de Mike Jones

Reveria mea a încetat brusc. Mă aflam pe a doua treaptă, la uşa din spatele şcolii mele. După o privire rapidă asupra terenului de joacă, am realizat că eram singur şi nici măcar nu ştiam pe ce uşă intraseră ceilalţi elevi după terminarea pauzei. Îmi era mai teamă ca niciodată. Era prima mea zi la grădiniţă. Nimeni nu mi-a văzut ochii înlăcrimaţi când m-am strecurat neobservat la locul meu în clasă.

Sentimente derutante de singurătate şi izolare mă chinuiau deseori la început. Dar în clasa a doua, îmi făcusem planuri noi, îndrăzneţe, pentru a evada din cochilia timidităţii mele excesiv şi pentru a fi, de exemplu, inclus în joaca celorlalţi copii. Deoarece niciodată înainte nu fusesem ales să joc kickball în pauze, planul meu era foarte simplu. Aveam să-mi aduc mingea de kickball la şcoală, astfel încât ceilalţi copii să fie nevoiţi să mă includă în a doua echipă, ca să se joace cu mingea mea.

A venit ziua când mi-am pus planul în acţiune. În acea zi masa de prânz a durat mai mult pentru mine decât de obicei, iar până am ajuns eu pe terenul de joacă, mulţi copii se jucau deja, folosind mingea mea de kickball! M-am gândit că dacă îi voi ruga foarte frumos, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut Isus, mă vor lăsa să joc în a doua echipă de kickball, fiindcă foloseau mingea mea. M-aş exprima blând dacă aş spune că nu a părut să conteze pentru ei. Aşa că am hotărât să nu conteze nici pentru mine dacă, aveau să-mi îngăduie vreodată să joc sport cu ei.

Când mă gândesc la cele de atunci, văd că puneam în aplicare cuvintele creştine care îmi spuneau să-i iubesc pe alţii cum doream să mă iubească ei pe mine, dar că încă nu învăţasem cum să mă iubesc pe mine însumi. Nu ştiam că aveam nevoie de Isus ca să mă înveţe mai întâi cum vroia El să mă iubească. Pierdeam ceva jucând kickball singur acasă, pe întinsa pajişte cosită de lângă hambarul nostru, jucându-mă în siguranţă în lumea fanteziei mele? Mă întreb astăzi dacă de aceea mă raportez atât de bine la Calvin din Calvin şi Hobbes din revistele cu benzi desenate.

Deoarece slabele mele eforturi, care au dat greş, m-au făcut să încerc să ies din cochilia timidităţii, am devenit mai detaşat de tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. În exterior nu exista vreun motiv pentru a mă simţi astfel, deoarece eram un băiat inteligent, zvelt, dar puternic, obişnuit cu munca grea de la ferma familiei. Iubeam sentimentul de libertate pe care îl aveam când stăteam în carul cu fân în câmp deschis, cu soarele în spate şi mirosurile câmpului peste tot în jurul meu.

Totuşi, sentimentul de libertate nu se transpunea în felul în care mă raportam la familia mea sau la tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. Părinţii aveau grijă de noi foarte bine, dar nu mă puteam conecta emoţional cu ei. Modul obişnuit în care se stabileau legăturile în familia noastră, era că eu eram partenerul mamei, iar sora mea era partenera tatei la cărţi sau la golf, sau la treburile din casă. Eu o ajutam pe mama la grădinărit şi treburile mai casnice, în timp ce sora mea creştea animale şi era interesată şi implicată în sporturi, şi petrecea timp de calitate atât cu mama, cât şi cu tatăl meu.

Din observaţiile mele, părinţii noştri nu păreau a se iubi cu adevărat; se părea că aveau deseori discuţii aprinse. Vroiam să fiu scutit de tensiunile lor şi astfel m-am întors la lumea mai sigură a fanteziei, întârziind ore întregi în îndeplinirea treburilor zilnice la fermă. Găseam ceva interesant de explorat, creând o poveste sau o aventură în care mă simţeam iubit şi împlinit.

Adolescenţa m-a întâmpinat cu o mutare la un liceu bun, unde să excelez în clasă a devenit pentru mine un refugiu temporar. În acea perioadă de schimbare în trupul meu şi în cercurile mele sociale, am avut parte de explorare sexuală cu tatăl meu, ceea ce mi-a sporit şi mai mult confuzia.

Totul începuse simplu, cu ani în urmă, când îl ajutam pe tatăl meu să se spele pe spate în cadă. De-a lungul anilor, atunci când am ajuns la pubertate, dormeam uneori împreună. Ne luptam cum fac bărbaţii, apoi stăteam aproape unul de celălalt şi adormeam. Îmi plăcea să simt tăria pieptului său şi fermitatea muşchilor stomacului său. Dar când explorarea mea a devenit sexuală, el nu a refuzat. Am început să leg dorinţa naturală după o imagine a tatălui, cu faptul de a fi, în cele din urmă, apropiat atât fizic, cât şi sexual cu el. Crezusem că dacă aveam să fac ceva cu adevărat greşit, îmi va spune.

Urma să vină o zi îngrozitoare, la scurt timp după intrarea mea la liceu, când am auzit, fără să vreau, un grup de tineri vorbind despre ceva la care nu mă gândisem înainte. Se refereau la nişte tipi ca fiind „homo” sau „poponari”. Cel mai rău era că în discuţia lor descriau relaţia mea curentă cu tatăl meu.

Am încetat imediat orice contact sexual cu el. Ştiusem ce spunea Cuvântul lui Dumnezeu despre asta, fiindcă deşi ei înşişi nu mergeau la biserică, de când îmi aminteam, părinţii ne duceau în fiecare săptămână atât la şcoala duminicală, cât şi la biserică. „Cum am putut face ceva atât de îngrozitor?” mă tot întrebam.

Ajunsesem la concluzia că dacă era nevoie să trăiesc o viaţă de negare sexuală şi de dezamăgire pentru a câştiga viaţa eternă, merita. Dar cumva, chiar şi când mă străduiam să-mi păstrez puritatea sexuală, simţeam lipsa oricărei bucurii şi păci interioare.

În primul meu an la colegiu am auzit, în sfârşit, şi am răspuns mesajului deplin al Evangheliei, la o cruciadă a lui Billy Graham. Prin credinţa mea tot mai puternică în Isus ca prietenul meu personal, am făcut primii paşi pentru a clădi prietenii adevărate. Am ales să le mărturisesc luptele mele cu homosexualitatea câtorva tineri de aceeaşi vârstă cu mine de la biserică, fiindcă îl auzisem pe pastor învăţându-ne că atracţiile homosexuale nu sunt păcat, iar comportamentul homosexual nu este mai păcătos decât alte forme de comportament imoral. Totuşi, ei nu au ştiut ce să răspundă la mărturisirea mea, iar cei mai mulţi nu au mai adus subiectul în discuţie, poate din jenă sau poate doar din ignoranţă.

Cei cărora m-am destăinuit au păstrat povestea mea secretă, aşa cum era corect să facă. Pastorul s-a oferit să mă ajute personal, mi-a făcut legătura cu un consilier creştin din campus şi a organizat un grup de suport pentru mine, totul dovedindu-se a fi bine intenţionat, dar în mare măsură ineficient pentru mine în lupta pe care o duceam. Nu existau prea multe resurse de calitate disponibile pe vremea aceea şi am fost dezamăgit că nu vedeam o schimbare în atracţiile mele sexuale. Dar nu vroiam ca cei care încercau, cu atâta sinceritate, să mă ajute, să fie descurajaţi, deoarece investiseră atât de mult timp în mine. Deci i-am indus în eroare, pentru a crede că luptele mele cu homosexualitatea dispăruseră. Fără ştirea lor, mă luptam în continuare cu fantezia homosexuală, alimentată de poftă şi de folosirea în ascuns a pornografiei.

În cele din urmă, când am progresat în alte aspecte ale vieţii creştine, am devenit lider în grupul de liceeni de la biserică. Am început să le cer elevilor să fie mai transparenţi în viaţă, simţind însă un conflict interior: nu-mi îngăduiam să fiu eu însumi transparent cu privire la cele mai profunde lupte ale mele. Doi dintre taţii care făcuseră parte din grupul de suport iniţial au continuat chiar să aibă încredere în mine ca să-şi lase fiii să facă activităţi în afara grupului de tineret cu mine, ca drumeţii şi excursii în camping – ceea îmi spunea multe. Dar mă întrebam dacă nu exista cumva o întrebare ascunsă, care necesita un răspuns. Mai avea ceapa foi de îndepărtat?

Şase luni de instruire împreună ne-au dus pe un alt frate creştin de încredere şi pe mine, la hotărârea că trebuia să-l întreb pe tatăl meu de ce nu a spus „nu” explorărilor mele sexuale cu el, cu ani în urmă. Tatăl meu nu a avut un răspuns, când l-am întrebat în cele din urmă. Era pe deplin heterosexual, dar credea că toţi băieţii explorau sexual cu alţii. Cel puţin acum ştiam că tatăl meu nu intenţionase să mă rănească. Vindecarea putea să înceapă.

Tatăl meu a mai trăit încă trei ani după acea discuţie. În acei ani am început să redescoperim – chiar să creăm pentru prima dată – legătura emoţională după care tânjisem toată viaţa. A început să mă sune în fiecare sâmbătă dimineaţă. Vroia doar să vorbim şi la fel vroiam şi eu.

Pentru mine, să ajung să-l cunosc pe tatăl meu pentru prima dată cu adevărat a fost încurajator şi vindecător, dar rănile trecutului încă mă chinuiau. Nu mă simţeam prea confortabil întâlnindu-mă cu fetele şi ştiam că nu eram atras sexual de niciuna, nici când încercam să ies cu ele. La serviciu mă purtam ca şi cum totul era minunat, apoi mă întorceam acasă şi mă izolam de toţi cei pe care îi cunoşteam. Eram incapabil să găsesc o scăpare din ruşinea intensă de a avea atracţii nedorite faţă de cei de acelaşi sex.

Umilit şi disperat, am contactat în cele din urmă doi membri din grupul de suport iniţial şi le-am mărturisit luptele mele permanente. La sugestia lor, am mers la o conferinţă pastorală Care, ţinută de Leanne Payne. Şase luni mai târziu, am mers la o a doua conferinţă, care se adresa în mod specific problemei homosexualităţii şi era cosponsorizată de Exodus International.

La cea de a doua conferinţă a avut loc un eveniment simplu, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură critic pentru eliberarea mea de ruşine. Un bărbat m-a întrebat direct de ce mă aflam acolo. La început, i-am dat răspunsul meu standard, prudent: „Sunt implicat în misiunea cu tinerii şi vreau să învăţ mai multe despre cum să-i ajut pe cei care se luptă cu aceasta în biserica mea.” Câteva minute mai târziu, simţindu-mă întru totul condamnat, l-am oprit în mijlocul unei fraze şi am recunoscut: „Adevăratul motiv pentru care am venit este că eu personal mă lupt cu asta.” În cele din urmă, breşa se produsese.

Fusesem informat dinainte că dacă mărturiseam despre luptele mele unui bărbat cu probleme similare, aceasta ar putea conduce la ispită sexuală. Ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat pentru mine, deşi am fost mai mult decât nervos ducându-mă pentru prima dată la o conferinţă anuală Exodus, în anul următor. Am continuat să experimentez o libertate tot mai mare, descoperind că nu avut parte de respingere după ce mi-am făcut cunoscută povestea în public, în biserica noastră.

Acum sunt codirector la o misiune de Exodus şi am dezvoltat o mulţime de prietenii minunate atât cu bărbaţi, cât şi cu femei, care îmi permit să fiu deschis cu ei inclusiv în domeniul ispitelor sexuale. Descopăr că atunci când se întâmplă să fiu atras sexual de alţi bărbaţi, acum este mai mult datorită unei legături emoţionale, decât din dorinţa de a avea eu însumi încrederea de sine sau trăsăturile lor atrăgătoare. Şi deşi nu sunt încă atras sexual de femei, descopăr că le acord mult mai multă atenţie acum şi că aceasta se întâmplă în mod firesc.

La cincisprezece ani de la moartea sa, îl iubesc pe tatăl meu mai mult decât în ziua în care ne-am luat rămas bun. Iar în acest exemplu de restaurare, Dumnezeu mi-a arătat cum El, fiind Tatăl meu spiritual, vrea să-mi găsesc tot mai mult plinătatea în El, până în ziua în care îmi va spune: „Bine ai venit! Vino şi intră în bucuria Mea deplină!”

Acum cunosc diferenţa dintre o înţepătură excentrică şi o întorsătură de frază ciudată, dintre înstrăinare şi discuţia de la om la om. Nu-mi mai este teamă să pun întrebări de care altădată îmi era atât de ruşine. Când le îngădui altora să mă înveţe, ei remarcă ce mult apreciază ceea ce le ofer eu, la rândul meu. Iar cât priveşte mingea de kickball, o mai scot uneori ca să mă joc cu copiii din vecinătate. Generaţia lor are nevoie, în mod deosebit, de dragostea şi înţelegerea pe care Isus mi le-a adus mie. Pe care eu mă bucur că le-am primit în generaţia mea.

[Mike Jones, From Fantasy into Reality. Copyright © 2000 Mike Jones. Tradus şi publicat cu permisiune. Mike este Director la misiunea Corduroy Stone Ministry. Poate fi contactat la adresa: 1305 S. Cedar St., Suite #205, Lansing, Michigan 48910-1520, USA, telefon: (01)517.371.1353. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]