de Bob Davies

Bob Davies

Camera de la mansardă era fierbinte şi înăbuşitoare, dar bătăile rapide ale inimii mele nu se datorau căldurii. Citeam o carte mică, broşată, pentru adolescenţi, despre „fapte ale vieţii”, iar conţinutul capitolului 10 a umplut de groază mintea mea de 14 ani.

„Ai sentimente de atracţie faţă de membrii propriului tău sex?” întreba cartea, apoi descria simptomele a ceva numit „homosexualitate”.

„Toate simptomele se referă la mine”, m-am gândit eu. „Probabil că sunt homosexual.” Îngrozit, am luat imediat două decizii: nu voi spune niciodată nimănui despre descoperirea mea. Şi mă voi ruga cu disperare să-mi pot cumva „depăşi” sentimentele. Rugăciunea, citirea zilnică a Bibliei şi mersul săptămânal la şcoala duminicală erau obiceiuri înrădăcinate. Deci cum puteam să am acea problemă?

Decât să caut ajutor, mai degrabă mi-am ascuns temerile, m‑am retras faţă de toată lumea, iar în cele din urmă am renunţat să merg la biserică. De ce să mă deranjez, când Dumnezeu părea irelevant pentru cele mai adânci nevoi ale mele?

În ultimii ani ai adolescenţei, pe când eram student în anul I la British Columbia, în Vancouver, am împrumutat cărţi despre homosexualitate şi am aflat despre marea subcultură homosexuală din multe oraşe nord-americane. Curios, am început să vizitez librării pentru adulţi şi să citesc reviste homosexuale, ca să-mi hrănesc dorinţele ilicite. Numai vina şi teama mă reţineau de la relaţii sexuale cu bărbaţi.

În acea vară, am vizitat-o pe sora mea mai mare în Fort St. James, British Columbia şi nu peste mult timp m-am angajat la fabrica locală de cherestea. Când m-a invitat la mica ei biserică, am acceptat cu bucurie. La urma urmei, era un mod bun de a-mi face prieteni. Oamenii erau cu adevărat prietenoşi şi curând cântam la pian pentru slujbe. Până m-am întors în vara următoare, tăciunii care se stingeau ai credinţei mele ardeau din nou cu putere.

Apoi un cvartet de la Colegiul Biblic Prairie din Three Hills, Alberta, a vizitat biserica şi am aflat despre curriculumul centrat pe Biblie al şcolii şi despre programul muzical de calitate. Am făcut cerere de admitere la colegiu şi am fost acceptat.

Sosind în campus în septembrie 1971, m-am cufundat în programul de cursuri şi le-am găsit fascinante. În următorii trei ani m-am bucurat, hrănindu-mă constant cu Cuvântul lui Dumnezeu, atât în clasă, cât şi în studiul meu privat.

Dumnezeu a început o lucrare profundă în viaţa mea. De exemplu, am sosit în campus ca fiind un introvertit retras. Pentru slujba mea de student cu program redus, am fost numit poştaş pentru dormitorul bărbaţilor. În fiecare după-amiază sortam corespondenţa, apoi salutam pe fiecare bărbat când trecea pe la biroul meu de la etajul întâi ca să-şi ia corespondenţa.

În câteva săptămâni ştiam numele întreg, camera din cămin şi colegul de cameră al fiecărui student din campus. Dumnezeu mi-a dat relaţii „curente” cu sute de bărbaţi. Era o susţinere profundă să simt dragostea şi acceptarea lor. Dar nu le-am spus niciodată despre războiul meu continuu cu ispitele homosexuale.

La doi ani de la absolvire m-am dus la o şcoală de ucenicie Tineri Pentru Misiune în Germania. După un program de şase luni, într-o dimineaţă, când mă rugam pentru viitorul meu, „m‑am văzut” înapoi acasă, înmânând tractate în faţa celui mai mare bar homosexual din Vancouver. Mi s-au înmuiat picioarele. „În niciun caz”, am murmurat în interior. „Voi face orice, în afară de asta!”

Apoi, în septembrie 1978 am auzit o mărturie care mi-a schimbat viaţa. Un vorbitor de la biserică şi-a făcut cunoscută povestea despre anii de misiune de dincolo de ocean şi despre mulţi oameni câştigaţi pentru Cristos.

„Dumnezeule”, a şoptit inima mea, „vreau ca viaţa mea să conteze pentru Tine – întocmai ca a acestui om.” Apoi a venit provocarea lui Dumnezeu: „Eşti de acord să plăteşti preţul?” Ştiam că Dumnezeu vroia să-I predau complet identitatea mea sexuală confuză. În ciuda anilor de mers la biserică, a unei diplome de colegiu biblic şi a experienţei misiunilor de dincolo de ocean, încă mă luptam cu dorinţe greşite faţă de cei de acelaşi sex. Şi ele deveneau mai puternice.

În următoarele douăzeci şi patru de ore, de-abia am mâncat şi am dormit, luptându-mă cu Dumnezeu ca Iacov (vezi Geneza 32). În cele din urmă, prea extenuat ca să mai lupt, m‑am predat. „Dumnezeule, ai câştigat. Fă ce vrei cu viaţa mea.”

Citisem despre o misiune pentru „foştii homosexuali” numită Love In Action (LIA), localizată lângă San Francisco şi am scris la biroul lor, întrebând dacă îi puteam vizita. Apoi am spus familiei şi prietenilor apropiaţi despre lupta mea. „Simt că Dumnezeu mă cheamă în California ca să primesc ajutor”, am explicat. Deşi au fost şocaţi, m-au sprijinit.

Sosind la Love In Action în iunie 1979, am planificat să stau vara, apoi să mă întorc acasă ca să-mi reiau viaţa „normală”. Curând mă ofeream voluntar în birou, ajutând personalul să ţină pasul cu sutele de cereri de ajutor.

În vara aceea am făcut unele descoperiri uimitoare. Am realizat că datorită luptei mele sexuale, puteam să dau un ajutor semnificativ colegilor creştini care înfruntau lupte asemănătoare. Şi din cauză că nu căzusem niciodată pradă comportamentul homosexual, le puteam oferi o înţelegere valoroasă cu privire la perseverenţă şi lupta spirituală.

Angajamentul iniţial de o vară a ajuns la şase luni, apoi la un an. Nu a durat mult până să realizez că viaţa mea se îndrepta într-o direcţie permanentă. Am început să editez buletinul lunar al misiunii, scriind articole noi şi vorbind la seminarii locale.

Dumnezeu a continuat să lucreze în viaţa mea. Spre marea mea surpriză, am descoperit că homosexualitatea nu era „adevărata” mea problemă. Dorinţele nepermise faţă de persoanele de acelaşi sex erau doar un simptom exterior al unor răni emoţionale mai profunde, care aveau nevoie de vindecare. Prin grupul de sprijin al LIA, am fost în stare să mărturisesc deschis lupte ca nesiguranţa, teama şi invidia faţă de bărbaţi.

Pentru că nu îmi „exprimasem prin comportament” cu bărbaţii sentimentele homosexuale, au existat unele lupte pentru a rezista atracţiei necunoscutului. Am auzit multe poveşti despre implicarea în păcat a altora. Ca să fiu sincer, unele dintre aventurile lor nepermise păreau distractive. Trebuia să rezist unor gânduri ca: „Te-ai plictisit de atât de mult sex impersonal? Aş vrea să pot spune acelaşi lucru. Apoi aş fi gata să renunţ!”

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi ca să văd devastarea îngrozitoare pe care păcatul a adus-o în vieţile acelor bărbaţi. Fără să ştim, unii dintre ei erau deja infectaţi cu virusul HIV.

Am găsit, de asemenea, dificil să fiu sincer cu alţii. Trăisem cea mai mare parte a vieţii în spatele unei faţade zâmbitoare. Vor iubi şi vor accepta oamenii „adevărata” mea persoană? Mi-a luat aproape un an ca să mărturisesc luptele mele continue cu pornografia. Dar când am adus problemele „la lumină”, am descoperit că ele au început să-şi piardă puterea. Şi am aflat că Iacov 5:16 este adevărat. Când membrii grupului nostru îşi mărturiseau păcatele unii altora şi se rugau unul pentru celălalt, experimentam mai mult din vindecarea lui Dumnezeu. Dând socoteală celorlalţi, am ajuns pe o nouă treaptă a victoriei.

Dragostea necondiţionată a bisericii a fost, de asemenea, crucială pentru creşterea mea – în special sprijinul bărbaţilor „normali”. Din cauza poziţiei mele în personalul de la Misiunea Love In Action, toată lumea ştia despre trecutul meu. Dar bărbaţilor de la Biserica Open Door nu le era teamă să-şi arate acceptarea printr-un zâmbet sau o îmbrăţişare călduroasă. Toată viaţa mă simţisem atât de inferior în comparaţie cu alţi bărbaţi. Dar prin susţinerea celor de acelaşi sex, încet încet am început să mă simt în mai mare măsură ca „unul dintre tipi”. O altă rădăcină care hrănea dorinţele homosexuale a fost tăiată.

După cinci ani la Love In Action, am devenit neliniştit, simţind că Dumnezeu avea ceva pentru mine. Dar ce? Atitudinea mea faţă de căsătorie se schimbase încet. Când am venit prima dată la LIA, căsătoria părea la fel de improbabilă precum escaladarea Muntelui Everest. Aveam prea multe temeri cu privire la necunoscut şi sentimente adânci de nepotrivire, dar câţiva ani mai târziu, am recunoscut în sfârşit adevărul faţă de mine însumi: vroiam cu adevărat ca într-o zi să mă căsătoresc.

Pe 11 octombrie 1984 m-am trezit cu o tresărire. Ceasul deşteptător arăta ora 3:07 dimineaţa. Apoi a venit o viziune, ca un vis. În mintea mea, „m-am văzut” plutind în josul unui râu. Chiar înainte, râul se împărţea în două direcţii diferite. Apoi mi‑a venit în minte versetul: „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).

Am simţit că Dumnezeu îmi vorbea, că mă aducea la o importantă încrucişare de drumuri în viaţa mea. Bifurcaţia din râu era simbolică. În faţa mea erau două opţiuni: căsătoria sau celibatul continuu. Care ramură a râului o vroiam?

Apoi m-am gândit la Pam, o femeie care se alăturase echipei de muzică a bisericii. Am văzut-o în fiecare săptămână la repetiţii. Eram amici, dar acum simţeam că Dumnezeu avea „ceva mai mult” pentru relaţia noastră.

În timpul săptămânii următoare, am cerut sfatul pastorului meu şi al lui Frank Worthen, Director la Love In Action. Ştiam că sentimentele şi „viziunile”, în special în domeniul laturii sentimentale, puteau fi înşelătoare. Nu vroiam să mă îndepărtez de voia lui Dumnezeu într-un domeniu atât de important al vieţii mele. Atât Frank, cât şi pastorul meu m-au încurajat să fac un pas înainte în relaţie şi să văd ce se întâmplă. În final, cu palmele transpirate, m-am aşezat lângă Pam.

„Cred că Dumnezeu vrea să începem o relaţie”, i-am spus, aşteptându-mă să fie şocată. În schimb, a zâmbit şi a părut aproape uşurată. Şi ea simţise că Domnul ne călăuzea să fim împreună. De fapt, se rugase ca Dumnezeu „să mă lovească în cap” ca să-mi atragă atenţia asupra acelei probleme!

În săptămâna ce a urmat, în timp ce Pam era în vacanţă, mi‑a trimis o vedere cu acest verset scris de mână: „Doamne… ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie” (Isaia 25:1). Când am vorbit mai târziu, am făcut o descoperire uimitoare. Pam se rugase pentru viitorul ei soţ începând din septembrie 1978 – chiar luna în care Îi încredinţasem Domnului luptele mele homosexuale.

Ne-am logodit în acel an, de Ziua Recunoştinţei şi ne-am căsătorit în luna august a anului următor. În timpul acelor luni, toate temerile persistente cu privire la căsătorie au dispărut ca o ceaţă de dimineaţă. Sincer, nu m-am îndoit nicio clipă că Dumnezeu ne-a adus împreună.

De la căsătoria noastră, Dumnezeu a folosit-o permanent pe soţia mea ca să aducă mai multă vindecare şi susţinere în viaţa mea. Căsătoria noastră este foarte specială; nu o iau niciodată ca pe ceva de la sine înţeles.

Da, chiar şi în căsătorie, vindecarea mea continuă. De exemplu, învăţ mereu cum să mă maturizez în rolul de soţ şi lider al casei noastre. Ca mulţi bărbaţi care s-au confruntat cu homosexualitatea, mă lupt uneori cu pasivitatea. Încă urăsc confruntarea, de aceea Dumnezeu îmi dă o mulţime de oportunităţi ca să cresc în acest domeniu (fie că aceasta înseamnă să-i spun unui vecin macho dintr-un apartament de sus să dea mai încet televizorul care urlă la ora 11 noaptea, fie că înseamnă să-i spun soţiei mele ce cred cu adevărat despre ideile ei cu privire la vacanţa noastră).

Aşa că, fie că este vorba de confruntarea cu rădăcinile homosexualităţii sau de o altă provocare în umblarea spirituală, ştiu, creşterea mea va continua toată viaţa. Vor mai fi multe bătălii de dat în anii următori. În ceea ce mă priveşte, este în ordine. Ştiu că nu o pot face pe cont propriu, de aceea privesc la Isus Cristos pentru tărie. Prin moartea Lui pentru mine, războiul a fost deja câştigat.

[Bob Davies, The War Within. Copyright © Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Davies este coautorul a trei cărţi: Coming Out of Homosexuality (1993, cu Lori Rentzel), Someone I love Is Gay (1996, cu Anita Worthen) şi Portraits of Freedom (2001, cu Lela Gilbert).]