de Bob Davies & Lori Rentzel

Mituri despre căsătorie pentru foştii homosexuali

Bob Davies

Unii foşti homosexuali intră în căsătorie cu aşteptări false.

Căsătoria va reduce automat (sau va elimina) ispita homosexuală. Această aşteptare se bazează pe ideea falsă că ispitele homosexuale sunt un fenomen strict fizic, dar faptul că ai o supapă sexuală nu înseamnă că nu vei mai fi ispitit. Un lucru este sigur, mare parte din dinamica homosexualităţii se bazează pe emoţii. O soţie poate fi vulnerabilă emoţional faţă de o altă femeie atunci când soţul ei se află în aceeaşi cameră, la fel de uşor ca atunci când este plecat pentru două săptămâni într-o călătorie de afaceri. Un soţ poate să simtă ispită faţă de un bărbat la o oră după ce a făcut dragoste cu soţia lui, la fel ca cinci zile mai târziu.

La bărbaţi, ispitele homosexuale pot fi declanşate de emoţii precum mânia, singurătatea, frustrarea şi plictiseala. În cazul unei femei, ispitele către lesbianism pot rezulta când ceva lipseşte din punct de vedere emoţional în căsătorie, ca romantismul, intimitatea sau tandreţea. Dacă presiunea de a fi partener de căsătorie sau părinte apasă pe „butoanele” emoţionale, ispitele homosexuale pot de fapt să crească la fostul homosexual căsătorit, care nu ştie cum să rezolve problemele respective.

Căsătoria nu va fi niciodată la fel de excitantă ca implicarea homosexuală. Acest mit poate să conţină ceva adevăr – la nivel strict fizic. În mod specific, el ar putea fi adevărat dacă excitaţia ta sexuală se baza pe factori ca varietatea (sexul era întotdeauna mai excitant cu un nou partener); pericolul (sexul într-o toaletă publică sau într-un parc implica riscul arestării, mărind astfel excitaţia); sau stimulente fizice (alcoolul ca să atenueze inhibiţiile, drogurile ca să mărească excitaţia sexuală). Din aceleaşi motive, este posibil ca o femeie să nu simtă cu soţul ei incredibila intensitate emoţională pe care o simţea în relaţiile din trecut cu alte femei. De asemenea, mulţi homosexuali îşi suplimentează întâlnirile sexuale cu pornografie explicită, cu diferite fetişuri şi alţi stimulenţi artificiali, care nu aparţin căsătoriei creştine: „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat.” (Evrei 13:4)

Totuşi, există o problemă cu „focurile de artificii” sexuale menţinute artificial: astfel de experienţe sunt guvernate de legea răspunsurilor diminuate. Ceea ce era cândva o încântare devine ceva obişnuit, apoi plictisitor. Menţinerea aceluiaşi nivel de „euforie sexuală” cere găsirea unui partener mai dezirabil, a unei noi forme de pornografie grafică sau a unui mod diferit de stimulare chimică, pentru a regăsi excitaţia pierdută a escapadelor sexuale din anul precedent.

În general, bărbaţii sunt excitaţi în principal prin stimulare vizuală, spun experţii. Femeile sunt stimulate în primul rând prin atingere. Este posibil ca foştii homosexuali să descopere că tiparul obişnuit nu funcţionează în relaţia lor maritală. Chiar dacă fostul homosexual continuă să fie vulnerabil la stimularea sexuală prin vedere cu alţi bărbaţi, el poate descoperi că principiul stimulării sexuale în căsătorie este atingerea. De aceea, îi este greu să spună dinainte cât de multă plăcere va avea în patul marital, când evaluează nivelul excitării lui sexuale doar prin vedere (privindu-şi logodnica).

Poate că nu va ajunge niciodată la acelaşi nivel de senzualitate pură privindu-şi logodnica/soţia ca prin stimularea cu alţi bărbaţi alimentată de poftă, nu de dragoste, din trecut. Pofta este susţinută de senzualitatea ilicită şi de plăceri interzise, cu care relaţia maritală nu poate concura.

Există o problemă cu încercarea de a compara sexul marital şi sexul ilicit: plăcerea sexului este mai mult decât excitaţia fizică. Există componente emoţionale şi spirituale adesea uitate în decorul homosexual. Sexul în căsătorie adaugă încântări cu care nicio întâlnire homosexuală nu poate concura. Există profunzimi ale emoţiilor care devin mai puternice de-a lungul anilor de dedicare, dragoste neegoistă şi intimitate emoţională. Şi mai este şi elementul spiritual al binecuvântării de către Dumnezeu a unirii fizice dintre soţ şi soţie.

Iată câteva comentarii ale unor bărbaţi şi femei care au experimentat atât sexul homosexual, cât şi încântarea de a face dragoste în căsătorie:

Caroline: „Viaţa mea sexuală este mult mai împlinită astăzi. Când eram în stilul de viaţă homosexual, întotdeauna încercam să umplu un loc gol dinăuntrul meu cu atenţiile iubitei mele şi cu relaţia noastră fizică.”

Jim: „În trecut mă concentram întotdeauna asupra propriilor mele nevoi. Luam orice plăcere pe care o puteam obţine. Acum este diferit. Vreau să îi ofer plăcere soţiei mele. Astfel, sexul este mult mai mult decât doar o eliberare fizică. Acum el implică un nou nivel de intimitate.”

Joyce: „Cu soţul meu mă simt în siguranţă. Ştiu că nu mă va părăsi dacă începem să avem dificultăţi în relaţie. Sexul este foarte plăcut. Este cu mult mai bun.”

Dragoste versus atracţie sexuală

Poate că foştii homosexuali nu simt o atracţie fizică copleşitoare faţă de viitoarea soţie, în special în primele luni de relaţie. Ei ar trebui să se concentreze pe clădirea unei prietenii solide şi pe apropierea emoţională. Sentimentele fizice vor veni ulterior.

Foştii homosexuali care au o căsătorie fericită se bucură de obicei de sexul cu soţia, dar majoritatea nu simt excitaţie sexuală doar privind corpul soţiei. Există două surse majore pentru excitaţia sexuală: atingerea şi sentimentele emoţionale.

„Simt cea mai puternică dorinţă sexuală pentru soţia mea când simt cea mai mare iubire pentru ea”, spunea Alan Medinger, un bărbat căsătorit care a părăsit activităţile homosexuale în anul 1974. „De multe ori simt asemenea dorinţe când ne sărutăm sau când stăm, pur şi simplu, pe canapea privind la televizor, iar braţul meu se află în jurul ei.”

Cei mai mulţi foşti homosexuali nu se luptă cu ispita sexuală pentru femei în general, cel puţin nu cu atracţia vizuală puternică pe care o simt cei mai mulţi bărbaţi heterosexuali. Să te laşi în voia poftei pentru sexul opus poate este considerat ceva „normal” în societatea noastră, dar nu este ceva evlavios.

„Un exces al răspunsului vizual sexual este, cu siguranţă, o reflectare a naturii păcătoase a omului”, spunea Alan, „şi este cauza unei mari suferinţe şi disfuncţionalităţi în lume astăzi. Femeile sunt, în mod obişnuit, evaluate mult mai mult după înfăţişare, decât după caracter sau alte atribute. Soţiile sunt prea adesea comparate, găsite necorespunzătoare şi părăsite.”

Astfel, o lipsă a dependenţei exclusive de stimularea vizuală poate să fie de fapt o binecuvântare. Pe lângă aceasta, cum fiecare cuplu căsătorit îmbătrâneşte împreună, există tot mai puţină frumuseţe fizică exterioară care să-i stimuleze sexual. „Dacă stimularea vizuală este singurul factor major în atracţia bărbatului [mai în vârstă] faţă de soţie, amândoi au dat de necaz”, concluziona Alan.

[Extras din Coming Out of Homosexuality. Copyright © 1996 Bob Davies & Lori Rentzel. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, Illinois 60515, USA, www.ivpress.com.]

de Frank Worthen

Frank Worthen

„Fost homosexual” este un termen care stârneşte întotdeauna o reacţie. Cei mai mulţi din comunitatea homosexuală cred că este o minciună totală. Ei neagă că este posibil să devii fost homosexual. Credinţa lor este că „fost homosexual” este un termen contrafăcut. Cei mai mulţi susţin punctul de vedere că orientarea homosexuală este înnăscută, că nu poate fi schimbată. Ei pun deseori semnul egal între orientarea homosexuală şi a fi stângaci sau culoarea pielii.

Alţii, care nu sunt atât de ostili, cred că foştii homosexuali sunt, pur şi simplu, prinşi într-o situaţie imaginară. Ei cred că într-o zi „fostul homosexual” se va trezi la realitate şi va realiza că este la fel de homosexual ca întotdeauna. De fiecare dată când un fost homosexual cade din nou în păcat sexual, criticii sceptici o iau ca pe o dovadă a poziţiei lor că fostul homosexual trăia într-o stare de euforie, că doar i se spălase creierul şi că, în cele din urmă, şi-a venit în fire.

Înţelegerea termenului

Care este înţelesul acestui termen, pe care mulţi îl folosesc pentru a anunţa că viaţa lor s-a schimbat? Pentru a începe să înţelegem sensul lui „fost homosexual”, îl putem corela cu procesul de sfinţire descris în 2 Corinteni 1:10: „El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.”

Fostul homosexual ştie că ceva s-a întâmplat categoric în viaţa lui. Schimbarea a venit. Poate cea mai importantă schimbare este că a ajuns de acord cu Dumnezeu că homosexualitatea „greşeşte ţinta”, aceasta fiind definiţia păcatului. Atitudinile lui s-au schimbat, de asemenea, astfel încât ceea ce altădată numea „dragoste”, vede acum ca posesiune. Fostul homosexual poate fi de acord cu Pavel că a fost eliberat.

Deci există acum o nouă poziţie în Cristos, unde fostul homosexual este eliberat de păcat prin sângele răscumpărător al lui Isus pe cruce. Dumnezeu îl vede acum prin jertfa lui Isus Cristos. În acelaşi timp, schimbarea pe care o simţim este şi un proces care se desfăşoară zi după zi, chiar minut după minut.

Dar ispita?

Faptul că devii fost homosexual nu garantează că nu te vei mai poticni. Zilnic, fiecare creştin are nevoie să fie eliberat de gânduri ispititoare şi de disponibilitatea sexuală. El ştie că Isus îl va elibera din ele, deoarece Cristos a început deja procesul de schimbare în viaţa sa. Când cineva a văzut deja mâna lui Dumnezeu la lucru în viaţa sa, este mai uşor să se încreadă în Dumnezeu şi să se bazeze pe El în vremuri de necaz.

Viitorul

„Cu toate acestea, voi fi eliberat.” Fostul homosexual vede răspunsurile sale homosexuale diminuându-se şi are speranţa încrezătoare că pe viitor va fi eliberat pe deplin. Dar Biblia nu promite nicăieri că cineva va ajunge într-un punct în care nu va mai fi niciodată ispitit. De fapt, Scripturile promit tocmai contrariul: creştinul înfruntă o viaţă întreagă de încercări şi ispite.

Trebuie să ne bucurăm în încercările noastre, fiindcă ele ne conduc la maturitate. Fostul homosexual care este ispitit se bucură şi el, fiindcă L-a văzut pe Dumnezeu eliberându-l şi ştie că, de fiecare dată când Dumnezeu îi oferă o cale de ieşire din ispită, devine mai puternic în credinţa sa.

Scopul nostru

La New Hope Ministries nu încercăm să facem din homosexuali, heterosexuali. Mai degrabă încercăm să schimbăm identitatea persoanei, modul în care se vede pe sine. Nu este biblic să ne folosim păcatul din trecut ca identitate dată nouă de Dumnezeu. Îl încurajăm pe fostul homosexual să renunţe la eticheta de „homosexual” pentru viaţa lui.

Cu toate acestea, nu îi cerem să devină necinstit cu privire la lupta sa cu homosexualitatea. El este mai degrabă un creştin care are o problemă cu homosexualitatea, decât un homosexual care crede în Isus Cristos. Speranţa noastră este că cineva care se luptă cu homosexualitatea va ajunge la o poziţie de plinătate în Cristos.

Apoi, dintr-o poziţie în care este împuternicit, poate decide dacă să se căsătorească sau să rămână necăsătorit. Sperăm că fiecare în parte va evita să ia o decizie cu privire la căsătorie până va ajunge în acea poziţie a maturităţii din care va putea să trateze situaţia căsătoriei în mod potrivit, dacă Dumnezeu îl conduce la ea.

Ce vrem de fapt?

O parte importantă a procesului schimbării este „principiul credinţei”. Isus a spus în Marcu 11:24: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.” Încurajăm oamenii să-L primească pe Cristos în inimă cu bucurie, să aibă o minte deschisă faţă de Cristos şi să se aştepte la schimbări. Atragem atenţia că Cristos lucrează zi de zi, chiar clipă de clipă. Trebuie să fim deschişi ca să vedem ce face El. El nu ne-a părăsit niciodată, ci ne curăţă zilnic.

Dacă dorinţa inimii tale este să te căsătoreşti şi să ai o familie, mai mult ca sigur, Cristos va face să fie posibil. Am văzut întâmplându-se aceasta iar şi iar. Necredinţa este cea care prinde în capcană, descurajează şi aduce omul într-o stare lipsită de speranţă.

Necredinţa opreşte efectiv procesul schimbării şi blochează Duhul Sfânt când încearcă să ne atingă, să ne aducă mesaje importante pentru schimbarea vieţii noastre. 2 Corinteni 5:17 spune: „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

„Fost homosexual”

De ce este termenul „fost homosexual” atât de ameninţător pentru comunitatea homosexuală? Fiindcă implică faptul că cineva rămâne homosexual prin alegere. Că un homosexual nu este obligat să continue stilul de viaţă homosexual este un mesaj neliniştitor. Este mult mai uşor să crezi că nu există o altă cale, decât să te gândeşti la exigenţele procesului schimbării.

Nimeni să nu se înşele singur, crezând că părăsirea stilului de viaţă homosexual este un lucru uşor de făcut. Este ceva extrem de dificil. Numai când renunţăm total şi spunem: „Doamne, nu pot să o fac singur”, Îi oferim lui Dumnezeu prilejul să intre şi să înceapă să ne refacă viaţa. Procesul este lent, iar homosexualul are parte din plin de lupte spirituale pe calea pe care o are de străbătut. Duşmanul nu îngăduie nimănui să iasă uşor de sub controlul său. Cu adevărat, cel care a fost homosexual trece ca printr-un foc.

Cum facem faţă noi, ca foşti homosexuali, unei asemenea etichete? Mai întâi, nu am întâlnit pe nimeni care să fie entuziasmat de etichetă. Ea este ca o cicatrice pe partea laterală şi ca amprentele pe degete. Este o identitate insuficientă şi un schimb prost pentru fosta identitate de homosexual. Din nou, aşa cum nu este justificat să ne folosim păcatele ca identitate, nu este justificat nici să ne folosim păcatul din trecut pentru a ne forma identitatea. Suntem creştini care au fost homosexuali. Poate că suntem creştini care se luptă cu homosexualitatea, dar suntem, în primul şi în primul rând, creştini. Suntem proprietatea lui Isus Cristos, nu mai suntem ai noştri.

De ce atunci eticheta de „fost homosexual”? Cărui scop îi foloseşte? Ea este martora noastră pentru puterea lui Isus Cristos, putere care ne schimbă viaţa. Este raza de speranţă care mijeşte în comunitatea homosexuală, că homosexualitatea nu este o stare finală. În ea însăşi, eticheta spune: „Există o cale de scăpare!”

Schimbarea este reală

Schimbările pe care Cristos le face în viaţa noastră sunt fapt, nu înşelătorie sau fantezie. Schimbările continuă din clipa în care Îl acceptăm pe Cristos ca Domn al vieţii noastre, până în ziua în care Îl vom vedea faţă în faţă. Nu putem aştepta niciodată perfecţiunea în această viaţă, dar avem toate motivele să ne aşteptăm la o schimbare continuă, care ne aduce şi mai aproape de imaginea lui Cristos.

Ideea că fostul homosexual pretinde că a ajuns la desăvârşire, este o înţelegere greşită a termenului. Ce înseamnă „fost homosexual”? Este afirmarea unui fapt: nu mai sunt acelaşi. Dumnezeu m-a schimbat. El mă schimbă şi, cu siguranţă, va continua să mă schimbe.

[Frank Worthen, Ex-Gay: Fact, Fraud, or Fantasy? Copyright © Frank Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan  Medinger

Alan Medinger

Împăcarea standardului de perfecţiune al lui Dumnezeu cu realitatea imperfecţiunii noastre este dificilă. Răspunsul este harul lui Dumnezeu, dar cum umblăm în harul Lui, fără a-l folosi ca o scuză pentru păcat?

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48) Aceste cuvinte ale Domnului nostru sunt spuse, aşa cum ne aşteptam, în predica de pe munte; la încheierea porţiunii în care Isus dă un set cu totul nou de legi, care ne spun că a privi pe cineva cu poftă este echivalentul adulterului, că mânia poate fi echivalentă cu crima şi că trebuie să ne iubim duşmanii.

Chemarea pe care ne-o adresează Isus de a fi perfecţi este singurul standard pe care îl putea stabili pentru noi şi totuşi, în acelaşi timp, este un standard imposibil de îndeplinit. Este singurul standard pe care Domnul nostru ni l-a putut oferi, ţinând cont de posibilele alternative. Ar fi putut El spune: „Fiţi dar 75% lipsiţi de egoism, 90% caşti, 98% cinstiţi…”? Sau ce ziceţi de: „Fiţi iubitori şi caritabili, atât cât vi se pare corect”? Nu, un Dumnezeu drept şi iubitor nici nu poate accepta păcatul, nici nu ne poate permite – dată fiind starea noastră de păcat – să stabilim propriile noastre standarde. Dacă trebuie să fie o judecată şi dacă există iertare pentru păcate, cu siguranţă că un Dumnezeu iubitor ne-ar arăta dinainte cu ce măsură vom fi judecaţi şi pentru ce anume avem nevoie de iertare. Totuşi, este cu adevărat un standard imposibil; unul pe care niciunul dintre noi nu îl va îndeplini în viaţa aceasta. Natura păcatului nostru, tendinţa noastră de a acţiona egoist, sunt prea înrădăcinate. Oricât am încerca să eliminăm toate păcatele cărnii, am fi curând cuprinşi de mândrie sau i-am judeca pe alţii. Să încercăm să fim caritabili şi să dăm tot ce avem şi ne vom trezi preocupaţi de noi înşine şi de cum cheltuim fiecare bănuţ şi fiecare oră.

Cum împăcăm acestea? Cum trăim, chemaţi la perfecţiune, dar ştiind că nu putem fi perfecţi? Există un singur răspuns posibil – harul. Între ceea ce suntem şi ceea ce suntem chemaţi să fim, se întinde curcubeul glorios al harului lui Dumnezeu. El este atât un acoperiş asupra noastră, cât şi un pod către Tatăl – darul Lui nepreţuit, dar fără plată. Îndurarea lui Dumnezeu, prin viaţa, moartea şi învierea Fiului Său, a plătit pe deplin eşecul nostru de a corespunde. Isus a luat în locul nostru pedeapsa pe care o cere un Dumnezeu drept, iar prin identificarea cu El suntem eliberaţi de obligaţia de a suferi noi înşine pedeapsa.

Acesta este răspunsul final, dar pentru aceia dintre noi care se luptă zilnic cu păcatul, adică pentru noi toţi, nu este un răspuns pe deplin satisfăcător. O întrebare care ne apare imediat în minte este: „Dar atunci cum să trăiesc astăzi?” Deşi poate că nu mergem atât de departe încât să punem întrebarea retorică a lui Pavel: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” (Romani 6:1), totuşi înţelegem riscul de a folosi harul lui Dumnezeu ca pe o libertate de a păcătui. Ştim că am profita de harul lui Dumnezeu, chiar până în punctul de a nesocoti ce Îl costă harul pe Dumnezeu, căzând astfel într-un păcat şi mai adânc decât păcatul pentru care ne însuşeam conştient acel har.

Este o problemă practică şi reală, pentru aceia dintre noi care ne luptăm cu orice tip de păcat predominant, ca pofta sau masturbarea cronică. De câte ori putem să păcătuim şi să ne pocăim? Răspunsul lui Dumnezeu este clar, de 70 de ori câte 7 sau de câte ori avem nevoie. Dar ce se întâmplă cu inimile noastre când începem să alunecăm într-un asemenea tipar, în care adevărata remuşcare pentru păcat păleşte, iertarea devine rutină şi ne trezim chiar gândindu-ne că vom fi iertaţi, înainte de a păcătui? Nu este această ultimă stare mai rea decât prima?

Un asemenea mod de gândire ne poate uşor conduce înapoi la legalism; acceptarea intelectuală a harului lui Dumnezeu, dar cu atâta teamă de a nu abuza de el, încât ne luptăm ca şi cum el nu ar exista.

Am văzut oameni la amândouă extremele acestei dileme – libertinii creştini (ce minunat cuvânt vechi) care profită de harul lui Dumnezeu şi legaliştii, care se poartă ca şi cum el nu ar fi disponibil. În final, şi unii şi ceilalţi sunt robi; unii, robi ai patimilor lor, ceilalţi, robi ai legii. Calea lui Dumnezeu nu este nici scuza de a păcătui, nici legalismul; este libertatea. El ne cheamă la ascultare şi ne cheamă să ştim că pentru El suntem acceptabili – şi, prin urmare, ar trebui să fim şi pentru noi înşine – chiar dacă nu suntem ascultători întotdeauna.

Cei mai mulţi dintre noi se luptă undeva între cele două extreme, oscilând cu regularitate între ele. Cu siguranţă mi-am făcut partea în ce priveşte oscilaţia, dar, de-a lungul anilor, când am ajuns să accept anumite principii, oscilaţia mea a devenit mai puţin gravă. Îngăduiţi-mi să vi le împărtăşesc.

Mai întâi, trebuie într-adevăr să recunoaştem că perfecţiunea nu este posibilă în această viaţă. În domeniul nostru de misiune, apreciez în special un citat din C. S. Lewis, care sună cam aşa: „Castitatea perfectă este precum caritatea perfectă; este ceva ce puţini dintre noi vom experimenta în această viaţă.” Putem accepta repede că nu vom fi niciodată perfect caritabili – complet lipsiţi de egoism în tot ce facem. De ce nu putem accepta faptul că cei mai mulţi dintre noi nu vom fi niciodată perfect caşti – liberi de a avea vreodată un gând impur? Oricât am încerca, păcatele sexuale sunt întotdeauna cumva mai puţin acceptabile. Nu ar trebui să fie aşa.

Am sentimente amestecate cu privire la practica unora dintre grupurile noastre, care numără zilele de când s-au masturbat ultima dată. În general vorbind, sunt oameni devotaţi, care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul şi vor să trăiască în ascultare de El, dar cumva, creşterea lor pare să nu treacă dincolo de abstinenţă. O parte atât de mare din energia lor este controlată, încât rămâne puţin pentru o creştere mai profundă. Poate fi vorba de o concentrare excesivă asupra legii sau a simptomelor problemei. Cei care se concentrează asupra unei creşteri mai profunde, care văd masturbarea ca pe un simptom al problemei (deşi unul păcătos), par să se bucure de o libertate mai mare, iar în final de o vindecare mai profundă.

Recunoaşterea trebuie să aibă loc aici, ca în cazul oricărei dependenţe reale. Am învăţat din metoda celor 12 paşi că unde este prezentă dependenţa reală, este necesară abstinenţa absolută. Dacă tu crezi că ai o dependenţă într-un anumit domeniu, citeşte literatură despre dependenţe şi vezi dacă starea ta îndeplineşte criteriile.

Sunt convins că în cele mai multe situaţii nu aşa stau lucrurile.

Recunoscând că întotdeauna păcătuim sexual într-o anumită măsură, nu înseamnă că negăm puterea lui Dumnezeu de schimbare a vieţii sau procesul de sfinţire. Pentru cei care duc o viaţă creştină, progresul va avea loc, iar în anumite domenii păcatul va înceta să fie o problemă. Dar anumite păcate rămân, iar pentru mulţi, în special pentru bărbaţi, domeniul persistent al păcatului este cel sexual.

Al doilea principiu este că scopul nostru nu ar trebui să fie perfecţiunea, ci mulţumirea lui Dumnezeu. De cele mai multe ori când sunt conştient de păcat în viaţa mea, prima mea reacţie este o profundă dezamăgire faţă de mine însumi. Credeam cu adevărat că am depăşit aceasta. O persoană ca mine ar trebui să fie mai presus de aceasta. Ce aroganţă! Şi ce subtilă este această atitudine!

Trebuie să ne amintim regulat nouă înşine că păcătuim împotriva lui Dumnezeu, nu a noastră. Aproape întotdeauna folosesc Psalmul 51 în rugăciunile mele de pocăinţă. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (v. 4). Pentru că gândesc mai clar în imagini, uneori îmi imaginez că Îl văd pe Isus atârnând pe cruce, îngreunat literalmente de fiecare păcat pe care l-am înfăptuit vreodată, iar eu mă duc la El şi Îi mai pun unul pe umeri, spunând uşuratic: „Uite încă unul pentru Tine!” În mintea mea, cred că aceasta fac păcatele mele.

Dragostea este cel mai mare motivator pentru ascultare. Când te trezeşti că lupţi, începe să iubeşti.

Al treilea principiu este că direcţia noastră, nu poziţia noastră este ceea ce contează. Nu mă aştept ca fiul meu să fie perfect, dar cu siguranţă vreau să crească – spiritual, fizic, intelectual. Cred că Tatăl nostru ceresc simte la fel cu privire la noi.

Capcana aici, desigur, este să cădem în raţionalizare sau amăgire, când tolerăm păcatul. Schimbarea este greu de recunoscut în noi înşine. Un jurnal poate fi de mare ajutor în această privinţă. Ne este de ajutor să aruncăm acea privire de ansamblu de care avem nevoie, pentru a măsura cu acurateţe creşterea.

În procesul de căutare mai degrabă a creşterii, decât a perfecţiunii, riscăm într-adevăr să cădem pradă amăgirii. Păcatul repetat, iertat în mod repetat, devine trivializat sau chiar acceptat ca „păcat anormal”. Dacă permitem vocii Duhului Sfânt să amuţească, am putea chiar ajunge să negăm că un comportament păcătos este păcătos. Ce situaţie îngrozitoare, pentru că dacă nu ne recunoaştem păcatul, înseamnă că nu primim harul minunat al lui Dumnezeu. O viaţă în Trupul lui Cristos, cu o dare de seamă reală, este cea mai bună protecţie împotriva amăgirii.

Tensiunea dintre căutarea perfecţiunii şi acceptarea faptului că nu putem fi perfecţi ne cere să facem mereu corectări parţiale, dar este în ordine; îndurarea lui Dumnezeu este atât de mare, încât harul Său se extinde şi la aceasta.

Standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea. Viaţa noastă ca şi creştini trebuie să fie una de libertate perfectă. Singurul mod de a împăca cele două este să ne aţintim privirile nu asupra perfecţiunii sau a căderilor noastre, ci asupra lui Isus Cristos.

[Alan Medinger, Be Ye Perfect: What DoesThat Mean? Copyright © 1992 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Psihologii Stanton L. Jones şi Mark A. Yarhouse au prezentat cele mai noi rezultate ale unui studiu care arată că schimbarea orientării sexuale este nu numai posibilă, ci şi durabilă, în cadrul unui simpozion desfăşurat la adunarea anuală a Asociaţiei Americane de Psihologie care a avut loc la Toronto luna aceasta. Rezultatele contrazic părerile exprimate în mod obişnuit în cercurile profesioniştilor în sănătate mintală, care susţin că schimbarea este imposibilă şi că încercarea de schimbare a orientării sexuale este probabil să dăuneze.

Noul raport se bazează pe cercetarea originală făcută de doctorii Jones şi Yarhouse, publicată în anul 2007 în cartea Foşti homosexuali? Un studiu longitudinal al schimbării în orientarea sexuală mediată religios. A fost primul studiu longitudinal [care se referă deci la o întreagă perioadă de timp] de acest gen, care a examinat ştiinţific vieţile unor bărbaţi şi femei care au încercat să-şi schimbe orientarea sexuală apelând la o varietate de misiuni creştine asociate cu Exodus International. Cercetările au descoperit că schimbarea orientării este posibilă şi că este improbabil să dăuneze.

Rezultatele cercetărilor, anunţate luna aceasta, se referă la o perioadă între şase şi şapte ani pentru subiecţii care au participat la studiu şi care au arătat o schimbare pe termen lung continuă şi durabilă. În alte studii, după cum afirmă Asociaţia Americană de Psihologie, „rezultatul tratamentului nu este urmat şi raportat în timp, nerespectând standardul pentru testarea validităţii oricărei intervenţii de sănătate mintală”. Cercetările anterioare au fost criticate deoarece:

• nu au urmărit subiecţii în timp (adică nu au fost longitudinale);
• se bazau mai degrabă pe memorie, decât pe urmărirea schimbării aşa cum apare ea (adică nu au fost prospective);
• se bazau mai degrabă pe evaluările terapeuţilor, decât pe ascultarea directă a celor care căutau schimbarea;
• foloseau evaluări specifice şi neconfirmate pentru orientarea sexuală.

Studiul Jones şi Yarhouse a fost conceput pentru a răspunde acestor standarde empirice. Este un studiu cvasiexperimental riguros, prospectiv şi longitudinal, făcut pe un eşantion considerabil de mare şi, după cum se poate demonstra, reprezentativ al celor care caută schimbarea orientării sexuale prin mijloace mediate religios în misiunile Exodus.

Este încurajator să vedem cercetări care reflectă în mod cinstit experienţa schimbării despre care am primit mărturii din fiecare regiune a Exodus. Rezultatele cercetărilor, conform cărora schimbarea este posibilă şi durabilă, pot face mai credibile cererile pentru respectarea integrităţii şi autonomiei celor care caută schimbarea orientării sexuale din motive morale, religioase sau de alt gen.

[Exodus Applauds Study Showing Change to Be Possible and Sustainable. Copyright © 2009 Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Alături de mulţi alţi bărbaţi, am fost privilegiat să particip la marea întâlnire Stai în spărtură organizată de Misiunea Promise Keepers din Washington D.C. [Bărbaţii membri în această organizaţie creştină fac o promisiune de a fi angajaţi în practicarea purităţii spirituale, morale, etice şi sexuale. N. trad.] Dumnezeu m-a binecuvântat în acea zi, dar cele mai memorabile momente au venit seara, în timpul călătoriei de întoarcere cu autobuzul la Baltimore. A trebuit să fac călătoria cu un adevărat sfânt. Autobuzul nostru şcolar era aglomerat, astfel încât am fost norocos să găsesc un loc lângă un străin. Cel care stătea lângă mine, Ed, era un tânăr liniştit şi modest. Monta covoare, era căsătorit şi avea doi copii. Era credincios cam de cinci ani.

Ne-am făcut cunoscute pe scurt mărturiile, iar când conversaţia a înaintat, a devenit evident că Ed nu avea o părere prea bună despre el ca şi creştin. Compara misiunea mea cu program întreg – mă auzise la un post local de radio în săptămâna precedentă – cu viaţa lui, în care simţea că îşi îndeplinea jalnic chiar şi rolul de soţ şi tată. Dar în timpul discuţiei noastre, a reieşit că doi dintre colegii lui, care stăteau în spatele nostru, nu erau credincioşi, dar el îi adusese la întâlnirea Promise Keepers, în ciuda marii lor împotriviri. Se lamenta cu privire la starea părinţilor săi necredincioşi, dar a menţionat că el şi soţia lui îi conduceau într-un studiu biblic săptămânal. Mi-a spus, de asemenea, că îşi pusese casa în vânzare, pentru ca familia lui să se mute cu socrii săi, iar apoi soţia lui să poată renunţa la serviciu, ca să se ocupe de copii.

Acel bărbat făcea lucruri pe care eu, care eram creştin de douăzeci şi trei de ani, era puţin probabil să le fac. Pe Mall, în Washington, noi, bărbaţii, am fost chemaţi să ne smerim. Cu Ed am fost într-adevăr smerit. Ce îi puteam spune? Lăudat fie Dumnezeu, am spus ceva ce am crezut că era de ajutor şi care mi-a dat tema pentru articolul din buletinul de ştiri al acestei luni. Am spus, cu privire la sentimentele lui de insuficienţă ca soţ şi tată: „Ed, fii puţin mai răbdător cu tine însuţi. Dumnezeu este răbdător. Şi, în afară de asta, cine eşti tu ca să decizi unde ar trebui să fii în acest moment, în umblarea şi creşterea ta ca şi creştin?” Este o întrebare bună pentru noi toţi.

Când L-am primit pe Cristos ca Domnul şi Mântuitorul meu în 1974, mă aflam cam acolo unde era Ed. Curând după convertire, m-am grăbit şi am cumpărat tot felul de cărţi despre viaţa creştină, îndeosebi cele care descriau cum aş putea fi un soţ şi un tată mai bun. Am încercat să pun în practică lucrurile pe care le-am citit şi am dat greş, iar şi iar. Mă simţeam mizerabil.

Să citesc cărţi era ca şi cum mi-aş fi turnat cărbuni aprinşi pe cap. Ştiam că ar trebui să fiu liderul, autoritatea, protectorul, bărbatul puternic de care aveau nevoie soţia şi copiii mei. Dar fiecare eşec, fiecare fals început, fiecare abandonare a eforturilor specifice de a fi capul spiritual al familiei, fiecare eşec de a continua, fiecare ezitare, m-au făcut doar să înţeleg şi mai profund cât de mizerabil am eşuat ca soţ, tată şi bărbat.

În ciclul îngrozitor al eşecului şi autocondamnării, alinarea a venit mai întâi când am citit Criză în masculinitate de Leanne Payne. Pentru prima dată, am văzut că nu puteam face lucrurile pe care le fac bărbaţii, pentru că nu mă maturizasem niciodată ca să devin bărbat. Dar ceea ce a fost şi mai eliberator, a fost descoperirea care a venit prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu vedea lucrurile în acelaşi fel. Nu mă condamna pentru eşecurile mele. Ştia că trebuia să mă maturizez şi avea să fie foarte răbdător, în timp ce procesul urma să aibă loc.

Răbdarea este una dintre cele mai clare manifestări ale harului lui Dumnezeu. Iniţial, El ne primeşte exact aşa cum suntem, iar apoi ne prezintă modelul tatălui perfect pentru noi, pe deplin iubitor şi care ne acceptă, în timp ce întotdeauna ne îndeamnă să ne schimbăm şi să creştem.

Înţeleasă corect, răbdarea faţă de noi înşine este una din cele mai mari susţineri pe care le avem în procesul de vindecare. Răbdarea faţă de noi înşine îndepărtează condamnarea – dar nu face compromis cu păcatul. Răbdarea nu are de-a face cu direcţia în care ne îndreptăm, ci mai degrabă cu intervalul de timp necesar ca să ajungem acolo.

Răbdarea nu spune: „Ei bine, aşa sunt eu.” (Vezi Ştirile Regeneration, mai 1997). Nu găseşte doar un nivel „acceptabil” al păcatului pentru mine, în punctul respectiv al umblării mele. Standardul lui Dumnezeu rămâne perfecţiunea absolută, puritatea absolută.

Răbdarea nu oferă doar un substitut pentru acele standarde. Pur şi simplu renunţă la un program autoimpus pentru atingerea standardelor. Răbdarea are de-a face cu timpul.

Câţiva ani mai târziu, îmi amintesc că mi-am spus: „Sunt creştin de zece ani; nu ar trebui să arunc o a doua privire bărbatului acela chipeş, musculos.” Poate că ţi-ai spus: „Sunt în procesul de recuperare de cinci ani; este ridicol că am încă o teamă îngrozitoare de relaţiile masculine (feminine).” Sau: „Nu există niciun motiv pentru care să mă mai lupt cu masturbarea, după tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine în ultimii şapte ani.” Răspunsul meu este: „Cine spune?” Cine este destul de înţelept ca să poată spune când ar trebui să se afle o persoană într-un anumit stadiu, în dezvoltarea sa? Cine poate judeca aceasta despre sine?

Am avut părinţi care m-au iubit, cu toate acestea tatăl meu suferea de o boală mintală. Nu am fost niciodată molestat sexual când eram copil, dar pe de altă parte am fost expus la pornografie de la o vârstă fragedă. Nu am fost niciodată părăsit fizic, dar eram un sportiv jalnic. Experienţele tale poate că au fost mai bune sau mai rele decât ale mele, în acele privinţe. Dat fiind toate aceste variabile şi alte sute, cine poate spune când ar trebui tu sau eu să ajungem într-un punct dat? Numai Dumnezeu cunoaşte inima.

Răbdarea implică speranţă. Să fii răbdător înseamnă să fii răbdător pentru ceva. Nu înseamnă să te laşi pradă păcatului sau imaturităţii. Nu suntem răbdători când renunţăm. Suntem răbdători când recunoaştem că într-o zi vom fi curaţi şi drepţi, că într-o zi ne vom simţi pe deplin confortabil în masculinitatea sau feminitatea noastră.

Răbdarea manifestată cum trebuie va fi concentrată pe Dumnezeu. Multele noastre eşecuri vor fi dovada că nu putem ajunge acolo prin noi înşine, cu puterea noastră. Vom privi permanent la Dumnezeu, care formează în interior noul bărbat sau noua femeie. El este singurul care ne poate schimba. Mai degrabă Îl vom căuta pe Dumnezeu şi vom avea încredere în El să ne schimbe, decât vom căuta totul prin noi înşine, fără El.

Condamnarea şi ruşinea se hrănesc din stima de sine scăzută şi din sentimente de lipsă de valoare. Aceste sentimente ne închid în vechea noastră identitate şi ne conduc la moduri păcătoase, de multe ori senzuale, de a face faţă unei situaţii. Răbdarea este antiteza condamnării şi ruşinii. Răbdarea ne eliberează ca să creştem.

Răbdarea este în mare măsură ca iertarea; este o virtute cu trei laturi. Acceptăm adevărul că Dumnezeu este răbdător cu noi şi devenim răbdători cu noi înşine. Când devenim răbdători cu noi înşine, găsim că am devenit mai răbdători cu alţii. Fiecare faţetă a răbdării încurajează pe alţii, iar răbdarea creşte. Gândeşte-te bine la aceasta.

Să cunoaştem profunzimea răbdării lui Dumnezeu faţă de noi înseamnă să fim cufundaţi în harul Său. Dumnezeul nostru minunat, desăvârşit, sfânt, vrea să mă iubească în toţi anii de care am nevoie ca să devin ca Isus. Mulţumesc, Doamne.

[Alan Medinger, God Is Patient, Be Patient with Yourself. Copyright © 1997 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Depăşirea „stării staţionare de fost homosexual”

de Andy Comiskey

Andy Comiskey

Sunt vinovate misiunile foştilor homosexuali de crearea unei replici creştine la subcultura homosexuală? Misiunile foştilor homosexuali prezintă riscul creării unei subculturi distincte. Compusă numai din indivizi care caută să iasă din homosexualitate, această subcultură înlocuieşte stilul de viaţă homosexual, ca o comunitate alternativă.

Există multe paralele cu stilul de viaţă homosexual. Subcultura foştilor homosexuali perpetuează atitudini şi puncte de referinţă homosexuale puţin voalate, în special mentalitatea „noi-ei”. Numai că acum, în loc ca „ei” să fie lumea heterosexuală, Biserica „heterosexuală” devine antagonistul, care îi determină să intre în contact cu alţi foşti homosexuali, care „înţeleg cu adevărat”.

Desigur, paralelele dintre comunitatea homosexuală şi cea a foştilor homosexuali încetează, când luăm în considerare scopurile lor. Scopul fundamental al comunităţii foştilor homosexuali este trecerea de la homosexualitate, la plinătatea lui Cristos şi a Bisericii Sale. Dar pentru noi, ca misiuni ale foştilor homosexuali, crearea în mod subtil a unui „platou” pe care foştii homosexuali îşi pot întemeia propria lor comunitate distinctivă, este o violare fundamentală a chemării noastre. Este, de asemenea, o violare a unei teme importante a Noului Testament. Pavel spune în cartea Galateni că cei care sunt creştini nu ar trebui să se deosebească pe baza unor caracteristici secundare, ca a fi iudeu sau grec. El cheamă Biserica să caute mai întâi unitatea, ca trup întreg, o unitate care depune mărturie despre lucrarea profundă de reconciliere a lui Cristos.

Acelaşi principiu li se aplică acelora dintre noi care suntem foşti homosexuali. Când ne despărţim de Biserică în general, minimalizăm realitatea că Cristos – nu trecutul nostru sexual – este baza pentru identificarea noastră în comunitatea credincioşilor.

Mai mult, nu putem depăşi homosexualitatea dacă ne concentrăm relaţional, în primul rând, asupra unora care se luptă şi ei cu ea. Cum să înaintez în plinătatea lui Cristos, fără să mă raportez la indivizi mai maturi, care şi-au rezolvat problemele sexuale? Oamenii care sunt „mai împliniţi” decât suntem noi tind să ne facă să ne exersăm „muşchiul” relaţional. Maturitatea lor lansează o provocare stării noastre de fapt şi măreşte percepţia noastră limitată de sine.

Este ca atunci când joci tenis cu cineva care este un jucător mai bun decât tine. Suntem forţaţi să ne mişcăm repede – nu suntem „siguri” de victorie. Dar, prin meci, devenim puternici şi mai încrezători în sine, mai capabili să înfruntăm provocările iminente care vor veni.

Acelaşi fel de creştere are loc în relaţiile cu cei cu care nu avem în comun lupta homosexuală. Văzând împlinirea lor, aruncăm o privire fugară asupra a ceea ce vom deveni noi. Imaginea reflectată face să strălucească o parte a imaginii de sine pe care, de obicei, prietenii care au fost homosexuali nu o răsfrâng asupra noastră, în special când este vorba de o decizie heterosexuală fermă. Dacă vrem să fim împliniţi, avem nevoie de semne tangibile ale maturităţii, revelate prin relaţii sănătoase cu oamenii cu care nu avem în comun lupta sexuală. Nevoia de a ieşi de pe „platoul foştilor homosexuali” a devenit evidentă pentru mine, ca Director la Desert Stream. Esenţialmente, participanţilor noştri li se întâmplă două lucruri – fie iau ce învaţă la Desert Stream şi aplică în contextul propriei biserici; fie încearcă să facă din Desert Stream biserica lor, cu Isus ca terapeut al lor, care există, în primul rând, ca să-i vindece de homosexualitate. Primul grup devine liber; al doilea grup devine mulţumit de sine, iar în mod ascuns, introspectiv şi, în cele din urmă, lipsit de speranţă.

Câte un pas odată

Depăşirea homosexualităţii pare să aibă loc treptat – este un proces în timp, prin faptul că o persoană învinge un aspect al problemei, apoi trece la următorul.

Pentru majoritatea celor care trec pe la Desert Stream, stadiul iniţial implică o eliberare de teama iraţională care înconjoară problema. Eliberarea îi scapă, pentru a se concentra asupra învingerii comportamentelor dependente, a ruperii relaţiilor idolatre cu cei de acelaşi sex şi a învăţării felului în care să se raporteze la membrii aceluiaşi sex. O atmosferă de grijă şi acceptare este crucială aici. Când intră în prezenţa vindecătoare a lui Isus şi a creştinilor cărora le pasă, participanţii încep să descopere o nouă profunzime a sincerităţii. Apare un limbaj nou al intimităţii, precum şi o conştienţă nouă a sensului strigătului de dragoste al inimii. Viaţa interioară a sexualităţii proprii începe să se exprime deschis, într-un mod care produce teamă, dar care este în ordine.

Isus este prezent – valurile puternice ale dorinţei sexuale se ridică şi se lovesc de prezenţa Lui. El devine Cel care deosebeşte dorinţa adevărată de cea falsă, nevoia legitimă de expresia nelegitimă a copilului interior, care are nevoie de afirmare şi corecţie.

În timpul acestui proces, misiunea oferă protecţia grijii, care permite strigătului inimii să se conecteze cu Isus şi ceilalţi. Este un context sfânt. Dar nu este singurul de care este nevoie pentru vindecare.

Nelinişte sporită

După şase sau douăsprezece luni în programul Living Waters al Desert Stream, un participant poate să simtă o nelinişte şi o agitaţie chinuitoare. Ca un adolescent care îşi doreşte mult să ajungă la maturitate, individul doreşte să perceapă imaginea de ansamblu.

Se satură să-şi examineze o nevoie sau alta, să stabilească limitele prieteniilor cu cei care duc aceleaşi lupte. O dorinţă adevărată, sănătoasă pentru o creştere mai mare, începe să se ridice şi se simte sufocată de limitele Desert Stream.

Şi este bine! Am învăţat să binecuvântez această dorinţă, pentru că ştiu că în esenţă ea este o tărie interioară, nouă, care trebuie să găsească un alt context decât Desert Stream, pentru a fi liberă.

Problema neliniştii trebuie să fie identificată şi întărită de noi, ca slujitori. Pentru că ea arată că Însuşi Dumnezeu îl aduce pe individ la un nou punct de plecare, prin care trebuie să treacă, pentru a ajunge la identificarea cu Trupul mai mare al Bisericii şi cu relaţiile din ea, care pot facilita plinătatea. Cei pe care îi consiliem trebuie să fie învăţaţi de noi să iasă din misiunea foştilor homosexuali şi să ajungă la plinătatea care poate fi realizată numai în afara serviciilor noastre.

Facilitarea schimbării

Cum facilităm tranziţia? Mai întâi, trebuie să descoperim baza ei biblică. În Efeseni 3:16-19, Pavel se roagă să fim întăriţi cu dragostea lui Isus, primind plinătatea dragostei Tatălui pentru noi.

Duhul Sfânt ne dă putere să primim şi să umblăm în adevărurile pline de putere pe care Dumnezeu le-a avut întotdeauna în plan pentru noi. Individul care iese din homosexualitate trebuie să ajungă „înrădăcinat şi întemeiat” în dragostea lui Isus. Această dragoste este calea de ajungere la plinătate, care include potenţialul relaţiilor heterosexuale.

Principiul se aplică în esenţă tranziţiei de la misiunea pentru foştii homosexuali la trupul mai mare al Bisericii. În misiunea pentru foştii homosexuali oferim un mediu protejat, unde rănile, nevoile şi dependenţele pot fi identificate şi aduse la lumina dragostei lui Dumnezeu. Dar odată ce aceasta a avut loc, individul are nevoie de puterea dragostei, pentru a ieşi din mediul sigur, plin de grijă al misiunii pentru foştii homosexuali, în lumea reală, copleşitoare, a comunităţii creştine mai mari. Cu alte cuvinte, vindecarea trebuie să aibă loc în arena creştină, care este mai mare. Acest pas cere puterea dragostei. Îi dă putere individului să iasă din concentrarea asupra problemelor personale şi să intre într-o dimensiune completă a dragostei lui Dumnezeu, aşa cum este ea revelată în Biserică.

Relaţie care dă putere

Cum se primeşte această putere? Trebuie să-i învăţăm mai întâi pe oamenii noştri să asculte de Isus, să înceteze activitatea forţată şi neîncetată şi să intre într-o relaţie de la inimă la inimă cu El. Cineva nu poate să se ridice cu o putere cu adevărat înaripată, dacă nu a ajuns la ea prin aşteptarea în prezenţa Lui. Problemele care debilitează şi fragmentează sufletul trebuie să fie eliberate, pentru a ajunge la dragostea lui Dumnezeu şi pentru a fi învăluiţi de ea. Deci trebuie să-i învăţăm pe oamenii noştri să comunice cu Isus, punând accentul pe ascultarea cuvintelor Lui şi pe primirea puterii pe care o dă El, iar şi iar. Am descoperit eliberarea unei puteri noi, punând jos agenda proprie şi aşteptând cu simplitate puterea pe care numai Dumnezeu o poate da. Sunt eliberat ca să răzbesc prin încercările exterioare, datorită reînnoirii interioare pe care mi-o dă El în rugăciune şi meditaţie.

În prezenţa lui Isus, am devenit conştienţi de dorul sufletului după o libertate mai mare. Strigăm către El, iar El ne înalţă strigătul la un loc mai înalt şi dă acelui dor un adevărat obiect al dorinţei.

De exemplu, mulţi participaţi la Desert Stream încep să simtă un dor pentru completare, o dorinţă de alinare a singurătăţii, printr-o relaţie de legământ cu cineva. Durerea este simţită cel mai acut în rugăciune. Iniţial mulţi o interpretează ca pe o dorinţă homosexuală dar, în timp, ea se transformă în una heterosexuală. Dorinţa faţă de persoanele de acelaşi sex face loc imaginii încă neformate a sexului opus. Propria lor vindecare, alături de dorinţa mereu prezentă a Domnului de a susţine adevărata identitate sexuală şi adevăratul dor, fac să se ridice o singurătate dureroasă, care tânjeşte după intimitatea cu sexul opus.

Acest dor trebuie să fie binecuvântat. Este un motivator puternic, în acelaşi fel în care nemulţumirea datorată limitării misiunii pentru foştii homosexuali poate face pe cineva să iasă din ea.

Aceşti doi motivatori – nemulţumirea crescândă faţă de mediul foştilor homosexuali şi dorul pentru intimitatea cu sexul opus, oferă un impuls natural pentru schimbare şi creştere. Când este în acord cu noua autoritate a Duhului Sfânt, individul este pregătit să intre în comunitatea mai mare a lui Cristos.

Domnul ne dă o stare interioară de putere şi o dorinţă care ne obligă să ieşim în exterior – departe de misiunea pentru foştii homosexuali şi în Biserică. Trebuie să avem această putere interioară, din cauza împotrivirilor emoţionale pe care suntem nevoiţi să le înfruntăm şi să le depăşim, în includerea într-un întreg mai mare.

Karen de la Desert Stream afirmă acest lucru foarte clar:

„Trebuie ca eu să fiu cea care iniţiază relaţii cu alţii în biserica mea. Nu pot aştepta să vină ei la mine sau ca ei să fie tot ce am eu nevoie.

Dacă vreau să mă integrez în biserica mea, trebuie să fiu pregătită, cu ajutorul lui Isus, să întind o mână şi să folosesc ce este mai bun acolo.”

David, un lider de la Desert Stream, a văzut că puterea lui Isus i-a dat harul să iasă din relaţii concentrate, în primul rând, asupra propriilor sale nevoi. A format câteva prietenii care implicau dăruirea lui faţă de alţii.

„La Desert Stream”, spune el, „toţi ajung să-şi înţeleagă nevoile şi felul în care să le împlinească. Sunt înconjurat de consilieri buni.

Dar lucrurile sunt diferite în Biserică. Trebuie să cresc şi să realizez că oamenii nu sunt acolo doar ca să-mi împlinească mie nevoile. Şi eu sunt acolo ca să slujesc altora. Am lucruri bune de dat, dar asta înseamnă să fiu dornic să trec peste binele şi răul părtăşiei reale, imperfecte, în care mă aflu.

Domnul mi-a dat tăria să continui cu biserica mea, chiar dacă mulţi oameni nu-mi înţeleg lupta. Şi, rămânând lipit de ea, am ajuns la o nouă tărie.”

Asumarea riscului în relaţii

Ca slujitori ai foştilor homosexuali, trebuie să încurajăm în participanţii noştri acea tărie interioară crucială, care îi obligă să caute părtăşie în afara mediului nostru. Aceasta implică identificarea nemulţumirii legitime, care se ridică în ei, când văd limitările slujirii noastre.

Aceasta implică, de asemenea, ajutorul acordat lor, pentru a se trezi la viaţă faţă de Duhul Sfânt care locuieşte în ei, care îi înrădăcinează într-o putere mai mare şi le trezeşte o foame mai mare după intimitate, dincolo de prietenia cu alţi foşti homosexuali. Prin misiunea noastră, oamenii trebuie să fie echipaţi şi provocaţi să se identifice şi să se integreze în Trupul mai mare al Bisericii.

Tranziţia

Tranziţia practică spre Biserică include câţiva paşi de bază. Primul implică să ne vedem serviciul ca fiind limitat – el este destinat unui singur sezon. Oamenii noştri trebuie să fie întotdeauna conştienţi că scopul final este să devină mădulare sănătoase, dătătoare de viaţă, ale Trupului lui Cristos, care să nu mai aibă nevoie de serviciile noastre.

În timpul perioadei petrecute cu noi, trebuie să-i ajutăm pe consiliaţi să identifice şi să se ocupe de rănile şi concepţiile greşite care întârzie tranziţia.

Iertarea trebuie aplicată în Biserică celor care au fost duri şi arbitrari. Neiertarea înrădăcinată în respingerea din trecut tinde să întărească mentalitatea „noi-ei”.

Trebuie să iertăm; noi şi numai noi avem datoria înaintea lui Dumnezeu să ne curăţim calea de cruzimea altora faţă de noi. Dacă nu iertăm, rămânem legaţi de propria noastră imaturitate.

Încercăm să ne protejăm, considerând în mod nesocotit Biserica în ansamblul ei ca fiind antagonistă faţă de noi. În acest proces, ne separăm de adevăratele surse de dragoste, care ne aşteaptă în mod potenţial în Biserică. Iertarea indivizilor ignoranţi şi cruzi, cu care am ajuns să identificăm Biserica, ne dă posibilitatea să intrăm în comunitatea credincioşilor.

La un alt nivel, avem pur şi simplu nevoie să-i sprijinim şi să-i încurajăm pe oamenii noştri când caută să se implice în comunitatea mai mare. Să înveţi cum să dai şi cum să primeşti în mod semnificativ, în ceea ce este perceput ca lumea „străină” a Bisericii, poate fi înspăimântător.

Misiunile foştilor homosexuali trebuie să ofere suportul care micşorează teama. Putem face tranziţia mai puţin neplăcută pentru oamenii noştri, încurajând orice mic pas în comunitate şi ajutându-i să se confrunte cu temerile reale care apar atunci când o fac. Un astfel de suport trebuie să fie o parte importantă a slujirii noastre, când cel care se luptă este în mijlocul nostru. Nu este folositor să-i oferim un serviciu pentru un timp limitat, dacă acel serviciu nu-i dă putere să se integreze în comunitatea credincioşilor.

Scopul nostru, ca slujitori în misiunea foştilor homosexuali, trebuie să fie să-i ajutăm efectiv pe alţii să stea în picioare fără noi. Odată ce este receptiv la resursele copleşitoare, provocatoare şi vindecătoare ale trupului mai mare al Bisericii, cel care se luptă cu homosexualitatea poate trece cu recunoştinţă dincolo de contextul „fost homosexual”, într-un context al plinătăţii, pe care noi nu-l putem oferi.

Starea staţionară: Ce spun alţii

La câţiva ani după ce am ieşit din homosexualitate, am ajuns la o stare de confort. Aveam prietenii foarte satisfăcătoare cu persoane de acelaşi sex. Mă gândeam: „Aş putea sta aşa tot restul vieţii.” Atunci am realizat că ceva era greşit. Nu existau prietenii semnificative cu femei în viaţa mea. – Shawn Corkery, fost membru al personalului Desert Stream

Când am devenit creştină, mi-a fost teamă că Dumnezeu mă va obliga să mă căsătoresc. Numai după ce am depăşit acea teamă, a putut Domnul să înceapă să lucreze cu adevărat în viaţa mea. În câţiva ani, am realizat că nu mai eram homosexuală. Ajunsesem la starea staţionară, un loc de mulţumire asexuală. După patru ani, a avut loc o trezire a sentimentelor heterosexuale. Pentru a ieşi din starea staţionară, trebuie să fii dornic să-ţi asumi riscuri. Nu vreau să sune banal, dar calea de ieşire începe cu rugăciunea. – Luanna Hansberger, fostă membră a personalului Regeneration

Sentimentul de a fi „blocat” este rezultatul unei idei greşite. Heterosexualitatea este identitatea dată nouă de Dumnezeu, nu ceea ce simţim. Poate că nu vom fi niciodată atraşi de persoanele de sex opus. Dar Dumnezeu ne va da o atracţie iubitoare şi sănătoasă pentru partenerul nostru de căsătorie. – Jack Hickey, fost Director la Reconciliation

Starea staţionară este un loc în care te simţi cu adevărat mulţumit, te înconjori cu oameni „din misiune” şi eviţi să te implici în Biserică. Pentru a ieşi din starea staţionară, trebuie să te implici în scena heterosexuală a Bisericii. Trebuie să-ţi asumi riscul şi să spui: „Asta e, o s-o fac şi o să-mi placă, chiar dacă mă omoară.” Aceasta a fost atitudinea mea, când colega mea de apartament şi cu mine am dat o petrecere de Crăciun cu câţiva ani în urmă. Am invitat un număr egal de bărbaţi şi femei şi am fost surprinsă cât de bine m-am distrat. Pentru mine a fost un punct de cotitură. – Starla Allen, fostă membră a personalului Desert Stream

Mă doare să admit că sunt încă în starea staţionară. M-am implicat total în misiunea foştilor homosexuali. Mă izolez de relaţiile heterosexuale în multe feluri – pur şi simplu nu am timp. Pe de altă parte, m-am îndrăgostit de trei femei de când am părăsit homosexualitatea. Relaţiile nu au mers, din diferite motive. Toate încercările mele de a forma o relaţie heterosexuală au sfârşit în frustrare. Mă agăţ de promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu. Cred ce mi-a spus El, că într-o zi voi fi căsătorit. Trebuie să o cred într-un mod foarte profund, ştiind că Dumnezeu va face să se întâmple aceasta la timpul potrivit. – Doug Houck, fondator al Metanoia Ministries

[Andrew Comiskey, Getting Off the Ex-Gay Plateau. Copyright © Andrew Comiskey. Tradus şi publicat cu permisiune. Andrew Comiskey este fondator şi Director Executiv la Desert Stream, o misiune creştină care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Poate fi contactat la Desert Stream Ministries, 706 Main Street, Grandview, Missouri 64030, USA, telefon: (01)866.359.0500, (001)8167671730, e-mail: acomiskey@desertstream.org.]

Pentru o mărturie video a lui Andy Comiskey, clic aici.