de Bill Hernandez

Bill Hernandez

Ajunsesem la „apogeul” stilului de viaţă homosexual, tot singur şi nefericit eram.

Când am ajuns la pubertate am făcut o descoperire surprinzătoare: eram atras sexual de trupul masculin. La început nu m-a deranjat. Fiind un adolescent hispanic care a crescut în anii ’60, pentru mine, să-mi aranjez părul ca Beatles, o formaţie muzicală populară pe vremea aceea, era mai important decât sexualitatea.

În primii ani ai adolescenţei, tatăl meu ne-a dat prezervative mie şi fratelui meu. „Sunt pentru protecţie”, ne-a spus el cu nepăsare. Nu ne punea întrebări; nu ne învăţa. Singura educaţie sexuală pe care am primit-o de la tata a fost când îl priveam uitându-se prosteşte la femei şi când îl ascultam descriind, cu exagerare, trupul feminin.

Mama mea, pe de altă parte, era mai interesată de alte aspecte ale relaţiilor bărbat-femeie. Îmi amintesc sfaturile ei: „Dacă iei o fată la film, ea aşteaptă să-ţi pui mâna în jurul ei. Dacă o săruţi, pune ceva viaţă în sărut!”

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi trebuit să fiu stârnit sexual când o sărutam pe cea cu care aveam întâlnire. Întotdeauna mă simţeam dezinteresat, ca şi cum jucam un rol. Poate că mă maturizez mai încet, mă consolam eu.

Eram efeminat şi toată lumea îmi amintea frecvent asta. Eram profund rănit de cuvinte denigratoare ca „pederast”, „gay”, „homo”, „surioară” şi „molâu”. Familia îmi tot corecta comportamentul efeminat. „Nu-ţi pune mâna în şold”, spuneau ei. Sau mă insultau cu remarci precum: „Sper să nu-ţi cadă jartiera”, când mă plângeam de o sarcină dificilă în gospodărie. Am primit clar mesajul că ceva nu era în ordine cu mine.

În cele din urmă, am realizat că oamenii arătau cu degetul la orientarea mea sexuală, dar într-un mod indirect, crud. Am făcut nişte cercetări, citind descrieri medicale şi psihologice din cărţi puţin cunoscute, într-un colţ întunecat al bibliotecii. Cele mai rele temeri ale mele se confirmau: eram un adolescent homosexual înspăimântat!

Într-o zi, le-am mărturisit părinţilor: „Cred că sunt homosexual.” Au fost confuzi şi speriaţi. Tata a învinuit-o pe mama: „Ţi-am spus că ar fi trebuit să mă laşi să-l duc la o prostituată!” „Nu e vina mea. E vina ta”, a replicat ea.

Tata m-a dus la un medic pentru a-mi da injecţii cu hormoni, dar medicul a recomandat un psihiatru. Consilierea m-a ajutat numai să devin mai categoric şi mai răutăcios cu părinţii.

Pe ascuns, am continuat să întreţin fantezii homosexuale, neîndrăznind să mărturisesc vreodată cuiva. În cele din urmă, am scăpat de familie ducându-mă la colegiu la Universitatea din California, Berkeley.

Acolo, în toamna anului 1971, am întâlnit un tip de la Campus Crusade for Christ, care a vrut să-mi vorbească despre Isus. Ne-am întâlnit regulat şi, în cele din urmă, m-am rugat singur, acceptându-L pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu. La început m-am implicat în studii biblice şi am fost foarte interesat să descopăr mai multe despre Domnul. Dar, în timp, am început să deviez în umblarea creştină. Consumam tot mai mult alcool şi droguri şi mă simţeam tot mai atras de implicarea în homosexualitate.

Într-o noapte, m-am îmbătat foarte tare cu un prieten de la colegiu. El a recunoscut că era homosexual. „Sunt bisexual”, am mărturisit, nedorind să admit întregul adevăr. Dar din acel moment, am intrat direct în stilul de viaţă homosexual.

Pe la jumătatea anului 1974 am început să merg în baruri. Eram în culmea fericirii. Nu-mi venea să cred că existau atâţia care simţeau şi gândeau ca mine. Nimeni nu-mi spunea cuvinte jignitoare şi nu punea la îndoială că eram normal. În schimb, îşi exprimau atracţia faţă de mine. Viaţa homosexuală părea să răspundă nevoii mele de înţelegere şi acceptare. Adevărata mea fiinţă era în sfârşit liberă. Am pierdut cam şaisprezece kilograme în câteva luni, dansând literalmente nopţi întregi, având parte de veselie, alcool, droguri şi bărbaţi.

Imediat am descoperit că-mi plăceau susţinerea şi acceptarea mai mult decât sexul. Prima întâlnire sexuală m-a dezgustat complet. Am avut întotdeauna remuşcări din cauza sexului cu bărbaţi, de aceea consumam alcool sau luam droguri ca să scap de inhibiţii. Chiar şi după ce întâlnirile sexuale au devenit obişnuite, adânc, înăuntrul meu, îmi păreau ciudate şi murdare.

Am devenit barman la Barul Calul Alb din Oakland, California, o poziţie care m-a făcut popular şi disponibil. Cunoşteam mulţi bărbaţi la bar; eram ca o familie mare. Cei mai mulţi clienţi erau alcoolici şi dependenţi de sex, căutând un iubit temporar. Dar am ignorat aspectele negative ale vieţii sociale homosexuale. Eram în „lumea mea” şi eram incapabil să văd dincolo de ea.

Totuşi, într-un an bucuria a pălit. Trebuia să mă silesc mai mult ca să atrag bărbaţii. Viaţa mea se consuma încercând să-l găsesc pe „domnul Potrivit”. Uneori inima mă durea literalmente din cauza durerii provocate de singurătate.

Am înaintat, pas cu pas, pe drumul către dependenţa de alcool şi droguri. La un an după ce Îl părăsisem pe Domnul, eram o epavă din punct de vedere emoţional. Într-o zi, şedeam pe scările din faţă ale Catedralei Sfânta Maria din San Francisco, privind cum se ridica încet ceaţa şi scriind în jurnal: „Îmi lipsesc cu adevărat prietenii mei creştini. Îmi lipsesc părtăşia şi cântecele de închinare…”

Mă săturasem de bar. Dar apoi „domnul Potrivit” a intrat în bar într-o noapte şi am uitat imediat ideile despre părăsirea homosexualităţii. Grant era diferit de alţi bărbaţi. Vroia o relaţie pe termen lung cu mine, nu era doar un homosexual căruia îi plăceau barurile şi discoteca.

Grant şi cu mine am locuit împreună în următorii doi ani. Relaţia noastră a început minunat. Luam cine romantice împreună, făceam călătorii lungi cu maşina şi ne cuibăream ore întregi unul în braţele celuilalt în faţa televizorului. Dar în lunile care au urmat, dorinţa mea de dragoste, de a aparţine şi de comunicare profundă au avut un rezultat neaşteptat. Doream atât de mult ca relaţia să fie sigură, încât mi-am compromis ideile, aspiraţiile şi chiar personalitatea, pentru a se potrivi cu nevoile iubitului meu.

Am murit ca persoană în încercarea de a găsi adevărata dragoste cu Grant. Petreceam timp cu prietenii lui, dar lui nu-i plăceau prietenii mei. Mâncam lucrurile care îi plăceau lui Grant şi purtam genul lui de îmbrăcăminte. Am început să gătesc şi să fac curat, preluând rolul feminin în relaţie. Locuiam într-o casă mare, care avea un bar care dădea spre stradă. Obişnuiam să-l aştept acolo pe Grant în fiecare seară să vină acasă de la lucru. Nu era neobişnuit pentru mine să stau acolo aşteptând cu nelinişte, cu lacrimi în ochi, în timp ce întunericul se lăsa, iar cina se răcea.

Cu timpul, am consumat mai mult alcool şi am luat mai multe droguri. Am devenit atât de instabil emoţional, încât am început să mă gândesc la sinucidere. Relaţia mea homosexuală era o povară, serviciul era o povară, viaţa era o povară. Totul părea zadarnic. Aveam un apartament luxos, o slujbă stabilă şi un iubit dedicat. Ajunsesem în „vârful” stilului de viaţă homosexual, dar tot singur şi nefericit eram.

„Doamne, scapă-mă dacă intru în ceva ce mă depăşeşte!”, mă rugasem chiar înainte să intru în homosexualitate. În dragostea Lui, Dumnezeu mi-a răspuns, în cele din urmă, la rugăciune. Am primit o vizită de la Domnul, în care efectiv mi-a vorbit cu o voce audibilă, ca şi cum ar fi stat în cameră în spatele unei draperii. Mi-a spus: „Vreau să fiu Mântuitorul tău. Vreau să fiu Stăpânul tău. Vreau să fiu Vindecătorul tău. Vreau să fiu Iubitul tău.” Bineînţeles că am zis da! Apoi mi-a arătat diferite păcate din viaţa mea şi, cu fiecare păcat, L-am văzut pe Isus cum era biciuit, lovit şi străpuns cu piroane. Am fost atât de profund atins! Din acea zi, când citeam Biblia simţeam că a fost scrisă pentru mine. Am văzut povestea mea în ea. Eram una cu Cuvântul. Biblia era vie pentru mine.

În perioadele de singurătate, pe când încă locuiam cu Grant, am început să scot Biblia mea cea veche şi să citesc promisiunile Lui. Drept rezultat, dispoziţia a început să mi se îmbunătăţească, deoarece Dumnezeu preluase controlul.

Domnul mi-a dat o privire obiectivă asupra relaţiei mele sexuale cu Grant. Mă simţeam destul de absurd. Aveam o imitaţie superficială, distorsionată a unei căsnicii heterosexuale. „Nu mai vreau să fii un imitator al tatălui tău sau al mamei tale”, mi-a spus Domnul foarte clar. „Vreau să fii un imitator al Meu.”

Am început să mă răzvrătesc în relaţia cu Grant. Am împărţit treburile din gospodărie în mod egal şi am încetat să fiu supus. „Te întâlneşti cu altcineva?” m-a întrebat Grant într-o zi. „Te porţi atât de diferit.” Am spus „da” şi i-am zis că era vorba de Isus! A crezut că înnebunisem sau ceva de genul.

Să iau decizia să-mi părăsesc iubitul nu a fost uşor. Deşi eram convins că Isus era viu cu adevărat şi că stilul de viaţă homosexual era greşit, emoţiile mele erau încă centrate pe Grant. Înfruntarea perspectivei de a fi din nou singur şi de a trăi fără sex era prea mult. Deşi trăiam în continuare cu iubitul meu, Domnul a început să mă convingă că El îmi putea împlini toate nevoile emoţionale.

În primăvara lui 1978, printr-un prieten de la lucru, am auzit de Love In Action. Când m-am alăturat grupului lor de suport, am găsit oameni întocmai ca mine. Credeau în Isus şi încercau să părăsească viaţa homosexuală. M-au încurajat, oferindu-mi prietenie şi sprijin în rugăciune. După ce m-am gândit mult, am hotărât să-l părăsesc pe Grant.

A sosit ziua mea de intrare în programul Love In Action. Dar când m-am dus să telefonez la Love In Action ca să vină să mă ia cu maşina, toată hotărârea şi aspiraţiile mi-au dispărut. Chiar în acel moment, un curaj interior dat de Isus mi-a cuprins mintea şi emoţiile. Am făcut pasul hotărâtor şi am sunat la Love In Action ca să vină să mă ia. Era Ziua Păcălelilor!

În săptămânile următoare, Isus a devenit real pentru mine în viaţa de zi cu zi. El a continuat să-mi amintească de prezenţa Lui uimitoare. Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni în moduri care m-au făcut să simt că se afla realmente lângă mine. M-am rugat pentru venituri şi mi-au venit bani gheaţă în plicuri, iar oamenii mi-au oferit mese gustoase. Odată m-am rătăcit într-un oraş străin, pe când conduceam maşina în drum spre casa cuiva. „Doamne, călăuzeşte-mă!”, m-am rugat. După ce am mai cotit pe câteva străzi, am ajuns exact în faţa casei respective!

Când alţii s-au rugat pentru mine, am simţit mâini pe mine, ca să descopăr apoi că nu mă atingea nimeni. Am auzit fâlfâit de aripi mângâietoare în jurul meu, în timpul unui atac demonic în care am văzut efectiv un demon. Chiar dacă nu L-am văzut pe Isus, am ştiut că era prezent. Am auzit bătăile inimii Lui şi fâlfâitul de aripi în jurul meu, iar atacul a lua sfârşit.

Isus a luat locul iubitului meu. A luat vulnerabilitatea mea emoţională şi m-a înconjurat cu prezenţa Sa. M-a îndemnat să părăsesc stilul de viaţă homosexual şi, când am păşit prin credinţă, mi-a venit în întâmpinare.

Nu mai am relaţii homosexuale de peste treizeci şi opt de ani. Pentru mine, să cunosc mai multe despre Isus, mai degrabă decât să fiu vindecat, a fost esenţial în umblarea creştină. M-am concentrat pe cunoaşterea lui Dumnezeu, iar urmarea a fost vindecarea în toate domeniile vieţii mele. De-a lungul anilor, sentimentele homosexuale s-au estompat până au devenit ca un murmur, iar sentimentele heterosexuale s-au dezvoltat tot mai mult. Noile mele dorinţe sunt un memento că prezenţa Lui restaurează în mod profund. Totuşi, heterosexualitatea nu a fost niciodată un scop pentru mine. Ea este un produs secundar al fascinaţiei mele pentru Domnul.

Acum, când sunt ispitit de anxietate sau de gânduri homosexuale, Îi cer lui Isus să mă cuprindă în braţe şi să-mi spună că sunt în ordine. El mă susţine prin cuvintele şi actele încurajatoare ale prietenilor mei, adesea chiar în ziua în care mă rog. Prieteniile mele cu bărbaţii mă întăresc în mod deosebit, fiindcă acum mă simt ca unul dintre ei.

Pe cât de palpitantă şi de personală este restaurarea, nimic nu este mai minunat sau la fel de interesant ca Isus. El este acum centrul vieţii mele. Sunt dependent emoţional de El. El este la fel de actual pentru mine ca atunci când L-am întâlnit prima dată. Versetele mele preferate sunt în Evrei 13, versetele 5 şi 8: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi… Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” Promisiunile Lui sunt adevărate. Dumnezeu a fost credincios. Nu mai sunt singur, fiindcă Dumnezeu m-a vindecat prin părtăşia bogată a prezenţei Sale.

[Bill Hernandez, An End to the Loneliness. Copyright © Bill Hernandez. Tradus şi publicat cu permisiune. Bill a făcut parte din personalul Love In Action între anii 1978-1985. A fost pastor asociat la Vineyard Christian Fellowship şi Promised Land din San Francisco, în perioada 1992-2004, facilitând programul Living Waters. Acum face parte din echipa de conducere a bisericii Blazing Fire Church din Pleasanton, California, unde slujeşte din anul 2005.]