de Alan Medinger

Alan Medinger

Homosexualitatea este o problemă legată de relaţii. Relaţia noastră cu Isus Cristos este cea mai importantă pentru vindecarea noastră, dar imediat după ea se află nevoia de a învăţa să ne raportăm sănătos la persoanele de acelaşi sex. Trebuie să identificăm obstacolele care ne-au împiedicat să avem relaţii sănătoase şi să învăţăm să facem deosebirea între prietenii şi relaţii intime. Apoi trebuie să realizăm că avem nevoie de ambele.

Dacă dr. Bill Consiglio are dreptate, iar homosexualitatea începe de multe ori cu o stimă de sine scăzută, atunci este probabil ca mulţi homosexuali să fie oameni izolaţi, deoarece cred că există puţine lucruri la ei care să fie interesante sau atrăgătoare pentru alţii.

Dacă Elizabeth Moberly are dreptate, iar un element critic în dezvoltarea homosexualităţii este îndepărtarea faţă de părintele de acelaşi sex – ceea ce ea numeşte detaşare defensivă – atunci mulţi homosexuali au descoperit la o vârstă fragedă că retragerea într-un anumit fel de izolare este un mod eficient de a se proteja de durerea emoţională.

Mulţi dintre noi cred că homosexualitatea este alcătuită în principal din două probleme: o problemă de identitate şi o problemă relaţională. Desigur, cele două se intersectează într-un anumit punct: ce simt cu privire la mine însumi este într-o anumită măsură un produs al relaţiilor mele – dar la alte nivele, cele două probleme trebuie să fie abordate separat.

Problema relaţională are două laturi: o lipsă de relaţii şi genul greşit de relaţii. Bineînţeles, nevoia noastră înnăscută pentru relaţii sănătoase dătătoare de viaţă şi incapacitatea noastră de a intra în ele, ne conduc la tipul greşit de relaţii. Lupta de a învinge homosexualitatea este o luptă de a zdrobi dependenţele de relaţiile sexuale şi emoţionale păcătoase şi nesănătoase şi de a învăţa să ne raportăm la oameni în mod sănătos şi corect.

Cartea Falsa intimitate [False Intimacy: Understanding the Struggle of Sexual Addiction de Harry Schaumburg, n. trad.] este o resursă valoroasă atât pentru cei care caută să ajute pe alţii, cât şi pentru cei care caută ajutor. Una dintre premisele de bază ale autorului este că persoana dependentă din punct de vedere sexual încearcă să folosească sexul ca substitut pentru intimitate. Oprit de la intimitatea adevărată prin tipare de autoapărare adânc înrădăcinate, dependentul de sex este atras puternic înspre întâlnirea sexuală sau înspre fantezia care umple temporar golul pe care îl lasă lipsa de intimitate reală. Sunt de acord cu autorul, dar cred că la un nivel şi mai profund, homosexualul sau persoana dependentă de sex încearcă să folosească sexul ca substitut pentru relaţii. Mai mult, cred că încurajându-l pe cel care se luptă cu dependenţa să caute relaţii intime, fără a lucra mai întâi la relaţii, scurtcircuităm un proces natural şi astfel, nu se ajunge adesea nici la relaţii, nici la intimitate.

De fapt, voi risca să fac ceea ce alţii nu sunt pregătiţi să facă şi voi spune că în afara căsătoriei, relaţiile sunt mai importante decât intimitatea. O spun bazându-mă pe observaţia mea că dintre cei necăsătoriţi, foarte puţini funcţionează bine fără relaţii, totuşi văd pe mulţi care nu au pe nimeni cu care să fie intimi, descurcându-se destul de bine.

Folosesc termenul de relaţie pentru a descrie starea care există între doi oameni sau într-un grup de oameni, care se conectează la un nivel important. În acest sens, cred că este un cuvânt oarecum mai puternic decât prietenia, care implică o încântare a unuia faţă de celălalt, dar nu în mod necesar o conectare emoţională. Pe de altă parte, o relaţie împlineşte nevoi emoţionale importante, dar nu implică deschiderea, onestitatea şi vulnerabilitatea totală, necesare pentru a fi cu adevărat intimi.

Mai întâi, să vedem ce sunt relaţiile. Apoi, le vom compara cu intimitatea, iar apoi ne vom referi la problemele izolării şi la soluţia lor pentru persoana care se luptă cu homosexualitatea.

Ce caracterizează relaţiile de care avem nevoie? Când ne uităm la oamenii care trăiesc vieţi izolate, ce anume dintr-o relaţie le poate împlini unele dintre nevoile fundamentale, în caz contrar ei putând ajunge la relaţii sexuale sau emoţionale greşite?

Mai întâi, o relaţie semnificativă este voluntară. Putem să lucrăm într-un birou aglomerat sau să trăim într-o familie numeroasă, totuşi să fim îngrozitor de izolaţi. Faptul că te afli, din punct de vedere fizic, cu alţi oameni nu rezolvă problema. Trebuie să alegem să fim cu acei oameni, iar ei să aleagă să fie cu noi.

În al doilea rând, există interese, ţeluri sau valori şi convingeri împărtăşite – nu nevoi reciproce. Relaţia bazată pe nevoi reciproce tinde să devină codependentă; te va secătui de viaţă. Relaţia bazată pe interese, ţeluri şi convingeri comune se concentrează înspre exterior şi conduce la bucuria descoperirii şi a aventurilor comune. Aceasta o face să fie dătătoare de viaţă; ceea ce ne conduce direct la a treia trăsătură a unei relaţii semnificative, care este faptul că trebuie să fie plăcută. Îmi place ce facem împreună şi mă bucur să fiu cu tine.

În afara acestor trei elemente, relaţiile importante pot să ia multe forme. Cei doi pot să fie la fel în multe aspecte sau să se completeze unul pe celălalt. Pot să fie apropiaţi ca vârstă sau din generaţii diferite. Deşi relaţiile vor fi cel mai probabil între două persoane de acelaşi sex, nu este întotdeauna aşa. Şi ele pot să implice un grup mic – mai mult decât doi oameni – şi de fapt, la bărbaţi, de multe ori aşa este.

Ce are o relaţie intimă, iar tipul de prietenie descris aici nu are? În general, elementul de a cunoaşte cu adevărat şi de a fi cunoscut. Există un nivel mai profund de onestitate şi vulnerabilitate şi, astfel, un nivel mai profund de încredere. Mă cunoşti cu adevărat şi mă accepţi şi de aceea cred că vei rămâne întotdeauna alături de mine. Evident, profunzimea mai mare aduce recompense speciale, care nu sunt prezente în alte relaţii.

Dar să căutăm intimitatea fără să o lăsăm să se dezvolte din prietenie, înseamnă să facem la nivel emoţional ceea ce am făcut la nivel fizic. Suntem atât de înfometaţi, încât ne aruncăm în cele mai intense relaţii pe care le putem avea – fie fizic, fie emoţional. Alergăm imediat în căutarea prăzii, fie pentru a merge în pat împreună, fie pentru a începe să ne spunem unul celuilalt cele mai ascunse şi mai întunecate secrete. Asemenea relaţii, centrate pe nevoie, sunt cel mai adesea condamnate să eşueze.

La bărbaţi, procesul de trecere de la prietenie la o relaţie mai profundă şi la intimitate pare să decurgă mai natural decât la femei. Mai întâi de toate, bărbaţii, pentru că tind să se concentreze mai mult asupra lumii exterioare, tind să îşi bazeze relaţiile pe interese şi convingeri comune. Apoi, adesea fiind mai puţin verbali, există o tendinţă mai redusă – şi posibil mai puţină nevoie – să vorbească în termeni intimi. În acest fel, timpul clădeşte o legătură bazată pe încredere, astfel încât când este cu adevărat nevoie, ştim la cine putem merge. Bărbaţii ajung treptat la o relaţie intimă şi pot să treacă ani de zile înainte ca intimitatea să fie exprimată verbal.

Am câţiva astfel de prieteni. Un bărbat îmi era prieten de douăzeci de ani şi nu cred că am avut vreodată o discuţie profundă „de la inimă la inimă” şi, de fapt, ne-am văzut destul de rar. Totuşi, sunt sigur că amândoi ştiam de legătura care exista între noi. Când mi-am pierdut slujba, a fost imediat alături de mine, iar faptul că a fost acolo a fost lucrul cel mai firesc pe care îl putea face, dat fiind legătura nerostită care se dezvoltase între noi de-a lungul anilor. Câţiva ani mai târziu, când el a fost într-un necaz serios, de o natură foarte personală, am fost alături de el. Anii au format o încredere şi o vulnerabilitate serioasă, chiar dacă o asemenea încredere nu a fost recunoscută prin cuvinte.

Precum ştie toată lumea, femeile relaţionează destul de diferit, atât pentru că tind să fie mai pricepute la exprimarea verbală, cât şi din cauza unei „cunoaşteri” interioare care le permite să îi înţeleagă pe alţii la un nivel profund, mult mai repede decât bărbaţii. De aceea, când o femeie este înfometată după relaţii, aceasta o poate determina mai degrabă să se reţină de la ele în mod conştient, decât să intre în grabă într-o relaţie, având mari aşteptări. Asemenea aşteptări sunt rareori împlinite şi de multe ori o sperie şi o îndepărtează pe cealaltă persoană. Vedem aceasta în mod repetat în misiunea noastră.

În slujirea noastră pentru cei care vor să învingă homosexualitatea, dacă punem accentul prea mult – şi prea devreme – pe nevoia de intimitate, împingem frecvent bărbaţii la ceva ce nu sunt gata să înfrunte, iar femeile, la ceva cu care nu se descurcă. Să luăm o mică pauză.

Acum, haideţi să discutăm ce îi izolează pe oameni. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le învingem, pentru a fi capabili să intrăm în relaţii cu oameni care vor împlini nevoia noastră omenească de legătură şi conectare?

Mai întâi, cred că ignoranţa. Pur şi simplu nu ştim cât de importante sunt relaţiile sau ne fixăm asupra căsătoriei sau asupra altui gen de intimitate profundă şi trecem cu vederea simpla noastră nevoie de contact uman. Am descoperit că atunci când încep să mă izolez, dacă fac ceva amuzant cu oamenii care îmi plac, acest lucru mă scoate din izolare mai bine decât orice altceva, desigur mai bine decât introspecţia cu privire la motivul pentru care mă simt izolat.

Recent, treceam printr-o perioadă în care mă simţeam izolat. Într-o seară, fiul meu m-a convins, pe mine şi pe alţi membri de familie, să jucăm Tripoli. Nu sunt chiar pasionat de Tripoli, dar, după o seară în care am stat în jurul unei mese, râzând şi tachinându-ne unul pe celălalt, am fost total înviorat. Nu pot explica ce s-a întâmplat, dar nu pot explica nici ce se întâmplă cu trupul meu când îmi mănânc cerealele dimineaţa. Nu am idee ce fac riboflavina şi niacinul pentru trupul meu, dar am încredere în experţi că am nevoie de ele. Sunt, de asemenea, încredinţat că a fi cu alţi oameni – chiar pentru a juca Tripoli – îmi hrăneşte cumva sufletul.

Creştinii în special au o problemă cu punerea accentului pe ceea ce fac cu alţi oameni, în opoziţie cu a fi pur şi simplu cu oamenii care le plac.

Homosexualitatea se dezvoltă din răspunsurile noastre fie faţă de nevoi neîmplinite la începutul vieţii, fie dintr-o traumă de un anumit fel, deseori dintr-un abuz. Esenţialmente, aceste răspunsuri sunt defensive. „Nu mă vei mai răni din nou” sau „Îmi voi împlini propriile nevoi.” Nu-l condamnăm pe copil pentru că răspunde astfel; poate că a fost singurul mod în care putea supravieţui. Dar când asemenea răspunsuri devin modul în care ne raportăm la lume, sunt greşite; sunt păcătoase. De asemenea, ne izolează.

În cea mai mare parte a timpului, zidul eului nostru ne izolează de alţii, un zid pe care noi l-am ridicat şi pe care numai noi îl putem dărâma. El poate lua mai multe forme.

Protecţia de sine ne izolează. În cele din urmă, zidul împotriva intimităţii spune: „Dacă cineva se apropie, mă va răni.” Dar de multe ori este şi un zid împotriva oricărui tip de relaţie. Nimeni nu te va respinge niciodată, dacă nu încerci să ai legătură cu cineva. Nu vei fi niciodată umilit, dacă nu te aventurezi să faci ceva.

Centrarea pe sine ne izolează. Convingerea că împlinirea nevoilor mele este atât de importantă, încât toate celelalte trebuie să ocupe locul doi, este o barieră sigură în calea relaţiilor. Este un fapt că cei mai mulţi dintre noi nu ştiu cu adevărat care ne sunt nevoile. Cei care merg din biserică în biserică pentru că nu găsesc una care „să-i hrănească”, este posibil să fie înfometaţi după relaţii. Crezând că nevoia lor reală este o închinare captivantă, o predicare grozavă sau un grup dinamic de celibatari, nu stau niciodată destul timp ca să formeze relaţii cu adevărat satisfăcătoare.

Mila de sine, care urmează adesea celorlalte două „euri”, duce poate la cea mai mare izolare. Durerea mea emoţională este vina altora sau a lui Dumnezeu. Lipsa totală de atractivitate a milei de sine îi asigură deseori izolarea, persoanei prinse în capcana ei. Cine vrea să fie prieten cu o gaură neagră?

Autoprotecţia, centrarea pe sine şi mila de sine sunt toate moduri păcătoase de raportare la lume. Sunt păcătoase pentru că ne plasează în centrul universului, iar pentru creştini, sunt păcătoase fiindcă sunt înrădăcinate în teama că trebuie să fim propriul nostru protector – Dumnezeu nu este suficient.

Deci pasul decisiv de urmat pentru dărâmarea zidului este pocăinţa. Recunoaştem faţă de Dumnezeu că autoprotecţia, centrarea pe sine, mila de sine au fost moduri greşite de a face faţă vieţii. Trebuie să dorim să ne încredem în El, în timp ce înaintăm şi încercăm să trăim conform cu natura pe care ne-a dat-o El ca şi creaturi relaţionale.

Este un pas îngrozitor pentru cel cu adevărat izolat. Dar nu trebuie să fie un pas uriaş. Nu este o săritură peste zidul adevăratei intimităţi. Este îndepărtarea a câte unei pietre pe rând, este faptul de a lăsa alţi oameni să intre în viaţa mea în moduri neînsemnate. Înseamnă să încerci să te bucuri de o altă persoană în cel mai simplu mod.

După ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu a declarat: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Deşi cea mai bună soluţie a lui Dumnezeu la singurătatea omului a fost să creeze femeia, Dumnezeu nu spunea doar că nu era bine ca omul să fie fără soţie. În mod clar, Dumnezeu exprima nevoia bărbatului şi a femeii de a fi în relaţie cu alţii, ca şi unul cu celălalt. Creând familia, dându-ne daruri diferite, faptul că mult mai multe lucruri pot fi făcute împreună cu alţii decât de unul singur, toate indicau că Dumnezeu vroia să avem o varietate de relaţii, în afara celei de căsătorie.

Dumnezeu ne-a dat un mijloc de împlinire a nevoii noastre imediate de intimitate – o relaţie intimă, glorioasă cu Fiul Său.

Între timp, putem scăpa de izolarea noastră de alţi oameni dacă începem să căutăm prietenii. Poate că ele se dezvoltă încet şi adesea cu dificultate, dar în cele din urmă sunt dătătoare de viaţă. Ele conduc la adevărata intimitate sau nu, dar în final, cu siguranţă, ne vor împlini ca şi creaturi relaţionale.

[Alan Medinger, From Isolation to Relationship to Intimacy. Copyright © 1993 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]