de Alan Medinger

Alan Medinger

Cu douăzeci de ani în urmă, Dumnezeu m-a eliberat de homosexualitate. Natura vindecării mele – o eliberare instantanee de fantezii sexuale şi dorinţă nestăpânită – a fost cu siguranţă o minune. De obicei nu le spun despre ea celor care vin la noi pentru prima dată, din simplul motiv că este genul de vindecare pe care oricine ar vrea să o primească, dar puţini o primesc. A-i încuraja pe oameni să caute acest gen de minune, când de fapt, pentru ei, calea de ieşire din homosexualitate poate fi lungă şi dificilă, ar însemna să-i îndrept către descurajare.

Când am fost vindecat, am presupus că am fost „total vindecat” de homosexualitatea mea. La urma urmei, nu mai vroiam sex cu bărbaţi, îmi doream soţia fizic şi pur şi simplu nu mă mai luptam cu pofta în gândurile mele. De-a lungul anilor, totuşi, am văzut că aveam nevoie de mai multă vindecare şi schimbare decât avusesem parte în acea seară din anul 1974. Homosexualitatea înseamnă mai mult decât sex şi existau alte părţi importante din mine care aveau nevoie să fie vindecate şi schimbate.

Cu trecerea anilor, m-am întrebat pe mine însumi şi L-am întrebat pe Domnul: „Ce anume a făcut Dumnezeu când m-a eliberat de o viaţă de homosexualitate?” Este o întrebare importantă, pentru că cel mai adesea o minune este ceva ce se întâmplă instantaneu, ceva care ar fi putut avea loc natural într‑o perioadă mult mai lungă de timp. De exemplu, ocazional, prin ceva numit „îmbunătăţire spontană”, trupul poate să scape de cancer – treptat. Oamenii s-au rugat pentru soacra mea după ce cancerul se răspândise în mai mult de jumătate din trupul ei. În câteva săptămâni, toate urmele cancerului au dispărut, fără să mai revină vreodată. Soţia mea, eu şi un prieten ne-am rugat pentru depresia debilitantă a tatălui meu, o stare în care fusese aproape patruzeci de ani – şi a fost vindecat instantaneu. Treptat, s-ar fi putut întâmpla oricum, dar prin rugăciune şi eliberare, Dumnezeu a făcut vindecarea într-o clipă.

Ceea ce cred că a făcut Dumnezeu pentru mine într-o clipă, în 1974, a fost să rupă legătura dintre nevoile profund neîmplinite şi sex. Nevoile nu au dispărut, cum aveam să descopăr în anii următori, dar nu mai erau sexualizate. Ceea ce Dumnezeu a făcut în mine dintr-odată, poate să facă parte, şi eu cred că va face, din vindecarea progresivă a celor mai mulţi bărbaţi şi femei care se luptă cu homosexualitatea (sau cu alte tulburări sexuale).

După vindecare am avut în continuare o puternică dorinţă ca un bărbat să aibă grijă de mine. Încă mă simţeam ca un băieţel care caută un tată. Sentimentul propriei mele masculinităţi era atât de nedezvoltat, încât tânjeam după un bărbat puternic, de încredere, cu care să relaţionez şi de la care aş fi putut obţine tărie. Dar nu era ceva sexual; gândul la sexul cu un bărbat devenise ceva uneori dezgustător, alteori stupid.

Când anii au trecut, acele nevoi puternice au dispărut, într-o asemenea măsură, încât nu cred că nevoile mele pentru relaţii masculine ar putea să fie mai normale decât sunt astăzi. De fapt, astăzi văd acea schimbare lungă, înceată, ca fiind la fel de extraordinară ca minunea instantanee din 1974.

Cu toate acestea, în 1974 nevoile mele erau încă acolo şi erau puternice, dar nu mai erau sexualizate. Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea într-o clipă, cred că ţi se poate întâmpla şi ţie, în timp. Mai mult, cred că ruperea legăturii dintre sex şi nevoi este o parte esenţială în vindecarea celor mai mulţi bărbaţi şi femei care înving homosexualitatea.

Să examinăm această legătură şi cum poate să fie ea ruptă.

Sexul ca intensificator

Mai întâi, de ce ne sexualizăm nevoile – sau rezolvarea lor? Cred că o facem pentru că sexul este una dintre cele mai intense experienţe pe care o au cei mai mulţi oameni şi pentru că orice atinge sexul devine mai plin de viaţă. La fel cum sarea sporeşte aroma mâncării, sexul intensifică puterea oricărei experienţe. Te simţi singur şi obosit? Orice alinare găseşti, va părea mult mai repede satisfăcătoare dacă are un element sexual.

Sexul amplifică sentimentele. Este interesant că folosim cuvântul „extaz” pentru a descrie atât experienţele sexuale, cât şi pe cele religioase.

Folosim sexul pentru că nevoile noastre sunt în mod fundamental relaţionale, iar sexul este o experienţă relaţională. Unii oameni folosesc mâncarea şi drogurile ca pe un mod de a‑şi alina durerile care provin din nevoi neîmplinite, dar calitatea amorţelii pe care o oferă ele este mult mai puţin satisfăcătoare decât relaţiile trecătoare, pe care sexul sau fantezia sexuală le oferă celor ale căror nevoi sunt în primul rând relaţionale.

Sexul are putere din cauza calităţilor sale simbolice, care gravitează în jurul atingerii, controlului şi purtării de grijă. Există o putere simbolică uimitoare în întâlnirea cu o persoană, când intră în trupul meu sau eu în al său. Să fii cuprins de braţele altuia oferă sentimente de securitate, de purtare de grijă, sentimentul de a fi dorit. Sexul îmi poate da un sens al valorii, chiar dacă sunt doar folosit de celălalt.

Pentru un bărbat sau o femeie care se confruntă cu homosexualitatea, unele dintre cele mai intense nevoi pot fi împlinite temporar prin sex.

Sunt singur? Sexul mă face să intru în contact cu o altă persoană. Sunt plictisit? Sexul este excitant. Mă simt lipsit de valoare? Într-o întâlnire sexuală (reală sau imaginară), cineva mă vrea. Îmi lipseşte sensul identităţii sexuale? Pot să intru în contact cu masculinitatea sau feminitatea după care tânjesc. Cineva mă vrea ca bărbat sau femeie.

Legăturile sunt puternice, iar în timp, prin ani de contacte sexuale sau fantezii în timpul masturbării, devin tot mai puternice. Nevoile noastre şi o exprimare sexuală a împlinirii lor parcă ar fi lipite cu super glue sau prin sudură.

Cum să rupi legătura

Dacă aşa stau lucrurile, cum rupem lanţurile, legătura? Este greu, dar se poate – pentru fiecare dintre noi. Mai întâi, trebuie să recunoaştem că există o legătură. Mulţi oameni o fac deja. Mulţi dintre cei care intră prima dată în biroul meu – chiar şi cei care trăiesc în cea mai mare promiscuitate – spun: „Ştii, nu căutam sex, ci pe cineva care să mă iubească.”

În al doilea rând, trebuie să ne rugăm zilnic pentru acest lucru. Rugăciunea zilnică nu numai că va păstra vie în noi realitatea legăturii, dar unde nu putem rupe legătura prin puterea noastră, Îl lasă pe Dumnezeu să ofere solventul care va începe să o dizolve.

În al treilea rând, este nevoie să hotărâm în rugăciune şi deliberat care sunt nevoile reale, apoi să căutăm să găsim căi legitime de împlinire a lor. Ele vor fi oarecum diferite pentru fiecare dintre noi. Nu ar trebui să ne concentrăm asupra unei nevoi, din cauză că este prezentă în mod stereotip la o persoană homosexuală.

A identifica o nevoie şi a încerca apoi să găseşti moduri legitime de a o împlini, este o încercare majoră a vieţii. Dacă, de exemplu, eşti singur, nu este de obicei din cauza circumstanţelor sau a mediului; probabil că este din cauza unor lucruri din firea ta sau din felul în care relaţionezi cu oamenii. Să spui: „Ieşi în oraş şi fă-ţi nişte prieteni” este mai rău decât un sfat ieftin; îţi trivializează problemele şi nevoile. Să înveţi cum să te raportezi la oameni în moduri dătătoare de viaţă, care să nu fie sexuale, poate să fie un efort major în viaţa ta. Cu toate acestea, este o cheie importantă în vindecarea ta.

Mai mult, dacă problema ta este un sentiment profund al lipsei de valoare, pot să-ţi spun oricât de mult că ai o valoare inestimabilă fiindcă Isus a murit pentru tine – până te vei întâlni cu această realitate în umblarea ta cu Domnul, cuvintele mele sunt aproape inutile. Poate că vom ajunge să preţuim cine suntem în Domnul, mai degrabă decât prin atractivitatea noastră sexuală, numai după ani de timp special, liniştit, petrecut cu Cel care ne dă valoare, dar aceasta este esenţial pentru vindecarea noastră.

Deseori, când nevoile sunt extreme, iniţial numai Domnul le poate împlini. Prin urmare, El este primul tău mijloc de vindecare. Apoi, când intensitatea nevoilor se diminuează, El te va pune acolo unde alţi bărbaţi creştini şi alte femei creştine vor începe să le împlinească.

Un sentiment al scopului

O cale de a mări viteza ruperii legăturii dintre nevoie şi sex, este să cauţi să găseşti un scop în viaţă. Atât de multe nevoi care ne conduc spre sexualitate – singurătatea, plictiseala, sentimentul lipsei de valoare – sunt împlinite când descoperim un sentiment al scopului în viaţa noastră. Un sentiment al scopului implică trăirea pentru alţii sau pentru o cauză mai înaltă; înseamnă să trăim concentraţi pe ceva exterior nouă. Mulţi oameni din misiunea noastră înaintează mult în vindecare, în timp ce slujesc ca lideri sau învăţători de grup. Descoperirea unui scop în viaţă şi înfruntarea provocărilor inevitabile, care apar când încercăm să împlinim acel scop, ne vor face mai conştienţi de adevărata noastră dependenţă de Isus. O dependenţă de sex nu va oferi nimic.

Când rupem legătura, timpul intensifică procesul. Vechile tipare de a răspunde sunt zdrobite. Răspunsurile sexuale imediate la stimuli devin mai puţin frecvente. Felul în care foloseam sexul pentru împlinirea unor nevoi care nu sunt sexuale, avea clar caracteristici ale dependenţei. Abstinenţa zdrobeşte dependenţele. Uneori dependenţele noastre au fost psihologice. După vindecarea iniţială, un lucru de care eram conştient că-mi lipseşte era încântarea de a căuta un partener sexual, de a fi în căutarea prăzii, excitarea de a-mi asuma riscuri în ceea ce făceam. Într-o anumită măsură, eram prins în capcana propriei mele adrenaline. Cred că nu a fost nevoie de nimic, în afară de trecerea timpului, pentru a rezolva acel aspect.

La un anumit punct în vindecarea ta, vei deveni capabil să te gândeşti la sexul homosexual separat de nevoia reală care te conduce la el şi vei vedea că nu este ceea ce vroiai cu adevărat. Ca şi în cazul meu, poate că îţi va părea stupid sau dezgustător.

Nu te îngrijora dacă, devenind conştient de o nevoie, îţi va apărea în minte o potenţială „soluţie” sexuală. Nu vei uita că aceasta a adus odată alinare temporară, dar cu trecerea timpului, vei ajunge să ştii la nivelele cele mai profunde ale fiinţei tale, că sexualizarea nevoilor a fost un drum înfundat.

Dumnezeu vrea să te vindece. De cele mai multe ori nu o va face printr-o minune bruscă, dramatică; va dura ceva timp. Dar procesul va fi accelerat când vei fi în stare să separi nevoile de sex. Când se va întâmpla aceasta, El va începe să-ţi împlinească nevoile şi să-ţi arate cum le pot împlini alte relaţii. Sexul nu le va împlini niciodată.

[Alan Medinger, De-Sexualizing the Deeper Need. Copyright © 1994 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Homosexualitatea este o problemă legată de relaţii. Relaţia noastră cu Isus Cristos este cea mai importantă pentru vindecarea noastră, dar imediat după ea se află nevoia de a învăţa să ne raportăm sănătos la persoanele de acelaşi sex. Trebuie să identificăm obstacolele care ne-au împiedicat să avem relaţii sănătoase şi să învăţăm să facem deosebirea între prietenii şi relaţii intime. Apoi trebuie să realizăm că avem nevoie de ambele.

Dacă dr. Bill Consiglio are dreptate, iar homosexualitatea începe de multe ori cu o stimă de sine scăzută, atunci este probabil ca mulţi homosexuali să fie oameni izolaţi, deoarece cred că există puţine lucruri la ei care să fie interesante sau atrăgătoare pentru alţii.

Dacă Elizabeth Moberly are dreptate, iar un element critic în dezvoltarea homosexualităţii este îndepărtarea faţă de părintele de acelaşi sex – ceea ce ea numeşte detaşare defensivă – atunci mulţi homosexuali au descoperit la o vârstă fragedă că retragerea într-un anumit fel de izolare este un mod eficient de a se proteja de durerea emoţională.

Mulţi dintre noi cred că homosexualitatea este alcătuită în principal din două probleme: o problemă de identitate şi o problemă relaţională. Desigur, cele două se intersectează într-un anumit punct: ce simt cu privire la mine însumi este într-o anumită măsură un produs al relaţiilor mele – dar la alte nivele, cele două probleme trebuie să fie abordate separat.

Problema relaţională are două laturi: o lipsă de relaţii şi genul greşit de relaţii. Bineînţeles, nevoia noastră înnăscută pentru relaţii sănătoase dătătoare de viaţă şi incapacitatea noastră de a intra în ele, ne conduc la tipul greşit de relaţii. Lupta de a învinge homosexualitatea este o luptă de a zdrobi dependenţele de relaţiile sexuale şi emoţionale păcătoase şi nesănătoase şi de a învăţa să ne raportăm la oameni în mod sănătos şi corect.

Cartea Falsa intimitate [False Intimacy: Understanding the Struggle of Sexual Addiction de Harry Schaumburg, n. trad.] este o resursă valoroasă atât pentru cei care caută să ajute pe alţii, cât şi pentru cei care caută ajutor. Una dintre premisele de bază ale autorului este că persoana dependentă din punct de vedere sexual încearcă să folosească sexul ca substitut pentru intimitate. Oprit de la intimitatea adevărată prin tipare de autoapărare adânc înrădăcinate, dependentul de sex este atras puternic înspre întâlnirea sexuală sau înspre fantezia care umple temporar golul pe care îl lasă lipsa de intimitate reală. Sunt de acord cu autorul, dar cred că la un nivel şi mai profund, homosexualul sau persoana dependentă de sex încearcă să folosească sexul ca substitut pentru relaţii. Mai mult, cred că încurajându-l pe cel care se luptă cu dependenţa să caute relaţii intime, fără a lucra mai întâi la relaţii, scurtcircuităm un proces natural şi astfel, nu se ajunge adesea nici la relaţii, nici la intimitate.

De fapt, voi risca să fac ceea ce alţii nu sunt pregătiţi să facă şi voi spune că în afara căsătoriei, relaţiile sunt mai importante decât intimitatea. O spun bazându-mă pe observaţia mea că dintre cei necăsătoriţi, foarte puţini funcţionează bine fără relaţii, totuşi văd pe mulţi care nu au pe nimeni cu care să fie intimi, descurcându-se destul de bine.

Folosesc termenul de relaţie pentru a descrie starea care există între doi oameni sau într-un grup de oameni, care se conectează la un nivel important. În acest sens, cred că este un cuvânt oarecum mai puternic decât prietenia, care implică o încântare a unuia faţă de celălalt, dar nu în mod necesar o conectare emoţională. Pe de altă parte, o relaţie împlineşte nevoi emoţionale importante, dar nu implică deschiderea, onestitatea şi vulnerabilitatea totală, necesare pentru a fi cu adevărat intimi.

Mai întâi, să vedem ce sunt relaţiile. Apoi, le vom compara cu intimitatea, iar apoi ne vom referi la problemele izolării şi la soluţia lor pentru persoana care se luptă cu homosexualitatea.

Ce caracterizează relaţiile de care avem nevoie? Când ne uităm la oamenii care trăiesc vieţi izolate, ce anume dintr-o relaţie le poate împlini unele dintre nevoile fundamentale, în caz contrar ei putând ajunge la relaţii sexuale sau emoţionale greşite?

Mai întâi, o relaţie semnificativă este voluntară. Putem să lucrăm într-un birou aglomerat sau să trăim într-o familie numeroasă, totuşi să fim îngrozitor de izolaţi. Faptul că te afli, din punct de vedere fizic, cu alţi oameni nu rezolvă problema. Trebuie să alegem să fim cu acei oameni, iar ei să aleagă să fie cu noi.

În al doilea rând, există interese, ţeluri sau valori şi convingeri împărtăşite – nu nevoi reciproce. Relaţia bazată pe nevoi reciproce tinde să devină codependentă; te va secătui de viaţă. Relaţia bazată pe interese, ţeluri şi convingeri comune se concentrează înspre exterior şi conduce la bucuria descoperirii şi a aventurilor comune. Aceasta o face să fie dătătoare de viaţă; ceea ce ne conduce direct la a treia trăsătură a unei relaţii semnificative, care este faptul că trebuie să fie plăcută. Îmi place ce facem împreună şi mă bucur să fiu cu tine.

În afara acestor trei elemente, relaţiile importante pot să ia multe forme. Cei doi pot să fie la fel în multe aspecte sau să se completeze unul pe celălalt. Pot să fie apropiaţi ca vârstă sau din generaţii diferite. Deşi relaţiile vor fi cel mai probabil între două persoane de acelaşi sex, nu este întotdeauna aşa. Şi ele pot să implice un grup mic – mai mult decât doi oameni – şi de fapt, la bărbaţi, de multe ori aşa este.

Ce are o relaţie intimă, iar tipul de prietenie descris aici nu are? În general, elementul de a cunoaşte cu adevărat şi de a fi cunoscut. Există un nivel mai profund de onestitate şi vulnerabilitate şi, astfel, un nivel mai profund de încredere. Mă cunoşti cu adevărat şi mă accepţi şi de aceea cred că vei rămâne întotdeauna alături de mine. Evident, profunzimea mai mare aduce recompense speciale, care nu sunt prezente în alte relaţii.

Dar să căutăm intimitatea fără să o lăsăm să se dezvolte din prietenie, înseamnă să facem la nivel emoţional ceea ce am făcut la nivel fizic. Suntem atât de înfometaţi, încât ne aruncăm în cele mai intense relaţii pe care le putem avea – fie fizic, fie emoţional. Alergăm imediat în căutarea prăzii, fie pentru a merge în pat împreună, fie pentru a începe să ne spunem unul celuilalt cele mai ascunse şi mai întunecate secrete. Asemenea relaţii, centrate pe nevoie, sunt cel mai adesea condamnate să eşueze.

La bărbaţi, procesul de trecere de la prietenie la o relaţie mai profundă şi la intimitate pare să decurgă mai natural decât la femei. Mai întâi de toate, bărbaţii, pentru că tind să se concentreze mai mult asupra lumii exterioare, tind să îşi bazeze relaţiile pe interese şi convingeri comune. Apoi, adesea fiind mai puţin verbali, există o tendinţă mai redusă – şi posibil mai puţină nevoie – să vorbească în termeni intimi. În acest fel, timpul clădeşte o legătură bazată pe încredere, astfel încât când este cu adevărat nevoie, ştim la cine putem merge. Bărbaţii ajung treptat la o relaţie intimă şi pot să treacă ani de zile înainte ca intimitatea să fie exprimată verbal.

Am câţiva astfel de prieteni. Un bărbat îmi era prieten de douăzeci de ani şi nu cred că am avut vreodată o discuţie profundă „de la inimă la inimă” şi, de fapt, ne-am văzut destul de rar. Totuşi, sunt sigur că amândoi ştiam de legătura care exista între noi. Când mi-am pierdut slujba, a fost imediat alături de mine, iar faptul că a fost acolo a fost lucrul cel mai firesc pe care îl putea face, dat fiind legătura nerostită care se dezvoltase între noi de-a lungul anilor. Câţiva ani mai târziu, când el a fost într-un necaz serios, de o natură foarte personală, am fost alături de el. Anii au format o încredere şi o vulnerabilitate serioasă, chiar dacă o asemenea încredere nu a fost recunoscută prin cuvinte.

Precum ştie toată lumea, femeile relaţionează destul de diferit, atât pentru că tind să fie mai pricepute la exprimarea verbală, cât şi din cauza unei „cunoaşteri” interioare care le permite să îi înţeleagă pe alţii la un nivel profund, mult mai repede decât bărbaţii. De aceea, când o femeie este înfometată după relaţii, aceasta o poate determina mai degrabă să se reţină de la ele în mod conştient, decât să intre în grabă într-o relaţie, având mari aşteptări. Asemenea aşteptări sunt rareori împlinite şi de multe ori o sperie şi o îndepărtează pe cealaltă persoană. Vedem aceasta în mod repetat în misiunea noastră.

În slujirea noastră pentru cei care vor să învingă homosexualitatea, dacă punem accentul prea mult – şi prea devreme – pe nevoia de intimitate, împingem frecvent bărbaţii la ceva ce nu sunt gata să înfrunte, iar femeile, la ceva cu care nu se descurcă. Să luăm o mică pauză.

Acum, haideţi să discutăm ce îi izolează pe oameni. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le învingem, pentru a fi capabili să intrăm în relaţii cu oameni care vor împlini nevoia noastră omenească de legătură şi conectare?

Mai întâi, cred că ignoranţa. Pur şi simplu nu ştim cât de importante sunt relaţiile sau ne fixăm asupra căsătoriei sau asupra altui gen de intimitate profundă şi trecem cu vederea simpla noastră nevoie de contact uman. Am descoperit că atunci când încep să mă izolez, dacă fac ceva amuzant cu oamenii care îmi plac, acest lucru mă scoate din izolare mai bine decât orice altceva, desigur mai bine decât introspecţia cu privire la motivul pentru care mă simt izolat.

Recent, treceam printr-o perioadă în care mă simţeam izolat. Într-o seară, fiul meu m-a convins, pe mine şi pe alţi membri de familie, să jucăm Tripoli. Nu sunt chiar pasionat de Tripoli, dar, după o seară în care am stat în jurul unei mese, râzând şi tachinându-ne unul pe celălalt, am fost total înviorat. Nu pot explica ce s-a întâmplat, dar nu pot explica nici ce se întâmplă cu trupul meu când îmi mănânc cerealele dimineaţa. Nu am idee ce fac riboflavina şi niacinul pentru trupul meu, dar am încredere în experţi că am nevoie de ele. Sunt, de asemenea, încredinţat că a fi cu alţi oameni – chiar pentru a juca Tripoli – îmi hrăneşte cumva sufletul.

Creştinii în special au o problemă cu punerea accentului pe ceea ce fac cu alţi oameni, în opoziţie cu a fi pur şi simplu cu oamenii care le plac.

Homosexualitatea se dezvoltă din răspunsurile noastre fie faţă de nevoi neîmplinite la începutul vieţii, fie dintr-o traumă de un anumit fel, deseori dintr-un abuz. Esenţialmente, aceste răspunsuri sunt defensive. „Nu mă vei mai răni din nou” sau „Îmi voi împlini propriile nevoi.” Nu-l condamnăm pe copil pentru că răspunde astfel; poate că a fost singurul mod în care putea supravieţui. Dar când asemenea răspunsuri devin modul în care ne raportăm la lume, sunt greşite; sunt păcătoase. De asemenea, ne izolează.

În cea mai mare parte a timpului, zidul eului nostru ne izolează de alţii, un zid pe care noi l-am ridicat şi pe care numai noi îl putem dărâma. El poate lua mai multe forme.

Protecţia de sine ne izolează. În cele din urmă, zidul împotriva intimităţii spune: „Dacă cineva se apropie, mă va răni.” Dar de multe ori este şi un zid împotriva oricărui tip de relaţie. Nimeni nu te va respinge niciodată, dacă nu încerci să ai legătură cu cineva. Nu vei fi niciodată umilit, dacă nu te aventurezi să faci ceva.

Centrarea pe sine ne izolează. Convingerea că împlinirea nevoilor mele este atât de importantă, încât toate celelalte trebuie să ocupe locul doi, este o barieră sigură în calea relaţiilor. Este un fapt că cei mai mulţi dintre noi nu ştiu cu adevărat care ne sunt nevoile. Cei care merg din biserică în biserică pentru că nu găsesc una care „să-i hrănească”, este posibil să fie înfometaţi după relaţii. Crezând că nevoia lor reală este o închinare captivantă, o predicare grozavă sau un grup dinamic de celibatari, nu stau niciodată destul timp ca să formeze relaţii cu adevărat satisfăcătoare.

Mila de sine, care urmează adesea celorlalte două „euri”, duce poate la cea mai mare izolare. Durerea mea emoţională este vina altora sau a lui Dumnezeu. Lipsa totală de atractivitate a milei de sine îi asigură deseori izolarea, persoanei prinse în capcana ei. Cine vrea să fie prieten cu o gaură neagră?

Autoprotecţia, centrarea pe sine şi mila de sine sunt toate moduri păcătoase de raportare la lume. Sunt păcătoase pentru că ne plasează în centrul universului, iar pentru creştini, sunt păcătoase fiindcă sunt înrădăcinate în teama că trebuie să fim propriul nostru protector – Dumnezeu nu este suficient.

Deci pasul decisiv de urmat pentru dărâmarea zidului este pocăinţa. Recunoaştem faţă de Dumnezeu că autoprotecţia, centrarea pe sine, mila de sine au fost moduri greşite de a face faţă vieţii. Trebuie să dorim să ne încredem în El, în timp ce înaintăm şi încercăm să trăim conform cu natura pe care ne-a dat-o El ca şi creaturi relaţionale.

Este un pas îngrozitor pentru cel cu adevărat izolat. Dar nu trebuie să fie un pas uriaş. Nu este o săritură peste zidul adevăratei intimităţi. Este îndepărtarea a câte unei pietre pe rând, este faptul de a lăsa alţi oameni să intre în viaţa mea în moduri neînsemnate. Înseamnă să încerci să te bucuri de o altă persoană în cel mai simplu mod.

După ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu a declarat: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Deşi cea mai bună soluţie a lui Dumnezeu la singurătatea omului a fost să creeze femeia, Dumnezeu nu spunea doar că nu era bine ca omul să fie fără soţie. În mod clar, Dumnezeu exprima nevoia bărbatului şi a femeii de a fi în relaţie cu alţii, ca şi unul cu celălalt. Creând familia, dându-ne daruri diferite, faptul că mult mai multe lucruri pot fi făcute împreună cu alţii decât de unul singur, toate indicau că Dumnezeu vroia să avem o varietate de relaţii, în afara celei de căsătorie.

Dumnezeu ne-a dat un mijloc de împlinire a nevoii noastre imediate de intimitate – o relaţie intimă, glorioasă cu Fiul Său.

Între timp, putem scăpa de izolarea noastră de alţi oameni dacă începem să căutăm prietenii. Poate că ele se dezvoltă încet şi adesea cu dificultate, dar în cele din urmă sunt dătătoare de viaţă. Ele conduc la adevărata intimitate sau nu, dar în final, cu siguranţă, ne vor împlini ca şi creaturi relaţionale.

[Alan Medinger, From Isolation to Relationship to Intimacy. Copyright © 1993 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jack Hickey

Jack Hickey cu soția

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13

Dacă ar fi să aleg întrebarea care apare cel mai des în consilierea pe care o oferim, ea ar fi cea despre ispită. Mulţi simt că nu au fost niciodată eliberaţi pe deplin de păcatul lor, fiindcă încă se luptă cu ispite. „Cum să fiu liber de homosexualitate”, sunt adesea întrebat, „când am încă ispite homosexuale?” Mare parte din acest gen de întrebări se datorează unei înţelegeri greşite a ceea ce este ispita.

Pentru a începe, Isus nu a spus niciodată că va îndepărta ispita. A spus că ne va ajuta să o învingem şi ne va scăpa din ea. A doua epistolă a lui Petru ne spune că „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici.” (2 Petru 2:9) El nu îndepărtează ispita, ci ne scoate din ea.

Duşmanul, Satan, este un luptător fără scrupule. Nu ne va ispiti într-un domeniu de care nu ne pasă. Va ţinti locul cel mai slab, într-un domeniu familiar. Să luăm, de exemplu, pe cineva care a fost în stilul de viaţă homosexual cea mai mare parte a vieţii sale. Vine la Cristos şi se întoarce de la păcatele lui. În acel moment devine o creaţie nouă (2 Corinteni 5:17) şi un copil al lui Dumnezeu. (1 Ioan 3:2) Există încă domenii care au nevoie de vindecare şi slujire, dar eliberarea este prezentă. Când Satan îl ispiteşte – aşa cum o va face – ar fi inutil să recurgă la pofta heterosexuală. Nu ar exista o luptă, fiindcă nu ar exista dorinţă. Permiteţi-mi să adaug aici, pofta este păcat, indiferent în ce formă este ea. Nu există poftă „normală”. [Nota editorului din 2010: Când problemele care alimentează pofta homosexuală sunt vindecate şi/sau individul se pocăieşte de ele în inima sa, bărbaţii şi femeile care înainte au adoptat homosexualitatea pot dezvolta atracţii sexuale potrivite faţă de membrii sexului opus şi o vor face. Ca în cazul oricărui păcat, este nevoie de timp ca tiparele păcătoase vechi să fie rupte şi ca noi tipare sănătoase să se formeze. Pe măsură ce se dezvoltă ispite noi, vechile ispite pot să rămână.]

Mai mult, nu suntem identificaţi de ispitele noastre. Doar fiindcă suntem ispitiţi într-un domeniu din trecutul nostru nu înseamnă că suntem încă robiţi de el. Cel mai bun exemplu al acestui lucru se află în Evrei 4:15: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” Cred că Isus S-a confruntat şi cu ispitele homosexuale. Trebuie să fi fost, dacă poate să aibă milă faţă de slăbiciunea mea. Totuşi, El a fost fără păcat. Acele Ispitele nu L-au făcut homosexual, un adulterin sau un beţiv. Era tot Cristosul, fără păcat.

Dacă Isus, care a fost la fel de om ca oricare dintre noi, nu a fost identificat de ispitele Lui, de ce am fi noi? El a fost ispitit ca să poată fi un ajutor şi un exemplu pentru noi. „Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18)

Evrei 4:15 ne face să înţelegem ceva foarte important: ispita nu este păcat! Mulţi simt că oricând sunt ispitiţi, au păcătuit. Aminteşte-ţi, Isus a fost ispitit şi a fost fără păcat. Păcatul vine când cineva nu rezistă poftei sau chiar îi dă curs. Când vine ispita, trebuie să îi întoarcem spatele. Scăpăm umblând pe calea pe care Isus a deschis-o pentru noi. (1 Corinteni 10:13)

Odată ce vedem că ispitele fac parte din lupta spirituală în care ne aflăm, putem începe să ne confruntăm cu ele ca atare. Avem biruinţă asupra ispitei prin Isus Cristos. El a mers înaintea noastră ca să deschidă o cale pentru noi. El este Marele nostru Preot înaintea tronului lui Dumnezeu.

Unul din cele mai bune pasaje din Scriptură care se referă la ispită este Iacov 1:12-16: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu.» Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”

În încheiere, permiteţi-mi să spun: dacă nu înţelegem ispita şi i-am cedat, tot există speranţă. Dumnezeu, cunoscându-ne slăbiciunile, îngrijeşte de noi. 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Aceasta nu reprezintă o uşă deschisă pentru a păcătui, ci un mod prin care şi cel mai slab poate să trăiască biruitor cu Isus.

[Jack Hickey, Why I Am Still Temped? Copyright © 1985, 2010 Jack Hickey. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul a fost publicat iniţial într-un newsletter din 1985 al Reconciliation Ministries. El are aplicaţie pentru cei care se luptă cu orice păcat, nu doar cu homosexualitatea. Când a scris articolul, Jack Hickey, fondatorul misiunii Reconciliation Ministries, era şi Directorul ei. În prezent el continuă să celebreze peste treizeci şi cinci de ani de umblare în împlinire sexuală şi relaţională.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

De ce nu ne vindecă Dumnezeu pe toţi instantaneu de homosexualitatea noastră?

Ar putea.

Vrem să o facă; Îi cerem să o facă.

Doar Îi cerem să fim eliberaţi de ceva ce El urăşte – să fim eliberaţi de un impuls puternic de a ne comporta într-un mod pe care El îl numeşte păcătos.

Răspunsul meu – unul pe care l-am auzit şi eu de la alţii de multe ori – este că homosexualitatea este doar un simptom şi că Dumnezeu nu vrea să Se ocupe doar de simptom. El vrea să ajungă la problemele mai adânci. Disconfortul luptei homosexuale este ceea ce ne face să ne deschidem ca El să facă o lucrare mult mai profundă, nu doar să Se ocupe de homosexualitatea noastră.

Deşi există un anumit adevăr aici, am ajuns să cred că nu este un răspuns pe deplin satisfăcător. Să presupunem că rădăcinile homosexualităţii unui bărbat ar fi ura pentru bărbatul care l-a molestat când era copil, o hotărâre de a-şi împlini întotdeauna propriile nevoi cu orice preţ şi un dispreţ continuu pentru tatăl lui. Nu l-ar putea Dumnezeu face să-l ierte pe molestator, să rupă jurământul lui de autosuficienţă şi să se pocăiască de atitudinea faţă de tatăl lui – totul, instantaneu şi din toată inima? Cred că ar putea. El este Dumnezeu şi poate să facă minuni în orice mod alege.

Văzând slăbiciunea vechiului meu răspuns, dar crezând că un răspuns este important, fiindcă întrebarea reflectă chinul adevărat al multora dintre cei care se luptă cu homosexualitatea, am căutat alte răspunsuri, în rugăciune. Cred că Dumnezeu mi-a arătat trei, iar eu sunt încântat de ele. Unul vorbeşte despre natura lui Dumnezeu şi realitate, al doilea, despre relaţia noastră cu Domnul, şi al treilea, despre cum vrea El să ne raportăm unul la celălalt. Îngăduiţi-mi să vi le fac cunoscute.

Primul răspuns este destul de simplu. Că suntem vindecaţi instantaneu astăzi sau că vom fi vindecaţi treptat în următorii douăzeci de ani, prea puţin contează în contextul eternităţii. Dintr-o perspectivă eternă, durata vieţii noastre pe pământ scade până la a fi nesemnificativă. Această perspectivă l-a făcut pe Pavel să spună că priveşte „toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:8). Cred că Dumnezeu vrea să avem o perspectivă eternă, iar luptele noastre în lume trebuie să ne facă să adoptăm perspectiva cea mai realistă – o perspectivă eternă – a vieţii.

Al doilea răspuns trebuie să aibă de-a face cu felul în care ne raportăm la Dumnezeu. El a ales să fie în relaţie cu noi şi, pentru că trăim în timp, relaţia Lui cu noi trebuie să aibă loc în timp. Natura vindecărilor miraculoase este de aşa fel încât ele au loc în afara timpului. Pentru ca Dumnezeu să lucreze cu noi în afara timpului, trebuie să schimbe natura relaţiei Lui cu noi.

Deşi lucrarea pe care o împlineşte în noi printr-o vindecare miraculoasă face ceva pentru relaţia noastră, ea nu este decât un mod în care Îl experimentăm pe El. În umblarea mea creştină, luptele şi problemele mele sunt cele care mă aşează de obicei pe genunchi, într-un mod mai profund şi mai deschis. Îl cunosc pe Dumnezeu într-un anumit mod pentru că sunt unul dintre cei care au avut o vindecare miraculoasă a părţii sexuale a homosexualităţii proprii acum şaptesprezece ani. Totuşi, Îl cunosc în mult mai multe moduri – şi cred că mai intim – din cauza luptelor şi problemelor pe care le-am întâmpinat de atunci. Acei mulţi ani de luptă cu mânia, judecata şi tendinţa mea către protecţie de sine continuă să înlăture straturile din jurul inimii mele, care mă împiedică să-L cunosc pe Dumnezeu în sensul cel mai deplin şi mai adevărat.

Un al treilea motiv pentru care cred că Dumnezeu rareori vindecă pe cineva de homosexualitate instantaneu are de-a face cu comunitatea – ceva la care evanghelicii nu se gândesc suficient de des. Calea obişnuită a lui Dumnezeu este ca vindecarea să aibă loc în comunitatea credincioşilor. În cele mai multe circumstanţe, El vrea ca noi – Trupul lui Cristos aici pe pământ – să fim agenţii vindecării Sale. Aceasta se aplică dacă vindecarea vine repede, ca răspuns la punerea mâinilor şi ungerea cu ulei de către bătrâni (Iacov 5:14), sau dacă are loc treptat, prin dragostea, grija şi sfatul altor credincioşi. În unele sensuri, există mai multe binecuvântări când Dumnezeu vindecă treptat, prin comunitatea creştină.

V-aţi întrebat vreodată de ce a trebuit să ne începem viaţa ca nişte copilaşi; neajutoraţi, scoţând sunete ascuţite, fiinţe mici şi în nevoie, care au nevoie de atâta îngrijire? Planul lui Dumnezeu a fost şi este ca fiecare dintre noi să crească, să se dezvolte, să înveţe şi să simtă dragostea prin alţii. Cu excepţia lui Adam şi a Evei – şi ei nu s-au descurcat prea bine – El a ales să nu ne facă de la început adulţi educaţi, pe deplin dezvoltaţi. Planul Lui a fost comunitatea – să avem grijă unul de celălalt.

Într-un cămin creştin, cine primeşte de obicei cea mai mare binecuvântare în creşterea copilului, copilul sau părintele? Pentru că am fost ambele, afirm că părintele. Dacă îţi slujesc în durerea ta emoţională sau fizică, cine primeşte cea mai mare binecuvântare, tu sau eu? Cred că eu.

Vindecarea homosexualului, ca cele mai multe vindecări, are loc de obicei în cadrul comunităţii credincioşilor. Astfel, nu numai cel care se luptă cu homosexualitatea este vindecat, ci binecuvântările îi copleşesc pe toţi cei care au fost folosiţi de Dumnezeu în vindecare. Dumnezeu este glorificat în ochii întregii comunităţi, iar comunitatea este binecuvântată şi zidită.

Dumnezeu face mai mult decât să creeze o relaţie perfectă între El şi mine; El Îşi întemeiază Împărăţia. Când Isus va domni, Împărăţia va fi pe deplin realizată. Între timp, El pregăteşte cetăţenii Împărăţiei. Un mod în care o face este învăţându-ne să ne slujim unul pe celălalt în comunitate.

Aici este un mesaj pentru biserica lărgită. Vindecarea bărbatului homosexual şi a femeii homosexuale oferă oportunităţi glorioase altor creştini de a fi binecuvântaţi şi întăriţi. Prin slujbele de vindecare, prin rugăciunea de mijlocire, prin consiliere şi simplă prietenie, creştinii au oportunitatea de a fi parte a planului glorios al lui Dumnezeu. Tu vei fi binecuvântat, Trupul va fi zidit, iar Dumnezeu va fi glorificat, când iei parte la acest proces.

Vindecarea instantanee oferă un semn convingător al marii puteri a lui Dumnezeu, un semn de care toţi avem nevoie, acum şi oricând. Vindecarea treptată, prin Trupul lui Cristos, face şi mai mult. Face şi mai evidentă realitatea prezenţei lui Isus aici, printre noi.

[Alan Medinger, Why So Few Instant Healings? Copyright © Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Frank Carrasco

Frank Carrasco

Existând atât de multă dezinformare despre homosexualitate în mass-media zilelor noastre, nu este de mirare că cei care încearcă să părăsească homosexualitatea sunt atât de greşit înţeleşi. O teorie populară în cultura pop de astăzi pare să fie că cei cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex şi-ar accepta în mod firesc sexualitatea şi ar trăi fericiţi cu ea, dacă nu ar exista homofobii bigoţi, înguşti la minte, care le fac constant viaţa imposibilă bărbaţilor homosexuali şi femeilor homosexuale. Dacă societatea ar înceta să fie atât de intolerantă, fiecare ar fi împăcat cu sexualitatea pe care a dezvoltat-o şi ar trăi fără să se gândească la ea… întocmai ca cineva care este stângaci sau care preferă verdele în loc de albastru.

Dar precum ştim, sexualitatea este complicată, iar încercarea de a o reduce la o definiţie simplă nu face altceva decât să ne lase cu mai multe întrebări decât răspunsuri. În realitate, adevărul se află undeva la mijloc, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă. Este adevărat că homofobia este puternică astăzi; grupuri ca Biserica Baptistă Westborough nu fac lucrurile mai uşoare pentru nimeni. Îmi închipui că există mulţi bărbaţi şi multe femei care trăiesc speriaţi şi singuri, de teamă de a nu fi respinşi de prietenii şi familiile lor. Dar şi opusul este adevărat, există mulţi bărbaţi şi femei care cândva au acceptat homosexualitatea, dar au lăsat-o în urmă… pentru motive care nu au nimic de-a face cu teama de respingere.

Chiar dimpotrivă. Mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor au fost în trecut homosexuali pe faţă, unii erau activişti homosexuali, iar alţii trăiau de ani de zile cu partenerii lor. Dacă ar fi căutat acceptare, cu siguranţă, răspunsul nu ar fi fost să devină „foşti homosexuali” (cum ne-au etichetat unii). Aceia dintre noi care am ieşit din homosexualitate ne confruntăm cu o dublă respingere comparativ cu cei mai mulţi, chiar şi în biserică, ca şi în lumea seculară, iar lumea pro-homosexualitate pune la îndoială validitatea schimbării noastre. Deci de ce ne-am schimba?

Un motiv ar fi că mulţi găsesc homosexualitatea ca fiind incompatibilă cu credinţa lor. Multe texte religioase arată clar că homosexualitatea este păcat. Este adevărat că mulţi dintre cei care caută schimbarea sunt motivaţi, în primul rând, de credinţă, dorind să-şi pună întreaga viaţă (finanţe, sexualitate şi moralitate) în acord cu ea. Este un motiv perfect valid pentru a părăsi homosexualitatea. Credinţa oamenilor este o parte integrală a identităţii lor, definind pentru unii chiar şi ceea ce mănâncă (dar nimeni nu critică comunitatea evreiască pentru că mănâncă kosher.)

În cazul altora, sentimentele nu sunt în acord cu ceea ce profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale numesc schema personală. Oricine are o schemă personală, o concepţie prin care ne vedem pe noi înşine şi lumea. Ea este strâns legată de imaginea de sine şi de stima de sine. Eu unul m-am luptat foarte mult când lumea continua să-mi spună că eram homosexual, iar eu nu credeam că sunt. Ceea ce nu era negare, era conflict.

Sexualitatea mea nu se potrivea cu cine credeam eu că eram ca om sau cu cine vroiam să fiu. Ca o piesă de puzzle care nu se potrivea, sexualitatea nu se potrivea în imaginea pe care o aveam pentru viaţa mea. Trebuia să iau o decizie. Aveam să trăiesc în acord cu valorile mele şi cu cel care credeam eu că sunt? Sau aveam să trăiesc numai conform cu anumite sentimente sexuale?

Am întâlnit şi oameni care şi-au acceptat homosexualitatea şi au trăit în cu o identitate homosexuală zeci de ani. Poveştile lor diferă în anumite aspecte, unii aveau relaţii pe termen lung, alţii au trăit în promiscuitate şi periculos, dar toţi au găsit că stilul lor de viaţă i-a lăsat neîmpliniţi. Pur şi simplu, nu au ştiut că puteau alege – dar odată ce au aflat că libertatea era posibilă, au urmat calea de ieşire din homosexualitate.

Cu toate acestea, aţi fi surprinşi să aflaţi că există alţii… oameni celebri, care au părăsit homosexualitatea pentru niciun alt motiv decât cel că gusturile lor s-au schimbat. În America este bine cunoscută Anne Hesche, care a avut o relaţie foarte mediatizată cu Ellen DeGeneres, dar care acum este exclusiv heterosexuală, având relaţii doar cu bărbaţi. Dar sunt şi alţii care s-au schimbat, mai puţin mediatizaţi. Shephen Daldry, de exemplu, care a regizat Billy Elliot şi Orele, a fost mult timp cunoscut ca homosexual, până s-a îndrăgostit de o femeie, s-a căsătorit şi s-a aşezat la casa lui.

Jackie Clune, de asemenea, o comediană britanică celebră, a trăit ca lesbiană mai mult de doisprezece ani până s-a schimbat. Scriind în ziarul britanic The Guardian, Clune spune: „După o despărţire deosebit de dureroasă şi lentă, am decis că pentru mine să fiu lesbiană nu era ceea ce se presupunea. Toate relaţiile mele urmaseră acelaşi tipar: început idilic, intensitate pasională, conflict masiv, contopire lentă a identităţilor, răzvrătire, mai mult conflict, terapie de cuplu… În multe feluri, toate acestea reprezintă modul de despărţire standard, heterosexual sau homosexual; dar nu mă puteam opri să simt că răspunsul se afla de cealaltă parte. Tânjeam să am din nou propriul punct de vedere…” (14 iunie 2003)

Este trist, dar adevărat, că homofobia le face viaţa imposibilă unor homosexuali. Dar când alegem să ne schimbăm, nu este din cauza „homofobiei interioare”, cum ne-au acuzat unii. Venim de pe traiectorii diferite şi toţi căutăm ce este mai bine pentru viaţa noastră. Indiferent de motiv, fie că suntem stimulaţi de credinţa noastră sau de convingerea noastră că s-ar putea să existe ceva dincolo de identitatea homosexuală… rămâne un fapt că factorul comun unificator în viaţa noastră este că toţi încercăm să ne trăim viaţa în modul cel mai potrivit.

[Frank Carrasco, Why Would Anyone Want to Change? Copyright © 2009 Frank Carrasco. Tradus şi publicat cu permisiune.]