de Alan Medinger

Alan Medinger

„Pervers şi fără rost am rătăcit, dar El, cu dragoste, m-a căutat; şi pe umărul Lui, cu blândeţe, m-a aşezat şi acasă, cu bucurie, m-a adus.”

Aceste cuvinte dintr-un imn vechi, bazat pe Psalmul 23, exprimă perfect ce mi s-a întâmplat cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când L-am întâlnit pe Domnul, iar El m-a scos din homosexualitate.

Călătoria mea a urmat tiparul pe care îl vedem iar şi iar. Am fost un copil neplanificat al unor părinţi care ar fi preferat o fată. Fratele meu mai mare era mai atletic şi, în general, era în toate un model masculin mult mai bine decât mine şi, cumva, el a devenit al tatei, iar eu am devenit al mamei.

Părinţii mei erau oameni buni, de treabă, cinstiţi, care făceau tot ce puteau pentru a-i creşte pe fiii lor ca să devină bărbaţi de succes, bine adaptaţi, dar o problemă din familie a tins să modeleze destinele noastre, ale tuturor. Tatăl meu suferea de depresie severă. Atât de severă, încât s-a aflat sub îngrijire psihiatrică mulţi ani, iar în câteva ocazii a trebuit să fie spitalizat. De-abia putea să facă faţă vieţii, cu atât mai puţin să fie soţul şi tatăl care trebuia să fie. În momentele lui rele, bea mult, iar el şi mama se luptau verbal destul de des.

Viaţa mamei era dificilă şi, într-o oarecare măsură, am devenit mângâierea şi confidentul ei. Cu siguranţă, mă identificam mai mult cu ea decât cu tatăl meu. Dacă sunteţi familiarizaţi cu rădăcinile cele mai obişnuite ale homosexualităţii masculine, puteţi vedea că, exceptând abuzul sexual, am avut parte de toate.

Niciun părinte nu-şi face copilul homosexual. Am învăţat că mediul familial din copilăria timpurie poate să ofere „cadrul”, dar întotdeauna apar alţi factori semnificativi, care joacă un rol în direcţionarea cuiva către homosexualitate. În cazul meu, câţiva dintre acei factori au fost deciziile pe care le-am luat destul de devreme în viaţă. Am o amintire vie a unei nopţi, când eram copil şi stăteam întins în pat, ascultând cearta părinţilor mei, spunându-mi: „Nu mă pot răni; nimeni nu mă va răni niciodată.” Cred că în acea noapte am luat decizia să nu fiu niciodată vulnerabil emoţional. Ca o consecinţă a acelei decizii, până la convertirea mea, ani de zile mai târziu, nu aveam să fiu niciodată liber să iubesc pe cineva.

M-am retras, de asemenea, într-o lume a fanteziei. Fantezia, sexuală sau de alt fel, a devenit retragerea mea sigură din faţa durerii vieţii. Un scenariu tipic pentru fantezia mea conţinea un băiat erou care conducea bărbaţi în bătălie, iar apoi, când lupta se termina, bărbaţii mă foloseau sexual. Tânjeam atât după masculinitatea mea, cât şi după masculinitatea altor bărbaţi.

La început dorinţele nu erau sexuale, ci doar un dor după atenţia şi interesul unui bărbat faţă de mine. Dar bineînţeles, în cele din urmă au devenit sexuale. Deşi teama de a nu fi descoperit mi-a limitat activitatea, de la vârsta de 13 ani, pe tot timpul liceului, am fost activ din punct de vedere homosexual cu alţi băieţi.

Am fost binecuvântat să cresc într-o vreme şi într-o cultură în care nu exista un stil de viaţă homosexual alternativ, care să mă cheme să intru în el. Ştiam că erau câteva baruri homosexuale în Baltimore şi mergeam la librăriile pornografice ca să mă uit în fugă la revistele din secţiunea „bărbaţi”, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap cu adevărat să fug din singura lume pe care o cunoşteam şi să las ca homosexualitatea să-mi determine cursul vieţii. Ca atât de mulţi bărbaţi cu orientare homosexuală din vremea aceea, urma să-mi iau o slujbă, să mă căsătoresc, să am copii şi să fac faţă cât de bine puteam.

Este exact ceea ce s-a întâmplat. Willa Benson fusese prietena mea din timpul şcolii elementare. Am ieşit împreună în timpul liceului, din când în când, în timpul colegiului şi la doi ani după colegiu ne-am căsătorit. Nu i-am spus nimic Willei despre dorinţele mele homosexuale.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. Am avut două fiice şi am început să avansez în lumea afacerilor. Eram activi în mica noastră biserică episcopaliană din vecinătate şi duceam o viaţă socială activă. Dar treptat, presiunile carierei şi ale familiei au început să apese asupra mea. Răspunsul meu a fost să mă retrag în vechiul meu mod de a găsi alinare: fantezia homosexuală şi pornografia, iar la cinci ani după căsătorie, sexul cu bărbaţi.

La început mergeam cu maşina patruzeci şi trei de mile la Washington, D.C. ca să mă duc la un bar homosexual pentru a găsi un contact, dar cu trecerea timpului, am devenit tot mai indiferent, mergând în baruri homosexuale şi căutând sex cu necunoscuţi în locuri publice în Baltimore, fără să mă feresc. O parte majoră a homosexualităţii mele era masochistă şi am început să răspund la anunţurile pentru sex sadomasochist. Timp de zece ani am dus clasica viaţă dublă, având succes în afaceri, fiind vicepreşedinte şi trezorier la o companie prestigioasă din Baltimore, un stâlp al bisericii locale – trezorier al bisericii, membru al bordului de conducere şi profesor de şcoală duminicală. Aparenţele erau păstrate cu grijă. În realitate, viaţa mea ieşise de sub control, iar căsătoria mea devenise un fals. Beam mult şi dădeam o mare parte din vina pe care o simţeam pe Willa. Ne certam frecvent. În ultimii doi ani de activitate homosexuală, am fost incapabil să funcţionez sexual în căsătorie. Nu am justificat niciodată ce făceam, dar simţeam că nu am putere să mă opresc. Îmi vedeam viaţa pe o spirală în coborâre care, în cele din urmă, avea să mă coste familia, cariera, poate chiar şi viaţa.

Apoi s-au întâmplat două lucruri. Willa, căutând ajutor, a intrat într-un grup de rugăciune. Fără să ştie, a dat peste un grup de femei mai în vârstă care luptau puternic în rugăciune. Au început să se roage pentru mine şi pentru căsătoria noastră.

Nu mult după aceea, un prieten de la lucru a avut o experienţă religioasă profundă şi şi-a predat viaţa lui Cristos. Când acel prieten a încercat să-mi explice ce se întâmplase, am fost convins că avusese o întâlnire adevărată cu Domnul. Cumva, cunoşteam că şi eu puteam să am aşa ceva, dar era cel mai înspăimântător lucru la care mă puteam gândi. Ştiam că o astfel de întâlnire ar implica homosexualitatea mea. Pe cât de mult o uram, pe atât nu credeam că aş putea trăi fără ea. De când îmi aminteam, fusese modul meu de a face faţă vieţii.

Dar lucrurile erau destul de disperate, astfel încât după şase sau şapte săptămâni de agonie, marţi, 26 noiembrie 1974 m-am dus să mă întâlnesc cu Jim. Nici el, nici nimeni altcineva de acolo nu ştia despre problema mea. La un anumit moment în timpul serii, când două sute de oameni sau cam aşa ceva, Îl lăudau pe Domnul cu glas tare, am rostit în tăcere: „Dumnezeule, renunţ. Viaţa mea este o dezordine totală. Nu mă mai pot descurca. Preia Tu controlul.” Şi a făcut-o.

În câteva zile am ştiut că avuseseră loc în mine câteva schimbări profunde. Mai întâi de toate, m-am îndrăgostit până peste cap de Willa şi o doream fizic. Fanteziile mele homosexuale, care nu mă părăsiseră aproape niciodată, s-au dus. Şi, cel mai important, ştiam că Isus era real, că mă iubea şi că începeam să-L iubesc.

Câteva săptămâni mai târziu i-am spus Willei întreg adevărul despre viaţa mea. Anii în care a negat lucrurile s-au prăbuşit, iar în lunile care au urmat avea să se confrunte cu rănile pe care i le-au provocat anii în care am respins-o, am înşelat-o, am fost mânios pe ea şi am aruncat vina pe ea. Vindecarea ei de-abia începea şi avea să dureze câţiva ani. Capacitatea ei de a avea încredere în mine şi de a primi dragostea mea a venit foarte încet.

Acestea s-au întâmplat cam cu patru ani înainte de a auzi de cineva care a fost eliberat de homosexualitate, iar apoi am citit despre Love In Action, o misiune pentru vindecarea homosexualităţii, pe atunci în San Rafael, California. Am început să corespondez cu Frank Worthen şi Bob Davies. Avea să mai treacă un an înainte de a întâlni cu adevărat un alt „fost homosexual”, la prima Conferinţă Exodus la care am fost, din Seattle, Washington.

La început, liderii Exodus au fost precauţi cu privire la mărturia mea. Întâlniseră pe alţii care susţineau că au primit instantaneu o vindecare miraculoasă de homosexualitate, pentru ca într-un an sau doi, să afle că acele vindecări erau departe de a fi depline. Într-o anumită măsură, prudenţa lor era justificată, dar nu pentru că nu aş fi fost eliberat de comportamentul dependent şi de atracţiile sexuale faţă de bărbaţi. Ci mai degrabă fiindcă homosexualitatea înseamnă mai mult decât atracţii şi comportament homosexual, şi de-abia începusem să simt vindecare în alte domenii.

Vindecarea sexuală a fost într-adevăr ceea ce părea să fie în 1974, iar în anii care au urmat, Dumnezeu S-a atins de nevoia mea emoţională. În ultimii doi ani am ajuns la o altă înţelegere a felului în care m-a schimbat Dumnezeu, una care se întoarce la vindecarea sexuală iniţială. Întotdeauna am văzut acea vindecare ca pe un miracol. Nu o mai văd aşa. Acum o văd ca pe trei miracole.

Homosexualitatea nu este o boală, ca retardarea mintală sau cancerul; este un grup de probleme care, împreună, dau naştere atracţiilor şi comportamentului homosexual. Fiecare problemă trebuie tratată individual. Iată cele trei probleme de care S-a ocupat Dumnezeu în momentul vindecării mele iniţiale, cele trei miracole ale mele.

Mai întâi, a dărâmat zidul autoprotecţiei şi, dintr-odată, am fost capabil să iubesc. Şi cine ar fi fost un obiect mai logic al dragostei mele decât Willa, persoana care mă iubise şi rămăsese lângă mine în toţi acei ani îngrozitori? M-am îndrăgostit de ea şi, aşa cum se întâmplă cu mulţi bărbaţi care ies din homosexualitate, din acea dragoste a venit atracţia sexuală faţă de ea.

Al doilea miracol este că Dumnezeu a „desexualizat” nevoile mele neîmplinite. Mult timp am tânjit în continuare după dragostea şi atenţia unui bărbat, dar acel dor nu mai era sexual. Încă îmi doream să fiu bărbat, dar acel dor nu se mai exprima în dorinţa de a poseda masculinitatea altui bărbat.

În al treilea rând, dependenţa sexuală a fost zdrobită. Poate că este miracolul cel mai greu de înţeles, dar este cel pe care îl întâlnim cel mai des. Oricine a urmat cu succes cei 12 paşi vă va spune că supunerea faţă de Dumnezeu este ceea ce a zdrobit dependenţa sexuală.

Cred că acestea au fost miracole. Dar ceea ce ne face să numim ceva miracol este adesea timpul. Dumnezeu face într-o clipă ceea ce de obicei durează luni sau ani. Deşi nu prea mulţi oameni experimentează schimbarea în felul în care am făcut-o eu, tot ce mi s-a întâmplat mie: faptul că am fost eliberat ca să iubesc, desexualizarea nevoilor emoţionale neîmplinite, zdrobirea puterii dependenţei, împlinirea nevoilor inimii mele de către Isus şi creşterea în masculinitate (sau feminitate) sunt disponibile pentru oricare bărbat sau oricare femeie care depune eforturi ca să învingă homosexualitatea. Ştiu acest lucru pentru că l-am văzut întâmplându-se de sute de ori, în multe vieţi.

[Alan Medinger, Reflections on 25 Years of Healing. Copyright © Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune. Alan Medinger a fost un pionier al mişcării foştilor homosexuali, fondator şi Director al Regeneration Ministries, o misiune creştină din Baltimore şi Virginia de Nord, care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Pentru mărturia soţiei lui Alan, clic aici.]