnezeu, indiferent cât de îngrozitor sau constrângător ar fi sunat el pentru mine.

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” (Geneza 1:27)

Mai am încă un citat care mi-a vorbit, Deuteronom 22:5: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.”

Când am continuat să caut, am găsit şi următorul verset: „Cel scopit sau famenul să nu intre în adunarea Domnului.” (Deuteronom 23:1)

Asta este, sunt cuvintele lui Dumnezeu. O săgeată a adevărului divin, pătrunzând în sufletul meu pe cale de a se trezi, cu totul în opoziţie cu „adevărul” perspectivelor omeneşti seculare ale zilelor moderne.

Simțeam că Dumnezeu nu mă va ierta niciodată, dar continuând să citesc Biblia, am găsit un verset la care mă puteam raporta… „Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Matei 19:12) Trecând prin operaţia de schimbare de sex, mă simţeam ca un eunuc, fiind emasculat şi presupunând că înfăptuisem un păcat de neiertat, meritând pe deplin moartea, pedeapsa eternă şi iadul.

Apoi am citit Fapte 8:27-28, 36-39. Eunucul etiopian citea cartea lui Isaia, când un înger al lui Dumnezeu l-a trimis pe Filip să-l convertească, în ceea ce poate fi numit Cel Mai Mare Miracol din Deşert, şi tot cartea lui Isaia a folosit-o Filip, predicându-i eunucului şi conducându-l la Hristos. Circumstanţele acestei convertiri uimitoare ne trezesc admiraţia faţă de providenţa lui Dumnezeu, la fel precum convertirea lui Pavel pe drumul Damascului. În prezent sunt cu cititul la cartea Isaia, ca parte a planului meu de citire a Bibliei.

Am descoperit că Isus Hristos avea planuri pentru mine şi pentru toţi cei care cred. Nu este o vindecare instantanee prin credinţă sau o transformare miraculoasă imediată, ci un proces de centrare pe Dumnezeu, în loc de a rămâne centrat pe sine. Cunoaşterea şi înţelegerea adevărului lui Dumnezeu sunt necesare pentru a înţelege bunăvoinţa şi îndurarea Lui. Ca și faptul de a-mi deschide mintea pentru a accepta că transsexualismul a fost un păcat sexual care s-a luptat împotriva sufletului meu nemuritor, şi de a cere iertare, în loc să mă răzvrătesc împotriva adevărului. Isus a plătit pedeapsa pentru toate păcatele mele pe cruce la Calvar.

Am o inimă deschisă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, ca un păcătos penitent (fiind umil), simţindu-mă plin de remuşcări (exprimând o căinţă sinceră). Mi-am jelit păcatele şi am învăţat cum să dau deoparte mândria, vanitatea, simţămintele, sensibilităţile şi să nu fiu ofensat de niciuna din legile şi poruncile lui Dumnezeu.

Dumnezeu binecuvântează, revelând adevărul absolut, harul şi îndurarea Lui

Dumnezeu m-a binecuvântat să fiu norocos, fiindcă tatăl meu, acum mort, mama mea şi fraţii mei m-au iubit, în ciuda rănirii şi confuziei pe care li le-am provocat.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi mi-a înmuiat inima la Cuvântul Său. Ştiu că dorinţele Lui pentru mine sunt dovezi ale harului şi adevărului Său. Dumnezeu m-a condus după aceea la misiunea Help 4 Families. Help 4 Families este un exemplu minunat al felului în care arată El har şi îndurare prin oamenii Lui. Help 4 Families mi-a oferit oportunitatea să fiu parte a planului lui Dumnezeu de a fi un martor al harului şi îndurării Lui, scriind propriile mele cuvinte, împărtăşind mărturia mea foarte dureroasă, cu lacrimi şi umilinţă. Ei m-au iubit, chiar în starea în care mă aflam.

Mâna lui Dumnezeu m-a călăuzit la o biserică locală fundamentalistă, de modă veche, care crede în Biblie. Cântăm imnuri tradiţionale şi avem învăţături numai din cuvintele lui Dumnezeu. Această biserică nu compromite adevărul Lui. În familia bisericii locale ne pasă unuia de celălalt şi suntem părtaşi la bucuria şi credinţa în Domnul.

În locul căutărilor nesfârşite a sensurilor vieţii, Duhul Adevărului este ancora sufletului meu şi m-a călăuzit să mă concentrez pe viaţa eternă, nu pe existenţa temporară.

Ştiu că într-o zi Domnul va restaura totul aşa cum trebuie și că El le-a dat credincioşilor ca mine o nouă lumină, speranţă şi optimism pentru un viitor foarte strălucitor.

Precum a spus Charles Spurgeon: „Dacă nu primeşti de la El spălarea în sânge, desăvârşită, fără rival nu eşti creştin. Oricare ar fi profesia ta, oricare ar fi experienţa ta, oricare ar fi transformarea ta, orice ai fi încercat sau ai fi realizat, dacă nu ai venit niciodată ca vinovat şi dacă nu ai văzut păcatul tău pus asupra Fiului însângerat al lui Dumnezeu, eşti în obrăznicia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. … Fără credinţă în ispăşire nu poţi avea parte cu Hristos.” (C. H. Spurgeon, Sermons, 16, 220, 223)

Rugăciunea mea este să-L cunoşti pe Isus Hristos ca Mântuitorul tău personal şi dragostea pe care o are El pentru tine.

[Speaking on Post SRS Regret. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru o altă mărturie a lui Beck, clic pe Mărturia lui Becky!

de Kerry

Domnul a făcut o transformare deosebită în inima mea. Aspectul esenţial este că nu am o problemă de identitate de gen, fiindcă ştiu exact cine sunt şi ce sunt. Sunt bărbat, sunt un copil al Dumnezeului Celui viu, sunt soţul, iubitul şi prietenul minunatei mele soţii (Patricia) şi, cel mai important, sunt cine m-a creat Dumnezeu să fiu – şi anume eu. Dacă aş spune orice altceva, ar fi o minciună.

Adevărul este că am fost un fugar. Am trăit ultimii patruzeci de ani sau cam aşa ceva, fiind o insulă pentru mine însumi. Un cântec minunat scris de Bill Deaton (şi înregistrat de Bob Carlisle) exprimă perfect ce am pe inimă. Se numeşte O şansă de care trebuie să profit.

Adânc în inima mea, este o uşă închisă din construcţie.
Cu balamale ruginite de la lacrimile mele, o ţin închisă faţă de toate temerile mele.
Dar mi-ai cerut să dărâm zidul, fără nicio protecție care să mă prindă în cădere.
Este prea târziu să joc cu precauţie, este o şansă de care trebuie să profit.
Deci am ales Dragostea, o Dragoste care ia o inimă atât de rece şi o învaţă să se frângă.
Lacrimi pot să-mi curgă pe drum, dar este o şansă de care trebuie să profit.
Pentru că am văzut dragostea luată în râs, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face.
Deci îmi ascund inima pe un raft, ca să nu o dau nimănui.
Dar mă dezintegrez când aud cuvintele Tale, vindecarea va veni la cei care învaţă.
Schimbarea nu vine la cei care aşteaptă, este o şansă de care trebuie să profit.
Fiindcă adevărata bucurie în trăire se găseşte numai în iertare, iertarea celor care te-au traumatizat – lasă-i să plece, lasă-i să plece!
Acum Tu ceri încrederea mea, care a fost atât de mult abuzată.
Deci Îţi dau sinele meu care se sfărâmă – Este o şansă de care trebuie să profit.

Iată reflecţiile mele.

Ştiu de când eram doar un băieţel că mama mea vroia să mă fi născut fată. Nu-mi amintesc să mă fi îmbrăcat vreodată în haine de fată – presupun că dorinţa era suficientă pentru ea. Tatăl meu muncea foarte din greu şi lucra la orele cele mai ciudate de care am auzit până în ziua de astăzi – o săptămână ziua, o săptămână în schimbul doi, o săptămână în schimbul trei, iar apoi o săptămână în schimburi de câte două zile, două zile în schimbul doi şi o zi în schimbul trei. Şi a făcut asta mai bine de treizeci de ani. Astfel încât era întotdeauna obosit (şi puţin ciudat). Nu încerc să îl scuz. Că nu a apărut la concertele mele de muzică, la (puţinele) mele evenimente atletice sau chiar în ziua nunţii mele, încă mă doare. Părea să aibă întotdeauna timp să joace o partidă de golf sau să asculte un meci de baseball. Dar fiindcă mă născusem la zece ani după fratele meu, am simţit întotdeauna că eram oricum un accident – poate chiar o povară.

Vara (în special după ce mama a fost diagnosticată cu cancer), mă trimiteau la bunici. O adoram pe bunica; dintre toţi oamenii din copilăria mea, vroiam să fiu exact ca ea. Îşi făcea timp pentru toţi – şi poate chiar şi mai important (pentru mine), şi era cea mai bună bucătăreasă de pe faţa pământului! Realizez acum că avea calităţi pe care le vroiam cu disperare. Era o persoană foarte iubitoare; se dădea peste cap ca să fie binevoitoare şi de ajutor. Părea să aibă exact personalitatea pe care ți-o doreai lângă tine. Nu că nu ar fi putut fi dură, dacă trebuia. Credeţi-mă, dacă putea să îi facă faţă bunicului meu, putea să facă faţă oricui!

Pe de altă parte, bunicul era mai degrabă egocentric şi îi plăceau manipulările psihologice. Mă lua la pescuit din când în când, dar ceea ce îi plăcea cel mai mult era să mă sperie de moarte. Una din glumele lui repetate era să se uite fix la mine (puţin nebuneşte) şi să-mi spună că o să ia aparatul de ras cel vechi şi o să-mi taie părul în mijlocul nopţii. Sau că într-o dimineaţă o să mă trezesc atârnând cu picioarele de tavan. Îi producea o mare bucurie să-mi dea untul la masă şi, chiar atunci când îl luam, să-l împingă puţin, iar degetul meu cel mare să ajungă în mijlocul pachetului cu unt. Jocul lui preferat era „mâini fierbinţi” – ştiţi, cel în care îţi pui mâinile deasupra mâinilor celorlalţi jucători (palmă peste palmă) şi încerci să-ţi dai mâinile la o parte înainte ca celălalt jucător să-şi pună mâinile deasupra şi să le lovească pe ale tale. Bunicul avea cele mai rapide mâini din lume, iar când te lovea, nu se juca. De multe ori, mâinile mele erau roşii ca sfecla, fiindcă nu fusesem destul de rapid. Bunica era mereu pe urmele bunicului, ca să-l oprească să mă necăjească, dar bunicul Charley avea un mod ciudat de a se purta.

Cel mai amuzant (poate cel mai trist) lucru este că eu sunt mult mai mult ca bunicul meu, decât ca bunica mea. Dar este adevărat că ceea ce urăşti cel mai mult (şi nu ierţi!) sfârşeşte prin a te modela mai mult decât ţi-ai fi putut imagina vreodată.

Deci, în cazul meu, imaginea despre masculinitate nu a fost cea mai bună, iar imaginea despre feminitate a fost excesiv de glorificată şi falsă. Ceea ce a condus (în cazul meu) la o viaţă distrusă.

Cel mai greu de iertat în tot acest haos sunt, bineînţeles, eu. De ce m-ar plăcea cineva (ca să nu mai zic de ce m-ar iubi)? Dacă ar vedea ce haos am făcut din viaţa mea, m-ar evita ca pe Mary, prima persoană din America diagnosticată cu febră tifoidă. A venit momentul să mă refer la versurile cântecului de mai sus. Dar uimitor, sunt foarte iubit. Domnul a dovedit iar şi iar cât de mult mă iubeşte, la fel şi Patricia. Dacă Domnul mă iubeşte atât de mult, de ce nu m-a protejat când am crescut? Adevărul gol-goluț este că a făcut-o şi o face. Dar fără durere nu există creştere şi, mai important, nu există empatie pentru durerea altora. Adevărul este că Domnul m-a modelat pentru un scop şi, deşi nu înţeleg întotdeauna în ce constă scopul, ştiu că l-a îngăduit fiindcă mă iubeşte. Aceasta nu este doar o platitudine sau o afirmaţie convenabilă. Ştiu că este un adevăr solid în inima mea. Nu a fost o lecţie uşor de învăţat, dar în sfârşit văd că a fost adevărată.

Nu doar atât, dar nu vreau să mai fug de cel care sunt. Mai am multe de învăţat şi de înfruntat – da! Dar să fiu o „insulă pentru mine însumi” este un mod mizerabil de a trăi. Soţia mea şi cu mine începem, în sfârşit, să redescoperim intimitatea, ceea ce este o lucrare în progres. Uneori avem parte de durere, dar avem şi o mare răsplată! Domnul, prin Duhul Sfânt, luminează constant egocentrismul şi egoismul meu. Este un lucru plăcut de văzut? Nu! Dar trebuie să Îi îngădui Duhului Sfânt să Se ocupe cu asprime de ele. Nu vreau să mai conduc eu – am descoperit din experienţă că eşti singur când ajungi în vârf.

Îngăduiţi-mi să menţionez biserica de casă pe care o frecventez. Afirm că sunt creştini aici (inclusiv toţi păstorii) care ştiu despre luptele mele. Aparţin unui cerc de credincioşi care îmi oferă ajutor, ca şi bisericii mele obişnuite, dar nu am un sistem de suport real pentru problemele mele specifice. Adevărul gol-goluț este că aceasta este realitatea de care cei mai mulţi nu vor să ştie. Cea mai mare parte din timp, oricum nu ştiu cum ce răspuns să dea la o problemă ca a mea. Dar Domnul m-a condus la concluzia că ei sunt exact oamenii pe care vrea să-i folosească pentru a Se ocupa de problemele cu care mă confrunt. Încă o dată, nu este vorba despre confuzia de gen, nu am nevoie să fiu convins că Dumnezeu nu a făcut o greşeală făcându-mă bărbat. Este vorba de trăirea vieţii creştine, de ucenicie, de sfinţirea mea pentru scopurile lui Dumnezeu.

Bob, iartă-mă că am ocupat atât de mult spaţiu şi timp! Presupun că am avut, pur şi simplu, nevoie să scriu aceste lucruri şi să vorbesc cu cineva care a trecut (şi trece în continuare) prin procesul schimbării. Ştiu, de asemenea, că aveam nevoie să le aud eu însumi. Îmi pare rău pentru tot gunoiul şi pentru lucrurile dureroase cu care eşti nevoit să te confrunţi pentru a sluji nevoilor altora. La urma urmei, oamenii răniţi rănesc oamenii. Dar sunt permanent binecuvântat şi ajutat de fiecare dată când intru pe site-ul vostru. Misiunea voastră a fost un colac de salvare şi o stâncă pentru mine. M-am rugat şi voi continua să mă rog pentru tine şi Betty.

Dumnezeu să vă binecuvânteze din belşug – întotdeauna!

Kerry :~)

[Kerry, Running From My True Self. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]