Archive for Bărbaţi care se luptă cu transsexualitatea

Povestea lui Sam

Ce o să vă spun este unic. De ce? Fiindcă suntem diferiți unul de celălalt. Suntem diferiți în modul în care trăim, în ceea ce îi privește pe cei dragi ai noștri, în obiceiurile și dorințele noastre. Povestea mea nu va fi ca povestea ta. Poate că vei găsi aspecte fascinante în ceea ce voi spune; poate vor exista părți la care te vei putea raporta. La fel, poate că unele elemente din povestea mea te vor plictisi și vei vrea să sari peste ele. Oricare ar fi alegerea ta, sper că te vei putea identifica oarecum cu mine, că vei înțelege ce mă face să vibrez și cum am învins ceea ce fost cea mai profundă depresie, cel mai întins abis din viața mea. Ești interesat?

Am aproape cincizeci și patru de ani. Cu cincizeci de ani în urmă, îmi amintesc cum intram în șifonerul mare de sub scări din căsuța noastră veche din piatră din Wandsworth, și cum mă uitam prin cutia cu zdrențe. Unele erau pentru curățarea pensulelor tatălui meu, iar altele pentru curățarea motocicletei mici și a motocicletei cu ataș. Ciorapii mamei erau întotdeauna folosiți pentru filtrarea vopselei, deoarece în vremurile acelea vopseaua era zgrunțuroasă și trebuia cernută înainte de a fi folosită. Îmi plăcea cutia cu zdrențe. Erau atâtea lucruri acolo, iar la începutul anilor 1950, cum nu erau multe jucării, obișnuiam să mă costumez și să joc jocuri. Eram copil unic, iar viața îmi era singuratică. Mama lucra întotdeauna în oraș, iar tata era mereu plecat. Trebuia să găsesc lucruri ca să mă amuz.

Ceva m-a făcut să fiu atras mai mult de hainele vechi ale mamei decât de hainele tatei. Tata era un electrician dur. Era mare, vânjos, iar hainele lui erau aspre, potrivite pentru munca lui. Ale mamei erau mai fine, mai moi și îmi dădeau sentimentul potrivit. Era acolo un combinezon lung, negru, pe care obișnuiam să-l port prin casă, și îmi amintesc că mama îmi spunea să-l scot, fiindcă băieții nu poartă așa ceva. Am ascultat-o, dar era ceva ce m-a făcut să mă întorc iar și iar și să-l îmbrac. M-am trezit costumându-mă în hainele ei ori de câte ori aveam oportunitatea. Mi-au spus să nu mă mai costumez, deci am fost nevoit să o fac în secret. Când părinții erau plecați (erau plecați destul de mult), mă duceam la cutia cu zdrențe și îmbrăcam tot ce puteam din hainele mamei. Îmi plăcea să fac paradă cu ele prin casă și, pur și simplu, mă bucuram de fiecare clipă. Nu aveam idee de ce vroiam să o fac; înțelegeam doar plăcerea minunată de a mă costuma.

Cu trecerea anilor, am ajuns să mă duc în dormitorul mamei și să-i îmbrac hainele ori de câte ori aveam oportunitatea. Mă asiguram că părinții erau plecați și verificam dacă plecaseră cu adevărat (privind pe fereastra de sus), simțeam un freamăt minunat în tot trupul și eram atras de șifonierul mamei și de sertarele ei. Totul era prea mare pentru mine (cu toate că era înaltă, avea doar mărimea 12) și mă răsfățam purtând tot ce puteam. Era micul meu secret și mă asiguram că totul era împăturit bine și pus la locul său înainte să vină ei acasă.

Iubeam acea emoție. Uram gândul de a fi prins, dar vroiam să mă asigur că rămâneam îmbrăcat până în ultimul moment. De multe ori aproape că am fost prins, iar inima aproape că mi s-a oprit în piept, în special dacă auzeam cheia în ușa de la parter și eram costumat. Odată, a trebuit să sar în pat complet îmbrăcat, deoarece urcau repede pe scări. Panica și teama erau de nesuportat. Ce avea să spună tata, dacă își vedea fiul îmbrăcat ca o fată? El era uriaș, cu mușchi pe măsură și nu ar fi înțeles. Nici eu nu mă înțelegeam, deci nu aveam nicio explicație pe care să i-o ofer. O escapadă asemănătoare a avut loc când părinții s-au întors acasă devreme într-o seară, iar mama a venit în camera mea și s-a așezat pe patul meu. M-a întrebat dacă m-am uitat prin sertarele ei din dormitor, iar eu, bineînțeles, am negat. A spus că era nesănătos și că trebuia să mă opresc. Știa că fusesem acolo, fiindcă era cea mai pretențioasă dintre femei, iar toată lenjeria de corp și toate hainele ei erau așezate perfect, deci sigur greșisem când pusesem ceva la loc. În lunile care au urmat m-am asigurat că eram mai atent.

Când am ajuns la anii adolescenței, impulsul nu m-a părăsit niciodată. Am fost chiar suficient de curajos să-i spun unui prieten, care a vrut să mă vadă costumat. Am plănuit un moment anume și a venit la mine acasă. Necazul cu băieții care ajung la pubertate este că devin păroși, vocea li se îngroașă, iar bărbieritul devine o necesitate. Uram toate acestea. Nu vroiam să-mi rad părul de pe trupul păros, așa că l-am lăsat păros; încântarea de a purta îmbrăcăminte de femeie era destul de plină de satisfacții. Prietenul meu a venit la mine acasă și am pretins că suntem un băiat cu prietena lui, fără să ne sărutăm sau ceva de genul, doar vorbind și stând așezați. I-am cerut să se întindă peste mine și a făcut-o, iar asta a fost tot ce am făcut. Atât a fost suficient ca să mă satisfacă.

Știam că nu eram homosexual fiindcă îmi plăceau băieții numai când eram îmbrăcat ca fată. La școală eram unul dintre băieți și am intrat deseori în necaz. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, am fost exmatriculat în clasa a douăsprezecea și, privind înapoi, cred că s-a întâmplat din cauză că eram adesea „în fruntea topului”, ca să dovedesc tuturor cât de băiat eram. În interior știam că nu era așa.

Unul dintre colegii de afaceri ai tatălui meu murise de cancer, iar înainte de a muri îi ceruse tatei să aibă grijă de magazinul său. Era un loc mare, în dezordine, plin de obiecte electronice care îi aparțineau și de o groază de lămpi pentru radio (amintiți-vă, era în anii ’60), și mă duceam des acolo pe cont propriu, ca să mă asigur că locul era în siguranță. Am cumpărat niște haine, mai ales lenjerie de corp, pantofi cu tocuri cui și o rochie, și le-am ascuns în magazin. Tânjeam după momentele când puteam să mă duc cu bicicleta acolo ca să verific magazinul pentru tata. Mă costumam și mă plimbam prin magazin, făcând clic cu tocurile cui, plăcându-mi sunetul. Într-o zi, dând colțul înspre strada principală ca să vizitez magazinul, am văzut că cei de la demolări erau înăuntru și începuseră să dărâme pereții clădirii. M-am simțit complet descurajat, lumea mea secretă era demolată și mi-a venit să plâng. Iubeam hainele pentru care făcusem economii, erau întreaga mea lume, iar acum duse erau pentru totdeauna și trebuia să o iau de la început. Unde mă puteam duce ca să simt libertatea și plăcerea?

În următorii ani, acea dorință profundă nu m-a părăsit niciodată. Subiectul homosexualității era tabu și nu era niciodată discutat. În vestiar, băieții îi ridiculizau și îi disprețuiau pe „homo”, iar eu mă alăturam lor. Organizam bande de bătăuși de homosexuali și mulți dintre noi ne strecuram pe islazul comunal căutându-i, gata să le facem rău la modul serios. Așa am dobândit acces. M-am alăturat chiar unei clase de karate și m-am apucat să ridic greutăți, cred că pentru a-i convinge pe alții și, de asemenea, pentru a mă convinge oarecum pe mine însumi, deoarece credeam că eram puțin ciudat și neobișnuit. Nu era ușor pentru mine să ies în oraș cu colegii, iar dacă treceam pe lângă un magazin de îmbrăcăminte sau pe lângă un magazin de îmbrăcăminte de damă, îmi doream să zăbovesc și să visez. Să-mi păstrez secretul în siguranță era o luptă constantă pentru mine.

Îmi plăceau fetele și vroiam să fiu cu ele, dar fiind crescut ca băiat și nevând surori, nu eram sigur ce să spun și ce să fac. Primele mele întâlniri cu fete au fost cam dezastruoase. Am încercat să fiu macho, dar bănuiesc că latura mea feminină a ieșit prea mult la iveală și nu am fost nici destul de aspru, nici destul de dur pentru primele mele prietene. Am preferat să ies în oraș cu colegii de care eram apropiat, deoarece mă simțeam confortabil cu ei și nu eram nevoit să mă prefac prea mult.

Un anumit prieten al meu căuta mereu să facă probleme și am intrat în multe necazuri. La amândoi ne plăceau glumele practice, ceea ce a dus la exmatricularea mea. Eram printre cei mai buni din an la școală și aveam perspective bune. Vroiam să merg la universitate și să lucrez la Muzeul Britanic ca paleontolog (ocupându-mă de studierea fosilelor). Totuși, într-o zi am trimis toți elevii din clasele a zecea la director (o sută de douăzeci de băieți); el se săturase de șotiile mele și mi s-a cerut să plec. M-am alăturat unei afaceri financiare în partea centrală a Londrei și am realizat că eram deja adult. Nu mă mai puteam costuma în fată, dar vroiam să devin femeie.

Locuiam acasă și nu puteam păstra îmbrăcăminte pentru femei acolo, deoarece părinții ar fi înnebunit și nu ar fi înțeles. Obișnuiam să cumpăr articole de îmbrăcăminte și să le păstrez în mașină sau să le ascund în locuri cunoscute numai de mine. Nu era nimic sexual în travestirea mea. Ea era doar un rezultat natural, credeam eu, al adevăratei mele ființe. Mama mea dorise o fată, dar i s-a născut un băiat. Vroia să mă numească Samantha, așa că am devenit Sam. Medicul îi spusese că voi fi fată, deci l-a crezut și a tricotat haine roz pentru mine, iar camera mea era roz. Cred că am fost o dezamăgire pentru ea, dar nu ar recunoaște asta niciodată. Deseori mă întreb dacă a vrut să fiu fată. Ar face o diferență?

Timpul a trecut. Întâlnisem o fată minunată, căreia îi plăcea umorul meu și înfățișarea mea arătoasă (din vremea aceea!) și, deși i-am spus câte ceva despre ființa mea secretă, a crezut că era o fază și că o voi depăși. Continentul Asia exercitase dintotdeauna o fascinație asupra mea și am decis să mă duc în Coreea de Sud. Asta a tulburat-o, dar decizia mea era luată. Am plecat în ianuarie 1970 și am zburat cu avionul până la Seul. Nu pusesem la socoteală apăsarea uriașă a singurătății, deși libertatea era minunată. Am primit o slujbă la o bancă din oraș și un apartament frumos. Nu mă mai oprea nimeni să dau curs vieții mele secrete. Puteam să cumpăr ce doream și să mă costumez oricând aveam ocazia. Am devenit mai îndrăzneț și m-am aventurat, cutreierând prin oraș cât de departe cutezam, cel mai adesea noaptea și cu o eșarfă pe cap, deoarece nu aveam perucă. Mi-am făcut o mulțime de prieteni la lucru, dar am păstrat secretul pentru mine și nu l-am dezvăluit nimănui. Am petrecut optsprezece luni în Coreea, după care am decis că vroiam să văd din nou Regatul Unit, așa că m-am întors cu o barcă, ceea ce mi-a luat mult timp, și am împărțit cabina cu trei australieni duri, deci nu am avut nicio șansă să îmbrac hainele mele preferate! Erau bărbați duri și trebuia să fiu la fel ca ei!

Întorcându-mă în Regatul Unit, am primit o slujbă și am devenit stabil. M-am căsătorit cu fata pe care o lăsasem în urmă, iar dorințele mi s-au domolit un timp, deși mintea îmi era mereu activă și aproape că mă gândeam la mine însumi numai ca la o femeie, iar când visam la asta, eram întotdeauna femeie.

Existau atât de multe întrebări pe care mi le tot puneam. Am realizat că nu eram „normal”, dar pe atunci știam deja că probabil și alți oameni, bărbați sau femei, își aveau secretele lor și că cei mai mulți au propria lor lume a fanteziei. La mine era diferit, vroiam să dau viață fanteziei. În fiecare zi mă confruntam cu emoțiile interioare, cu influența dorințelor feminine, încercând să duc o viață stabilă acasă și la lucru. Lupta constantă din interior mă secătuia de puteri, totuși de-a lungul anilor, pur și simplu, i-am făcut față. Un alt lucru dificil pentru mine era faptul că femeile erau prezente în jurul meu, în tren, pe stradă, în magazine, pretutindeni. Mă uitam la ele și eram critic sau apreciativ cu privire la felul în care erau îmbrăcate.

Lucrurile mici constituiau declanșatori pentru mine. Unghii cu formă frumoasă, pantofi fără vârf cu dresuri/colanți bine asortați, păr frumos. Testosteronul meu era la lucru și încet, încet, începusem să-mi pierd părul. Când vedeam femei cu un păr frumos, mă simțeam rănit și, în același timp, gelos. Părea atât de nedrept. Femeile arătau atât de frumos, atât de încântător și, pur și simplu, mi-ar fi plăcut să fiu femeie și nu puteam. Nu era o surpriză pentru mine că atunci când întrebam o femeie dacă ar vrea să „revină” ca femeie sau ca bărbat, aproape întotdeauna spunea ca femeie. Unele au spus că le-ar plăcea să fie un tip o zi sau două, dar preferau să fie femei. În ceea ce îi privește pe bărbați, deseori 25% dintre ei spuneau că le-ar plăcea să încerce să fie femeie. Suspectez că ar fi putut fi mai mulți, dar că stigmatizarea bărbaților pentru orice ar fi feminin în viața și mintea lor îi împiedica să o spună. Era atât de greu să fiu înconjurat de lucruri feminine zi de zi, iar toate acele semnale își găsiseră adăpost în mine.

Aveam trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Doi băieți cărora le puteam face față, învățându-i fotbal în grădină, să joace jocuri și să facă lucruri de care se bucură băieții, jocuri de tip aventură și să se murdărească ori de câte ori este posibil. Lucruri pe care le înțelesesem în copilărie. Când s-a născut fiica noastră, m-am simțit panicat, fiindcă nu prea aveam idee cum să cresc o fată și ce să fac cu ea. Soția mea, fiind asistentă medicală, a fost uimitoare și m-a învățat multe. Fiica noastră era o bucurie pentru noi și îmi plăcea să-i cumpăr păpuși și să-i fac gusturile, deși am încercat să nu o răsfățăm, fiindcă era prima fată printre rudele mele de mulți ani! Îmi era teamă că, atunci când va crește și va deveni femeie, nu voi face față să o văd devenind o persoană frumoasă (cum și este acum!), având propriile mele dorințe de a fi femeie în interior. Nu am vrut să rănesc pe nimeni și speram, în taină, tăcut, că într-o zi dorințele se vor estompa, atunci când voi înainta în vârstă și, speram eu, aveam să devin mai înțelept.

Îmi începusem propria afacere cu câtva timp în urmă. Era internațională și aveam oportunitatea de a călători mai mult. La început m-am bucurat doar să călătoresc, să văd locuri noi și să am parte de priveliști noi și sunete noi. Pe atunci, aveam cincizeci și unu de ani, iar călătoriile mele peste ocean înmulțindu-se, aveam o dorință puternică de a mă costuma. Rezistasem un timp îndelungat, iar lupta pe care o duceam era dură și singuratică. Apoi, într-o zi când mă aflam de cealaltă parte a oceanului, pe când mă plimbam singur pe drumul către piață, am văzut o rochie frumoasă, verde, fabricată pe plan local. Înainte de a realiza ce făceam, am cumpărat-o. M-am întors rapid în camera mea și am încercat-o. A fost ca și cum m-ar fi lovit o avalanșă și m-am simțit presat să-mi cumpăr și alte lucruri pentru femei. Am ieșit în oraș și am cumpărat alte câteva lucruri, în principal îmbrăcăminte și accesorii. Am rămas în cameră un timp îndelungat, m-am costumat și m-am privit în oglindă. A fost ca și cum adevărata mea ființă ieșise în sfârșit la suprafață. Acesta eram eu; vroiam să fiu așa tot timpul.

În următorul an, fiindcă am călătorit tot mai mult, mi-am luat o cantitate impresionantă de haine și accesorii noi cu mine. Mă costumam în camerele de hotel. Am cumpărat machiaj special, care să-mi ascundă urmele de barbă, de la un magazin de travestiți din Londra și aveam o perucă frumoasă și scumpă. Îmi plăcea să aleg machiajul și să petrec timp hotărând ce să port și cum să fac ca totul să se asorteze sau să se potrivească. Mă plimbam costumat în preajma hotelurilor și credeam că mă voi potrivi în decor. Nu am avut parte de priviri întrebătoare, iar asta m-a încurajat. Odată întors acasă, am început să merg la un salon de înfrumusețare și am fost epilat cu ceară din cap până în picioare. Terapeuții de la salon au acceptat, deoarece societatea devenise foarte liberală în modul său de gândire, iar homosexualii și travestiții erau acceptați deschis în societate și aveau dintr-odată drepturi. M-am dus chiar la un centru pentru travestiți din Londra pentru lecții de machiaj, unde purtam haine frumoase de zi cu zi pentru femei. M-am urcat în metrou și îmi amintesc că îmi etalam cu mândrie brățara de aur de la gleznă. Mersesem atât de departe. Atât de departe încât nu puteam da înapoi, eram ca fermecat și m-am convins cu ușurință pe mine însumi că eram cu adevărat femeie și arătam ca atare. Acceptabilitatea în locurile publice însemna totul pentru mine. Eram prins în capcană în trupul meu îngrozitor, iar femeia dinăuntru țipa ca să iasă de acolo. Mă durea.

Familia mea a văzut schimbarea. Soția mea ura ce devenisem și ce făceam. Mi-am asumat și mai multe riscuri. Eram în propria mea lume, iar femeia dinăuntru îmi controla viața și gândirea. Vroiam să merg la cluburi de travestiți/homosexuali pentru a mă asocia cu alții ca mine, ca să putem vorbi și să ne înțelegem unul pe celălalt. Aveam nevoie de companie. Familia nu mă înțelegea; nu puteau să realizeze că persoana dinăntru era cea reală, de ce nu puteau vedea asta? De ce nu înțelegeau? Era atât de simplu! Adevăratul meu sine era pe cale să apară într-un nou rol. Plănuiam să mă mut într-un apartament închiriat, unde să-mi trăiesc noua viață. Ei mă rețineau. Chiar am contactat pe cineva pe intermet care era travestit. Aveam nevoie de acest nou tip de companie. Aveam nevoie de simpatie și înțelegere. Să scap de stilul de viață masculin era la îndemâna mea. Planurile erau făcute, iar în curând adevărata persoană care eram înăuntru, speram eu, avea să fie și în exterior. De-abia așteptam.

Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, este nevoie să vă duc înapoi în anul 1975. Ne-am căsătorit în 1974, iar eu locuisem de cealaltă parte a oceanului optsprezece luni, începând din 1970. Anglia trecea printr-o perioadă dificilă, ziua de lucru era de trei zile, minerii și alții erau în grevă, sindicatele cereau țării o mulțime de bani, iar lucrurile păreau sumbre. Am convins-o pe tânăra mea mireasă să emigreze cu mine. I-am povestit despre stilul de viață minunat de acolo, despre răsăritul de soare și oportunitățile utopice. Am părăsit Regatul Unit în 1975.

Un vechi prieten de școală și soția lui ne-au întâlnit și ne-au luat prin surprindere. Îl cunoșteam din anii de școală, dar nu eram apropiați. Ne înțelegeam de minune acum, iar toți patru ne bucuram unul de compania celuilalt. Apoi lucrurile au mers prost pentru mine și soția mea. Ne-am pierdut economiile, încercând să cumpărăm o casă. Slujbele noastre nu erau ce ne așteptasem. Soția mea era gravidă cu un copil neplanificat. Ne lovise dezastru după dezastru. Nu știam ce să facem sau cum să facem față. Prietenul meu vorbise cu mine despre creștinism, dar eu îl ridiculizasem. A încercat să ne ducă la biserica lui, dar i-am spus că vroiam să ne îmbunătățim viața, nu să ne-o înrăutățim. În timp ce viața noastră mergea în jos, iar noi ajunsesem foarte jos, el ne-a cerut din nou să mergem la biserica lui și, cu foarte mare reticență, am fost de acord să mergem.

Biserica lui era una dintre primele din Africa unde negrii, mulatrii și albii se puteau întâlni și asocia. De obicei erau segregați. Predicatorul a vorbit despre un Mântuitor iubitor, Cineva care putea să ajute în cele mai îngrozitoare circumstanțe, un prieten pentru totdeauna. Cineva care putea să ierte tot ce făcusem greșit și care putea să ne schimbe. A fost ca și cum îmi vorbea numai mie. M-am întrebat dacă se postase acolo doar ca să-mi vorbească mie. Dar, odată cu trecerea săptămânilor, am devenit fascinat și am dorit să aud mai multe. Da, aveam nevoie de o oarecare alinare din circumstanțele din prezent, dar omul vorbea despre prezent și eternitate. Și era o ofertă din Biblie, iar Omul Isus Cristos era incredibil, și mă întrebam de ce nu mai auzisem despre asta înainte. La urma urmei, fusesem la biserică înainte și frecventasem școala duminicală (până am fost dat afară de acolo!), deci de ce acum, de ce în momentul acela, de ce, de ce?

Într-o sâmbătă seara avea loc o slujbă specială în oraș. Era o slujbă de evanghelizare și închiriaseră o sală de teatru, deoarece biserica ajunsese atât de populară și devenise prea mare pentru clădirea pe care o avea. Ne-am dus soția mea, doi prieteni și eu. În seara aceea, mesajul a fost plin de putere și m-a lovit cu putere. Am auzit despre nevoia de a mă îndepărta de tot ce era greșit în viața mea, că Isus Cristos mă aștepta, PE MINE!, să mă predau Lui, că trebuia să mă pocăiesc de toate fărădelegile și să am o relație de dragoste permanentă cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Era gratuit și era pentru mine. Predicatorul a făcut o chemare, iar oamenii au fost invitați să vină pe intervalul dintre scaune și să îngenuncheze în față pentru rugăciune și o schimbare a vieții. Locul era aglomerat, atmosfera intensă, era ceva în acel loc ce nu puteam înțelege, dar dacă Dumnezeu era la lucru, cine eram eu ca să-L refuz? Corpul îmi tremura, eu mă cutremuram și îmi amintesc că i-am murmurat soției mele cuvintele: „Trebuie să cobor, vii?” A spus că nu și înainte de a realiza ce se întâmpla, m-am întors și am mers pe intervalul în pantă dintre scaune până în față. Un bărbat mi-a zâmbit și m-a invitat să îngenunchez. S-a rugat peste mine și pentru mine. Am spus AMIN ca și cum niciodată înainte nu aș fi spus-o din convingere. Am știut că mi se întâmplase ceva. Am simțit o schimbare, nu era doar emoția, nu erau doar lacrimile, era o libertate, un sentiment și un avânt al noutății. Încă tremurând, m-am întors pe interval și m-am alăturat soției și prietenilor mei.

Ei m-au îmbrățișat, iar acela a fost unul din cele mai mărețe momente ale vieții mele. În trei săptămâni, soția mea văzuse deja o asemenea schimbare în mine, încât a dorit să-și predea și ea viața lui Cristos, și a făcut-o în noua clădire a bisericii. A fost unul din cele mai minunate momente din viața noastră împreună. După o lună, ne-am îmbarcat pe o navă cu destinația Anglia. Pierdusem tot ce luasem cu noi, dar dobândisem mântuirea.

Îmi dau seama că vă gândiți, ei bine, dacă a devenit creștin și a fost o experiență care i-a schimbat viața, de ce au continuat acele sentimente? Tot ce vă pot spune este că, dacă nu aș fi devenit creștin, dorințele m-ar fi luat în stăpânire mai devreme și mi-aș fi distrus viața și căsnicia. Nu există îndoială în mintea mea că aș fi fost deja divorțat, aș fi pierdut tot ce îmi era drag în termeni de familie și aș fi fost o persoană singuratică, disperată. Cristos m-a ținut strâns de ai mei.

Dar, chiar fiind creștin, diacon în biserică, lider de tineret și un membru dedicat, implicat în multe evenimente din biserică, Diavolul nu era departe de mine. Cunoștea care era pentru mine călcâiul lui Ahile. Știa când să atace. De ce am cedat atunci și am cumpărat acea rochie de cealaltă parte a oceanului? Ce m-a constrâns? A fost un moment de slăbiciune. Diavolul a profitat de oportunitate, iar eu am cedat. Vroia să mă vadă împlinindu-mi dorințele reprimate în ultimii cincizeci de ani. Totul a venit atât de repede, ca un val de maree, într-un moment nu era nimic, în următorul, o maree uriașă, cât un munte, de emoții și dorințe înăbușite, de emoții incontrolabile; fata dinăuntru, reprimată în toți acei ani, se năștea. Chinul dinăuntru a dat pe dinafară, iar viața a devenit un montagne russe.

Familia mea era evident preocupată. Vedeau schimbările. Pierdusem în greutate, sprâncenele îmi erau pensate, tabletele pe care le luam făcuseră să-mi crească sâni mici, iar unghiile îmi erau frumos tăiate și cu manechiura făcută și mai erau și altele. Soția mea ura asta. Fiul meu macho, lucrător dur la un sit arheologic, mi-a vorbit cu lacrimi în ochi, urând ceea ce devenisem și disperat să mă ajute. Fiica mea îl iubea pe cel care fusesem în trecut, nu noua creatură care devenisem. În câteva zile, situația devenise deja critică. Soția mea vorbise cu pastorul meu (un bun prieten, care îmi cunoștea povestea), care a trecut pe la noi. Mi-a spus lucruri de bun simț; în livingul nostru, mi-a spus fără echivoc ce îi făceam familiei mele, iar eu am râs. Nu a fost un râset normal. A fost un râset sinistru. Am simțit cum o răceală cobora peste mine, știam ce era, iar după aceea ei mi-au spus că l-au auzit pe Diavol în acel râset. Mă luase în stăpânire, eram dependent de obsesia mea, eram orb la adevăr și consecințe, totul se reducea la mine, la mine, la mine. Știam că trebuia să iau o decizie uriașă, fie să cedez fetei dinăuntru, fie să pierd lucrurile la care lucrasem atât de mult în toți acei ani. Bătălia s-a dezlănțuit. Eram epuizat, nu eram în stare să controlez lupta, iar lucruri mai puternice decât mine erau la lucru. Forțe mai adânci și mai întunecate și mai inflamatoare urlau încoace și încolo pe câmpul de luptă care devenise întreaga mea ființă, trupul, mintea și sufletul meu.

În următoarele zile am fost nevoit să înfrunt realitatea. Soția mea iubitoare de aproape treizeci de ani era pregătită să mă scoată din căminul familiei; trebuia să aleg între ea, familie și profundele mele dorințe. Năvala bruscă a emoțiilor mă rostogolea înainte și înapoi. Ceva trebuia făcut, dar ce? Eram destul de curajos să mă schimb, merita, cum rămânea cu femeia ascunsă dinăntru? Îmi iubeam soția și copiii și le dăruisem tot ce putusem. Eram foarte apropiați și ei însemnau totul pentru mine, dar și EA înseamna totul pentru mine. Durerea pe care o simțeam în trup și minte creștea. Afacerea mea suferea, îi făcusem nefericiți pe cei pe care îi iubeam, iar singura fericire pe care o aveam era să știu că femeia dinăuntru vroia să fie liberă.

Trebuia să fac ceva și încă repede. Aveam numai o zi sau cam așa ceva înainte de a fi nevoit să mă mut, deoarece familia nu mai putea suporta enorma încordare. Le afecta viețile în moduri pe care nu le puteam vedea, nici înțelege. Eram atât de obsedat de mine însumi, încât nimic altceva nu conta. L-am sunat pe pastorul meu și i-am cerut să-l vizitez la birou. Soția și fiica mea au venit și ele. Le-am spus că am luat o decizie. Eram gata să mă tăgăduiesc pe mine însumi și să mă lepăd de dorințele mele și să mă pocăiesc, să-I dau înapoi unui Dumnezeu generos și iubitor toate păcatele și gândurile mele și să părăsesc tot ce exercita o strânsoare atât de puternică asupra mea. Pastorul mi-a dat mult de furcă. Vroia asigurări că nu mă jucam doar, că eram sincer și doritor să o fac. A spus că nu se va ruga pentru mine până nu aveam să mă decid cu adevărat să mă schimb. M-am gândit îndelung. O luptă se dezlănțuise înăuntrul meu, o luptă se ducea în mintea mea, lucruri neînțelese urlau în mine, vroiam să îndrept lucrurile cu Dumnezeu, vroiam un nou început, dar cum puteam să îi dau EI drumul? Eram făcut praf și am spus cu glas tare: „Da, vreau să mă schimb, trebuie să o fac acum, te rog, roagă-te pentru mine, pune-ți mâinile peste mine, ajută-mă acum! Acum ori niciodată.” A văzut că mă gândisem bine la problema mea, care numai acum realizez că era de natură demonică. Cu ochii în lacrimi, am îngenuncheat pe podeaua biroului, mă înecam, forțele îmi spuneau să nu o fac, să plec de acolo; libertatea de a fi femeie mă aștepta, la urma urmei, progresasem atât de mult. Am ripostat, am strigat, m-am pocăit, am mustrat ce se întâmplase în viața mea. Încăperea se clătina, lupta se dezlănțuia cu furie, apoi, când și-a pus mâinile peste mine, am simțit o eliberare, o schimbare. Eu tremuram, soția și fiica mea erau în lacrimi și le-am cerut forțelor care mă conduceau să plece, astfel încât Cristos să domnească iar pe deplin și pentru totdeauna. Nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat. Cine o face când se află în luptă? Îmi amintesc că pastorul m-a uns cu ulei și că uleiul se scurgea în jos pe capul și hainele mele. Rugăciunile s-au domolit. Eram o epavă.

Povestea mea se apropie de sfârșit. Toate acestea s-au întâmplat cu optsprezece luni în urmă. Am părăsit biroul și, cu toate că soția și fiica mea erau sceptice (deoarece mă mai văzuseră înșelându-le așteptările), știam că eram schimbat. Nu mă mai puteam aștepta vreodată să mă bucur de încredere din partea lor, așa cum mă bucurasem înainte, și trebuia să trăiesc cu asta. Le-am dat geamantanele cu rochii, îmbrăcăminte, machiaj etc. S-au simțit dezgustate și să o fac a fost important pentru mine. A trebuit să scap de tot ce mă ținuse prins. S-au debarasat de lucrurile acelea. Am încetat să-mi fac manechiura și mi-am tăiat unghiile scurt, mi-am lăsat o barbă scurtă. Mi-am aruncat tabletele și m-am întors de la orice avea de-a face cu dorințele mele. I-am cerut pastorului un verset la care să mă uit în fiecare zi, bucurându-mă de noua mea libertate ca bărbat, tată și soț. Am pus o bucată de hârtie cu versetele încurajatoare lângă pat, versete pe care le citeam în fiecare dimineață când mă sculam din pat. Știam că femeia dinăuntru era moartă. Puterea lui Cristos o distrusese și distrusese și tot ce simboliza ea.

Optsprezece luni mai târziu, Diavolul încă încearcă să mă convingă, dar știe că nu voi mai păși pe acea cale, deoarece consecințele asupra familiei mele ar fi imense. Dau socoteală față de câțiva oameni și mă bucur de masculinitatea mea. Consecințele păcatului sunt îngrozitoare. Păcatul aproape că mi-a distrus familia și viața individuală a membrilor familiei mele, afacerea mea, pe unii din familia bisericii mele, pe prietenii mei și pe mine. Țelurile mele personale ar fi distrus un număr incalculabil de vieți. Am fost orb la asta. Cum Îl laud și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea și răbdarea Lui față de mine! M-a adus înapoi și Îi sunt atât de recunoscător! Viața are sens și este din nou plină de culoare. Familia mea înflorește, iar lucrurile care mă înconjoară sunt desăvârșite. Sunt foarte norocos.

Ai avut o experiență similară? Povestea ta a fost diferită de a mea? Sunt un succes fiindcă cei care m-au iubit au rămas lângă mine. Celor care m-au consiliat le-a păsat de mine și mi-au arătat o soluție. Dumnezeu, tatăl meu, a vrut să îndrept lucrurile cu El. Dar una peste alta, a trebuit să fiu dornic să mă schimb, iar aceasta a reprezentat partea cea mai dificilă. Dar odată ce m-am decis, iar lupta a fost dusă și câștigată, nimic nu s-a putut compara cu libertatea și eliberarea din strânsoarea Diavolului și cu minunata realitate de a mă bucura din nou de viață și familie.

Îți mulțumesc că ai citit această poveste foate lungă. Este povestea mea și este foarte specială pentru mine. Sper să te ajute și pe tine. Întotdeauna există sepranță. Dacă ești creștin și te-ai poticnit, Dumnezeu te vrea înapoi; relațiile pot fi reparate, ceasul nu poate fi dat înapoi, dar tu te poți întoarce înapoi. Tu ești cheia.

„Noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, VEŢI TRĂI.” (Romani 8:12-13)

Alegerea este a ta. Te încurajez să te întorci și să lupți din greu și VEI TRĂI.

Sam

[Sam, Sam’s Story. Copyright © 2011 Keith Tiller & Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Misiunea poate fi contactată pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

Găsirea alinării – O mărturie despre travestire

Toți ne aflăm în călătoria descoperii de sine. Pentru mine, călătoria aceasta a implicat o perioadă de travestire și de găsire a alinării în dragostea profundă a lui Dumnezeu.

Când a început totul? Îmi amintesc cum mi-am pictat fața cu acuarele și i-am deschis ușa din spate celui mai bun prieten al meu, probabil că aveam cam opt ani pe atunci. El nu a spus nimic – probabil nu a observat. Îmi amintesc de un carnaval al cercetașilor cu cavaleri din vechime, iar ceea ce purtam noi arăta ca o rochie – am purtat-o iar și iar acasă și îmi dădea sentimentul că este chiar o rochie. Apoi au venit anii în care am purtat îmbrăcămintea din dulapul mamei mele, pe care o purtase când era tânără și pe care nu o mai purta, și îmbrăcăminte pe care o primise de la alții

Îmi amintesc anii cum încercam să creez silueta unei fete cu cu ajutorul a numeroase perechi de pantaloni și cum mă acopeream cu ciorapi și colanți sub lenjeria de corp. În anii ’60 erau creați pentru a face să pari, destul de credibil, că ai curbele potrivite. Să petrec timp creând, formând, machiindu-mă și transformându-mă în fată un timp oricât de scurt a devenit o adicție pentru mine. Numai pentru mine. O singură dată m-am aventurat afară în grădină, dar nu am fost niciodată văzut de alții. Evitam cu seriozitate rugămintea de a mă îmbraca precum o fată în piese de teatru, dar în secret gândeam că mă putea descurca mai bine decât cei care o făceau.

Simțeam întotdeauna o emoție puternică datorită riscului de a fi descoperit, ascunzându-mă frenetic în toaletă dacă mama venea acasă devreme și strecurând pe rând hainele la locul lor. Plăcerea pe care o simțeam când mă travesteam a ajuns să fie legată de sentimente sexuale odată cu trecerea anilor adolescenței, întărind dorința și satisfacția. Cum ar fi fst să fiu fată? Relația mea cu fetele reale nu erau deloc de succes. Eram băiat – dar confuz și căutând alinare în interiorul meu?

Cum a început? „Dacă ai fi fost fată, ți-am fi pus numele Helen”, mi-a spus mama. Pierduse o fiică la vârsta de patru ani, sora mea vitregă – cumva, am încercat să înlocuiesc acea fiică, în efortul de a o face pe mama să mă iubească și să nu mă pedepsească fizic, așa cum făcea. Tata era tăcut și spunea puține, în special când era prost dispus, după o ceartă cu mama.

Mama m-a întrebat odată: „Pot să te întreb ceva personal?” Am spus „nu”. Poate că știa? Speram că nimeni nu știa! Era secretul meu interior, rușinea mea interioară. Îmi amintesc cum mă îngrijoram în anii adolescenței că dacă aș fi băut un pahar mi-aș fi dezvăluit secretul – nu s-a întâmplat. Când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani, hainele au dispărut. Nu mi-am luat niciuna la mine. Obișnuiam să împrumut articole de îmbrăcăminte din casele unde am stat, returnându-le întotdeauna fără a fi descoperit. Travestindu-mă întodeauna pe ascuns. Visam să mă costumez și să călătoresc cu mașina, să-m shimb hainele pe drum. Nu am avut niciodată curajul de a fi văzut și, cu siguranță, nu „am ieșit din dulap” în niciun mod.

Dorințele de a mă îmbrăca în femeie s-au diminuat pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și au părut să ia sfârșit odată ce am format o relație stabilă cu soția mea actuală, înainte de a împlini treizeci de ani. I-am mărturisit despre obiceiul meu din trecut, iar când am început să studiez serios cum să am o credință creștină activă, mi s-a făcut cunoștință cu Misiunea Creștină de Vindecare. I-am mărturisit unui slujitor creștin și pentru un timp am simțit că m-am confruntat cu teama de Dumnezeu. Părea să fie o eliberare importantă – nu vreau să spun că dorința era cu totul moartă în gândurile mele. Uneori aveam un interes avid pentru departamentele de lenjerie de corp din magazine sau cataloage și pentru îmbrăcămintea folosită pusă deoparte pentru vânzare în scopuri caritabile. Dar m-am împotrivit impulsului de a purta îmbrăcăminte feminină, adaptându-mi numai ocazional, într-un oarecare fel, ținutele masculine.

De-a lungul multor ani, și am acum aproape șaizeci de ani, se părea că rușinea îmi întuneca personalitatea adânc, înăuntrul meu. După ce de numeroase ori mi s-a slujit prin rugăciune creștină, am ajuns acum să fiu de acord că Dumnezeu mă acceptă și nu mă condamnă. Când am devenit conștient de dragostea profundă pe care o are Isus pentru mine, am putut să-mi eliberez durerea dinăuntru. Durerea dragostei neîmplinite din partea mamei și încercarea de a dobândi dragoste printr-un sine fals creat. Am văzut cât de mult vrea să-mi arate Tatăl ceresc „dragostea tatălui”, pe care, în mod clar, nu o primisem de la tatăl meu. Acum știu că sunt un fiu adoptat – inima mea de orfan este pe cale să fie vindecată.

Există momente când uit de dragostea și acceptarea care sunt acolo – când mintea mea încearcă să deruleze vechea înregistrare – dușmanul” vrea să mă simt lipsit de valoare, în afara speranței, rușinat, iar când ești implicat în slujirea creștină cum sunt eu, nu este o cale de urmat. Deci încec să-mi îndrept gândurile la ceea ce este bun și onorabil, și adevărat. La un moment dat, Dumnezeul Cel viu apare pe neașteptate din nou – când Îl găsesc sau, ma degrabă, când mă găsește El pe mine. Mă simt restaurat, știind că numai în Isus sunt pe deplin liber, așa cum spune imnul: „Harul Lui m-a adus în siguranță până acum și harul mă va conduce acasă.”

Dacă ai o credință creștină, poți să cunoști dragostea Tatălui – dacă nu, mă rog cu adevărat să fii ajutat ca să o găsești. Mă aflu încă în călătoria de a-mi găsi propriul sine – anii mei de început chiar au încurcat lucrurile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria. Să știi că ești iubit te poate aduce într-un loc al libertății și speranței vii și îndepărtează anii plini de rușine. Dumnezeu să te binecuvânteze în călătoria ta!

Richard

[Richard, Finding Comfort – A Testimony About Crossdressing. Copyright © 2011 Keith Tiller & Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Misiunea poate fi contactată pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

O parte din mine credea că sunt de sex opus

Ajutor pentru creştinii care doresc să fie de sex opus, sau vor chiar o operaţie de schimbare de sex

de Grantley Morris

Grantley Morris

Grantley Morris

Aproape de la naştere, Jake a suferit un abuz fizic şi sexual atât de sever, încât mintea lui s-a fragmentat în ceea ce uneori se numeşte „personalităţi multiple”. Aceasta nu este atât de ciudat cum aţi putea crede la prima vedere. Este un mecanism disperat de a face faţă unei situaţii, folosit în primul rând de copiii neobişnuit de inteligenţi şi/sau creativi, cărora li s-a impus o situaţie mintală intolerabilă. Fracturarea poate apoi continua la vârsta adultă, persoana fiind destul de sănătoasă mintal, dar suferind o durere interioară considerabilă, până ce găseşte vindecarea.

Unele dintre „personalităţile” lui Jake (eu, împreună cu mulţi alţii, prefer să le numesc „părţi”) ştiau că sunt masculine, dar câteva erau convinse că sunt feminine. Aceasta parţial fiindcă unele părţi ale lui simţeau că el ar fi fost mai în siguranţă ca fată – ar fi fost mai puţin probabil să fi suferit un abuz atât de sever – dar un alt factor a fost natura specifică a abuzului pe care l-a suferit. Adesea, era numit în mod peiorativ fată, în timp ce era violat. Mai mult, cel puţin o dată, a fost înspăimântător de sigur că tatăl lui era pe cale să-i taie organele genitale, iar cel puţin o parte fragmentată a lui a apărut din chinul de a crede că tăierea avusese de fapt loc şi că era emasculat.

Totuşi, o altă parte, posibil de vârstă mai mică, a scris:

„Eu teamă de tati. Mă urăşte. Mă face să sângerez. Nu vreau să fiu băiat. Eu o fată uneori, pentru că el drăguţ cu Lucy şi nu o răneşte niciodată. El a spus, ea prinţesa lui. Şi Carol îi place, dar eu prea rău… Eu vreau să mă înjunghii acolo. Atunci nimeni nu ne va răni. Eu vreau să-mi tai cocoşelul, atunci lui tati îi va plăcea de noi.”

Grantley Morris, Part of Me Believed I Was the Opposite Sex. Extras din „Help for Christians Who Wish They Were the Opposite Sex Or Even Want a Sex Change Operation”. Copyright © 2008 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, vezi www.net-burst.net.

Pentru a cunoaşte alţi alteri ai lui Jake, clic aici!

Pentru a afla mai multe despre tulburarea de personalitate multiplă, clic pe Tulburarea de identitate disociativă explicată!

Credeam că sunt de sex opus!

Mărturia unui insider

Ajutor folositor pentru gazde şi alţi alteri

de Grantley Morris

Grantley Morris

Grantley Morris

Următoarele sunt scrise de către ceea ce este cunoscut drept un alter sau insider – una dintre personalităţile multiple ale unui bărbat care a suferit din pruncie un abuz fizic şi sexual sever. Iniţial el a scris aceasta pentru a ajuta o supravieţuitoare a Abuzului Satanic Ritualic (ASR), care încerca să accepte că are alteri. Ce a scris el a fost atât de bun, încât am obţinut permisiunea lui să împărtăşesc lumii. I-am cerut de asemenea să adauge mai multe detalii la mărturia lui. Am acţionat ca scriitor din umbră, dar în mare parte sunt cuvintele lui.

Termenul „gazdă” se referă la personalitatea care controlează pe cineva cu tulburare de personalitate multiplă, mai des decât celelalte personalităţi.

Grantley Morris

„Am fost formată când eram violată în grup într-o baie, la vârsta de şaptesprezece ani. Am crezut că probabil am meritat ce am suferit, fiindcă parte din atac a fost plăcut.

Cu doar câteva luni în urmă, am ieşit din nou la suprafaţă. Am fost şocată să descopăr că în loc să am corpul unei fete slabe de şaptesprezece ani, de 61 kg., m-am trezit în corpul unei persoane cu adevărat bătrâne (în vârstă de patruzeci şi trei ani), de 135 kg.! Şi ca şi cum aceasta nu ar fi suficient de consternant, este un corp de bărbat! Eram sigură că sunt o femeie tânără. Îmi dădusem un nume de femeie. Am încercat să-i spun gazdei mele să mă lase să cumpăr haine de femei şi să mă lase să umblu pe afară aşa. A fost înnebunit. Chiar nu am putut înţelege de ce nu mă lăsa. Eram fată. Chiar şi gazda mea mă vedea ca pe o fată, în interior, când se uita la mine, fiindcă aşa mă arătam lui.

Gazda mea obişnuia să mă ducă în baie şi să mă pună să mă uit în oglindă. Era ciudat. Ce vedeam şi simţeam în minte, nu era deloc ce era în oglindă. Mă atingeam şi încercam să-mi simt sânii, şi nu erau acolo. Asta chiar mă înnebunea.

Eram sigură că eram în corpul greşit. Era incredibil de confuz. Uram acel corp. Vroisem să fiu pe scenă şi să-i fac pe bărbaţi să se uite la mine.

Nu m-am descurcat deloc bine. Pedepseam corpul, gândind că era pur şi simplu greşit. Era cu adevărat înspăimântător. Le-a luat ceva timp gazdei mele şi alterului unei prietene şi lui Grantley, ca să mă ajute cu asta. Ei toţi îmi spuneau că eram cu adevărat bărbat şi că doar simţeam că sunt femeie.

Frustrarea şi consternarea de a avea un corp care era de gen greşit şi de o greutate şi vârstă complet greşite, erau doar o părticică din problemele mele. Mă durea foarte tare. Îmi era întotdeauna teamă că voi fi violată din nou şi eram plină de durere. Îl uram pe Dumnezeu şi eram mânioasă cu furie pe El. Am crezut că mă va viola, răni şi respinge, la fel cum au făcut-o alţi oameni. Asta făcea să-mi fie foarte teamă.

Isus îmi apărea. Strigam la El şi chiar Îl înjuram, spunându-I să plece de la mine. El doar stătea acolo. Nu a strigat înapoi la mine, nici nu a încercat să mă atingă sau să mă rănească. Convinsă că va sfârşi prin a mă răni şi a mă respinge, am vrut să depăşesc impasul. Îi spuneam cum ar trebui să mă urască şi să mă folosească precum pe o curvă. Apoi începeam să mă lovesc, iar şi iar.

Îmi făceam lucruri îngrozitoare, iar ori de câte ori Dumnezeu mă oprea să mă rănesc, Îl înjuram pentru că mă oprea. Întotdeauna durându-mă, vroiam ca El să mă omoare. I-am spus că este un mincinos, ori de câte ori a arătat că mă iubeşte. Pentru mine, dragostea însemna să fiu folosită ca o curvă.

Odată, când îmi era atât de teamă de Isus încât am vrut să mă ascund de El, I-am spus să plece. Ştiţi ce s-a întâmplat? A făcut-o! Apoi a venit un demon. Panicată, i-am spus repede lui Isus că îmi părea aşa de rău, şi I-am cerut să Se întoarcă şi să nu plece.

Alice este o prietenă de-a mea care are alteri. Locuieşte în alt stat, dar ne scriem adesea e-mail-uri, iar uneori ne telefonăm. După ce i-am spus unuia din alterii ei că am fost violată, am început să mă simt diferit. Când păstrezi lucrurile secrete, ele par mult mai înspăimântătoare şi mai ruşinoase decât sunt de fapt. Crezusem lucrurile degradante pe care abuzatorii mei le spuseseră despre mine şi am crezut că meritam ceea ce îmi făcuseră, dar cu ajutorul acestui alter, încet, a devenit clar că ce spuseseră şi făcuseră ei era rău şi greşit. Acelaşi fel de oameni L-au bătut pe Isus până ce sângele a curs în jos pe El şi s-a făcut băltoacă pe pământ la picioarele Lui. L-au dezbrăcat, I-au pus spini pe cap şi L-au atârnat pe cruce până a murit.

Alterul lui Alice m-a ajutat să văd că Isus nu avea să-mi facă rău, că El nu era ca abuzatorii şi violatorii care m-au rănit în trecut. Ea a spus că Isus a suferit pentru noi, ca să poată lua în propriul Lui corp durerea noastră, rănirea şi orice lucru greşit pe care l-am făcut vreodată. Suferind atât de mult, El ştie exact cum mă simt, şi chiar mai mult. El a fost acolo.

Totuşi, gândul că Isus vrea să-mi îndepărteze durerea m-a speriat. Am crezut că existam numai ca să port durerea, deci îmi era teamă că voi dispărea, dacă Isus lua durerea. Şi chiar fără acel gând, eram îngrozită să fiu lângă Isus. Cum putea El iubi o lepădătură murdară ca mine? Nu ştia că aveam toată acea murdărie pe mine de la viol? Era ca şi cum gunoiul era încă pe mine din punct de vedere fizic, exact cum a fost imediat după viol. Încercam să-l curăţ, dar nu se ducea.

Alterul lui Alice mi-a spus că lui Isus nu-I păsa dacă veneam la el cu sutien sau boxeri. Ea îmi spunea la telefon că Isus a murit pentru durerile mele şi că era blând şi nu mă va atinge, dacă nu voi vrea eu să o facă.

Unul dintre ceilalţi alteri cu care împart corpul, a ajutat şi el. Îl numim Doisprezece, fiindcă avea doisprezece ani când a fost format. El mi-a şoptit la ureche despre dragostea lui Isus. Mi-a spus cât de mult l-a iubit Isus. A spus cât de blând este Isus şi că nu era nevoie să mă tem de El. Chiar nu vroiam să aud despre Isus, dar tânjeam după acel fel de dragoste. Fiindcă Doisprezece este un alter, l-am crezut.

Adevăratul meu punct de cotitură totuşi a venit când am decis să-L fac pe Isus, Domnul meu. Vroisem deja să mor, dar acum am decis că vroiam să trăiesc, dar nu vroiam să continue chinul amintirilor corpului. Era ca şi cum eram violată iar şi iar. Era atât de dureros. În timp ce eram la telefon cu alterul lui Alice, I-am cerut lui Isus să fie Domnul meu. Şi ştiţi ce? Isus a îndepărtat acea amintire a corpului. El a devenit Alterul meu, luându-mi durerea, la fel cum a luat păcatul meu pe cruce.

Ajunsesem să exist ca alter, ca să iau durerea gazdei mele şi să o port pentru ea. Isus totuşi a venit ca să ia durerea mea. El a murit pentru bunăstarea mea, aşa cum se spune în Isaia 53, şi ca să poarte suferinţele mele.

Cedarea faţă de Isus – Cel de care m-am temut mult – şi faptul că L-am lăsat să-mi poarte durerea, mi-au dat în cele din urmă libertatea. Amintirile corpului au încetat, şi la fel şi faptul de a mă simţi ca o femeie care este violată.

Ori de câte ori am alte amintiri, strig imediat la Isus şi le arunc la cruce, iar apoi găsesc pacea. El a murit ca să-mi poarte durerea, deci de ce ar trebui să o mai port eu? Vreau să trăiesc! Vreau să fiu vie!”

Deşi ceea ce urmează este un cuvânt personal pentru o femeie care a suferit Abuz Satanic Ritualic, este un cuvânt pătrunzător. – Grantey

„Dragă prietenă cu alteri, îmi pare rău că a trebuit să înduri tot ce ai suferit. M-am rugat pentru tine şi voi continua să o fac. Aşa au făcut şi gazda mea şi Şase (un alt alter drăguţ, care împarte corpul cu mine). Şase Îl iubeşte pur şi simplu pe Dumnezeu şi ştie că Dumnezeu este Tăticul lui, care este perfect şi nu îi va face niciodată rău. Este bine să îl ai pe Şase de partea ta când te rogi. Nu vrea niciodată să se oprească. Pur şi simplu iubeşte să discute cu Isus.

Alterii pot cu adevărat să simtă că vor să moară, dar realmente vrem să trăim. Vrem ca gazda noastră să trăiască, altfel nu am fi purtat durerea. Isus vrea ca noi să trăim, altfel nu ar fi murit ca să poarte durerea noastră. El mă iubeşte, iar dragostea lui este atât de blândă şi gingaşă. De ce aş purta durerea, când El a murit deja pentru ea? Îmi place să fiu liberă de durere!

La fel ca mine, alterii vor să trăiască, indiferent ce îţi spun ţie. Numai că ei încă nu ştiu altceva. Dar tu îi vei învăţa. Isus va coborî şi va fi tandru cu ei.

Fie ca Dumnezeul oricărei mângâieri să te mângâie în tot necazul tău. Fie ca pacea Lui, care întrece orice pricepere, să fie paza ta pentru totdeauna. Tu şi alterii tăi să găsiţi vindecare şi odihnă în El, şi numai în El.

Dumnezeule Tată,

Coboară cu atingerea Ta vindecătoare şi atinge toţi alterii minunaţi pe care îi are prietena mea. Ştim că Tu iubeşti alterii şi Îţi mulţumim pentru asta. Tu nu ne alungi. Fie ca alterii prietenei mele să ştie aceasta, cu o asigurare profundă. Tăticule, mângâie-i şi menţine-i. Fie ca faţa Ta să strălucească peste ei. Fii adevăratul lor Consilier şi Vindecător. Slujeşte-le în moduri în care numai Tu poţi. Te rog îndepărtează-le teama şi lasă-i să vadă că dragostea Ta este cu adevărat şi cu totul uimitoare. Te iubim, Tăticule. În Isus venim.”

Este important să ajuţi alterii să se simtă în siguranţă. Nu numai că acesta le va micşora durerea, dar cu cât se vor simţi mai în siguranţă, cu atât mai multe secrete vor împărtăşi, ca să poată găsi vindecare.

Unul dintre lucrurile care am descoperit că sunt foarte folositoare, este să vorbesc cu alţi oameni şi cu alţi alteri, ca să nu mă simt aşa de izolată. Pe de altă parte, unii dintre alterii care locuiesc în acelaşi corp cu mine, obişnuiau să se uite la Grantley ca să-i vindece. Este o gândire toxică. Un prieten bun sau un consilier bun pot să ajute mult, dar vindecarea vine de la Isus. Dumnezeu nu va împărţi gloria Lui cu un altul. Isus este Cel care vindecă, şi numai El. Isus este Cel care a plătit ca să ia durerea alterilor şi a gazdelor, nimeni altcineva. Consilierii buni sunt fraţi şi surori care, ca noi ceilalţi, încă cresc în Hristos. Putem învăţa de la ei, dar harul şi tăria vin numai din mâna Tatălui nostru iubitor.

În cele din urmă, aş vrea să le pun o întrebare tuturor acelora care cred că alterii sunt demoni. Chiar şi gazda mea obişnuia să gândească în felul acesta despre mine. Asemenea acuzaţii sunt devastatoare. Iubeşte Isus demonii? Slujeşte Isus demonilor şi le vorbeşte? Vindecă Isus demonii? Nu!!!!! NU!!!!! NU!!!!! Îl numesc demonii pe Isus Hristos, Domnul lor? Niciodată! Ei Îl urăsc pe Isus. Isus face un singur lucru cu demonii: îi alungă. Se luptă cu ei. Dar ne iubeşte cu tandreţe şi delicateţe pe noi, alterii. Ne aduce viaţa. El este Alterul alterului, precum spunea prietena mea.”

Suport personalizat: Grantley Morris: healing@net-burst.net (numai în engleză)

Grantley Morris, I Thought I Was The Opposite Sex! Copyright © 2007 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, vezi www.net-burst.net.

Pentru a cunoaşte un alt alter al lui Jake, clic aici!

Pentru a afla mai multe despre tulburarea de personalitate multiplă, clic pe Tulburarea de identitate disociativă explicată!

Vorbind despre regretul după operaţia de schimbare de sex

de Beck

De la cineva care ştie prin ce am trecut noi emoţional, spiritual şi fizic

Expunându-mă riscului, am devenit parte a culturii modificării, din plin promovată în societatea occidentală, care a renunţat în mare măsură la convingerile iudeo-creştine, în favoarea evoluţiei inspirate de Darwin, a liberalismului secular emergent, a subiectivităţii, toleranţei şi relativităţii. În mod tragic, oamenii au ajuns să creadă că comportamentul cu acelaşi sex şi comportamentul transgender trebuie să fie alternative naturale la sexualitatea umană.

Am ascultat zeci de susţinători şi lobbyişti, ajutaţi de mass-media coruptă, care ne hrănesc cu forţa cu perspective părtinitoare, compătimitoare, zugrăvindu-i pe homosexuali şi transgenderi ca victime ale unei societăţi răuvoitoare şi intolerante. În mod trist, mulţi, inclusiv eu, i-am crezut pe activişti, pe tovarăşii de aceeaşi vârstă şi mass-media principală, refuzând să luăm în considerare orice dovadă contrară sau mărturiile.

Am pus la inimă aceeaşi poveste veche că eram o femeie prinsă în capcana corpului unui bărbat. Auzisem şi că genul este un concept psihologic, şi că tranziţia către femeie era o călătorie către adevăratul meu sine. Sufletul meu neîmplinit a devenit mistuit de o viziune îndrumată greşit, care modifica înfăţişarea fizică exterioară. Am crezut că era un remediu pentru confuzia mea interioară de gen.

Devenisem orb la minciună şi la consecinţele pe termen lung. Am luat decizii care mi-au schimbat viaţa, pe baza emoţiilor amestecate, variind de la narcisism egoist la ura de sine.

Mi-am făcut rău nu numai mie, ci şi celor dragi şi prietenilor. Obsedat de cumpărarea hainelor şi a machiajului pentru femei, şi luând hormoni sexuali feminini, făcând electroliză, schimbându-mi numele legal şi identitatea. Am trăit travestit ca femeie tot timpul, mergând la evaluări psihiatrice, iar în cele din urmă la operaţia de schimbare de sex.

Trist, mulţi transgenderi ajung să realizeze, la fel ca mine, că trăirea vieţii ca sexul opus are ca rezultat faptul de a fi stânjenit de un sine autodefinit, tot mai exagerat, apăsător, cu adevărat introvertit, cu complexe de inferioritate şi confuzie. Operaţia mea ulterioară de schimbare de sex a fost iniţial „misiune împlinită”. Călătoria a fost realizată. Totuşi, încet, realitatea a început să se instaleze, în timp ce aveam dificultăţi emoţionale. Devenisem paralizat psihologic într-o închisoare a fricii, şi incapabil să mă adaptez „noului” meu gen.

Fusesem modificat hormonal şi chirurgical. Din punct de vedere legal, devenisem sexul opus. Totuşi, am început să mă simt tulburat mintal, având poveri de vină şi responsabilitate care păreau imposibil de evitat. Ştiam că nu eram femeie, şi am început să simt că eram un impostor contrafăcut, fabricat.

Mă simţeam ca un evadat căutat de poliţie, trăind cu teama continuă de a fi descoperit, cu ruşine, jenă şi umilinţă. Mă trezisem că eram la vârsta mijlocie, singur, trist şi incapabil să avansez în viaţa personală, şi incapabil să găsesc încă o slujbă. Uneori mi-am dorit ca mizeria să se sfârşească.

Unde mergem de aici, acum că ştim că aceasta nu a fost de la Dumnezeu?

Sentimentele de eşec au fost începutul unei treziri spirituale şi al unei înţelegeri despre sufletul meu etern. Devenisem atras de focul şi pucioasa convingătoare ale predicării calviniste. Aveam o mare dorinţă de a cunoaşte adevărul absolut al lui Dumnezeu, indiferent cât de îngrozitor sau constrângător ar fi putut suna el pentru mine.

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Geneza 1:27

Mai am încă un citat care mi-a vorbit, Deuteronom 22:5. „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.” Deuteronom 22:5

Când am continuat să caut, am găsit şi următorul verset: „Cel scopit sau famenul să nu intre în adunarea Domnului.” Deuteronom 23:1

Asta este, sunt cuvintele lui Dumnezeu. O săgeată a adevărului divin, pătrunzând în sufletul meu care se trezea, complet în opoziţie cu cel al perspectivelor omeneşti seculare ale zilelor moderne.

Am început să simt că Dumnezeu nu mă va ierta niciodată, dar când am continuat să citesc Biblia, am găsit un verset la care mă puteam raporta… „Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Matei 19:12) Trecând prin operaţia de schimbare de sex, mă simţeam ca un eunuc; fiind emasculat şi presupunând că înfăptuisem un păcat de neiertat, meritând pe deplin moartea, pedeapsa eternă şi iadul.

Apoi am citit Fapte 8:27-28, 36-39. Eunucul etiopian citea cartea lui Isaia, când un înger al lui Dumnezeu l-a trimis pe Filip să-l convertească, în ceea ce poate fi numit Cel Mai Mare Miracol din Deşert, şi tot cartea lui Isaia a folosit-o Filip, predicându-i eunucului şi conducându-l pe eunuc la Hristos. Circumstanţele acestei convertiri uimitoare ne trezesc admiraţia faţă de providenţa lui Dumnezeu, precum convertirea lui Pavel pe drumul spre Damasc. În prezent sunt la cartea lui Isaia, ca parte a planului meu de citire a Bibliei.

Descoperisem că Isus Hristos avea planuri pentru mine şi pentru toţi cei care cred. Nu este o vindecare instantanee prin credinţă, sau o transformare miraculoasă imediată, ci un proces de a deveni centrat pe Dumnezeu, în loc de a fi centrat pe sine. Cunoaşterea şi înţelegerea adevărului lui Dumnezeu sunt necesare pentru a înţelege bunăvoinţa şi îndurarea Lui. Şi să-mi deschid mintea ca să accepte că transsexualismul a fost un păcat sexual, care s-a luptat împotriva sufletului meu care nu va muri niciodată, şi să cer iertare, în loc să mă răzvrătesc împotriva adevărului. Isus a plătit pedeapsa pentru toate păcatele mele pe cruce, la Calvar.

Am o inimă deschisă ca să-L cunosc pe Dumnezeu, ca păcătos penitent (fiind umil), simţindu-mă plin de remuşcări (exprimând o căinţă sinceră). Mi-am jelit păcatele şi am învăţat cum să dau deoparte mândria, vanitatea, simţămintele, sensibilităţile, şi să nu fiu ofensat de niciuna dintre legile şi poruncile lui Dumnezeu.

Dumnezeu binecuvântează, revelând adevărul absolut, şi harul şi îndurarea Lui

Dumnezeu m-a binecuvântat să fiu norocos, fiindcă tatăl meu, acum mort, mama mea şi fraţii mei m-au iubit, în ciuda rănirii şi confuziei pe care li le-am provocat.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi mi-a înmuiat inima la Cuvântul Lui. Ştiu că dorinţele Lui pentru mine sunt un martor al harului şi adevărului Său. Dumnezeu m-a condus după aceea la misiunea Help 4 Families. Help 4 Families este un exemplu minunat al felului în care arată El har şi îndurare prin oamenii Lui. Help 4 Families mi-a oferit oportunitatea să fiu parte a planului lui Dumnezeu de a fi un martor al harului şi îndurării Lui, scriind propriile mele cuvinte, împărtăşind mărturia mea foarte dureroasă, cu lacrimi şi umilinţă. Ei m-au iubit, chiar acolo unde mă găseam.

Mâna lui Dumnezeu m-a călăuzit la o biserică de închinare locală, fundamentalistă, de modă veche, care crede în Biblie. Cântăm imnuri tradiţionale şi avem învăţături numai din cuvintele lui Dumnezeu. Această biserică nu compromite adevărul Lui. În familia bisericii locale ne pasă unuia de celălalt, şi suntem părtaşi la bucuria şi credinţa în Domnul.

În locul căutărilor nesfârşite a sensurilor vieţii, Duhul Adevărului este ancora sufletului meu, şi m-a condus la concentrarea pe viaţa eternă, în locul concentrării pe existenţa temporară.

Ştiu că într-o zi Domnul va restaura totul aşa cum trebuie, iar El le-a dat credincioşilor ca mine o nouă lumină, speranţă şi optimism pentru un viitor foarte strălucitor.

Precum a spus Charles Spurgeon: „Dacă nu primeşti de la El spălarea în sânge, desăvârşită, fără rival, nu eşti creştin. Oricare ar fi profesia ta, oricare ar fi experienţa ta, oricare ar fi transformarea ta, orice ai fi încercat sau ai fi realizat, dacă nu ai venit niciodată ca vinovat, şi dacă nu ai văzut păcatul tău pus asupra Fiului însângerat al lui Dumnezeu, eşti în obrăznicia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. … Fără credinţă în ispăşire, nu poţi avea parte în Hristos.” (C.H.S, Sermons, 16, 220 & 223)

Rugăciunea mea este să-L cunoşti pe Isus Hristos ca Mântuitorul tău personal, şi dragostea pe care o are El pentru tine. Beck

[Speaking on Post SRS Regret. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi preluat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, vezi www.help4families.com.]

Pentru o altă mărturie a lui Beck, clic pe Mărturia lui Becky!

Fugind de mine însumi

de Kerry

Domnul a făcut o reînnoire importantă în inima mea. Aspectul esenţial este că nu am o problemă de identitate de gen, fiindcă ştiu exact cine şi ce sunt. Sunt bărbat, sunt un copil al Dumnezeului Celui viu, sunt soţul, iubitul şi prietenul minunatei mele soţii (Patricia) şi, cel mai important, sunt cine m-a creat Dumnezeu să fiu – şi anume eu. Dacă aş spune orice altceva, ar fi o minciună.

Adevărul este că am fost un fugar. Am trăit ultimii patruzeci de ani sau cam aşa ceva, fiind o insulă pentru mine însumi. Un cântec minunat scris de Bill Deaton (şi înregistrat de Bob Carlisle) exprimă perfect inima mea. Se numeşte O şansă de care trebuie să profit:

„Adânc în inima mea, este o uşă închisă din construcţie.

Cu balamale ruginite de la lacrimile mele, o ţin închisă faţă de toate temerile mele.

Dar mi-ai cerut să dărâm zidul, fără nicio apărare care să mă prindă în cădere.

Este prea târziu să joc cu precauţie, este o şansă de care trebuie să profit.

Deci am ales Dragostea, o Dragoste care ia o inimă atât de rece şi o învaţă să se frângă.

Lacrimi pot să curgă pe drum, dar este o şansă de care trebuie să profit.

Pentru că am văzut dragostea luată în râs, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face.

Deci îmi ascund inima pe un raft, ca să nu o dau nimănui.

Dar mă dezintegrez când aud cuvintele Tale, vindecarea va veni la cei care învaţă.

Schimbarea nu vine la cei care aşteaptă, este o şansă de care trebuie să profit.

Fiindcă adevărata bucurie în trăire se găseşte numai în iertare, iertarea celor care te-au traumatizat a – lasă-i să plece, lasă-i să plece!

Acum Tu ceri încrederea mea, care a fost atât de mult abuzată.

Deci Îţi dau eul meu care se sfărâmă – Este o şansă de care trebuie să profit.”

Iată reflecţiile mele.

Ştiu din vremea când eram doar un băieţel că mama vroia să mă fi născut fată. Nu-mi amintesc să mă fi îmbrăcat vreodată în haine de fată – presupun că dorinţa era suficientă pentru ea. Tatăl meu muncea foarte din greu şi lucra la orele cele mai ciudate de care am auzit până în ziua de astăzi – o săptămână ziua, o săptămână în al doilea schimb, o săptămână în al treilea schimb, iar apoi o săptămână care în schimburi de câte două zile, două zile în schimbul doi şi o zi în schimbul trei. Şi a făcut asta mai bine de treizeci de ani. Astfel încât era întotdeauna obosit (şi puţin ciudat). Nu încerc să-l scuz. Că nu a apărut la concertele mele de muzică, la (puţinele) mele evenimente atletice sau chiar în ziua nunţii mele, încă mă doare. Părea să aibă întotdeauna timp să joace o partidă de golf sau să asculte un meci de baseball. Dar fiindcă mă născusem la zece ani după fratele meu, am simţit întotdeauna că eram oricum un accident – poate chiar o povară.

Vara (în special după ce mama a fost diagnosticată cu cancer), mă trimiteau la bunici. O adoram pe bunica; dintre toţi oamenii din copilăria mea, vroiam să fiu exact ca ea. Îşi făcea timp pentru toţi – şi poate chiar şi mai important (pentru mine) şi era cea mai bună bucătăreasă de pe faţa pământului! Realizez acum că avea calităţi pe care le vroiam cu disperare. Era o persoană foarte iubitoare; se dădea peste cap ca să fie binevoitoare şi de ajutor. Părea să aibă întocmai personalitatea care vroiai să fie lângă tine. Nu că nu ar fi putut fi dură, dacă trebuia să fie. Credeţi-mă, dacă putea să îi facă faţă bunicului meu, putea să facă faţă oricui!

Pe de altă parte, bunicul era mai degrabă egocentric şi îi plăceau manipulările psihologice.

Mă lua la pescuit din când în când, dar ceea ce îi plăcea cel mai mult era să mă sperie de moarte. Una dintre glumele lui repetate era să se uite fix la mine (puţin nebuneşte) şi să-mi spună că o să ia aparatul de ras cel vechi şi o să-mi taie părul în mijlocul nopţii. Sau că într-o dimineaţă o să mă trezesc atârnând cu picioarele de tavan. Îi producea o mare bucurie să-mi dea untul la masă şi, chiar când îl luam, să-l împingă puţin, iar degetul meu cel mare să ajungă în mijlocul pachetului cu unt. Jocul lui preferat era „mâini fierbinţi” – ştiţi, cel în care îţi pui mâinile deasupra mâinilor celorlalţi jucători (palmă peste palmă) şi încerci să-ţi dai mâinile la o parte înainte ca celălalt jucător să-şi pună mâinile deasupra şi să le lovească pe ale tale. Bunicul avea cele mai rapide mâini din lume, iar când te lovea, nu se juca. De multe ori, mâinile mele erau roşii ca sfecla, fiindcă nu fusesem destul de rapid. Bunica era mereu pe urmele bunicului, ca să-l oprească să mă necăjească, dar bunicul Charley avea un mod ciudat de a se purta. Cel mai amuzant (poate cel mai trist) lucru este că eu sunt mult mai mult ca bunicul meu, decât ca bunica mea. Dar este adevărat că ceea ce urăşti cel mai mult (şi nu ierţi!) sfârşeşte prin a te modela mai mult decât ţi-ai fi putut vreodată imagina.

Deci imaginea mea despre masculinitate nu a fost cea mai bună, iar imaginea mea despre feminitate a fost excesiv de glorificată şi falsă. Ceea ce a condus (în cazul meu) la o viaţă distrusă.

Cel mai greu de iertat în tot acest haos sunt, bineînţeles, eu. De ce m-ar plăcea cineva (ca să nu mai zic de ce m-ar iubi)? Dacă ar vedea ce haos am făcut din viaţa mea, m-ar evita ca pe Mary, prima persoană din America identificată cu febră tifoidă. Este timpul să mă refer la versurile cântecului de mai sus. Dar uimitor, sunt foarte iubit. Domnul a dovedit iar şi iar cât de mult mă iubeşte, şi la fel şi Patricia. Dacă Domnul mă iubeşte atât de mult, de ce nu m-a protejat când am crescut? Adevărul curat este că a făcut-o şi o face. Dar fără durere nu există creştere şi, mai important, nu există empatie pentru durerea altora. Adevărul este că Domnul m-a modelat pentru un scop şi, deşi poate nu înţeleg întotdeauna care în ce constă scopul, ştiu că El l-a îngăduit fiindcă mă iubeşte. Nu este doar o platitudine sau o afirmaţie convenabilă. Ştiu că este un adevăr solid în inima mea. Nu a fost o lecţie uşor de învăţat, dar în sfârşit văd că a fost adevărată.

Nu numai aceasta, dar nu vreau să mai fug de cel care sunt. Mai am multe de învăţat şi de înfruntat – da! Dar să fiu o „insulă pentru mine însumi” este un mod mizerabil de a trăi. Soţia mea şi cu mine începem, în sfârşit, să redescoperim intimitatea, ceea ce este o lucrare în progres. Uneori avem parte de durere, dar avem şi o mare răsplată! Domnul, prin Duhul Sfânt, luminează constant egocentrismul şi egoismul meu. Este un lucru plăcut de văzut? Nu! Dar trebuie să-I îngădui Duhului Sfânt să Se ocupe cu asprime de ele. Nu vreau să mai conduc eu – am descoperit din experienţă că eşti singur când ajungi să fii în vârf.

Îngăduiţi-mi să menţionez biserica de casă pe care o frecventez. Afirm: „Sunt creştini aici (inclusiv toţi păstorii) care ştiu despre luptele mele. Aparţin unui cerc de credincioşi care oferă ajutor, ca şi bisericii mele obişnuite, dar nu am un sistem de suport real pentru problemele mele. Adevărul curat este că aceasta este realitatea de care cei mai mulţi oameni nu vor să ştie. Cea mai mare parte din timp, oricum nu ştiu cum să răspundă.” Domnul m-a condus la concluzia că sunt exact oamenii pe care Domnul vrea să-i folosească pentru a Se ocupa de problemele cu care mă confrunt. Încă o dată, nu este vorba de confuzia de gen, nu am nevoie să fiu convins că Dumnezeu nu a făcut o greşeală făcându-mă bărbat. Este vorba de trăirea vieţii creştine, de ucenicie, de sfinţirea mea pentru scopurile lui Dumnezeu.

Bob, iartă-mă că am ocupat atât de mult spaţiu şi timp! Presupun că am avut, pur şi simplu, nevoie să scriu aceste lucruri şi să vorbesc cu cineva care a trecut (şi trece în continuare) prin acest proces. Ştiu, de asemenea, că aveam nevoie să le aud eu însumi. Îmi pare rău pentru tot gunoiul şi pentru lucrurile dureroase cu care eşti nevoit să te confrunţi ca să slujeşti nevoilor altora. La urma urmei, oamenii răniţi rănesc oamenii. Dar sunt permanent binecuvântat şi ajutat de fiecare dată când intru pe site-ul vostru. Misiunea voastră a fost un colac de salvare şi o stâncă pentru mine. M-am rugat şi voi continua să mă rog pentru tine şi Betty.

Dumnezeu să vă binecuvânteze din belşug – întotdeauna!

Kerry :~)

[Kerry, Running From My True Self. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost disponibil pe site-ul www.help4families.com.]

1 2 3 5