de Michael Reed, aşa cum i-a povestit lui Bob Davies

Bob Davies

Emoţia stilului de viaţă homosexual m-a copleşit. Pentru prima dată în viaţă, mă simţeam total acceptat de bărbaţi.

„Hei, surioară, cu siguranţă arunci mingea ca o fată!” Când m-am întors, un cor de râsete mi-au răsunat în urechi. Doi băieţi mai mari se prăpădeau de râs, arătând la mingea de baseball care zăcea în praf pe teren, la câţiva metri în faţa mea. Alţi băieţi s-au alăturat ironiilor şi râsetelor lor, iar în colţul ochilor mei au apărut lacrimi.

Clopoţelul a semnalat sfârşitul pauzei. „Urăsc sporturile!”, m-am gândit, alergând spre clasa a patra, clasa mea, cu o durere sâcâitoare înăuntrul meu.

Apoi atacurile au devenit mai răutăcioase. M-au înghesuit pe terenul de joc şi m-au lovit suficient de tare ca să sângerez. După aceea, tremuram ori de câte ori se apropia cineva de mine.

Când aveam şaisprezece ani, familia mea s-a mutat în alt oraş, iar lucrurile s-au îmbunătăţit. Orele de educaţie fizică erau opţionale şi am renunţat la ele, bucuros să evit umilinţa de a fi ales ultimul când clasa se împărţea în echipe.

Am primit un mic rol în piesa de teatru a liceului şi am început să petrec timp cu copiii de la teatru. Am descoperit că mulţi simţiseră şi ei respingerea tovarăşilor de aceeaşi vârstă, aşa că ne adunam împreună pentru sprijin reciproc.

Serile şi weekendurile ne adunam în maşina unui băiat şi ne îndreptam spre magazinele de băutură. Judy, una dintre fete, stătea la uşă până convingea un client să ne cumpere două baxuri a câte şase beri. Apoi ne îndreptam spre casa unui alt elev mai mare, care locuia singur în oraş.

Într-o noapte, un băiat a scos nişte ţigări făcute manual. „Hei, luaţi o doză din asta”, ne-a îndemnat. Toată lumea a inhalat de două ori încet şi adânc, în timp ce mirosul dulce de marijuana umplea aerul. După aceea, am adăugat drogurile la distracţiile noastre obişnuite. În cele din urmă, dobândisem o oarecare acceptare printre tovarăşii mei de aceeaşi vârstă.

Dar nu le-am spus nici celor mai apropiaţi prieteni ai mei despre atracţia sexuală în creştere faţă de bărbaţi. Nimeni nu a ştiut până în 1972, primul meu an ca student la colegiu. În campus am cunoscut mai mulţi homosexuali la departamentul de teatru. Curând, am devenit un obişnuit al barurilor homosexuale din partea de jos a oraşului.

Mă bucuram în special de emoţia spectacolelor de travesti. După aceea, dansam pe muzică disco până se închidea barul la ora două dimineaţa, apoi ne îndreptam spre un restaurant care era deschis toată noaptea. Nu după mult timp mă duceam la baruri de câte ori aveam ocazia.

Dar, după câteva luni, pojghiţa uşoară a farmecului a început să se subţieze. Într-o noapte am băut toţi mult, iar cineva mi-a strecurat câteva pastile. Nu a trecut mult până am fost prea drogat ca să pot măcar merge. Câţiva prieteni m-au cărat afară din bar şi m-au dus cu maşina la un apartament, unde se desfăşura o petrecere sălbatică. În acea noapte nu am avut putere să mă apăr când opt bărbaţi m-au exploatat sexual.

În dimineaţa următoare mă simţeam bolnav şi ameţit. Eram la kilometri depărtare de şcoală, dar am ieşit din apartament şi am început să merg pe jos. În lungul drum de întoarcere la campus, m-am gândit la umilinţa nopţii anterioare.

Atât de mult, pentru dragostea şi acceptarea bărbaţilor, m-am gândit cu amărăciune. Erau interesaţi numai de propria lor plăcere sexuală. În sfârşit, aruncam o privire asupra părţii urâte a stilului de viaţă homosexual. Dar am continuat să dau curs fanteziei homosexuale, căutând bărbatul perfect care putea să mă împlinească.

Când un prieten de la colegiu a început să se îmbrace ca o femeie, m-am alăturat bufoneriilor lui. După ce am devenit colegi de dormitor, alţi studenţi au început să facă remarci răutăcioase. Într-o noapte, drept represalii, am pus în scenă un spectacol de travesti sălbatic în holul spre care dădea camera noastră. Autorităţile şcolii au fost nevoite să vină ca să pună capăt gălăgiei.

Până în primăvară însă, sănătatea mea se ruina deja pe scena drogurilor. Marijuana şi LSD-ul mă făceau doar să mă simt paranoic. La petreceri sfârşeam într-un colţ, observând doar, simţindu-mă distant faţă de mulţime.

Curând după aceea am părăsit colegiul. Frecventele mele isprăvi sexuale mi-au adus un diagnostic dublu: mononucleoză şi sifilis. Săptămânile de recuperare de acasă, care se scurgeau încet, mi-au oferit timp din belşug să meditez. Chiar îmi dădea homosexualitatea ce doream de la viaţă?

„Nu eşti obligat să trăieşti aşa!” Acest gând mi-a apărut brusc într-o dimineaţă, după ce nu dormisem toată noaptea din cauza LSD-ului. Mă simţeam mizerabil şi nervos, în timp ce îmi treceau prin minte scene din trecut. Priveam splendidele culori stacojiu şi portocaliu ale soarelui care răsărea. Nu mă puteam opri să compar frumuseţea lui desăvârşită cu urâţenia vieţii mele. Exista ceva – cineva – în afara acestei lumi, ce nu experimentasem încă?

După acea noapte, am terminat cu cele mai multe droguri, cu excepţia marijuanei. Am practicat cursuri de yoga luni de zile, în serile de luni, la centrul de recreere local. Cam pe vremea aceea, am intrat în prima mea relaţie homosexuală pe termen lung. „Este ce am căutat dintotdeauna”, mi-am zis, gândind că nevoile de dragoste masculină şi afecţiune îmi erau în sfârşit împlinite.

În lunile care au urmat am început o căutare spirituală sinceră, devorând cărţi despre misticism. Unii membri ai clasei noastre de yoga frecventau un refugiu de weekend, unde îi vizita un guru din Pennsylvania. Mai târziu, i-am adresat cererea de a face parte din ashramul lui.

Dar s-a întâmplat un lucru ciudat în timp ce completam formularul. „Dacă îl urmezi pe acest bărbat, Mă vei părăsi pe Mine.” Aceste cuvinte îmi treceau fulgerător prin minte de fiecare dată când puneam stiloul pe hârtie. Cumva, ştiam că Isus era Cel care îmi vorbea şi am hotărât să aflu mai multe despre El.

Am început să cercetez bisericile. Mai întâi, Biserica Ştiinţei Religioase. Părea moartă. Apoi Biserica Ştiinţei Creştine. Tot ce am văzut a fost o clădire plină de oameni bogaţi. Apoi am frecventat mesa catolică. Preotul era un om evlavios; puteam vedea caracterul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu în el, iar mesajele lui îmi hrăneau sufletul flămând. Am devenit convins că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi am început să mă rog Lui. Am citit cărţi despre doctrina catolică, iar mai târziu am mers la orele de catehism. M-am alăturat Bisericii Catolice în 1978.

Dar implicarea mea în homosexualitate continua. Relaţia „pe termen lung” luase sfârşit după un an, dar cautat alţi bărbaţi. Apoi două femei creştine de la lucru s-au apropiat de mine. „Ne rugăm pentru tine”, mi-au spus. Iar Dumnezeu a început să-mi mişte viaţa în mod mai profund.

Alţi doi bărbaţi de la lucru m-au dus la o biserică din Adunarea lui Dumnezeu, unde am fost martorul puterii Duhului Sfânt. Am auzit mesajul despre Isus care a murit pentru păcatele mele şi am început să mă retrag din barurile homosexuale, să renunţ la fumat şi la băutură. După care am vorbit cu un preot despre homosexualitatea mea, iar el mi-a răspuns că era în regulă să fiu homosexual. Aşa că atunci când am văzut la biserică un tip pe care îl văzusem şi în baruri, am vorbit cu el despre posibilitatea de a avea o relaţie creştină. Nu după mult, eram implicaţi sexual.

Relaţia noastră a durat două săptămâni. Am devenit amândoi convinşi că ceva era greşit. Apoi, într-o noapte pe când ne aflam împreună în pat, el a spus: „Nu mai putem face asta. E sodomie.” Mi-a arătat în Biblie unde este interzisă homosexualitatea, ceea ce mi-a provocat o mare surprindere. Ne-am aşezat pe genunchi şi I-am cerut Domnului să ne ajute să scăpăm de homosexualitate.

Curând după aceea m-am mutat cu cele două femei creştine de la lucru şi ne-am dus la fiecare întâlnire de rugăciune carismatică din oraş. Umblarea mea cu Domnul a devenit mai puternică şi, nu după mult timp, a fost testată.

Lucram în schimbul de noapte la un restaurant, la două blocuri distanţă de un bar homosexual. După ora două dimineaţa, intrau toţi foştii mei prieteni. „Ei, Mike”, spuneau ei, „de ce nu te-am mai văzut în ultimul timp?” „A…”, mă eschivam eu, „am o mulţime de lucruri de făcut.” După ce am devenit mai încrezător, le-am spus că devenisem creştin. „Nu mă voi mai întoarce la bar.”

„Eşti creeeştin?” mă imitau ei pe ton înalt. „Ei, oameni buni, Mike e prea sfânt pentru noi acum!” Uram bătaia lor de joc, dar Dumnezeu mi-a dat tărie să le ignor insultele. Acum ochii îmi erau deschişi pentru adevăr; îmi părea rău pentru acei bărbaţi, pe care altădată îi admirasem.

Apoi, într-o excursie de-a lungul Statelor Unite, m-am oprit la o mănăstire din New Mexico şi am găsit o carte numită Teologia homosexuală. Am citit-o imediat şi am contactat organizaţia Love In Action, ale cărei date de contact erau prezentate la sfârşitul cărţii. M-am mutat la San Rafael în iunie 1979, pentru a mă alătura ca intern programului lor.

Mă aşteptau nenumărate încercări! La început, unele manierisme homosexuale din trecutul meu au început să iasă la iveală din cauza celorlalţi bărbaţi din casă. Am început să mă lupt cu ispita sexuală. „Trebuie să plec de aici!”, a fost răspunsul meu. „Mă întorc la vechile mele căi.” Dar Dumnezeu mi-a arătat că, în loc să fug, vroia să fiu biruitor în mijlocul ispitelor.

După ce am absolvit programul, a urmat o perioadă dificilă. Domnul mă ducea dincolo de încântarea relaţiei cu El, bazată pe emoţii, la o relaţie bazată pe credinţă. A trebuit să învăţ să mă bazez pe Dumnezeu chiar şi atunci când nu Îi simţeam prezenţa. Am avut parte de multă descurajare, de sentimente de tristeţe şi disperare.

Dar fiindcă am perseverat, Dumnezeu m-a trecut prin toate. A folosit bărbaţi mai în vârstă din biserică, care s-au apropiat de mine. Mai întâi, am simţit o mare teamă de respingere. Dar, cu trecerea timpului, am realizat că nu mă priveau ca fiind homosexual sau inferior. Acceptarea şi dragostea lor au avut impact în viaţa mea, atunci când Dumnezeu i-a folosit ca să-mi dea vindecare şi acceptare.

De asemenea, am citit iar şi iar în Cuvântul lui Dumnezeu cât de mult mă iubeşte Dumnezeu şi că El are un scop pentru viaţa mea. În timp, viaţa mea a fost reînnoită. A trebuit să fiu răbdător şi să nu mă descurajez.

În cele din urmă, am primit asigurare de la Dumnezeu că vroia să mă căsătoresc şi să am o familie. El mi-a arătat că, prin căsătorie, mă va învăţa dragostea plină de sacrificiu şi mă va face să cunosc mai profund caracterul Său.

Şi astfel, în anul 1986, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie; Helen Mae şi cu mine ne-am căsătorit în anul următor. Vindecarea mea a continuat, prin acceptarea pe care mi-a arătat-o soţia mea şi prin schimbările pe care căsătoria le-a adus, pentru a-mi testa şi a-mi întări masculinitatea.

Avem acum doi băieţi, iar faptul că mă bazez pe puterea lui Dumnezeu pentru a-mi creşte copiii a aprofundat părtăşia mea cu El. Emoţia şi dramatismul vieţii creştine sunt cu mult mai bune decât orice mi-aş fi putut imagina când trăiam în stilul de viaţă homosexual.

Astăzi mă privesc pe mine însumi ca fiind bărbat, un om puternic şi ferm. Am multă pace. Homosexualitatea nu mai face parte din viaţa mea – nici măcar nu mă gândesc la mine ca la un „fost homosexual”. Este un domeniu la care mă raportez tot mai puţin.

Viaţa mea se bazează pe Cristos Stânca. Am încredere în Domnul, fiindcă relaţia mea cu El a fost testată şi pusă la încercare. Prin dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu, nevoia de a aparţine mi-a fost pe deplin satisfăcută.

[Michael Reed, https://contracurentului.com/privind-inainte-si-privind-inapoi/Bob Davies, Longing to Belong. Copyright © Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Mike Haley

Mike Haley

Eram disperat după atenţie. Pentru mine, valoarea de sine era definită de faptul că bărbaţii mă găseau atrăgător din punct de vedere sexual. Dar unde puteam găsi dragostea de care aveam nevoie?

M-am detaşat de tatăl meu de la o vârstă fragedă. După aceea, nu am mai putut primi de la el dragostea şi educaţia de care aveam nevoie pentru a deveni un adult sănătos. Tata îmi vroia binele, dar pentru mine, timpul pe care îl petreceam împreună ducea deseori la experienţe dureroase.

Când ne jucam cu mingea, de exemplu, părea să fie întotdeauna la fel. Tata şi cu mine ne aflam în curtea din spate aruncând mingea, apoi el îmi spunea să o lovesc cu bâta. Îmi coordonam mişcările, dar uneori îmi lipsea entuziasmul pe care tata îl aştepta de la fiul lui. Îmi plăcea să joc puţin, apoi, ca un băiat tipic de şapte ani, îmi pierdeam entuziasmul.

În cele din urmă, tata mă alunga cu o remarcă dispreţuitoare: „Du-te în casă să fii cu fetele!” Nu i-am mărturisit niciodată adevărul: chiar preferam să fiu cu mama şi cu cele două surori mai mari ale mele. Mă simţeam mult mai în siguranţă cu ele. Comentariile tatei îmi striveau sufletul sensibil. Încerca să mă facă dur, dar cuvintele lui nu făceau decât să ridice un zid invizibil între noi.

Aveam cam opt ani când L-am primit pe Isus în viaţa mea, datorită influenţei şcolii duminicale de la biserica noastră locală. Îl iubeam pe Dumnezeu şi vroiam să fiu un „băiat bun”, dar deveneam tot mai conştient de sentimentele mele faţă de alţi băieţi, care îmi produceau confuzie. Apoi, la vârsta de doisprezece ani, am fost târât în prima experienţă sexuală cu un bărbat adult, ceea ce a constituit începutul unui şir de asemenea incidente în primii ani ai adolescenţei mele. Tânjeam după atenţia bărbaţilor adulţi.

În adolescenţă am continuat să fiu umilit de tatăl meu. De multe ori, încercând să-şi amuze prietenii, făcea comentarii despre mine de genul: „Aţi întâlnit-o pe fiica mea?” Acea perioadă din viaţa mea a fost un adevărat iad. Mă simţeam diferit de restul băieţilor şi am ajuns la concluzia că eram probabil homosexual. Am păstrat ascuns secretul meu întunecat, dar mă îngrijoram constant că ceilalţi – în special tatăl meu – aveau să-şi dea seama de îngrozitorul adevăr.

Am început să mă îmbolnăvesc fizic, aparent fără motiv. Mama m-a dus de la un doctor la altul, dar niciunul nu şi-a dat seama ce nu era în ordine cu mine. Pe vremea aceea, mă simţeam iubit ca „cel care eram eu cu adevărat” numai în timpul întâlnirilor sexuale cu bărbatul care mă molesta. Iubeam atenţia lui; pentru câteva clipe, mă simţeam în siguranţă şi dorit. Am ajuns la concluzia că acest gen de atenţie îmi dădea valoare de sine şi mă definea ca bărbat.

După aceea, am făcut tot ce a depins de mine pentru a mă face mai atrăgător pentru bărbaţi. Am devenit obsedat, petrecând ore întregi gândindu-mă la alţi băieţi din vecinătate şi la cum îi puteam seduce. Şi de obicei aveam succes.

În liceu am descoperit sexul cu necunoscuţi şi am devenit obsedat şi de el. Apoi am plecat la colegiu, unde am văzut o piesă de teatru în campus despre doi bărbaţi homosexuali şi dragostea lor nemuritoare. Am fost fermecat. Fiind creştin, ştiam că obiceiul meu de a avea întâlniri sexuale cu necunoscuţi era de nejustificat. Dacă aş fi găsit acel om special pentru mine – atunci aş fi putut fi homosexual şi creştin! Da, monogamia s-ar fi potrivit mai bine convingerilor mele.

Am intrat într-o relaţie dedicată, dar am realizat curând că încă aveam nevoie de „doza” emoţională primită de la alţi bărbaţi care mă remarcau. Un bărbat nu era de ajuns pentru a mă satisface. În mod tipic, relaţia mea a durat cam doi ani, apoi iubitul meu şi cu mine am obosit din cauza înşelării reciproce şi a certurilor şi am mers pe drumuri separate. Duceam o viaţă plină de sex. Mă simţeam atât de murdar, atât de lipsit de valoare!

„Dacă aş putea depăşi problema «homosexuală»”, îmi spuneam eu, „viaţa mea ar fi mult mai satisfăcătoare.” Dumnezeu a auzit strigătul inimii mele, dar nici într-un milion de ani nu m-aş fi aşteptat ca ajutorul Lui să vină în modul ciudat în care a venit. Era o seară de vară în anul 1985. Lucram la o sală de gimnastică, sală care avea o clientelă homosexuală numeroasă. M-am simţit atras de un bărbat şi am sfârşit prin a pleca împreună. Dar când am intrat în maşina lui, s-a oprit.

„Îmi pare rău că te-am luat, dar nu pot face asta”, mi-a zis. „Încerc să las toate astea în urmă.” Mi-a spus că era creştin şi că mergea la un grup de suport pentru bărbaţii care caută eliberarea de homosexualitate. În cele din urmă, am sfârşit prin a ne duce cu maşina lui în parcarea unui centru comercial din apropiere, unde ne-am continuat discuţia.

A început să-mi povestească despre un bărbat pe nume Jeff Konrad, care făcea un studiu despre învingerea homosexualităţii. Dintr-odată, s-a oprit şi a privit pe geam. „Doamne”, a şoptit el, „uite-l!” Jeff tocmai ieşise din mall. Mi s-a făcut pielea găinii. Apoi, o voce mi-a şoptit: „Este mâna Mea prea scurtă ca să răscumpere? Sau n-am Eu destulă putere ca să izbăvesc?” (Isaia 50:2)

Două săptămâni mai târziu, am început să lucrez la o tabără creştină. Jeff a început să-mi scrie; ne-am scris aproape în fiecare zi. Scriam scrisori lungi, pline de întrebări sceptice, aproape sperând să găsesc ceva greşit la teoriile lui despre homosexualitate.

Dar Jeff era foarte dedicat. A fost leal, răspunzându-mi la fiecare întrebare şi iertându-mi fiecare eşec. Păstra, de asemenea, copii ale corespondenţei noastre, iar într-o zi mi-am dat seama că scrisorile noastre ar alcătui o carte grozavă. Câţiva ani mai târziu, a fost publicată cartea You Don’t Have to Be Gay [Nu eşti obligat să fii homosexual], iar alţi bărbaţi din toată lumea au început să beneficieze de scrisorile lui Jeff pentru mine.

Din nefericire, trupul meu tânjea încă după fructul interzis al păcatului. Am continuat să cad în homosexualitate. Dar faptul că lucram la tabăra creştină a fost o confirmare a dragostei mele pentru misiunea cu tinerii şi am aplicat la Biola, o universitate creştină din zona Los Angeles. Dar am continuat să mă lupt cu dorinţele sexuale, iar în cele din urmă, am renunţat să mă împotrivesc lor. Am alunecat într-un sindrom al vieţii duble, prezentând imaginea unui „creştin dedicat” la şcoală şi continuând întâlnirile homosexuale în afara cursurilor.

În 1987, în viaţa mea a avut loc o altă criză, când am fost arestat pentru prostituţie. Dumnezeu a folosit evenimentul pentru a mă trezi. Încă mă aflam în stare de negare. În timp ce eram înregistrat, ofiţerul care mă arestase m-a întrebat ce ocupaţie aveam, iar mie nu mi-a trecut prin minte să răspund altceva decât: „lider creştin de tineret”.

În cele din urmă, am absolvit Biola şi am intrat în anul întâi la un seminar mare din Fort Worth, Texas. Am sperat că datorită plecării din sudul Californiei avea să îmi fie mai uşor să rămân curat. Dar mutarea nu a schimbat nimic. Când m-am mutat, mi-am luat, pur şi simplu, problemele cu mine.

După un semestru, am renunţat la şcoală şi m-am mutat cu un bărbat. Doi ani mai târziu, relaţia noastră s-a terminat în conflict şi suferinţă, ca toate celelalte. Am sunat-o pe sora mea şi am întrebat-o dacă era de acord să vină în Texas ca să mă ajute să mă întorc acasă. A răspuns imediat „da”; ea şi soţul ei s-au oferit chiar să mă lase să locuiesc cu ei cât timp aveam nevoie de o locuinţă.

Într-o noapte, pe când locuiam cu pastorul de tineret şi soţia acestuia, am început să înţeleg adevărata dragoste în mod diferit. Locuiau într-o casă mică, iar noul lor bebeluş avea colici. Într-o noapte, copilul a plâns atât de mult, încât mi-au propus să dorm în debara. În dimineaţa următoare s-au scuzat, dar pe mine nu m-a deranjat. Am înţeles că şi un loc mic pe podeaua unei case pline de dragostea lui Dumnezeu era mult mai bun decât să dorm o noapte cu cineva care nu făcea altceva decât să ia ceva de la mine.

Apoi Jeff m-a invitat să merg la conferinţa Exodus în 1990, care avea ca temă învingerea homosexualităţii. În săptămâna aceea, am auzit o prezentare ţinută de Sy Rogers. A vorbit despre nevoia profundă pe care o avem pentru sprijin şi relaţii umane. „Nu ai nevoie numai de Dumnezeu”, a spus Sy. Când am auzit acele cuvinte, mi-a crescut adrenalina. Nu auzisem o astfel de remarcă în toţi anii în care crescusem în biserică!

Dar inima mea a simţit că remarca lui Sy era adevărată. Tânjeam după intimitate cu alţii şi am realizat că dorinţele mele nu erau păcătoase sau egoiste. Sy a citat Geneza 2:18: „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.»” Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am înţeles că Dumnezeu a pus în viaţa mea oameni care să-mi împlinească nevoile în mod sănătos.

Jeff mi-a fost prieten adevărat timp de cinci ani. „Dacă el poate fi atât de loial şi iubitor faţă de mine”, m-am gândit eu, „cu siguranţă, Dumnezeu poate fi şi mai loial.” Mă aflam în pragul celei mai dificile decizii din viaţă. Trebuia să renunţ la ideile mele despre cum puteam să am preţ şi valoare şi să accept calea lui Dumnezeu. Trebuia să primesc valoare de la El, nu de la bărbaţi.

La conferinţa Exodus, cineva mi-a dat un verset care exprima cele mai profunde doruri ale inimii mele: „Deoarece aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!»” (Ieremia 15:19)

Tânjeam să relaţionez cu bărbaţii heterosexuali, dar mă simţeam întotdeauna confuz într-un grup de bărbaţi „normali”. Aveam obiceiul să trec frecvent cu maşina pe lângă terenurile de volei de lângă plaja principală din Laguna. În cele din urmă, am hotărât că am obosit să trăiesc ca cineva care „priveşte viaţa” din afară. I-am spus unuia dintre tovarăşii mei de la colegiu că ar trebui să jucăm volei pe plajă. Probabil că pentru el nu a părut mare lucru, dar eu eram ca o stană de piatră. Crescusem pe plajă, dar de obicei mă duceam la secţiunea homosexualilor, unde mă simţeam confortabil.

M-am întrebat cum puteam să merg să joc cu toţi acei bărbaţi care arătau normal? Despre ce aveam să vorbesc? Eram sigur că aveau să-şi dea seama că eram homosexual. Dar hotărârea de a pune capăt anumitor pierderi din viaţa mea a fost mai puternică decât temerile mele. Pe terenul de volei, am realizat că nu eram un jucător prea rău. Şi că puteam „pierde vremea” cu bărbaţii, simţindu-mă confortabil. În ziua aceea, am învăţat o lecţie importantă: nu puteam sta să aştept ca alţii să vină la mine, trebuia să fiu dornic să mă întâlnesc cu ei pe „terenul” lor şi să contribui activ la prieteniile mele.

Când eram la conferinţa Exodus în anul 1990, am auzit pe cineva menţionând programul rezidenţial Love In Action. Am ştiut imediat că era exact ceea ce avea Domnul în gând pentru mine. Lucrasem înainte la o facilitate de tratament pe termen lung pentru tineri şi cunoşteam valoarea limitelor clare şi a responsabilităţii. Exact ceea ce am găsit când m-am dus la Love In Action.

Am sosit cu o atitudine de genul „totul sau nimic”, gata să fac orice îmi cerea Dumnezeu. În primul an am învăţat multe lucruri, îndeosebi despre importanţa ascultării, supunerii şi vulnerabilităţii. Trebuia să devin vulnerabil faţă de cei din jur, fiind deschis cu privire la luptele mele, şi să îi confrunt pe alţii în privinţa atitudinilor lor greşite.

A trebuit, de asemenea, să pun în ordine problemele din trecut cu tatăl meu. La un moment dat i-am scris o scrisoare, explicându-i luptele mele cu homosexualitatea. Am ajuns să înţeleg că mă iubea cu adevărat, dar că uneori nu realizasem asta. Acum, când mă întorc acasă, îmi spală maşina sau face altceva prin care îşi arată grija faţă de mine. Am realizat că este felul în care îşi arată dragostea şi am acceptat asta. Relaţia noastră este mai bună decât oricând înainte.

Dumnezeu mi-a dat o prospeţime a vieţii şi o libertate pe care nu le-am crezut niciodată posibile. Acum mă pot privi în oglindă fără să am sentimentul că sunt sfâşiat de vină şi remuşcare. Nevoia mea de a fi acceptat de bărbaţi este împlinită prin prietenii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Şi experimentez dragostea Lui în moduri noi. Cele mai profunde nevoi ale mele sunt, în sfârşit, împlinite.

[Mike Haley, Starving for a Love I Could Trust. Copyright © Mike Haley. Tradus şi publicat cu permisiune. Mike Haley a fost consilier la Love In Action şi a slujit ca lider de casă în programul rezidenţial Love In Action între anii 1993-1994. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o altă mărturie a lui Mike, clic aici.]

de Jeff Johnston

Jeff Johnston: „Am pus sub semnul întrebării homosexualitatea.”

Crescând, am încercat din greu să fiu bun.

În fiecare lună de august, de la opt ani până am terminat liceul, îmi făceam geamantanul, urcam într-un autobuz încărcat cu douăzeci sau treizeci de copii şi porneam din San Diego, străbătând deşertul înalt al Californiei, până ajungeam la Munţii San Bernadino.

Tabăra bisericii noastre era lângă un lac înconjurat de pini şi stejari înalţi şi mergeam acolo pentru o săptămână de înot, drumeţii, volei, meşteşuguri, tras cu arcul şi pescuit. În fiecare an Îl invitam din nou pe Isus în inimă – doar ca să mă asigur. Îl primisem deja ca Mântuitor al meu când aveam cinci ani. Dar nu se ştie niciodată, poate că nu fusesem cu adevărat serios prima oară. Aşa că rosteam din nou rugăciunea de mântuire, doar ca să-mi liniştesc îndoielile sâcâitoare.

În tabără am auzit poveşti dramatice despre convertiri recente de la păcate precum băutura, fumatul, înjuratul, furatul din magazine sau ascultatul muzicii rele. Îmi amintesc că mă simţeam puţin amăgit, dorind să am şi eu o mărturie despre o mare întoarcere de la păcat la Isus. Crescând într-o biserică fundamentalistă, nu avusesem prea multe oportunităţi să mă dedau la comportamente ilicite.

Încercând să fiu bun

Crescând, am încercat din greu să fiu bun. Viaţa se învârtea cel mai mult în jurul bisericii şi şcolii şi am continuat să fiu ocupat cu amândouă. Familia mea petrecea ore întregi în fiecare săptămână în activităţi legate de biserică: slujba de închinare, şcoala duminicală, slujba de seară cu muzică gospel, întâlnirile de rugăciune de la mijlocul săptămânii, conferinţe şi studii biblice. Biserica noastră punea accentul pe ascultare şi pe Cuvânt, deci am depus eforturi să le învăţ pe amândouă. Ştiam puţine despre ce înseamnă să-L ai pe Dumnezeu sau să ai parte de harul Său.

În şcoala primară eram timid şi retras şi am evadat prin citit. Devoram cărţile, citind oricând puteam. În ultimele clase de gimnaziu şi în liceu, am început să ies din cochilie, deţinând funcţii pentru reprezentarea elevilor sau concurând în echipe de discuţii şi dezbatere. Deşi am reuşit să arăt destul de bine în exterior, am început să mă lupt în interior cu nişte probleme grele. În ciuda cercului de oameni care mă înconjurau la biserică şi la şcoală, mă simţisem întotdeauna însingurat şi izolat. Am fost deseori bolnav în copilărie şi am fost întotdeauna mic pentru vârsta mea, aşa că mă simţeam nepotrivit la sporturi şi separat de mulţi băieţi.

Pornografie şi ruşine

În ultimii ani de gimnaziu am descoperit pornografia şi autosatisfacerea şi am devenit dependent de amândouă. Am simţit ruşine şi vină, teamă că cineva avea să afle ce făceam. Am devenit şi mai tulburat când fascinaţia mea pentru pornografie a început să se mute de la femei la bărbaţi.

Am întreţinut ani de zile imaginea exterioară a unui băiat creştin bun, chiar şi când lupta cu dependenţa sexuală şi atracţia homosexuală s-a intensificat. Am absolvit liceul şi m-am dus la colegiu, lucrând pe timpul verii în calitate de consilier de tabără pentru biserică şi ajutând la ţinerea studiului biblic pentru studenţii la colegiu. După ce am împlinit douăzeci de ani, am lucrat un an cu un grup de tineret la o biserică şi am mers apoi la o şcoală de educaţie misionară pentru un an de pregătire, înainte de mă duc la Melbourne, Australia pentru doi ani, cu o echipă misionară.

Pe atunci începusem să dezvolt relaţii mai profunde cu câţiva oameni şi chiar le mărturisesem despre lupta mea unui bărbat şi unei femei. Realmente nu au ştiut cum să mă sfătuiască cu privire la atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex. Mi-am închipuit că, dacă voi continua să mă rog din toată inima, ele ar putea să dispară sau le voi depăşi.

Am început să caut cărţi creştine despre homosexualitate, dar la începutul anilor ’80 puţine cărţi se adresau acestei probleme. Am lucrat din greu la ascultare, dar m-am luptat tot mai mult cu dorinţele interioare.

Găsirea speranţei

În ianuarie 1986, când mă simţeam cu adevărat la capătul puterilor, am găsit o oarecare speranţă. Îmi luasem licenţa şi lucram cu program redus la o biserică baptistă, ca proaspăt licenţiat pentru lucrarea cu tineretul. Pastorul de tineret m-a invitat la o conferinţă numită Speranţă şi vindecare pentru homosexuali.

La început mi-a fost teamă; cum de ştia despre lupta mea cu homosexualitatea? Mai târziu, mi-a dezvăluit că un bărbat molestase sexual un băiat din grupul nostru de elevi de liceu. Pastorul vroia doar să înţeleagă mai multe despre homosexualitate şi molestare.

Am participat la conferinţă cu o mare nelinişte. Dar acolo, pentru prima dată, am auzit câteva motive pentru care aveam sentimente homosexuale. Am aflat că bărbaţii homosexuali sunt deseori detaşaţi emoţional de tatăl lor şi de alţi băieţi în perioada de creştere. Uneori dorinţele de identificare cu bărbaţii şi relaţiile care rezultă din ele sunt sexualizate. Adesea se întâmplă ca un astfel de bărbat să fi fost molestat sau expus la sex de la o vârstă fragedă, aşa cum am fost eu.

Părtăşie cu alţii care se luptau cu aceleaşi probleme

După conferinţă am început să merg la un consilier şi să frecventez un grup la Homosexualii Anonimi, şi am găsit cărţi care ofereau ajutor. A fost o uşurare să descopăr alţi creştini cu aceleaşi probleme. Ani de zile păstrasem ascunsă acea latură a vieţii mele, dar încet, încet am început să vorbesc cu prietenii şi familia despre lupta pe care o duceam. Acolo unde mă temeam de respingere, am găsit de obicei compasiune şi preocupare.

Destul de ciudat, după ce lucram la recuperarea mea de aproximativ optsprezece luni, m-am implicat în prima relaţie homosexuală ca adult. Luptasem cu sentimentele de atâta timp, dar până în acel punct nu le dădusem niciodată curs cu un bărbat. Cel mai aproape ajunsesem de jocurile „apropiere/evitare” în care lăsam un bărbat să se apropie de mine, după care mă retrăgeam înainte să se întâmple ceva. Eram obosit să mă lupt cu atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex şi, în cele din urmă, le-am cedat.

Dar aceasta mi-a adus doar mai mult stres şi anxietate. Din nou, m-am trezit ducând o viaţă dublă, ascunzând relaţia de prieteni şi familie. Mă duceam la biserică în cele mai multe duminici, dar umblam prin baruri şi cluburi de homosexali în timpul săptămânii. Aveam un gol în stomac; mă simţeam ca şi cum cineva m-ar fi lovit în stomac. Am continuat să mă întreb de ce o făceam, când ştiam atât de multe despre homosexualitate?

După aproximativ un an de haos, mi-a fost de ajuns. Ştiam că aveam nevoie să mă întorc la relaţia cu Isus şi să pun capăt relaţiilor homosexuale. M-am dus la conferinţa Exodus în 1988, unde am primit rugăciune şi susţinere pentru decizia pe care o luasem. M-am întors la consiliere. Cel mai important, am hotărât că, dacă homosexualitatea era într-adevăr o dorinţă pentru intimitatea cu persoanele de acelaşi sex, atunci voi urmări să am relaţii masculine sănătoase, nesexuale.

O nouă consacrare

Jeff Johnston cu familia

Eram destul de rănit, însingurat şi ofensat, dar m-am încredinţat unei biserici care avea o misiune mare pentru celibatari. Acolo am dezvoltat un număr de relaţii vindecătoare. Un bărbat m-a ucenicizat. M-am întâlnit cu alţi doi bărbaţi pentru prietenie şi monitorizare.

M-am mutat cu mai mulţi colegi de cameră; toţi ştiau despre lupta mea, dar m-au acceptat în viaţa lor. Am găsit o mare vindecare în acele relaţii, vindecare pentru însingurarea adâncă pe care o simţisem şi vindecare pentru identitatea mea masculină fragilă.

În iulie 1990 am început să conduc un grup de casă, în care fusesem membru timp de doi ani. Grupul nostru avea întotdeauna vizitatori şi, în prima seară când am condus grupul, a venit o femeie. Am observat ce drăguţă era, dar mă gândeam mai mult la tema de discuţie decât la orice altceva.

Judy a rămas în grupul nostru de casă, chiar dacă spusese că avea intenţia să viziteze alte grupuri. Şase luni mai târziu ne întâlneam, iar la câteva luni după aceea i-am spus povestea mea. Primul ei răspuns a fost să meargă la o conferinţă pentru a înţelege mai multe despre homosexualitate. La conferinţă a hotărât că nu se putea concentra asupra luptei mele, ci numai asupra relaţiei ei cu Dumnezeu şi a creşterii ei spirituale.

Intrarea în misiune

Simţisem de mult că Dumnezeu mă călăuzea către o misiune de un anumit gen şi, în ianuarie 1992, am început un grup de sprijin al foştilor homosexuali printr-o misiune locală din San Diego numită Alternative. Am început să le împărtăşesc altora ce învăţam despre vindecarea lui Dumnezeu. Încet, relaţia mea cu Judy s-a dezvoltat. În anul următor am devenit director al misiunii, am lucrat ca tânăr licenţiat la biserică, am mers la seminar şi m-am căsătorit cu Judy – ce an! Apoi, după mai mulţi ani, Judy şi cu mine ne-am mutat în Maryland atunci când am fost angajat ca Director la Regeneration, o misiune Exodus din Baltimore.

Suntem încântaţi să vedem cum S-a îngrijit Dumnezeu de noi şi pentru noile oportunităţi care ni se deschid. Acum privesc înapoi la ironia dorinţei mele de a avea o „mărturie” de împărtăşit. Ieşirea din homosexualitate şi din dependenţa sexuală nu era ceea ce avusesem în minte. Dar ştiu că povestea mea şi poveştile multora ca mine pot să le dea speranţă celor care se luptă cu un păcat care le domină viaţa.

[Jeff Johnston, Just a “Good Christian Boy”. Copyright © Jeff Johnston & Regeneration Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Jeff Johnston a fost Director la Regeneration Baltimore, iar în prezent lucrează la Focus on the Family, scriind despre căsătorie, homosexualitate şi gen, încurajându-i şi echipându-i pe creştini să implice societatea în aceste chestiuni. Jeff şi soţia lui, Judy, sunt căsătoriţi de mai bine de douăzeci de ani şi au trei fii adolescenţi. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o altă mărturie a lui Jeff, clic aici. Pentru o înregistrare video cu el, clic aici.]

de Kent Paris

Kent Paris

Cei mai mulţi dintre noi ieşisem din viaţa homosexuală sau dintr-o luptă cu problemele legate de atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex. Activiştii homosexuali au pichetat conferinţa. Am primit ameninţări cu bombe, iar ziarele din zona Bay au prezentat criticile răutăcioase necruţătoare ale activiştilor homosexuali, care încercau să discrediteze ideea că homosexualii s-ar putea schimba. Astfel, misiunea foştilor homosexuali s-a ridicat, ca pasărea Phoenix, din cenuşa ciudată a vieţilor câtorva zeci de oameni salvaţi. Am croit un drum pe un teritoriu netrasat pe hartă, pe care să-l urmeze şi alţii. Aveam douăzeci şi cinci de ani, eram căsătorit de mai puţin de doi ani, iar primul nostru copil urma să vină. Nu aş fi putut prezice că slujirea mea şi viaţa familiei noastre urmau să ia o întorsătură radicală, neaşteptată.

În anul 1971, la vârsta de nouăsprezece ani, mă aflam într-un conflict teribil cu homosexualitatea şi căutam cu disperare să găsesc un prieten care să simtă ca mine, pe care să îl iubesc şi care să mă iubească. Dar Dumnezeu a intervenit. Doi creştini mi-au făcut cunoscută Evanghelia şi mi-am pus credinţa în Cristos. Într-un an de zile, datorită convertirii mele dramatice şi a trecutului meu, am fost asaltat de invitaţii de a le vorbi tinerilor în biserici, în tabere şi la convenţii, în toată regiunea Midwest.

Ca muzician de muzică rock, cântasem alături de REO Speedwagon, Three Dog Night, Canned Heat, Country Joe & the Fish, Ted Nugent şi mulţi alţi artişti de muzică rock din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70. Formaţia noastră se bucura de o notorietate remarcabilă pentru un grup de adolescenţi aflaţi încă la liceu. Am cântat la diferite întâlniri pentru mulţimi mari, de până la şaizeci de mii de oameni – un lucru nemaipomenit. Am adoptat repede mişcarea hippie, cu toate semnele ei distinctive. Viaţa mea se învârtea în jurul sexului, drogurilor şi rock-and-roll-ului. Acest mediu a constituit locul în care îmi afişam identitatea distorsionată, nesigură. Am început să beau în clasa a şaptea, am fost iniţiat în marijuana în clasa a zecea (în anul 1967), iar în următorii cinci ani, într-o mulţime de alte droguri. Era o vreme turbulentă pentru cultura noastră, o perioadă furtunoasă, instabilă în propria mea viaţă.

Aceasta a fost mărturia mea creştină în numeroşii ani care au urmat, dar a existat o dimensiune particulară, mai sensibilă, dureroasă, a copilăriei şi adolescenţei mele, pe care iniţial nu am inclus-o în mărturia mea la începutul slujirii. În mediile conservatoare nu ar fi fost binevenită. Uşile care îmi erau deschise pentru a depune mărturie, s-ar fi închis cu repeziciune.

Îmi amintesc că simţeam atracţii faţă de cei de acelaşi sex încă de la grădiniţă, deşi la acea vârstă fragedă ele nu aveau o conotaţie sexuală conştientă. Deşi suferisem un incest când eram destul de mic, trezirea voită a sexualităţii mele a avut loc la vârsta de unsprezece ani, cu un prieten apropiat de vârsta mea din vecinătate. Acel prieten şi cu mine ne-am implicat în activitate sexuală regulată timp de cinci ani, împreună cu un alt prieten de aceeaşi vârstă. Doi profesori m-au molestat pe când eram adolescent. Toate acele experienţe au avut un impact devastator asupra dezvoltării mele în copilărie.

Ca proaspăt credincios, am înţeles de la bun început că orice imoralitate sexuală era păcătoasă şi nepotrivită cu viaţa de ascultare. Supunerea mea faţă de conducerea lui Cristos era necondiţionată. Ea nu depindea de faptul că Dumnezeu mă vindeca sau nu de lupta cu homosexualitatea. Nu aveam idee de ce sufeream de această problemă din copilărie şi nu aveam idee la ce să mă aştept acum, că eram creştin. Mă puteam schimba? Dacă era nevoie, eram pregătit să trăiesc o viaţă castă, de celibatar.

La problemele mele cu cei de acelaşi sex se adăuga faptul că am crescut într-o familie dominată de conflicte, foarte disfuncţională. Era un mediu clasic, ca la carte, care produce deseori copii care se luptă cu homosexualitatea. Când aveam şaptesprezece ani, mama mea a plecat fără să anunţe, părăsind familia, punând capăt unei căsătorii îngrozitoare şi neplăcute. Ce om în toate minţile ar mai fi intenţionat să se căsătorească?

Dumnezeu este cu adevărat un Dumnezeu al noilor începuturi, care scrie libertate în inimile noastre, care îi eliberează pe captivi şi le dă orfanilor o familie. După trei ani de prietenie profundă şi de legătură romantică înfloritoare cu Sherri, ne-am căsătorit în septembrie 1975. Sherri a fost cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru mine în viaţa aceasta – iubita mea, cea mai bună prietenă şi partenera mea în misiune. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi fii scumpi, care Îl iubesc pe Domnul, care acum sunt mari, s-au căsătorit şi ne binecuvântează cu nepoţi.

Am fost la prima conferinţă Exodus mai întâi din curiozitate, pentru a întâlni alţi creştini care s-au luptat şi ei cu homosexualitatea.

Înainte de anul 1977 nu auzisem de creştini care să împărtăşească, în mod deschis, că au fost cândva homosexuali. Oamenii din biserică efectiv nu vorbeau despre asemenea lucruri, cu excepţia unor remarci ocazionale defavorabile. După conferinţa de la Oakland (1977), am păstrat legătura cu Frank Worthen şi cu alţii pe care îi întâlnisem acolo.

În 1980, aproape jumătate dintre cei care veneau la misiunea noastră locală pentru consiliere erau bărbaţi care se luptau cu homosexualitatea. La sfârşitul anului 1981, trei sferturi dintre clienţii mei se confruntau cu homosexualitatea şi mi se cerea tot mai frecvent să vorbesc în biserici pe această temă. Întocmai ca Frodo cel cu inelul (hobbitul din trilogia lui J. R. R. Tolkien, Stăpânul inelelor), nu eu am fost cel care am vrut să înfiinţez o misiune specializată pe homosexualitate. Nu eu am căutat misiunea, misiunea a venit la mine.

La sfârşitul anilor 1970, Domnul a chemat împreună un mic grup de bărbaţi şi femei pe care îi răscumpărase, pentru a purta lumina Lui şi a depune mărturie despre puterea Sa de a-i elibera pe captivi şi de a ne transforma vieţile. El a ridicat stindardul, pentru a străpunge vălul întunericului care se aduna. Eram nişte deschizători de drumuri, dornici să slujească într-un gen de misiune fără precedent, nepopulară, la care comunitatea homosexuală se împotrivea şi care, în general, nu era bine primită de Biserică. Drept rezultat, mulţi dintre noi am plătit un preţ mare.

Am fost primul Director al misiunii Exodus care s-a confruntat cu o plângere. În 1983, un fost client mi-a cerut o despăgubire de 250000 de dolari. Fusese student la un colegiu creştin, iar în 1981, după descoperirea activităţilor lui homosexuale, colegiul a aranjat să-l consiliez. După trei şedinţe a dispărut, dar a reapărut în 1983, sprijinit financiar de Susţinătorii Drepturilor pentru Homosexuali din San Francisco, pentru a face o plângere. Totul a durat patru ani şi a fost o încercare îngrozitoare pentru familia mea. Pe vremea aceea, misiunea noastră nu avea asigurare de răspundere civilă. Gândul că puteam fi daţi în judecată nu ne trecuse niciodată prin minte, până ni s-a întâmplat. Cheltuielile avocatului nostru au atins suma incredibilă de 55000 de dolari. Deşi se părea că avea să devină un proces cu juraţi, din fericire, în 1989 s-a încheiat un acord în afara curţii, pentru o sumă mică, cu nicio vină atribuită. Am aflat mai târziu că decizia neaşteptată s-a datorat morţii iminente a tânărului respectiv din cauza SIDA. În afara atacului juridic, de-a lungul anilor am avut partea mea de ameninţări cu moartea. A fost de la început o misiune foarte provocatoare.

Am fost ales în comitetul director al Exodus în 1983 şi am avut privilegiul deosebit de a sluji alături de Frank Worthen, Alan Medinger, Andy Cominsky, Sy Rogers, Robbi Kenney şi Mary Lebsock timp de câţiva ani. Până în ziua de astăzi simt o afecţiune specială pentru aceşti scumpi fraţi şi surori şi pentru anii formatori prin care am trecut împreună.

În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am consiliat peste două mii de oameni care se luptau cu probleme legate de atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex. Am fost primul vorbitor invitat să ţină un seminar de o săptămână despre homosexualitate, la Şcoala de Consiliere Biblică a Universităţii Creştine din Pacific şi Asia (Tineri Pentru Misiune – YWAM), aflată în Kailua-Kona, Hawaii, în 1981 şi am revenit acolo de încă de două ori, în calitate de conferenţiar invitat. De atunci am vorbit în peste o sută de biserici (în multe de mai multe ori), m-am adresat la mii de tineri în licee şi colegii, într-o varietate de circumstanţe, pe tema homosexualităţii, şi am vorbit şi am predat la numeroase colegii biblice evanghelice, seminarii şi conferinţe peste tot în Statele Unite şi Canada.

Am fost întrebat ocazional dacă aş alege un alt drum, o altă ocupaţie sau un alt fel de misiune, dacă aş putea să mă întorc în timp şi să o iau de la început – poate ceva mai puţin stresant, ca să nu mă mai aflu permanent în prima linie, şi poate ceva mai avantajos financiar. Ei bine, răspunsul meu este că am căutat să fiu credincios, să primesc şi să trăiesc chemarea lui Dumnezeu în viaţa mea, aşa cum am simţit-o eu. Singura pace şi bucurie adevărată pe care le-am cunoscut în viaţă au constant în a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L sluji pe Domnul.

În fiecare an primesc scurte comentarii pline de seriozitate, cărţi poştale, scrisori şi fotografii de la oameni cărora le-am slujit pe parcursul anilor, care îşi exprimă dragostea şi mulţumirea pentru lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în ei, atunci când am petrecut timp împreună în misiunea de consiliere. Am avut privilegiul de a lua parte la lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în vieţile lor.

Zeci de bărbaţi tineri, care au venit la mine când erau studenţi la colegiu, convinşi că nu aveau alte opţiuni decât să renunţe la credinţa creştină şi să se avânte în lumea homosexuală, sunt acum căsătoriţi şi fericiţi, crescându-şi copiii, fiind profund mulţumitori că Dumnezeu a intervenit. Nenumăraţi bărbaţi, care se pregăteau să-şi părăsească soţiile şi copiii pentru un iubit homosexual, au fost provocaţi cu Adevărul, au fost chemaţi la pocăinţă şi s-au dedicat restabilirii şi vindecării. Femei care au crezut că nu vor putea niciodată să iubească sau să respecte, cu atât mai puţin să dorească un bărbat, se bucură acum de valoarea unei căsnicii creştine. Aş putea istorisi despre sute de vieţi schimbate. În lumina acestui lucru, nu-mi pot imagina că L-aş putea sluji pe Domnul într-o altă carieră decât cea în care am făcut-o în toţi aceşti ani. Când citesc cărţile poştale şi privesc chipurile acestor scumpi bărbaţi şi femei sau chipurile copiilor lor, mă simt umilit că mie, un candidat cu puţine şanse de reuşită, mi s-a acordat oportunitatea şi onoarea de a fi alături de mii de oameni, ca un vas prin care Isus să îi iubească şi să le slujească.

Este o investiţie a vieţii care va intra în eternitate; nu se pierde. Aceasta este parte a istoriei noastre sfinte, în calitate de cuplu căsătorit şi ca familie.

[Kent Paris, Pioneers. Copyright © Kent Paris. Tradus şi publicat cu permisiune. Kent este fondatorul şi Directorul Nehemiah Ministries din Urbana, Illinois, iar Sherri lucrează ca manager de departament. Lui Kent îi place grădinăritul şi să colecţioneze amintiri despre Beattles. El este, de asemenea, autorul cărţii Means of Grace. Poate fi contactat la Nehemiah Ministries, P.O. Box 773, Urbana, Illinois 61803, USA sau la numărul de telefon 217.344.4636. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o înregistrare video cu Kent, clic aici.]

de Mike Jones

Reveria mea a încetat brusc. Mă aflam pe a doua treaptă, la uşa din spatele şcolii mele. După o privire rapidă asupra terenului de joacă, am realizat că eram singur şi nici măcar nu ştiam pe ce uşă intraseră ceilalţi elevi după terminarea pauzei. Îmi era mai teamă ca niciodată. Era prima mea zi la grădiniţă. Nimeni nu mi-a văzut ochii înlăcrimaţi când m-am strecurat neobservat la locul meu în clasă.

Sentimente derutante de singurătate şi izolare mă chinuiau deseori la început. Dar în clasa a doua, îmi făcusem planuri noi, îndrăzneţe, pentru a evada din cochilia timidităţii mele excesiv şi pentru a fi, de exemplu, inclus în joaca celorlalţi copii. Deoarece niciodată înainte nu fusesem ales să joc kickball în pauze, planul meu era foarte simplu. Aveam să-mi aduc mingea de kickball la şcoală, astfel încât ceilalţi copii să fie nevoiţi să mă includă în a doua echipă, ca să se joace cu mingea mea.

A venit ziua când mi-am pus planul în acţiune. În acea zi masa de prânz a durat mai mult pentru mine decât de obicei, iar până am ajuns eu pe terenul de joacă, mulţi copii se jucau deja, folosind mingea mea de kickball! M-am gândit că dacă îi voi ruga foarte frumos, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut Isus, mă vor lăsa să joc în a doua echipă de kickball, fiindcă foloseau mingea mea. M-aş exprima blând dacă aş spune că nu a părut să conteze pentru ei. Aşa că am hotărât să nu conteze nici pentru mine dacă, aveau să-mi îngăduie vreodată să joc sport cu ei.

Când mă gândesc la cele de atunci, văd că puneam în aplicare cuvintele creştine care îmi spuneau să-i iubesc pe alţii cum doream să mă iubească ei pe mine, dar că încă nu învăţasem cum să mă iubesc pe mine însumi. Nu ştiam că aveam nevoie de Isus ca să mă înveţe mai întâi cum vroia El să mă iubească. Pierdeam ceva jucând kickball singur acasă, pe întinsa pajişte cosită de lângă hambarul nostru, jucându-mă în siguranţă în lumea fanteziei mele? Mă întreb astăzi dacă de aceea mă raportez atât de bine la Calvin din Calvin şi Hobbes din revistele cu benzi desenate.

Deoarece slabele mele eforturi, care au dat greş, m-au făcut să încerc să ies din cochilia timidităţii, am devenit mai detaşat de tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. În exterior nu exista vreun motiv pentru a mă simţi astfel, deoarece eram un băiat inteligent, zvelt, dar puternic, obişnuit cu munca grea de la ferma familiei. Iubeam sentimentul de libertate pe care îl aveam când stăteam în carul cu fân în câmp deschis, cu soarele în spate şi mirosurile câmpului peste tot în jurul meu.

Totuşi, sentimentul de libertate nu se transpunea în felul în care mă raportam la familia mea sau la tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. Părinţii aveau grijă de noi foarte bine, dar nu mă puteam conecta emoţional cu ei. Modul obişnuit în care se stabileau legăturile în familia noastră, era că eu eram partenerul mamei, iar sora mea era partenera tatei la cărţi sau la golf, sau la treburile din casă. Eu o ajutam pe mama la grădinărit şi treburile mai casnice, în timp ce sora mea creştea animale şi era interesată şi implicată în sporturi, şi petrecea timp de calitate atât cu mama, cât şi cu tatăl meu.

Din observaţiile mele, părinţii noştri nu păreau a se iubi cu adevărat; se părea că aveau deseori discuţii aprinse. Vroiam să fiu scutit de tensiunile lor şi astfel m-am întors la lumea mai sigură a fanteziei, întârziind ore întregi în îndeplinirea treburilor zilnice la fermă. Găseam ceva interesant de explorat, creând o poveste sau o aventură în care mă simţeam iubit şi împlinit.

Adolescenţa m-a întâmpinat cu o mutare la un liceu bun, unde să excelez în clasă a devenit pentru mine un refugiu temporar. În acea perioadă de schimbare în trupul meu şi în cercurile mele sociale, am avut parte de explorare sexuală cu tatăl meu, ceea ce mi-a sporit şi mai mult confuzia.

Totul începuse simplu, cu ani în urmă, când îl ajutam pe tatăl meu să se spele pe spate în cadă. De-a lungul anilor, atunci când am ajuns la pubertate, dormeam uneori împreună. Ne luptam cum fac bărbaţii, apoi stăteam aproape unul de celălalt şi adormeam. Îmi plăcea să simt tăria pieptului său şi fermitatea muşchilor stomacului său. Dar când explorarea mea a devenit sexuală, el nu a refuzat. Am început să leg dorinţa naturală după o imagine a tatălui, cu faptul de a fi, în cele din urmă, apropiat atât fizic, cât şi sexual cu el. Crezusem că dacă aveam să fac ceva cu adevărat greşit, îmi va spune.

Urma să vină o zi îngrozitoare, la scurt timp după intrarea mea la liceu, când am auzit, fără să vreau, un grup de tineri vorbind despre ceva la care nu mă gândisem înainte. Se refereau la nişte tipi ca fiind „homo” sau „poponari”. Cel mai rău era că în discuţia lor descriau relaţia mea curentă cu tatăl meu.

Am încetat imediat orice contact sexual cu el. Ştiusem ce spunea Cuvântul lui Dumnezeu despre asta, fiindcă deşi ei înşişi nu mergeau la biserică, de când îmi aminteam, părinţii ne duceau în fiecare săptămână atât la şcoala duminicală, cât şi la biserică. „Cum am putut face ceva atât de îngrozitor?” mă tot întrebam.

Ajunsesem la concluzia că dacă era nevoie să trăiesc o viaţă de negare sexuală şi de dezamăgire pentru a câştiga viaţa eternă, merita. Dar cumva, chiar şi când mă străduiam să-mi păstrez puritatea sexuală, simţeam lipsa oricărei bucurii şi păci interioare.

În primul meu an la colegiu am auzit, în sfârşit, şi am răspuns mesajului deplin al Evangheliei, la o cruciadă a lui Billy Graham. Prin credinţa mea tot mai puternică în Isus ca prietenul meu personal, am făcut primii paşi pentru a clădi prietenii adevărate. Am ales să le mărturisesc luptele mele cu homosexualitatea câtorva tineri de aceeaşi vârstă cu mine de la biserică, fiindcă îl auzisem pe pastor învăţându-ne că atracţiile homosexuale nu sunt păcat, iar comportamentul homosexual nu este mai păcătos decât alte forme de comportament imoral. Totuşi, ei nu au ştiut ce să răspundă la mărturisirea mea, iar cei mai mulţi nu au mai adus subiectul în discuţie, poate din jenă sau poate doar din ignoranţă.

Cei cărora m-am destăinuit au păstrat povestea mea secretă, aşa cum era corect să facă. Pastorul s-a oferit să mă ajute personal, mi-a făcut legătura cu un consilier creştin din campus şi a organizat un grup de suport pentru mine, totul dovedindu-se a fi bine intenţionat, dar în mare măsură ineficient pentru mine în lupta pe care o duceam. Nu existau prea multe resurse de calitate disponibile pe vremea aceea şi am fost dezamăgit că nu vedeam o schimbare în atracţiile mele sexuale. Dar nu vroiam ca cei care încercau, cu atâta sinceritate, să mă ajute, să fie descurajaţi, deoarece investiseră atât de mult timp în mine. Deci i-am indus în eroare, pentru a crede că luptele mele cu homosexualitatea dispăruseră. Fără ştirea lor, mă luptam în continuare cu fantezia homosexuală, alimentată de poftă şi de folosirea în ascuns a pornografiei.

În cele din urmă, când am progresat în alte aspecte ale vieţii creştine, am devenit lider în grupul de liceeni de la biserică. Am început să le cer elevilor să fie mai transparenţi în viaţă, simţind însă un conflict interior: nu-mi îngăduiam să fiu eu însumi transparent cu privire la cele mai profunde lupte ale mele. Doi dintre taţii care făcuseră parte din grupul de suport iniţial au continuat chiar să aibă încredere în mine ca să-şi lase fiii să facă activităţi în afara grupului de tineret cu mine, ca drumeţii şi excursii în camping – ceea îmi spunea multe. Dar mă întrebam dacă nu exista cumva o întrebare ascunsă, care necesita un răspuns. Mai avea ceapa foi de îndepărtat?

Şase luni de instruire împreună ne-au dus pe un alt frate creştin de încredere şi pe mine, la hotărârea că trebuia să-l întreb pe tatăl meu de ce nu a spus „nu” explorărilor mele sexuale cu el, cu ani în urmă. Tatăl meu nu a avut un răspuns, când l-am întrebat în cele din urmă. Era pe deplin heterosexual, dar credea că toţi băieţii explorau sexual cu alţii. Cel puţin acum ştiam că tatăl meu nu intenţionase să mă rănească. Vindecarea putea să înceapă.

Tatăl meu a mai trăit încă trei ani după acea discuţie. În acei ani am început să redescoperim – chiar să creăm pentru prima dată – legătura emoţională după care tânjisem toată viaţa. A început să mă sune în fiecare sâmbătă dimineaţă. Vroia doar să vorbim şi la fel vroiam şi eu.

Pentru mine, să ajung să-l cunosc pe tatăl meu pentru prima dată cu adevărat a fost încurajator şi vindecător, dar rănile trecutului încă mă chinuiau. Nu mă simţeam prea confortabil întâlnindu-mă cu fetele şi ştiam că nu eram atras sexual de niciuna, nici când încercam să ies cu ele. La serviciu mă purtam ca şi cum totul era minunat, apoi mă întorceam acasă şi mă izolam de toţi cei pe care îi cunoşteam. Eram incapabil să găsesc o scăpare din ruşinea intensă de a avea atracţii nedorite faţă de cei de acelaşi sex.

Umilit şi disperat, am contactat în cele din urmă doi membri din grupul de suport iniţial şi le-am mărturisit luptele mele permanente. La sugestia lor, am mers la o conferinţă pastorală Care, ţinută de Leanne Payne. Şase luni mai târziu, am mers la o a doua conferinţă, care se adresa în mod specific problemei homosexualităţii şi era cosponsorizată de Exodus International.

La cea de a doua conferinţă a avut loc un eveniment simplu, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură critic pentru eliberarea mea de ruşine. Un bărbat m-a întrebat direct de ce mă aflam acolo. La început, i-am dat răspunsul meu standard, prudent: „Sunt implicat în misiunea cu tinerii şi vreau să învăţ mai multe despre cum să-i ajut pe cei care se luptă cu aceasta în biserica mea.” Câteva minute mai târziu, simţindu-mă întru totul condamnat, l-am oprit în mijlocul unei fraze şi am recunoscut: „Adevăratul motiv pentru care am venit este că eu personal mă lupt cu asta.” În cele din urmă, breşa se produsese.

Fusesem informat dinainte că dacă mărturiseam despre luptele mele unui bărbat cu probleme similare, aceasta ar putea conduce la ispită sexuală. Ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat pentru mine, deşi am fost mai mult decât nervos ducându-mă pentru prima dată la o conferinţă anuală Exodus, în anul următor. Am continuat să experimentez o libertate tot mai mare, descoperind că nu avut parte de respingere după ce mi-am făcut cunoscută povestea în public, în biserica noastră.

Acum sunt codirector la o misiune de Exodus şi am dezvoltat o mulţime de prietenii minunate atât cu bărbaţi, cât şi cu femei, care îmi permit să fiu deschis cu ei inclusiv în domeniul ispitelor sexuale. Descopăr că atunci când se întâmplă să fiu atras sexual de alţi bărbaţi, acum este mai mult datorită unei legături emoţionale, decât din dorinţa de a avea eu însumi încrederea de sine sau trăsăturile lor atrăgătoare. Şi deşi nu sunt încă atras sexual de femei, descopăr că le acord mult mai multă atenţie acum şi că aceasta se întâmplă în mod firesc.

La cincisprezece ani de la moartea sa, îl iubesc pe tatăl meu mai mult decât în ziua în care ne-am luat rămas bun. Iar în acest exemplu de restaurare, Dumnezeu mi-a arătat cum El, fiind Tatăl meu spiritual, vrea să-mi găsesc tot mai mult plinătatea în El, până în ziua în care îmi va spune: „Bine ai venit! Vino şi intră în bucuria Mea deplină!”

Acum cunosc diferenţa dintre o înţepătură excentrică şi o întorsătură de frază ciudată, dintre înstrăinare şi discuţia de la om la om. Nu-mi mai este teamă să pun întrebări de care altădată îmi era atât de ruşine. Când le îngădui altora să mă înveţe, ei remarcă ce mult apreciază ceea ce le ofer eu, la rândul meu. Iar cât priveşte mingea de kickball, o mai scot uneori ca să mă joc cu copiii din vecinătate. Generaţia lor are nevoie, în mod deosebit, de dragostea şi înţelegerea pe care Isus mi le-a adus mie. Pe care eu mă bucur că le-am primit în generaţia mea.

[Mike Jones, From Fantasy into Reality. Copyright © 2000 Mike Jones. Tradus şi publicat cu permisiune. Mike este Director la misiunea Corduroy Stone Ministry. Poate fi contactat la adresa: 1305 S. Cedar St., Suite #205, Lansing, Michigan 48910-1520, USA, telefon: (01)517.371.1353. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]