de D. Freeman
Îmi amintesc cum citeam în liceu despre viaţa şi operele lui W. E. B. Du Bois. Inima îmi era atât de tulburată când profesorul discuta despre ideea lui de „dublă conştiinţă”, din celebra lui carte Sufletele oamenilor negri. Du Bois descrie lupta sa interioară, trăind ca bărbat negru în America: „Un american, un negru; două suflete care se războiesc între ele, două gânduri, două năzuinţe de neîmpăcat; două idealuri care se luptă în trupul unui negru, pe care numai tăria sa încăpăţânată îl împiedică să fie sfâşiat în două. Istoria negrului american este istoria acestei încleştări, a acestei dorinţe de a atinge bărbăţia conştientă de sine, de a-şi contopi dubla identitate într-o identitate mai bună şi mai adevărată.”
Mă puteam raporta la aceasta. W. E. B. Du Bois a fost unul dintre cei mari gânditori şi activişti afro-americani de la începutul secolului douăzeci, iar cuvintele sale rămân adevărate până în ziua de astăzi. Să fii negru în America – la mai bine de o sută de ani după ce Du Bois a descris dubla conştiinţă – încă înseamnă să ai două identităţi diferite: una de negru, una de american. Una din cele mai mari lupte ale vieţii mele a fost să încerc să împac cele două identităţi într-un sine mai bun, mai autentic.
Dar în liceu mă puteam raporta la cuvintele lui Du Bois şi la un nivel mult mai profund. Nu numai că încercam să-mi înţeleg identitatea rasială/culturală, dar mă luptam şi cu identitatea mea sexuală. Vă puteţi raporta la aşa ceva? Nu este nevoie să fii afro-american ca să înţelegi contextul mai larg al dublei conştiinţe. La un anumit nivel, toţi putem înţelege cum este să încerci să aplanezi o luptă pe care o duci atât de profund, încât îţi străpunge sufletul. W. E. B. Du Bois nu a fost primul care a descris acest gen de conflict. Cu două mii de ani în urmă, apostolul Pavel a deplâns un fenomen similar: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! … O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:19, 24)
Înţelegeţi ce spune Pavel? El descrie esenţialmente cele două identităţi ale sale: una de păcătos, iar cealaltă de om drept care vroia Dumnezeu să fie. Numai că există o diferenţă fundamentală între identităţile pe care le descria Pavel. Identităţile lui Pavel nu puteau fi reconciliate. El a fost, în cele din urmă, izbăvit din acel „trup de moarte”, iar acolo unde a fost aşezat trupul să se odihnească, a fost lăsat şi păcatul inerent care îl oprea să umble în dreptatea lui Dumnezeu.
Ce trist a fost pentru mine să înţeleg că pentru Dumnezeu nu poate exista o contopire a identităţii mele homosexuale şi a identităţii mele creştine într-un „sine mai bun, mai autentic”; că adevăratul meu sine nu este definit de orientarea mea sexuală, ci de ceea ce m-a chemat Cristos să fiu. Deci ce înseamnă aceasta pentru dubla conştiinţă? Unde este speranţa? Pentru că adesea simt disperarea pe care o simţea Pavel şi îmi vine să strig: „Cine mă va elibera? Unde este speranţa mea? Unde este promisiunea unui mâine mai bun?”
Nu sunt cel mai înţelept om din lume. Nu sunt nici măcar cel mai înţelept om din blocul meu! În puţinii douăzeci şi patru de ani ai vieţii mele, am ajuns să înţeleg câte ceva despre dubla conştiinţă. Am crescut în identitatea mea de bărbat negru şi în identitatea mea de american. Nu pot spune cu conştiinţa curată că cele două glasuri s-au contopit pe deplin într-unul singur, nici nu sunt sigur că voi putea spune aceasta cât voi trăi. Mai sunt multe de făcut şi mulţi oameni trebuie să mai fie educaţi când vine vorba despre egalitate rasială în America.
Am ajuns, de asemenea, să înţeleg glasul care tânjeşte să fie iubit de un alt bărbat. Glasul care mi s-a întipărit în suflet de-a lungul anilor. Nu am cerut niciodată ca lucrurile să fie astfel, dar sunt un afro-american care se luptă cu homosexualitatea. Puteţi fi siguri, să fii un negru care se luptă cu homosexualitatea este diferit de a fi un alb care se luptă cu homosexualitatea – sau un asiatic, sau un hispanic, sau ce vreţi voi. Pare să existe mai multă acceptare a culturii homosexuale în comunitatea albă (cel puţin în zonele progresiste metropolitane din Statele Unite). În cultura neagră, în mod tradiţional, a fi homosexual nu este un subiect pe care îl discutăm, mai ales în biserică. Nu există consilieri grozavi cu care să discuţi pe această temă în Biserica de culoare (în general vorbind).
Desigur, din când în când vine de la amvon o avertizare pătrunzătoare despre foc şi pucioasă, dar puţine se spun în afară de aceasta. Afară doar, bineînţeles, dacă nu frecventezi o biserică mai lipsită de „prejudecăţi”, unde există o anumită înţelegere că homosexualitatea este greşită, deci realmente se ignoră faptul că jumătate dintre bărbaţii din cor se culcă între ei.
În afara Bisericii nu este cu mult mai bine. În cultura afro-americană, pur şi simplu, nu adoptăm o identitate homosexuală ca pe un lucru de sărbătorit. Din nou, paradele homosexuale sunt mai obişnuite în culturile americane mai mari. Dar, în ciuda ambivalenţei, iar uneori, a urii făţişe faţă de homosexualitate în America de culoare, agenda homosexuală a atacat şi comunitatea noastră. Ceea ce, în mod tradiţional, a fost o identitate care nu merita sărbătorită, devine cu rapiditate o identitate de care poţi fi mândru! Totuşi, există o căutare fundamentală a noastră, a tuturor. Fie că eşti afro-american, fie că nu, fie că te lupţi cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex, fie că nu, înţelegi dubla conştiinţă. Poate că nu o înţelegi în termeni rasiali, dar o înţelegi cel puţin în termeni spirituali. Deoarece toţi am strigat, într-un anume fel sau mod, sau formă: „Cine mă va izbăvi?”
Daţi-mi voie să vă încurajez, fraţi şi surori! Am găsit speranţa care să răspundă disperării mele, aşa cum a găsit-o şi Pavel. Există un Duh puternic în mine care răsună: „Isus Cristos va izbăvi! Pentru că El va fi glorificat în tine!” În această Lună a Istoriei Negrilor, amintiţi-vă cine sunteţi. Amintiţi-vă unde a fost această ţară şi unde trebuie să fie. Amintiţi-vă că, sub orice fel de piele şi dincolo de diferenţele culturale dintre noi, sufletele noastre sunt la fel. Toţi încercăm să ne cunoaştem şi să înţelegem cine suntem, în lumina Celui care a murit pentru păcatele noastre şi care ne-a provocat cu cuvintele care răsună în mine chiar mai mult decât cuvintele lui Du Bois. Isus le-a spus ucenicilor Săi acum două mii de ani şi o spune astăzi fiecăruia dintre noi: „Vino după Mine!” El nu sileşte pe nimeni să o facă.
Desigur, viaţa mi-a dat multe motive să renunţ, să fiu plin de amărăciune şi să mă accept ca negru homosexual. Dar prin harul lui Dumnezeu, nu am putut să ignor chemarea de a-L urma pe Cristos. Iar când sunt ispitit să mă îndepărtez, sufletul meu mă opreşte: „Unde altundeva mă pot duce? Numai Isus are cuvintele vieţii eterne. Şi am ajuns să cred că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.”
[D. Freeman, The Souls of Black Folk, the Souls of All Folk. Copyright © D. Freeman. Tradus şi publicat cu permisiune. Freeman este un licenţiat în vârstă de douăzeci şi patru de ani şi locuieşte în Washington, D.C.]
