de Kevin

Numele meu este Kevin. Am fost homosexual. Nu, nu am fost doar un tip cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Am fost mândru că făceam parte din grupul agresiv al activiştilor care şi astăzi cer o acceptare socială totală şi aprobarea prin lege a homosexualităţii. Povestea mea este totodată şi modul prin care încerc să răscumpăr măcar o parte din răul pe care l-am provocat de-a lungul anilor. Vă voi spune adevărul despre homosexualitate şi ce înseamnă de fapt stilul de viaţă homosexual. Întreaga problemă a homosexualităţii se poate împărţi în trei domenii: psihologic, spiritual şi politic.

Domeniul psihologic

De la unsprezece la treizeci şi trei de ani am fost atras de bărbaţi, deşi mi-a fost mereu teamă de bărbaţii adevăraţi şi nu am agreat compania lor. Când eram copil, tatăl meu a fost bolnav destul de mult timp şi a murit când eu aveam aproape zece ani, deci am crescut fără să am realmente un model masculin care să mă înveţe cum să fiu băiat. Am avut fraţi mai mari, dar nu am fost foarte apropiat de niciunul dintre ei. Eram însă apropiat de surorile şi de mama mea, iar ele au rămas mereu cele mai bune prietene ale mele. De asemenea, nu am avut prieteni băieţi, întrucât îmi era frică de ei. Eram apropiat doar de fetele care îmi erau prietene. Lor nu le păsa cât de gras eram sau dacă puteam sau nu să arunc mingea de baseball.

Lipsa mea de „conectare” cu băieţii de vârsta mea şi lipsa unei figuri paterne m-au aşezat pe un drum care m-a condus, în adolescenţă, la atracţii faţă de cei acelaşi sex. Ca adolescent, nu-mi plăceau sentimentele pe care le aveam faţă de băieţi şi aş fi preferat să nu le am.

În cea mai mare parte, eram foarte egoist. Mă simţeam inferior celorlalţi şi în special inferior băieţilor de vârsta mea. Uram să mă aflu în preajma băieţilor! Mă simţeam respins de tatăl meu şi de fraţii mei mai mari, fiindcă ştiam că gândeau despre mine că eram urât şi stupid. Mă simţeam foarte singur, aşa că am căutat atenţie în alte direcţii. Eram un adolescent răsfăţat şi tratat cu o indulgenţă excesivă, supărat din cauza lipsei de relaţii masculine apropiate de care suferise în copilărie. Mă simţeam abandonat şi respins de adulţi şi de alţii, şi mă simţeam jignit sau rănit cu uşurinţă, chiar şi la cele mai mici critici.

Când eram în ultimii ani de liceu, am încercat să ies cu fete. A fost nostim, fiindcă oricum preferam tovărăşia lor, nu pe cea a băieţilor. Acele fete mă ajutau şi să par heterosexual.

Cu timpul, când am trecut de douăzeci de ani, am locuit de unul singur şi am mers la colegiu. Am ales să studiez arta teatrală. Am câştigat câteva premii şi burse pentru activitatea mea pe scenă ca actor. Piesele şi scenetele mă atrăgeau foarte mult. De ce? Simplu. Teatrul îmi oferea o mască. Puteam obţine acceptare, laude sau pur şi simplu atenţie, apărând în faţa multor oameni şi pretinzând că eram altcineva.

Între timp, am cunoscut noi prieteni din viaţa homosexuală. Îmi erau colegi de facultate şi de club şi făceau parte din noua mea viaţă de homosexual, pe care o păstram ascunsă. Cu ajutorul lor, mi-am acceptat în cele din urmă „orientarea” de bărbat homosexual. Nu am realizat atunci, dar fusesem racolat. La început nu mi-a fost uşor să-mi accept noua identitate sexuală, dar sinele meu interior deja supradimensionat s-a simţit mai bine când câţiva dintre noii mei prieteni mi-au spus că atracţiile homosexuale erau un dar special de la Dumnezeu. Acei bărbaţi mai în vârstă şi mai „înţelepţi” mi-au spus că eram o victimă şi că mulţi oameni, inclusiv mama şi membrii familiei mele, erau vinovaţi. Prin urmar, meritam să mă înconjor de oameni care mă iubeau cu adevărat, aceştia fiind numai homosexualii.

Nu mi-a mai fost ruşine de „orientarea” mea! Nu mai eram un tip care se lupta cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex. O, nu! Eram mândru de mine! Eram homosexual! Eram „gay”! Cu alte cuvinte, eram racolat!

O vreme am fost fericit, participând la paradele homosexualilor, petrecând timp în librării cu pornografie homosexuală şi în baruri pentru homosexuali. Am avut relaţii platonice cu câţiva prieteni care se vedeau şi ei ca victime. Îmi părea rău pentru ei, iar lor le părea rău pentru mine. Vă asigur că viaţa mea alături de acei prieteni, în anii ’80, a fost o viaţă plină de autocompătimire. Vă vine să credeţi că autocompătimirea este contagioasă şi formatoare de deprinderi? Vreau să spun că-mi plăcea de tipii aceia fiindcă le era milă de bietul de mine. Dacă îmi părea rău pentru ei şi îi băteam pe umăr din când în când, ei bine, era un preţ mic de plătit pentru compătimirea şi atenţia pe care le primeam în schimb. Autocompătimirea ne-a condus, în mod automat, la un protest public. Autocompătimirea şi protestul sunt cam aceleaşi lucruri. Aceste sentimente explică bine escapadele mele publice, melodramatice şi uneori şocante, care s-au bucurat de susţinere publică de prea multe ori.

Acest gen de preocupare de sine a făcut foarte dificil pentru mine să iubesc. Eram ca un copil care vroia mereu ca toată atenţia şi dragostea să fie îndreptate spre el. Dar aceasta nu m-a oprit să caut împlinirea visului meu. Tot ce vroiam acum de la viaţă era ceea ce mi se spusese că era obiectivul ideal: găseşte un bărbat care să fie „iubitul” tău, mută-te cu el şi fiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi! Între timp, este în regulă dacă găseşti pe alţii cu care să te joci, să petreci şi să te culci. Acesta era visul meu. Nu am găsit însă mereu „iubiţi”, iar când am reuşit, realitatea nu se potrivea cu visul care mi se promisese. Nu aveam linişte. Nu aveam linişte fiindcă eram motivat de dorinţa după figura din imaginaţia mea: un tată care să mă iubească şi să-mi fie alături.

De fapt, nu prea eram interesat de „iubiţi”. Eram prea interesat de mine însumi şi de propriile mele dorinţe. Mă foloseam de bărbaţi fiindcă vroiam ca cineva să-mi poarte de grijă, dar nu vroiam pe cineva care să aibă nevoie de ceva de la mine. „Obiectivul perfect” şi „visul” meu nu erau deci nimic altceva decât agăţarea mea de câteva relaţii între doi bărbaţi care erau preocupaţi de sine şi se autocompătimeau.

Între timp, membrii familiei mele mă acceptaseră în casele lor şi nu mi-au interzis niciodată să-mi văd nepoţii şi nepoatele. Am fost acceptat ca parte a unui stil de viaţă care nu se mai desfăşura în ascuns. Îi convinsesem că mă născusem homosexual. Prietenii mei şi cu mine ieşisem din „dulap”, eram liberi, toleraţi şi fericiţi. Ei bine, eram oricum, numai fericiţi nu. Viaţa pe care o duceam era, prin natura ei, foarte egoistă şi plină de mânie. În viaţa mea nu era loc decât pentru mine. Orice om pe care pretindeam că îl iubesc era cineva pe care îl foloseam pentru ceea ce se numeşte „autosatisfacere reciprocă”, nici măcar pentru „a face dragoste”. Prieteniile pe care le-am avut erau la fel ca numeroşii mei „iubiţi” – foarte trecătoare şi condiţionate. Toate relaţiile mele erau superficiale.

Cum era de fapt viaţa homosexuală? Era un stil de viaţă foarte uşor, fiindcă nu trebuia să dau socoteală nimănui: nu aveam responsabilitatea unei soţii, a unui copil sau a unei familii. Pentru un tânăr de nouăsprezece ani, stilul de viaţă homosexual este foarte atrăgător pe termen scurt, deoarece pare a fi o petrecere perpetuă. Poţi avea toate avantajele unei vieţi heterosexuale, fără vreuna dintre responsabilităţile ei. Să aveţi în minte asta când îi veţi auzi pe activişti susţinând aceleaşi argumente pe care le susţineam şi eu cândva: „Nu numiţi asta «alegerea unui stil de viaţă»! Nu am ales asta pentru mine! Aşa m-am născut. De ce aş alege să trec prin povara zilnică de a fi homosexual într-o lume atât de intolerantă şi bigotă?” Da, aşa spuneam şi eu, însă nu eram sincer nici măcar faţă de mine însumi. De fapt, este un stil de viaţă foarte uşor!

Deşi era uşor, nu era însă prea satisfăcător. Pe măsură ce mă apropiam de vârsta de treizeci de ani, deveneam tot mai nefericit. A început să-mi cadă părul şi luam în greutate. Eram ca Andrew Cunanan:^[1] prea bătrân pentru a mai avea valoare în cultura homosexuală a tinerilor.

Domeniul spiritual

Dar tot credeam că nefericirea mea se datora altora. Eram supărat pe toţi „homofobii” şi eram foarte supărat şi pe Biserică. De aceea am ales să mă implic într-un grup religios pro-homosexualitate numit Dignity. Deşi nu era recunoscut de Biserică, cel puţin acolo puteam pretinde că să fiu homosexual era în ordine şi că mă aflam în Biserică.

La sfârşitul anilor ’80, am auzit despre un grup numit Exodus. Acesta îi ajuta pe oameni să iasă din acest stil de viaţă, iar unii reuşeau chiar să-şi schimbe orientarea. Ceea ce m-a făcut curios, deoarece încă nu aveam linişte! De la Exodus am aflat despre un grup romano-catolic, înfiinţat de părintele John Harvey cam cu douăzeci de ani în urmă, numit Courage. Am luat legătura cu grupul respectiv şi am aflat multe despre învăţătura Bisericii, dar şi despre mine însumi.

Courage era un grup nou pentru mine. Se baza pe ceva solid – pe însăşi Biserica Catolică. Cele cinci obiective ale sale pentru învingerea atracţiilor homosexuale au fost uşor de înţeles pentru mine. Pentru cineva pierdut în deşert ca mine, erau înviorătoare. Courage a fost locul unde am clădit prietenii curate cu bărbaţi care acceptau aceeaşi provocare ca mine. Nu numai că am fost tratat ca un adult, dar mi se şi cerea să mă port ca atare. Acei bărbaţi nu mă compătimeau, ci mai degrabă mă provocau să înţeleg că eram neputincios în încercarea de a-mi controla pornirile şi că aveam nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru a-mi schimba viaţa odată pentru totdeauna! După numai cinci ani, Courage m-a readus la Sfintele Taine, iar viaţa mea s-a schimbat.

Acum sunt un fost homosexual, iar stilul meu de viaţă s-a schimbat. M-am căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume şi avem trei copii. Copil fiind, nu am avut prieteni băieţi, însă acum, ca adult, lucrurile s-au schimbat. Apreciez tovărăşia unor bărbaţi adevăraţi şi, pentru prima dată în viaţă, nu-mi mai este teamă de ei.

După cum vă puteţi închipui, am primit reacţii destul de neobişnuite la schimbarea din viaţa mea din partea foştilor mei prieteni şi a unor membri de familie. Toţi au părut să se distanţeze de mine. Când eram un activist homosexual declarat, cu probleme, fiind deprimat şi neliniştit, cei mai mulţi dintre prietenii mei heterosexuali erau dispuşi să mă tolereze. Unii chiar mă acceptaseră şi mă susţineau, întrucât îi convinsesem că aşa mă născusem. Cred că acum ar fi cazul să accept că mi-au fost doar prieteni „de vreme rea”.

Mă tem că în cultura de astăzi, atunci când eşti disfuncţional, la pământ, trist, dependent de droguri şi deprimat, ai mai mulţi prieteni decât ai vrea. Dar când începi să-ţi faci ordine în viaţă, rămâi pe cont propriu. Nu mai eşti bine-venit în casa unora şi, cu siguranţă, nu mai eşti bine-venit în preajma activiştilor homosexuali, din cauză că acum eşti văzut ca o ameninţare. Cardinalul Francis George a spus odată: „Deseori m-am întrebat de ce un bărbat presupus heterosexual, poate căsătorit şi cu copii, este admirat şi lăudat când declară că este homosexual, dar drumul în sens invers este denunţat ca fiind represiv.”

Deci este adevărat că nu-mi place acest gen de răspuns din partea culturii noastre, însă nu am de gând să-mi mai plâng de milă. Nu vreau să reiau acelaşi gen de răspuns pe care l-am avut ca activist, fiind obligat pe nedrept să mă ascund din nou. La urma urmei şi eu am contribuit la crearea culturii homosexuale!

Domeniul politic

Într-un anumit sens, astăzi oamenii au de suferit când activiştii redefinesc termenii, dându-le alte sensuri. De pildă, cuvântul „fobie”. Dicţionarele definesc „fobia” ca „o teamă sau spaimă persistentă, iraţională”. Cuvântul esenţial aici este „iraţional”. De aceea, homofobia nu funcţionează când mi se aplică mie, întrucât nu există nimic iraţional în teama sau spaima mea faţă de homosexualitate. Convingerea mea că nu aş vrea ca copiii mei să treacă prin ceea ce am trecut eu este foarte raţională şi se bazează pe o cunoaştere aprofundată şi pe raţiune.

Un alt cuvânt este „racolare”. Ca activist, am susţinut lucruri precum programe şcolare pentru primii ani de liceu care îi învăţau pe elevi „tolerarea” şi „acceptarea” homosexualilor. Desigur, mă enervam foarte tare pe voi, homofobii, din cauză că mă acuzaţi că încercam să racolez băieţi şi fete pentru stilul de viaţă homosexual. În inima mea, nu credeam că vă mint. Noi insistam cu fermitate că homosexualii nu racolează tineri şi băieţi, deoarece credeam că nu poţi schimba orientarea cuiva din homosexuală în heterosexuală sau din heterosexuală în homosexuală.

Ei bine, dicţionarul defineşte „a racola” ca „a forma sau a se întări cu noi membri”. De asemenea, este important să înţelegem ce anume implică racolarea. Racolarea pentru ce? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să explic un alt cuvânt: „gay”. „Gay” este un cuvânt cu conotaţie socială, în rândul comunităţii homosexuale, care înseamnă: „Am ieşit din «dulap», sunt mândru de atracţia mea faţă de cei de acelaşi sex, iar tu eşti bolnav dacă nu eşti şi tu mândru de mine!”

Această atitudine este exprimată cu un scop. Are un public ţintă. Publicul ţintă nu sunt doar „homofobii” din această lume rea şi crudă, ci şi restul homosexualilor, care se presupune că au fost forţaţi să se urască pe ei înşişi atât de mult, încât vor să se sinucidă. Vedeţi, celor mai mulţi dintre cei care au atracţii faţă de cei de acelaşi sex nu le place că le au. Mulţi dintre cei care au atracţii faţă de cei de acelaşi sex nu vor să dea frâu liber atracţiilor şi de aceea se simt prizonierii dorinţelor lor emoţionale. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi homosexuali nu sunt „gay”. [„Gay”, în limba engleză, are şi sensul de „vesel”. N. trad.]. Ceea ce noi, activiştii homosexuali, ştiam! Activiştii homosexuali îi au ca ţintă pe cei confuzi din punct de vedere sexual.

Activiştii vor să ajungă la acei băieţi care, la vârsta de paisprezece ani, se luptă cu confuzia sexuală. Ei trebuie să-i convingă că „să fii homosexual este în ordine”, că nu este posibil să-şi schimbe atracţiile şi că sexualitatea lor este sănătoasă, este un dar de la Dumnezeu şi ar fi chiar un păcat să şi-o refuze. Chiar dacă pe atunci nu spuneam lucrurile chiar aşa, de fapt îi racolam! Nu îi racolam ca să aibă atracţii faţă de cei de acelaşi sex, ci mai degrabă ca să devină homosexuali.

Ceea ce am învăţat pe parcursul drumului dificil pe care l-am parcurs este ceea ce sper să învăţaţi şi voi: cu motivaţie şi cu ajutorul lui Dumnezeu, oamenii îşi pot schimba orientarea. Viaţa mea, alături de soţia mea şi de cei trei copii minunaţi ai noştri, nu ar fi fost posibilă dacă aş fi continuat să mă mint că „odată ce eşti homosexual, eşti întotdeauna homosexual.” Mă aflu aici ca „recrutat” de Dumnezeu, pentru a transmite această informaţie cât mai multora dintre voi.

Notă

^[1] Andrew Cunanan a fost un criminal în serie american care a ucis cel puţin cinci persoane, inclusiv pe creatorul de modă Gianni Versace. Cunanan s-a sinucis în apropierea casei lui Versace, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. [N. trad.]

[Recruited. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Kevin este disponibil pentru seminarii şi conferinţe. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Bob Davies

Bob Davies

Am sărbătorit recent a 55-a mea zi de naştere, iar acum sunt calificat în mod oficial să mă alătur celui de al doilea val, misiunii seniorilor din biserica mea. Găsesc că este fascinant să privesc înapoi şi să văd cum arată viaţa din această poziţie avantajoasă.

Ce lecţii am învăţat?

Viaţa are întrebări fără răspuns. Nu voi înţelege niciodată cu adevărat de ce m-am născut ca să mă lupt cu atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex. Am crescut într-o familie creştină intactă. Familia mea mergea la biserică în fiecare duminică. Căsătoria părinţilor mei era stabilă şi iubitoare. Am multe amintiri fericite din copilărie. M-am simţit întotdeauna îngrozitor de nesigur în compania altor băieţi. Nu eram bun la sporturi – dar excelam la muzică şi la şcoală.

Când am intrat în adolescenţă, am făcut două descoperiri care mi-au schimbat viaţa: L-am primit pe Cristos în viaţa mea şi am descoperit dragostea personală a lui Dumnezeu pentru mine. Am auzit cuvântul „homosexualitate” şi am realizat că descria sentimentele pe care le ascundeam de ani de zile. Amândouă descoperirile urmau să aibă un impact profund asupra vieţii mele. În adolescenţă, sentimentele mele de nesiguranţă păreau doar să se înrăutăţească. Eram extrem de ruşinos şi stăteam mai mult singur, fără să fac multe lucruri care implicau alţi oameni – chiar şi la biserică. Îmi era teamă să las oamenii să se apropie, ca să nu descopere atracţiile mele secrete faţă de cei de acelaşi sex.

Cuvântul lui Dumnezeu este puternic. Biblia m-a călăuzit în deciziile majore ale vieţii. După al doilea an la colegiu, mă simţeam cu totul descumpănit. Îmi plăcuseră orele de ştiinţele naturii în liceu, dar studierea zoologiei la colegiu m-a lăsat confuz. Cum să împac orele de evoluţionism cu credinţa din copilărie?

Apoi am auzit un grup muzical de la Colegiul Biblic Prairie – una din cele mai mari şcoli creştine din Canada. Aveau un program muzical fantastic, iar eu slujeam deja ca pianist la biserica mea – dar tânjeam pentru mai multă instrucţie în muzica bisericească. Trebuia să părăsesc universitatea şi să merg la colegiul biblic ca să studiez muzica? Eram emoţionat de idee – dar îmi era teamă să iau o asemenea decizie majoră. Într-o seară, am pus cele două cereri pe masa din sufragerie – una pentru universitatea seculară, una pentru colegiul biblic – şi m‑am rugat pentru călăuzirea lui Dumnezeu. Am deschis Biblia şi am citit cuvintele: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Eram copleşitor de sigur că Dumnezeu vroia să părăsesc universitatea seculară.

Curând am fost acceptat la Colegiul Biblic Prairie. În următorii trei ani am „sorbit” Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi. A fost o temelie spirituală solidă, care încă îmi prinde bine. Şi – pentru prima dată în viaţă – am avut parte de prietenii apropiate, evlavioase cu alţi bărbaţi. Am locuit cu sute de studenţi în acelaşi cămin şi am avut atât de mulţi prieteni, încât nu ştiam ce să fac cu ei. Anii la colegiul biblic au fost extrem de fericiţi şi satisfăcători. Dumnezeu ştia exact ce îmi trebuia în acea perioadă a vieţii şi mi-a dat o călăuzire clară prin Cuvântul Său. Adevărul ne eliberează.

În timpul adolescenţei şi între 20 şi 30 de ani, lupta cu homosexualitatea a fost cel mai bine păzit secret al vieţii mele. Apoi m-am mutat în California ca să mă alătur Misiunii Love In Action, o misiune Exodus localizată pe vremea aceea în zona Golfului San Francisco. Dintr-odată, am făcut parte dintr-o biserică unde toată lumea ştia despre „marele meu secret”. Dar am descoperit puterea uimitoare de „a umbla în lumină” (1 Ioan 1:7). Pentru prima dată, am dat socoteală cu adevărat faţă de alţi bărbaţi. Mă luptasem ani de zile cu dependenţa secretă de pornografie. Acum, în sfârşit, puteam să-mi mărturisesc lupta şi să găsesc încurajare din partea altora care duceau lupte similare. „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16) a devenit o realitate vie în viaţa mea.

Cred că cea mai mare creştere pe care am experimentat-o, a venit ca rezultat al implicării mele în Open Door, biserica strâns legată de Love In Action. Nu voi uita niciodată prima mea duminică acolo. Unul dintre membrii Love In Action s-a ridicat şi a depus mărturie despre cum a căutat eliberare de homosexualitate. După aceea, congregaţia a bătut din palme şi a ovaţionat. O, m-am gândit, n-am văzut niciodată aşa ceva! Am ştiut că intrasem într-o biserică specială, unde fiecare era acceptat – indiferent de trecutul său. Chiar şi bărbaţii „hetero” erau prietenoşi şi te susţineau. Pentru aceia dintre noi care ne luptaserăm ani de zile cu sentimentul înstrăinării faţă de bărbaţi, acceptarea a fost un balsam vindecător, plin de putere.

Dumnezeu avea şi alte surprize minunate pentru mine. După cinci ani la Love In Action, am început să le spun altora că vroiam să mă căsătoresc într-o zi. Curând după aceea, Dumnezeu m-a îndemnat să mă întâlnesc cu Pam, o femeie pe care o cunoscusem prin implicarea noastră reciprocă în echipa de închinare la biserică. A devenit repede evident că Dumnezeu ne conducea la căsătorie. În lunile care au pregătit terenul pentru căsătoria noastră din august 1985, am avut o pace şi o încredere totală că era călăuzirea lui Dumnezeu.

După ani de zile de lupte homosexuale, eram uimit cât de natural era să fiu căsătorit! Dumnezeu ne răsplăteşte ascultarea. Am fost implicat în Exodus în următorii douăzeci şi doi de ani – unele dintre cele mai satisfăcătoare şi palpitante vremuri din viaţa mea. Când privesc în urmă, sunt uimit cum m-a folosit Dumnezeu. În timpul anilor mei ca Director, Exodus a crescut de la o mână de slujitori, la o coaliţie mondială puternică, slujind la nenumărate mii de oameni. Sunt convins că Dumnezeu nu a binecuvântat abilitatea mea naturală, ci disponibilitatea mea. Am spus simplu „da” chemării lui Dumnezeu, iar El a făcut restul. Dumnezeu mi-a dat, de asemenea, mentori minunaţi. De exemplu, Frank Worthen, unul dintre „părinţii fondatori” ai Exodus, a fost şeful meu la Love In Action. Când m-am aflat acolo pentru doar trei luni, Frank a văzut talentul meu pentru scris şi mi-a cerut să scriu următorul buletin de ştiri. Mai târziu, când InterVarsity Press l-a abordat în legătură cu scrierea unei cărţi, mi-a dat mie contractul pentru carte. Exemplul lui Frank, de adevărată smerenie, a avut impact asupra vieţii mele.

Există viaţă după Exodus! Nu voi uita niciodată o seară specială în timpul conferinţei Exodus la Colegiul Wheaton, în 1999. Conducerea Exodus m-a surprins cu o prezentare specială, comemorând cei douăzeci de ani de implicare a mea în Exodus – şi au adus-o cu avionul pe soţia mea, Pam, la conferinţă, ca să fie martoră la eveniment! Dar, în mod ironic, în următorii doi ani am simţit tot mai mult că timpul meu la Exodus lua sfârşit. Am devenit convins că eu, ca lider, dusesem Exodus cât de departe am putut. Mergeam pe 50 de ani şi slujeam unor clienţi de 11 ani. Am început să mă rog pentru un succesor, cineva mai tânăr decât mine, care să ducă Exodus „la următorul nivel”.

Înaintarea demisiei mele conducerii, în aprilie 2001, a fost una dintre cele mai grele decizii din viaţa mea. I-am anunţat cu şase luni înainte – cu mult înainte de a avea o altă slujbă. Dar Dumnezeu a fost incredibil de bun. Cam în perioada când am demisionat, am auzit despre o viitoare slujbă care urma să apară în departamentul muzical la biserica mea, una dintre cele mai mari biserici prezbiteriene din ţară. Am petrecut ani de zile în tinereţe pregătindu-mă pentru o carieră în muzica bisericească – ştiam că slujba mi se va potrivi perfect. Dar părăsirea misiunii Exodus a fost oricum, numai uşoară nu. Îmi lipsea teribil interacţiunea zilnică pe care o aveam cu liderii din toată lumea, care erau de mult timp la Exodus. Iubeam noua mea slujbă – dar tot simţeam „dorul de casă” pentru ce lăsasem în urmă.

Aveam, de asemenea, multe întrebări. Voi continua „să trăiesc biruitor” faţă de trecutul homosexual, chiar şi fără sprijinul zilnic din jurul meu? Voi fi capabil să fac o tranziţie de succes într-o nouă carieră, la vârsta de 50 de ani? Şi, poate cel mai important pentru mine, toată înţelepciunea şi cunoaşterea despre „misiunea pentru foştii homosexuali” pe care le câştigasem în ultimele două decenii, vor fi acum uitate în noua slujbă?

Niciuna din temerile mele nu s-a împlinit. Mă simt la fel de „biruitor” faţă de trecut astăzi, ca atunci când eram implicat în Exodus. Noua slujbă s-a dovedit a fi un lucru care se potriveşte de minune cu abilităţile şi interesele mele. Iar din cauza anilor pe care i-am petrecut la Exodus şi a cărţilor pe care le-am scris, oamenii încă mă caută pentru consiliere şi sprijin, astfel încât îmi folosesc priceperea pe care mi-a dat-o Dumnezeu când am fost implicat în misiunea Exodus.

Ultima mea „aventură” a fost întoarcerea la şcoală. În ianuarie am început un program de masterat în studiile de închinare, prin Institutul pentru Studii de Închinare, un program de învăţământ la distanţă cu sediul în Jacksonville, Florida. În ianuarie, când am sosit în campus pentru o săptămână de cursuri, mă simţeam la fel de emoţionat şi de nervos ca atunci când am fost prima dată la o conferinţă Exodus! Acum, lucrând prin computer de acasă, mă aflu regulat în legătură cu studenţii care îmi sunt colegi şi cu profesorul, când ne completăm online temele şi când discutăm despre temele pe care le avem de citit. Sunt încântat datorită noii înţelegeri pe care o voi dobândi, pentru a fi mai eficient în slujba de coordonator al serviciilor de închinare care au loc dimineaţa la biserica mea.

Bob & Pam Davies

Da, există viaţă după Exodus! Sunt convins că a-L urma pe Dumnezeu este o aventură care ţine o viaţă. Şi cu cât înaintăm pe cale, cu atât mai mult putem să privim în urmă şi să vedem credincioşia Lui în anii lungi ai vieţii noastre. În lunile dinainte de a pleca de la Exodus, Dumnezeu a imprimat două cuvinte în inima mea: „Termină bine!” Am hotărât că este un motto grozav pentru tot restul vieţii mele. Într-o zi, când nu voi mai fi, sper că oamenii vor putea să privească în urmă şi să spună: „L-a iubit pe Dumnezeu… şi a terminat bine.”

[Bob Davies, Looking Back and Looking Forward. Copyright © Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob şi soţia lui, Pam, locuiesc în prezent în statul Washington. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o altă mărturie a lui Bob, clic aici.]

Mark Perry, într-un interviu cu Bob Davies

Bob Davies

Mark Perry a ştiut cum este să priveşti moartea în faţă – şi să învingi. În toamna anului 1984, o excrescenţă misterioasă i-a apărut în spatele gâtului. În cele din urmă, biopsia unei alte excrescenţe de pe braţ i-a adus o veste devastatoare: era diagnosticat cu SIDA. Era 8 martie 1985. Mark ieşise din stilul de viaţă homosexual de aproape patru ani şi era căsătorit cu o creştină minunată. I s-au dat şase luni de trăit.

Plin de curaj, Mark a plecat dintre noi în 1987. Dar înainte de moarte, şi-a făcut cunoscută povestea lui Bob Davis, pe atunci membru al personalului Love In Action.

Love In Action: Mark, cum ai intrat în stilul de viaţă homosexual?

Mark Perry: În 1972 eram în colegiu şi logodit, urmând să mă căsătoresc. Am urmat un curs de psihologie numit Perspective homosexuale. Am găsit întreaga chestiune cu adevărat contrariantă: ceva mă atrăgea în direcţia respectivă. În cele din urmă, relaţia cu logodnica mea s-a terminat şi am intrat într-o relaţie sexuală cu un bărbat, relaţie care a durat trei ani, în timp ce eram la colegiu.

LIA: Ce s-a întâmplat după ce ai absolvit?

M.P.: Mi-am început propria afacere în arhitectură în Portland, iar relaţia noastră s-a terminat. Am devenit homosexual în mod deschis – nu încercam să mă ascund. A apărut ocazia să mă mut la San Francisco, deci am venit aici şi am luat-o de la capăt. Am fost introdus în comunitatea homosexuală şi am intrat cu entuziasm în ea. Dar cu cât mă implicam mai mult, cu atât simţeam cum cobor pe o spirală descendentă, de pe care nu puteam ieşi.

LIA: Deci nu erai fericit în acea perioadă?

M.P.: Am încercat să am succes şi să fiu fericit, dar nu mă satisfăcea nimic. Fumam opiu, foloseam ocazional cocaină, luam LSD, tot tacâmul. Am fost implicat în relaţii cu numeroşi bărbaţi din toate aspectele comunităţii homosexuale. Din fericire, am fost protejat de experienţe rele. Ştiu că mâna Domnului s-a aflat tot timpul asupra mea. Dar ajunsesem într-un punct în care doar treceam de la un bărbat la altul. M-am gândit: „Devine ridicol. Trebuie să existe ceva mai mult decât atât în viaţă.”

LIA: Ce evenimente te-au condus la Domnul?

M.P.: Am început să cercetez misticismul şi alte lucruri spirituale. Dar puteam să realizez că nu erau adevărul. Într-o noapte, aflându-mă acasă, mi-a căzut privirea pe o Biblie veche, care aparţinea mamei mele. Nu o mai observasem niciodată. Am luat-o şi am început să citesc. Pasajul se ocupa de ceva prin care trecusem chiar în ziua respectivă. Am gândit: „Ce ciudat şi înfricoşător! Este ceva aici.”

Mi-am promis că voi citi Biblia până voi scoate ceva din ea. Am început să mă izolez de vechii prieteni. Domnul mi-a vorbit: „Schimbă-ţi faptele.” Am trecut printr-un proces de curăţare, arzându-mi drogurile, pornografia şi alte lucruri. Când am scăpat de ele, înăuntrul meu a apărut o eliberare minunată. Ştiam că făceam lucrul potrivit. Toate acestea s-au întâmplat într-o perioadă de aproximativ şase luni.

LIA: Pe atunci erai creştin?

M.P.: Nu încă. Dar de Crăciun, în 1980, m-am dus acasă la fratele meu. El şi soţia lui sunt creştini, iar în casa lor era o atmosferă specială, pe care nu prea o puteam înţelege. Atunci am început să vorbim despre Isus şi am sfârşit prin a-L accepta pe Domnul în aceeaşi zi.

Au sunat imediat nişte prieteni şi s-au interesat de o biserică bună unde aş fi putut merge. Când am intrat în biserică în duminica următoare, m-am simţit imediat acasă. M-am rugat ca Dumnezeu să aducă oameni la care să mă pot raporta şi chiar în acea duminică am întâlnit un artist care ieşise din homosexualitate.

LIA: Te-ai gândit vreodată că te vei căsători?

M.P.: Deloc – eram fericit să fiu un eunuc pentru Domnul! Apoi am fost la o conferinţă pentru artişti creştini. Am întâlnit o doamnă numită Shireen şi am vorbit câteva minute. Mi-a povestit despre câteva realizări artistice ale ei, iar o săptămână mai târziu ne-am întâlnit ca să luăm prânzul împreună. Eram doar politicos – nu eram deloc interesat de o relaţie. Mă gândeam: „Este o fată aşa drăguţă! Vom fi doar prieteni.”

Shireen şi cu mine am continuat să ne întâlnim, iar un lucru a condus la celălalt. Într-o seară, mă uitam la ea şi am văzut o strălucire angelică în jurul ei. Uau, ce e asta? Am început să o privesc diferit faţă de înainte. Pe vremea aceea o ştiam cam de şase luni, astfel încât eram precaut cu privire la întreaga poveste.

LIA: De cât timp ieşiseşi din homosexualitate?

M.P.: Cam de doi ani, când ne-am întâlnit prima dată. Pe atunci se credea că perioada de incubaţie pentru SIDA era de trei ani, dar de fapt nu suspectam cu adevărat că aş fi putut avea virusul. După aproximativ un an, am început să vorbim despre căsătorie şi am primit consiliere la biserică. Shireen a spus că ştiuse chiar de la început că se va căsători cu mine. Nunta noastră a fost o experienţă cu adevărat plăcută. A avut loc pe 1 septembrie 1984.

LIA: Care au fost primele simptome că ceva nu era în ordine?

M.P.: Afacerea mea din arhitectură se extindea. Am mai angajat doi creştini, iar Dumnezeu mi-a dat numele pentru companie: Masterplan. Ne descurcam şi îmi plăcea cu adevărat. Apoi am început să mă simt deprimat, ceea ce era neobişnuit pentru mine. Am început să mă simt obosit şi, într-o zi de decembrie, am observat o pată în partea laterală. Nu m-am gândit mult la ea, dar am hotărât să mă duc la un control medical.

Când am sunat în martie pentru a verifica rezultatele, mi-au spus: „Vrem să veniţi ca să facem biopsia petei.” Între timp, îmi apăruse încă o pată pe braţ. Deci m-am întors pentru teste.

LIA: Poţi să vezi cum te-a pregătit Domnul pentru teste?

M.P.: Absolut. Ceva ce citisem în ziua anterioară în Biblie mi-a atins cu adevărat inima, un pasaj despre faptul că trebuie să ne bazăm pe Domnul încrezându-ne în El, ceva despre boală şi sănătate. Când am primit diagnosticul, am fost complet devastat. Aveam sarcomul Kaposi, o formă de cancer de piele. Mi-au spus că mai aveam cinci luni de trăit. M-am gândit: „Cum poate doctorul să-mi spună aşa ceva? Nu ştie ce a pregătit Dumnezeu pentru mine.”

Soţia mea şi cu mine ne-am dus acasă şi am plâns mult. Ne-am întrebat cum le vom spune familiilor noastre şi prietenilor de la biserică. După un timp, am fost în stare să împărtăşim vestea celor mai apropiaţi prieteni, inclusiv pastorului nostru. În septembrie, m-am ridicat la o slujbă de seară şi am dezvăluit întregii biserici ce se întâmpla. Le-am povestit despre teama de respingere, despre îndoielile şi întrebările mele: „De ce mi se întâmplă aşa ceva?” Răspunsul a fost minunat. Avem câţiva adevăraţi luptători în rugăciune şi s-au pus pe treabă. Biserica în ansamblu ne-a acordat mult sprijin.

LIA: Ce alte ajustări au fost necesare?

M.P.: Am trecut la alimente naturale şi am evitat zahărul, cafeaua şi alte lucruri care fac atât de mult parte din viaţa socială de astăzi. De fapt, chiar şi mirosul zahărului a început să mă facă să mă simt rău, aşa că nici nu puteam sta în preajma lui. Shireen şi cu mine ne simţeam tot mai izolaţi. Apoi a trebuit să renunţ la afacere, ceea ce a fost dureros. Am realizat că pentru mine mare parte din stima de sine se baza pe muncă. Acum am rămas la un singur venit, dar am văzut că Domnul Se îngrijeşte în mod incredibil de toate nevoile noastre.

LIA: Cum te-au ajutat alţii în momentele dificile?

M.P.: Un exemplu a fost când am ieşit ultima dată din spital, unde fusesem internat pentru pneumonie cu Pneumocystis. Eram dezamăgit de Dumnezeu, atât de supărat şi rănit că îngăduia aşa ceva! Eram gata să renunţ; nu fusesem niciodată atât de deprimat. I-am mărturisit asta unei prietene la telefon, iar ea mi-a spus: „Mark, este în regulă să fii supărat pe Dumnezeu.”

Soţia mea a intrat în cameră, iar eu plângeam. Îl iubeam mult pe Domnul, dar simţeam că eram atât de părăsit de El. Shireen a venit şi a început să se roage: „Dumnezeule, Te rog, dă-i lui Mark un motiv de încurajare.” Eram atât de bolnav şi de ameţit, încât mă gândeam: „Dumnezeule, ia-mă acasă! Fă ceva! Nu mai suport.”

Ei bine, cam o oră mai târziu El mi-a luat depresia, ameţeala, totul. A fost atât de dramatic, încât nu puteam crede. Eram aşa de încântat, încât nu am putut dormi toată noaptea. Dumnezeu mi S-a descoperit cu adevărat.

LIA: Îţi este teamă, Mark?

M.P.: Cred că oricine se află în starea mea este nevoit să se confrunte cu o anumită teamă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18), iar eu pe asta trebuie să mă concentrez. Ce a promis Dumnezeu? Pe ce mă pot baza cu adevărat? Ştiu că sună probabil ciudat, dar sunt cu adevărat fericit. Sunt mai bine în Domnul ca oricând. Alţi creştini mi-au spus că au încredinţarea că voi fi vindecat, iar Dumnezeu mi-a vorbit prin Cuvântul Său când am avut nevoie.

Dar trăiesc fiecare zi pe rând. Dumnezeu mi-a arătat care sunt adevăratele valori. Priorităţile Lui sunt diferite de căile lumii. Dacă este timpul să plec, sunt fericit. Ştiu că sunt pregătit. Dumnezeu mi-a arătat că mă aşteaptă ceva mult mai bun, cu mult superior lucrurilor cu care mă lupt aici pe pământ. El mă ajută să am perspectiva corectă. Mă supun timpului Său, nu timpului meu.

[Mark Perry, Bob Davies, Through the Valley of the Shadow. Copyright © 1985 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru mărturia soţiei lui Mark, clic aici.]

de Simon

Ca bărbat care am fost homosexual, cred că stilul de viaţă homosexual în sine este cel mai puternic motiv pentru a te schimba. Este cel mai rău stil de viaţă pe care l-ar putea duce cineva vreodată. Se spune, printre cei mai experimentaţi homosexuali, că cei care se adaptează mai bine sunt cei care părăsesc orice speranţă de a avea un partener pe viaţă, mulţumindu-se cu ceea ce pot obţine de fapt: întâlniri sexuale cu necunoscuţi. Realizăm noi ce înseamnă aceasta?

Stilul de viaţă homosexual reduce durata de viaţă în medie cu mai mult de douăzeci de ani. Chiar ţinând cont de SIDA, tot este alarmant cât de mult se reduce durata de viaţă.

Studiu după studiu confirmă ratele îngrozitoare ale depresiei, sinuciderii, consumului de droguri şi bolilor cu transmitere sexuală specifice acestui stil de viaţă. Ca să nu mai pomenim de cruzimea şi lipsa de seriozitate prevalente în subcultura homosexuală.

Chiar dacă te înşeli singur, crezând că poţi evita depresia, sinuciderea, consumul de droguri şi bolile cu transmitere sexuală, nu poţi evita să-ţi priveşti prietenii suferind şi murind din cauza unor astfel de lucruri, care sunt peste tot în jurul tău. Desigur, când spun prieteni, ar trebui să spun „prieteni”. Sunt „prietenii” tăi atât timp cât pot să obţină ce vor de la tine.

Fiindcă lumea homosexuală este ca o piaţă de carne – valorezi doar atât cât ai. Odată ce devii cu adevărat „bătrân” (pe la treizeci de ani), nu mai eşti dorit. Iar viaţa unui bărbat gras, cu handicap sau cu un penis mic valorează mult mai puţin decât a unui bărbat zvelt, bine făcut sau puternic. Personalitatea şi fericirea ta personală sunt de o importanţă secundară faţă de înfăţişarea ta fizică. Cât de des am văzut doi bărbaţi homosexuali profund „îndrăgostiţi”, despărţindu-se din cauză că au găsit pe cineva mai potrivit sau deoarece credeau că celălalt nu mai arăta bine!

Ceea ce mă face să ajung la „dragostea” homosexuală. Este un mit. Nu există. Oricine se află în lumea homosexuală şi are cât de puţină înţelepciune, poate să vadă cât de des se despart homosexualii şi cât de fragile sunt relaţiile lor. Sunt total imaturi. Practic se mută împreună imediat ce se întâlnesc şi se despart când găsesc pe cineva mai bun. Dar niciunul nu vede acest ciclu inutil, din cauza negării şi orbirii lor faţă de adevărul că „dragostea” homosexuală este doar o poveste. Infidelitatea este norma în lumea homosexuală. În medie, o relaţie durează doar un an.

Dacă am văzut un lucru constant în lumea homosexuală, acesta este depresia. Iar ea nu este cauzată de „oprimarea” sau „atitudinea părtinitoare” din societate. Este cauzată de însăşi „comunitatea” homosexuală. Este un stil de viaţă trist şi patetic, care le face rău oamenilor.

Fugi cât te ţin picioarele! Scapă! Nu atinge! Nu ai nevoie de aşa ceva. Valorezi mult mai mult decât să se profite de tine şi să fii folosit de acea lume egoistă. Fă terapie, simte-te mai bine, simte-te mai masculin, fă-ţi prieteni reali, care te iubesc cu adevărat pentru cine eşti, şi nu pentru ceea ce ai şi pot lua de la tine.

Iar schimbarea nu cere o religie. Cea mai mare parte din schimbarea mea a avut loc fără religie, deci este ceva posibil. Oricum, cărţile de terapie strict psihologică nu includ lucruri religioase, deci eşti liber să urmezi un tratament strict medical.

Cele mai bune urări,

Simon

[Extras din Two Ex-Gay Stories. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Am crescut în biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu, dar eram confuz. Nu puteam pricepe de ce homosexualitatea era mai rea decât orice alt păcat. Îmi înţelegea Dumnezeu sentimentele? Am încercat să mă întâlnesc cu femei, pentru a-mi ascunde ruşinea, dar relaţiile mele nu durau niciodată. În cele din urmă, m-am gândit că singurul mod pentru a fi iubit era să intru în homosexualitate şi să ofer plăcere cuiva. Aşa că simt că trebuie să o ofer unui bărbat…

Dumnezeu încă lucrează, în ceea ce mă priveşte, în atât de multe domenii din viaţa mea. Pentru a o spune pe scurt şi la obiect, dacă Dumnezeu poate să aibă milă de mine şi să mă primească, deşi de multe ori am îndoieli în privinţa aceasta, poate să o facă pentru oricine. Trebuie mai întâi să fim deschişi cu Dumnezeu şi să-I permitem să lucreze asupra noastră, şi să fim capabili să ne facem cunoscute rănile şi durerile. Pentru mine, homosexualitatea a fost o robie.

Deşi mulţi creştini nu le arată dragoste homosexualilor, aceia dintre noi pe care Dumnezeu i-a eliberat, trebuie să arătăm Bisericii ce facem şi să le arătăm homosexualilor dragostea lui Dumnezeu.

Este povestea mea pe scurt. Aveţi grijă!

[Sam’s Ex-Gay Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Nu voi uita niciodată singura dată când tatăl meu m-a dus la grădiniţă cu bicicleta. Este prima mea amintire despre o interacţiune cu el (sau despre lipsa unei interacţiuni). M-a luat în braţele lui puternice, m-a pus pe pământ şi m-a ţinut de mână în timp ce am intrat împreună în grădiniţă. Apoi, pur şi simplu, a plecat.

Am plâns şi am fost trimis acasă din cauza tristeţii şi respingerii pe care le simţeam. Nu ştiam de ce bietul meu tată era atât de impenetrabil emoţional. Când era copil, tatăl lui nu îl îmbrăţişa niciodată şi îi vorbea doar pentru a-l critica. Crescuse simţind că ceilalţi îl priveau ca pe o fetiţă, datorită unor mesaje pe care le primise din fragedă copilărie, de genul: „Băieţii nu plâng.”

Fiindcă învăţase să îi fie ruşine să-şi exprime durerea emoţională datorată faptului că un tată excesiv de critic îi refuzase dragostea şi intimitatea, preţuind numai abilitatea fiului său de a avea copii, tata a avut copii fără a fi pregătit adecvat să îi crească aşa cum se cuvenea. Eu nu vroiam decât să mă ţină în braţe.

După incidentul cu bicicleta, cred că m-am retras instinctiv faţă de tata, pentru a nu mai simţi suferinţa a ceea ce percepeam a fi respingere din partea lui. Drept urmare, cred că m-am îndepărtat tot mai mult de moştenirea mea masculină, mai ales văzând că locuiam, în cea mai mare parte a timpului cu mama, din cauză că erau divorţaţi. Nu m-am simţit niciodată apropiat de tatăl meu.

Când am ajuns la pubertate, îmi amintesc că am fost absolut îngrozit când am văzut cum se dezvoltau organele genitale ale prietenului meu, căci foloseam pişoarele când făceam sport. Pentru mine, acum, aceasta confirmă că mă îndepărtam tot mai mult şi deveneam tot mai înstrăinat de sursa identităţii mele masculine (tatăl meu) despre care percepeam că mă „respingea”; ceea ce s-a transformat în şocul de a-mi vedea prietenul în acel mod. Deşi se presupune că este normal ca băieţii să meargă la toaletă împreună şi chiar să-şi compare „bărbăţia”, pe atunci aceasta era ceva ce mă intimida; nu mă simţeam confortabil cu mine însumi (şi cu el) pentru a experimenta un aspect care ar fi trebuit sărbătorit.

Poate că mi-aş fi dorit foarte mult să mă simt destul de în siguranţă pentru a vorbi cu el ca de la „frate la frate” despre faptul că ne maturizam amândoi, dar am avut reţineri deoarece, îndepărtându-mă de rădăcinile mele masculine, era aproape ca şi cum, în interiorul meu, s-ar fi declanşat o amintire, ca şi cum mi se amintea că niciodată nu am avut un sentiment de apartenenţă în preajma tatălui meu (sau a altor bărbaţi), ca şi cum ceva ar fi fost „greşit” cu mine. Drept rezultat, călătoria mea înspre dezvoltarea fizică a fost singuratică, înspăimântătoare. Văzându-l pe prietenul meu astfel, m-am simţit aproape ca o fată expusă indecent la nuditatea unui bărbat. Tot atunci mi-a apărut şi sentimentul de înstrăinare în preajma tovarăşilor de aceeaşi vârstă.

Când, pentru prima dată în viaţă, m-am simţit foarte trist şi singur în adolescenţă, ca şi cum ceva lipsea, nu am ştiut ce să fac, aşa că m-am dus la un consilier comunitar. Dacă nu aş fi ajuns acolo, poate că eu, un tânăr vulnerabil, nu aş fi fost sfătuit să mă duc la grupul Tânăr şi Homosexual, unde l-am întâlnit pe cel care avea să mă violeze.

Pe lângă faptul că a refuzat să folosească un prezervativ şi că a fost realmente foarte dur cu mine, mi-a explicat, la puţin timp după ce mă penetrase, că încercase de curând să se sinucidă din cauză că era sigur că avea SIDA. Îmi amintesc cum, imediat după incident, chiar când ieşeam din casa lui, mi-a trecut rapid prin minte: „Dacă are SIDA?” Apoi mi-am zis că eram „nerealist” şi am cumpărat repede ceva de băut ca „să şterg” amintirea a ceea ce se întâmplase (să-mi omor câteva celule din creier).

Bineînţeles, nu l-am mai văzut luni de zile după aceea, fiindcă eram prea ocupat să trăiesc în acel tărâm al viselor, al cercetării de sine şi al consumului de droguri (vă este cunoscut sentimentul, de scurtă durată şi fugar, de uşurare şi împlinire că în sfârşit „ai făcut-o”, că acum ai făcut sex şi faci parte din mulţime, că acum eşti „bărbat” şi „meriţi să exişti”, pe care îl simt toţi cei care îşi bazează valoarea de sine pe astfel de realizări?), încât uitasem totul (fugind de mine însumi).

Îmi amintesc cum sângeram şi cum, din cauza durerii, am strigat de câteva ori: „Opreşte-te!”, ca să iasă din mine. Deşi, din fericire, testul HIV mi-a ieşit negativ, datorită traumei din perioada de posibilă incubaţie am rămas cu cicatrice emoţionale.

Nu am adoptat niciodată pe deplin homosexualitatea ca identitate a mea. Am ştiut dintotdeauna că organele genitale ale unui om nu determină cine este el. Încă nu-mi fusese împlinită nevoia de dragoste „masculină” şi încă vroiam să am pe cineva. După ce am petrecut unul sau doi ani „bălăcindu-mă” în mlaştina superficialităţii şi judecării constante care constituie „viaţa homosexuală”, ajustându-mi înfăţişarea, mergând la sală iar şi iar, doar pentru a mă simţi acceptabil, am sfârşit prin a mă simţi şi mai rău!

O cercetare riguroasă a sufletului meu m-a condus la un răspuns simplu: „Homosexualitatea se bazează pe sex, şi nu pe valorile dragostei.” Am realizat, de asemenea, că homosexualitatea a transformat ceva ce se presupune a fi sacru şi privat (faptul de a face dragoste), în ceva ce nu doar că este degradant din punct de vedere moral, dar şi durează la fel de puţin ca o strângere de mână şi este la fel de lipsit de sens ca o privire goală. Deci venise timpul să intru în legătură cu izvorul dragostei, nu cu sexul; dacă nu vroiam să mai fiu cumplit de nefericit tot timpul.

Ceea ce am afirmat mai sus nu se limitează exclusiv la „homosexualitate”, dar face parte întotdeauna şi în mod constant, 100%, din homosexualitate. În opinia mea, actul de a face cu adevărat dragoste implică un bărbat şi o femeie care doresc să ofere numai plăcere partenerului şi nu aşteaptă absolut nimic în schimb, astfel încât copiii pot să crească într-un mediu stabil, cu părinţi care se iubesc unul pe celălalt. Pentru mine, a face cu adevărat dragoste nu implică doi oameni care se folosesc unul pe celălalt pentru a-şi alimenta dependenţa de bărbaţi, o amplificare a cercului vicios al disperării, „tot mai pierdut şi mai singur”, care apare datorită întârzierii în dezvoltării intimităţii bărbat-bărbat. De aceea, personal cred că homosexualitatea ar trebui să fie ilegală.

Am citit o carte (The Way Home or Face the Fire [Drumul spre casă sau înfruntă focul] de A. J. Hill), care descria trei feluri de sex:

1) sex – poftă pur animalică;

2) sex cu sentimente;

3) dragoste.

Nicio cantitate din primele două feluri de sex nu l-ar putea egala pe cel de al treilea!

Mânia mea se îndreaptă îndeosebi împotriva aşa-zişilor „profesionişti” ai sistemului şi a articolelor stupide pe care le văd în ziarul local, care încearcă să-i zugrăvească pe adolescenţii homosexuali ca pe nişte bieţi tineri nedreptăţiţi, bravi şi nobili. Mi se face rău când îi văd zugrăviţi pe cei care lucrează la organizaţia pro-homosexualitate pentru tineret ca „luptători nobili pentru oamenii de rând” şi îmi vine să plâng. Pentru mine, ei sunt ca lupii care se ascund în tufişuri lângă ţarcul plin de oi.

Nu am avut niciodată mare succes din punct de vedere politic la oameni, de aceea am ajuns la concluzia că trebuie să decidă ei singuri ce vor să creadă. Pot să fac recomandări doar pentru mine. Pe lângă aceasta, cred că homosexualii nu pot fi „schimbaţi”. Dacă există oameni care o fac, o fac doar pentru ei înşişi, iar eu am înţeles asta; chiar dacă am convingeri puternice cu privire la aceasta, nu trebuie să o iau în mod personal. Poate că este trist, dar opinia mea este că singurul mod în care oamenii pot să înveţe şi să se schimbe este pe cont propriu.

Nimănui nu-i place să îi fie atacat sistemul de convingeri, să i se spună: „Ce faci este greşit”, dar din nefericire mulţi oameni sunt corupţi de către alţii şi cred că ceea ce pot eu este doar să le fiu alături, îngăduindu-le să înveţe din consecinţele naturale ale acţiunilor lor şi fără să mă mai gândesc că asta mă supără, oricât de dureros sau sadic, sau „resemnat” ar putea să sune acest plan. Cunoaşterea şi apărarea în sine nu reprezintă niciodată poziţia de atac, ceea ce înrăutăţeşte lucrurile. După cum văd eu situaţia, în termenii „luptei” pentru ceea ce cred că este corect, pentru ca homosexualitatea să fie recunoscută, aşa cum ar trebui şi pe cale largă, ca un adevărat „suport negativ”, tot ceea ce putem face pentru a descuraja practicarea ei este să le oferim oamenilor un bun exemplu sau să îi evităm pentru a-i face să le fie ruşine de căile lor, iar apoi să-i iubim, fiindu-le alături când încearcă să se schimbe.

Ştiu că tot ceea ce am de făcut este să continui să fiu eu însumi. Cred că homosexualitatea este un stil de viaţă dăunător pentru binele meu şi, cu siguranţă, nu îl trec cu vederea la nimeni. Oamenii pricep imediat sentimentele celuilalt şi le înţeleg atunci când sunt pregătiţi.

În termenii „transformării mele în heterosexual”, nu cred că am cu adevărat nevoie să mă schimb. A fost nevoie doar să recunosc problema de bază pentru mine: de ce tatăl meu nu a fost disponibil pentru mine şi să am compasiune pentru el, în loc să rămân în interiorul meu un băieţel care, fiindcă nu a înţeles niciodată cu adevărat, deşi nu din vina lui, s-a distanţat şi s-a apărat de alte respingeri percepute din partea tatălui, şi s-a îndepărtat şi mai mult de el. Era timpul pentru mine să mă întorc acasă.

[Michael’s Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]