de Phil Hobizal

Phil Hobizal

Am crescut într-un orăşel mic aproape de Portland, în Oregon. Deşi familia noastră era religioasă, nu am avut o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Tata lucra fără oprire ca să întreţină familia, noi fiind cinci copii. Din nefericire, grijile constante cu privire la bani l-au făcut irascibil şi critic. Avea puţin timp de petrecut cu noi şi, când am crescut, am început să am resentimente faţă de el. Mama, pe de altă parte, era iubitoare şi încurajatoare. Fiindcă l-am respins pe tata, ea a devenit modelul meu. Îmi plăceau aceleaşi lucruri care îi plăceau ei: arta, muzica şi gătitul.

Când aveam şapte ani, prietenul fratelui meu a venit să petreacă noaptea la noi. El m-a introdus în experimentarea sexuală şi ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe ore întregi. Din cauza nevoii de dragoste şi acceptare, m-am simţit bine să fiu aproape de el şi să am parte de acest gen de intimitate.

Anii au trecut. Nu îmi plăcea competiţia din sporturi şi m-am simţit întotdeauna diferit de alţi băieţi. Muzica a devenit o scăpare, o cale de a arăta cine sunt. Apoi primii ani de liceu au adus o nouă serie de presiuni. Trupul a început să mi se schimbe şi eram privit de ceilalţi elevi ca o fetiţă.

Eram foarte speriat, iar gândurile de sinucidere au devenit mai frecvente. Dar într-o zi profesorul de ştiinţele naturii a făcut remarca: „Oricine se omoară este o fetiţă.” „O, nu, nu asta”, m-am gândit eu. „Ar fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea gândi oamenii despre mine.” Singura cale de scăpare nu era de fapt o opţiune pentru mine.

În oraşul meu erau două feluri de elevi: cei entuziasmaţi de un anumit sport şi cei care se drogau. Nefiind interesat de sporturi, nu eram entuziasmat de un sport anume. Aşa că opţiunea era să mă droghez, ceea ce însemna să fac parte din lumea drogurilor.

Nu aveam limită în ce încercam. Am devenit complet rebel. În interior aveam resentimente faţă de mama, învinovăţind-o pentru felul în care eram. Şi îl uram pe tata din cauză că mă neglija. Drogurile au devenit modul meu de a scăpa de durerea interioară.

Prima întâlnire sexuală am avut-o cu cel mai bun prieten al meu din liceu. Eram beţi şi am profitat de el. Nu era homosexual, iar după aceea nu a existat nicio menţionare a incidentului.

Phil Hobizal

Acesta a început să fie pentru mine un tipar cu bărbaţii. Le făceam avansuri sexuale; mai târziu nu spuneau nimic. Fantezia şi autosatisfacerea erau, de asemenea, o eliberare frecventă pentru tensiunea sexuală, dar totul era foarte nesatisfăcător. Altora le păream un băiat normal. În exterior eram prietenos şi fericit, dar în interior mă ofileam. Nu vroiam să fiu homosexual, dar se părea că o altă alternativă nu exista.

În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi şi le-am mărturisit părinţilor secretul întunecat care îmi chinuise viaţa atât de mulţi ani. Nu a venit ca o surpriză; bănuiau de câtva timp, dar nu ştiau ce să facă în această privinţă.

„De ce nu devii preot?” a fost răspunsul tatălui meu. Am realizat că nu era un răspuns, ci doar o altă scăpare. Părinţii au fost de acord să plătească pentru consiliere, dar m-am dus numai de două ori. Psihiatrul vroia să-mi accept situaţia. Nu era soluţia de care aveam nevoie.

Nevoia personală pentru alte răspunsuri începuse. Dar cu cât citeam mai multe cărţi de psihologie, cu atât mai confuz deveneam. Ştiam că eram prea indisciplinat şi nesigur ca să mă schimb de unul singur, astfel încât am început să studiez alte posibilităţi, precum religiile orientale şi hipnoza. Tot nu am găsit răspunsuri. „Poate că nu există o cale de ieşire”, m-am gândit. „Va trebui să mă împac cu asta.”

Cam pe vremea aceea am început să lucrez la un serviciu nou, iar un bărbat de la lucru mi-a devenit prieten. Jim avea o pace în viaţa lui pe care aş fi vrut să o am şi eu. Întotdeauna vorbea despre Isus; fiindcă şi eu aveam un trecut religios, vorbeam despre Dumnezeu. Dar a devenit curând evident că eu nu Îl cunoşteam cum Îl cunoştea Jim. Pentru mine Dumnezeu era distant şi aspru, nu un Tată iubitor.

În acelaşi timp, atracţia de a mă arunca cu capul înainte în homosexualitatea activă devenea tot mai intensă. Un bărbat homosexual de la lucru arăta că era interesat de o relaţie sexuală cu mine. Trebuia să fac o alegere: să-mi urmez sentimentele sau să-L încerc pe Acel „Isus” despre care auzeam atâtea lucruri bune.

Într-o noapte, în octombrie 1978, m-am rugat: „Dumnezeule, dacă eşti real, Te rog să mi Te descoperi.” Când dormeam, El mi-a vorbit într-un vis viu, făcându-mi cunoscut că avea pentru mine un loc ca să mănânc la masa Lui. (Apocalipsa 3:20) În ziua următoare m-am trezit cu aşa o pace şi bucurie, încât am plâns. Cumva, ştiam că Dumnezeu era real, că El era răspunsul pe care îl căutam de atâta timp.

Ştiam că Dumnezeu îmi putea schimba orientarea sexuală, dar ştiam puţine despre durerea şi transformarea care îmi stăteau înainte. Satan nu avea să renunţe la mine aşa uşor.

Jim şi prietenii lui mi-au oferit dragostea şi atenţia de care aveam atâta nevoie. La început, nu ştiau nimic despre luptele mele cu homosexualitatea. Vroiam atât de mult să fiu acceptat, încât nu aş fi riscat să fiu vulnerabil cu ei. Jim a sugerat o biserică; m-am dus să o vizitez, dar am stat singur, în partea din spate. Când slujba s-a terminat, am plecat repede.

Am continuat să merg la biserică; treptat, am început să rămân puţin mai mult după slujbă. Conducătorii bisericii mi-au cerut, în cele din urmă, să fiu uşier şi am devenit activ în diferite aspecte ale vieţii bisericii. Ceea ce m-a ţinut ocupat şi m-a ajutat să evit să mă concentrez prea mult asupra sentimentelor homosexuale.

Am distrus orice aveam în casă care avea legătură cu homosexualitatea şi m-am dedicat rugăciunii şi citirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai pierdeam timpul cu vechii prieteni. Pentru ei, devenisem un „ciudat al lui Isus”. M-am rugat pentru noi prieteni şi, când am devenit mai implicat în viaţa bisericii, am început să leg prietenii durabile. Cheia era să fiu dornic să fiu vulnerabil, chiar dacă uneori mă simţeam straniu, continuând să perseverez.

La câteva luni de la convertirea mea, tatăl meu a avut o problemă care cerea o operaţie serioasă. Ni s-a spus că erau 50% şanse de supravieţuire. Pentru prima dată, am început să am sentimente de dragoste faţă de tata şi am plâns la gândul de a-l pierde. L-am iertat pentru tot ce îmi făcuse. Procesul de vindecare începuse.

După aproximativ un an, am ştiut că aveam nevoie de sprijinul bisericii pentru mai multă biruinţă asupra trecutului. Apoi, într-o noapte, a venit un telefon anonim, de la cineva care m-a ameninţat că mă va bate fiindcă eram „homo”. M-am dus şi i-am mărturisit pastorului trecutul meu. El m-a susţinut foarte mult şi mi-a cerut să-mi fac cunoscută mărturia în următoarea duminică la biserică!

Eram speriat de moarte, dar Dumnezeu mi-a dat curaj. „Dacă voi fi cu adevărat parte a acestei biserici”, m-am gândit eu, „ei trebuie să mă cunoască aşa cum sunt.” Biserica a răspuns foarte pozitiv; acceptarea lor m-a ajutat să mă iert pe mine însumi. Vindecarea lui Dumnezeu continua.

Dar după doi ani de umblare creştină, am căzut din nou în homosexualitate. În secret, păstrasem dorinţe pentru nişte activităţi homosexuale pe care nu le experimentasem niciodată. Am început să mă izolez, iar apoi un vecin homosexual m-a invitat la cină. După ce am băut nişte vin, dorinţele înăbuşite au ieşit în grabă la iveală. Dar experienţa a fost total nesatisfăcătoare şi am sfârşit prin a mă căi imediat. Mi-am cerut scuze de la tip şi am plecat.

Am fost în stare să mărturisesc unui prieten drag, iar el m-a ajutat să fiu restaurat. Ştiam că deschisesem uşa pentru mult atac spiritual, dar am învăţat, de asemenea, mai multe despre harul şi îndurarea Domnului. Până în ziua de astăzi nu am mai făcut niciodată sex cu un bărbat.

Cam la cinci ani după ieşirea din homosexualitate, m-am alăturat unui grup de sprijin al foştilor homosexuali aici, în Portland. Am descoperit că îi puteam încuraja pe alţii datorită lucrurilor prin care mă trecuse Dumnezeu. Era aşa de bine să îi ajut pe alţii să aibă parte de dragostea şi vindecarea lui Dumnezeu!

Domnul a fost, de asemenea, credincios oferindu-mi o femeie frumoasă care să-mi fie soţie. Am întâlnit-o prima dată pe Patty când lucram amândoi la un muzical creştin. Relaţia noastră a fost la început cea de prieteni cu un scop comun. Nu după mult timp, ne-am apropiat şi a devenit evident pentru toată lumea că Dumnezeu ne aducea împreună pentru căsătorie. Perioada noastră de curtare a fost printre cele mai fericite din viaţa mea.

Restaurarea anilor mei de disperare a fost uimitoare. Dumnezeu, în dragostea şi îndurarea Sa, mi-a dat atât de multe pentru care Îi sunt recunoscător.

Ani de zile am căutat o scăpare din nefericire şi din luptele sexuale. Dar am găsit Calea de ieşire. Numele Lui este Isus.

[Phil Hobizal, Finding a Way Out. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Phil Hobizal a fost Director la Portland Felowship. Este căsătorit de mai bine de treisprezece ani şi are cinci copii.]

de Christian Moore

Mama m-a crescut în biserică, deci m-aţi putea considera un hibrid bapticostal al Bisericii lui Dumnezeu în Cristos. Părinţii mei erau divorţaţi, iar „căminul” meu era mai mult decât disfuncţional. I-am văzut pe doi dintre cei mai apropiaţi membri ai familiei mele devastaţi de zdrobirea sexuală. Unul a fost violat şi bătut, lăsat pe un câmp, în partea de vest a oraşului Dallas. Celălalt a fost molestat de un unchi şi violat de un văr îndepărtat. Prin acele întâmplări îngrozitoare, se părea că din cauza nelegiuirilor tatălui nostru, apăruse un blestem generaţional. Eram eu următorul pe lista lui Satan?

Îmi amintesc că, la vârsta de 6 ani, eram un copil foarte efeminat. În loc să mă joc cu soldăţei sau să mă urc în copaci, preferam să mă joc cu păpuşile şi să fac forme din noroi cu verişoara mea Shelley. Pe vremea aceea, nu ştiam ce înseamnă „homosexual”, dar aveam atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Ca mulţi alţii care au crescut cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex, eram jignit de colegii de şcoală, de prietenii din vecinătate şi chiar de membrii familiei. Unii din membrii familiei mele erau cei care întăreau cel mai mult homosexualitatea în viaţa mea. Ori închideau ochii, ori vorbeau pe la spatele mamei mele, în loc să mă ajute.

După ce am terminat clasele primare, jignirile s-au transformat în violenţă. Aveam parte de bătăi destul de des şi îmi amintesc chiar că am fost scuipat. În timpul unei ore, un profesor a venit în ajutorul meu după ce fusesem hărţuit de colegi. Profesorul a văzut că eram slab şi vulnerabil, ceea ce a dus la luni de zile de molestare. Realizând ce am făcut, am cedat total chemării homosexualităţii. Chiar şi la acea vârstă fragedă, homosexualitatea era în mintea mea, până acolo încât am crezut că sunt nebun. Oamenii care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege pe deplin ce se întâmplă la nivel spiritual şi mental cu un homosexual şi recomandă remedii false, precum relaţiile sexuale cu persoane de sex opus. Sexul heterosexual nu rezolvă problemele păcatului! Ei nu înţeleg că pentru a fi eliberat din strânsoarea distructivă a acestui păcat este nevoie de puterea lui Dumnezeu.

În timpul primilor ani la liceu, am devenit mai îndrăzneţ cu privire la identitatea mea sexuală. Prietenii mei homosexuali şi cu mine am alcătuit ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „gaşca 429”, care este un număr telefonic pentru homosexuali. Mergeam în jurul şcolii, umblând aiurea şi prezentându-le tinerilor agenda homosexuală. Faptul că eram cu acel grup îmi dădea un sentiment de siguranţă, pentru că ne mângâiam unul pe celălalt, luptându-ne cu elevii cu care ne certam şi care erau împotriva noastră.

Îndrăzneala pe care am dobândit-o acceptând ceea ce credeam eu că era identitatea mea sexuală, m-a condus la propria mea versiune de eliberare sexuală. În ultimul an de liceu trăiam deja într-o mare promiscuitate. Niciun loc nu era prea riscant pentru mine, pentru a avea o relaţie sexuală. Viaţa se mişca prea repede pentru mine şi ştiam că mă îndreptam rapid către distrugere. Mă gândeam că voi fi unul dintre acei „homosexuali celibatari” pe care Pastorul Foster îi menţionează în cartea sa Atingând un om mort. Cel puţin, dacă mă protejam, nu aveam să mă îmbolnăvesc. Eram cu adevărat ca un mort care umblă. Credeam că dacă voi aştepta, bărbatul potrivit va veni în cele din urmă. Chiar acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a îngăduit să fiu cernut ca grâul de duşman! Harul şi îndurarea lui Dumnezeu m-au păzit de mine însumi şi de duşmanul din mine.

În timpul aşteptării mele, a apărut fosta mea logodnică, dar în acelaşi timp l-am întâlnit pe „el”. Pe acel bărbat pe care îl aşteptam. L-am întâlnit la slujbă şi am făcut nişte greşeli îngrozitoare. Nu vroiam să duc o viaţă dublă, astfel încât a trebuit să iau unele decizii cu privire la acea situaţie. Pe 27 iunie 2002 m-am dus la cruciada din Dallas, căutându-L pe Isus şi libertatea, şi am fost eliberat chiar în ziua aceea! Predica a fost: „Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi” (Isaia 55:6). Tot aşteptam ca cineva să mă mângâie, dar nu am găsit mângâiere într-un bărbat. Nu am găsit în mama, în tata sau în sora mea. Singurul care m-a putut salva şi mângâia a fost Omul Isus. După respingere, violenţă şi autodistrugere, am găsit, în cele din urmă, pe cineva perfect. Numele Lui este Isus!

Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru oameni ca Pastorul Foster, doamna Dee Foster şi toţi mentorii acestei misiuni pentru cei care se luptă cu homosexualitatea. Vă mulţumesc pentru că vă interesează sincer sufletele oamenilor, ca ei să poată trăi din nou. Această misiune îmi este de mare ajutor, ca să fiu bărbatul care m-a chemat Dumnezeu să fiu.

[Christian Moore, Finding that Perfect Man! Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Punctul de cotitură a venit pentru mine la sfârşitul anilor ’90. Până atunci, pentru un timp, fusesem un homosexual al cărui scop era să facă cuceriri de orice fel. Mă limitam strict la cei pe care îi cunoşteam, nu la străini. Punctul de cotitură a apărut când efectiv nu am mai găsit plăcere în asta, iar totul a devenit o simplă dependenţă de sexul oral.

Nu am mers niciodată până la capăt. Nu am mers mai departe de sexul oral, din cauza dorului pe care îl aveam, care îmi dădea un fior plăcut în tot trupul şi un sentiment de satisfacţie. Dar apoi realitatea revenea şi mă simţeam la fel de pustiu ca înainte de îndeplinirea actului respectiv. De aceea am continuat să o fac, datorită sentimentului pe care îl aveam, ca şi a sentimentului de împlinire care urma şi care îmi aducea o anumită satisfacţie. De aceea mi se părea dificil să mă împotrivesc, datorită sentimentelor fals pozitive pe care le dobândeam îndeplinind acel act.

Dar o făceam şi din cauza egoismului. Nu al meu, al altor tipi. Întotdeauna ei erau cei care veneau la mine şi îmi cereau să le fac sex oral, iar când refuzam, deoarece chiar nu mai vroiam să o fac, recurgeau la implorare sau chiar mai rău, îmi arătau că erau în erecţie, iar eu cedam şi acceptam. Ceea ce a continuat ani de zile. Eram folosit ca o jucărie de tipi egoişti şi de aceea mă simţeam lipsit de putere.

Deşi de mult timp nu mai făceam nimic din punct de vedere sexual, sentimentele, poftele, dorinţele şi altele înrudite au continuat să revină şi mă simţeam întotdeauna groaznic datorită opiniei publice cu privire la homosexualitate şi a condiţiei mele de homosexual, simţeam că nu puteam face nimic cu privire la homosexualitatea mea şi, de aceea, îmi doream mereu să mor.

Apoi am citit cărţi scrise de foştii homosexuali. În cele din urmă, am simţit de parcă mi s-ar fi ridicat de pe umeri o greutate de douăzeci de tone. În sfârşit, primeam răspunsuri. M-am simţit mai bine.

Dar a durat ani de zile până am aflat despre schimbare. M-am dus chiar la psihologi şi la psihiatri, devenind doar frustrat, din cauză că tot spuneau aceleaşi lucruri vechi: „Eşti homosexual. Este natural. Nu poţi face nimic cu privire la asta. Acceptă şi trăieşte ca atare. Uită de schimbare!” Nu puteam face aşa ceva! M-aş fi simţit şi mai mizerabil dacă aş fi făcut-o. Am mers înainte fiindcă ceva îmi spunea mereu că exista o cale de ieşire.

Precum a spus un om înţelept: „Persistenţa şi perseverenţa merită preţul.” Sunt întru totul de acord. Pentru că am căutat în motorul de căutare Yahoo „Pot bărbaţii homosexuali să devină heterosexuali?”, am găsit mai mult de zece mii de trimiteri, dintre care mi-a atras atenţia una cu un link spre cartea You Don’t Have to Be Gay [Nu eşti obligat să fii homosexual] de Jeff (Bud) Konrad. Am comandat-o la Amazon şi am citit-o. Mi-a deschis ochii. Aproape două decenii de întrebări au primit în sfârşit răspuns.

Am citit alte câteva cărţi, care nu se ocupau direct de homosexualitate, de condiţia de a fi homosexual sau de atracţii faţă de cei acelaşi sex, dar care puteau fi utile celor care se luptă cu astfel de atracţii. Iată cărţile pe care le-am citit:

Absent Fathers, Lost Suns: The Search For Masculine Identity de Guy Corneau;

Healing The Unaffirmed: Recognizing Emotional Deprivation Disorder de Conrad Baars şi Anna Terruwe;

Your Inner Child Of The Past de W. Hugh Misseldine.

Tatăl meu a fost absent. Am petrecut doar un timp scurt cu el, pe când aveam opt, nouă ani. A fost cea mai rea experienţă a mea. Era un fanatic religios care nu mi-a oferit niciodată dragoste. Doar pedepse. De fiecare dată când făceam o greşeală, mă pleznea. Aştepta perfecţiunea, dar când nu o primea, mă pedepsea. În restul vieţii mele nu mi-a fost niciodată alături şi am fost pierdut în lume din această cauză.

[Frank Tells His Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Carlos Dawson

Psalmi 2:7: „Eu voi vesti hotărârea Lui… Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” Fiul este Isus Cristos. Dar noi, cei care suntem în Cristos, suntem, de asemenea, fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Iar aceasta sunt şi eu. Adopţia mea a avut loc când aveam doisprezece ani – ziua mântuirii mele. Am dorit să Se ocupe Tatăl meu de mine, chiar dacă nu aveam idee ce presupunea. Vroiam să fiu ca Isus. Nu aveam idee unde avea să mă ducă decizia mea. Mă las în voia amintirilor în privinţa călătoriei – cu urcuşuri şi coborâşuri, biruinţe şi căderi – şi văd lucrarea uimitoare a lui Dumnezeu, pe care a început-o şi pe care promite să o ducă la bun sfârşit. Este binecuvântarea Tatălui pentru mine, fiul Său pe care îl iubeşte. Fiul Său asupra căruia se opreşte îndurarea Lui.

În cea mai mare parte a vieţii am căutat un tată şi susţinere masculină. Am un tată pământesc. Am doi fraţi mai mari. Sunt cel mai mic dintre cei patru copii. Am avut modele masculine în comunitate. Niciunul însă nu a fost destul de solid. Tatăl meu mă intimida. Fraţii mei mă umileau. Tatăl meu mă făcea să roşesc de ruşine. I-am respins. Şcoala a devenit un coşmar – „pederast”, „fetiţă”, „gay” – au fost cuvintele asociate cu numele meu.

„Dragă Isuse, vreau doar o zi bună.” Alinarea venea când şi când.

Aşa că am început să mă retrag în mintea mea. Aveam fantezii cu bărbaţi pe care îi vedeam la televizor sau oriunde altundeva – cum ar fi dacă m-ar proteja, m-ar încuraja sau doar m-ar asculta vorbind? Când am ajuns la pubertate, sentimentele mele au devenit pervertite. Am început să accept insultele care mi se aruncam. Iar viaţa mea cobora pe o spirală descendentă şi mă ducea într-un loc al distrugerii – o temniţă a mâniei, durerii, izolării, tainei, decepţiei, controlului şi fricii. În anii care au urmat, fiecare act al poftei a mai adăugat o verigă pe lanţul cu care era legat sufletul meu. De fiecare dată când mă autosatisfăceam, mă lăsam în voia pornografiei sau acceptam contactul sexual cu cineva de acelaşi sex, se mai ridica o gratie. Încă o lovitură de bici cu care eram lovit, în supunerea mea faţă de moartea însăşi.

Dar în mijlocul a toate acestea, am strigat. Am strigat de multe ori. El m-a auzit. M-a îndrumat la CrossOver. Am auzit pentru prima dată – o relaţie cu Însuşi Dumnezeu – ce înseamnă asta? L-am pus la încercare, iar El m-a atins. De-aş fi fost mai sincer! O relaţie homosexuală m-a prins din urmă. Manipularea şi obsesia au stins viaţa din mine. Deci am mers în detenţie în regim celular de unul singur, până ce nimic nu mi-a mai putut acoperi durerea.

Aşa că m-am întors la CrossOver. M-am poticnit şi am căzut, în timp ce părăseam închisoarea subterană. Avea loc o minune – o zi de cumpătare aici; o lună de libertate acolo. Am găsit sprijin la cei care erau mai înaintaţi în restaurare.

Încurajarea a venit. Sunt pastor.

Viziunea a venit. Mi-am schimbat locul de muncă.

Am ajuns la seminar. Mă echipez pentru misiune. Mai important. Sunt transformat. Sunt în legătură cu fraţii mei din Împărăţie. Ce bine şi plăcut este să umblăm împreună în unitate! Îmbrăţişaţi de Trinitate.

„Bine ai venit acasă, fiule!”

„Vino mai sus! Ajută-i pe cei pe care îi doare. Ajută-i pe cei zdrobiţi! Dă-le speranţă. Cântă pentru Domnul. Condu-i pe alţii la tronul Lui.”

Absolvirea. Dar durerea fizică bătea la uşă. Nu înţelegeam ce se întâmpla. Deci era timpul pentru CrossOver. Mă lupt. Cad. Ţin secret. Dar îmi lipsesc bărbaţii lui Dumnezeu. Vreau mai mult. Asta înseamnă mai mult. Deci mărturisesc. Sunt pus să dau socoteală. Este nevoie de caracter şi integritate pentru a merge mai departe.

Dumnezeu îmi şopteşte: „Vino mai aproape.”

Deci apoi vine schimbarea de direcţie. Încep să Îl cunosc. Să îi las pe alţii să mă cunoască. Ajung să umblu în mai mare profunzime cu El. Umblu în mai mare profunzime cu alţii. Duhul dinăuntru suspină – unei cereri de rugăciune i se răspunde.

El mă cheamă să ies din robie. Ceea ce duc la bun sfârşit.

Răsplata mea: Însuşi Dumnezeu. Extra bonus: fraţi şi surori care mă iubesc şi pe care îi pot iubi. Sunt în legătură cu ei. Am comunitatea Împărăţiei. Reuşesc să îi ajut pe alţii pe drum.

Ce privilegiu să fiu o parte a lucrării vindecătoare, eliberatoare şi salvatoare a lui Dumnezeu! Mulţi locuiesc încă în închisoarea pe care eu am părăsit-o. Transformarea mea nu a fost numai pentru mine. Ea a fost, de asemenea, pentru voi toţi. Vin. Pentru cei încă legaţi: „Aceasta este treaba Lui. Eu sunt fiul Lui. El m-a trimis la tine.”

„Lasă pe poporul Meu să plece!” (Exod 8:1)

[Carlos Dawson, The Father’s Son. Copyright © Carlos Dawson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Winter

„Ia loc, Bob,” mi-a spus medicul. A făcut o pauză, privindu-mă cu seriozitate. „Rezultatul testului a ieşit pozitiv. Ai fost expus la virusul care provoacă SIDA.”

„Acum este important să înţelegi ce înseamnă asta”, a continuat el. „Nu înseamnă că vei avea neapărat SIDA. Dar ai în sânge virusul HIV. Drept rezultat, sistemul tău imunitar a creat anticorpi la el.”

Era anul 1985. Trecuseră doi ani de când mă hotărâsem să părăsesc stilul de viaţă homosexual, dar acum teama mea secretă se adeverise. Virusul HIV îmi invadase trupul.

Prima experienţă homosexuală

Eram în clasa a opta când am avut prima experienţă homosexuală cu un băiat mai mare din şcoala noastră cu internat. După aceea, fanteziile mele de adolescent au inclus sex cu bărbaţi şi cu femei. O a doua întâlnire homosexuală în primul meu an la colegiul biblic, părea să confirme ceea ce bănuiam de ani de zile. „Probabil că sunt homosexual”, gândeam eu.

Prietenii mei rareori vorbeau despre sex. Simţeam că nu ar fi putut niciodată ajuta sau tolera pe cineva cu sentimentele mele. Homosexualitatea părea un subiect prea rău pentru a fi discutat. Deci mi-am ascuns problema, nespunând nimănui nimic.

În cele din urmă, nu am mai putut suporta ceea ce simţeam că era o ipocrizie, mai precis contradicţia dintre creştinismul meu exterior şi dorurile mele homosexuale interioare. Stilul de viaţă homosexual părea să îmi ofere dragoste şi acceptare, un loc căruia, în sfârşit, puteam să îi aparţin. Am renunţat la colegiu şi m-am avântat în viaţa homosexuală. De-a lungul următorilor doisprezece ani, m-am implicat din plin în droguri, alcool şi perversiune sexuală pronunţată, în încercarea de a nega deşertăciunea vieţii mele. Satan mi-a strâmbat sufletul şi personalitatea, până ce comportamentul meu m-a dezgustat şi m-a şocat până şi pe mine. Dar în loc de dragoste, acceptare şi sentimentul de apartenenţă, am dezvoltat doar nesiguranţă şi ură de sine.

La vârsta de treizeci de ani aveam lucrurile care ar fi trebuit să mă facă fericit: o slujbă bună, propria mea casă şi un iubit de douăzeci şi unu de ani, care ţinea cu adevărat la mine. Dar nimic din toate acestea nu mă satisfăcea. Nu eram nici măcar în stare să îi fiu credincios iubitului meu, deci am pus capăt relaţiei. Tot ceea ce societatea presupunea că m-ar fi făcut fericit duse greş.

O nouă speranţă

Într-o zi, mama mea mi-a dat o predică înregistrată la biserica ei. Pentru prima dată, am auzit despre bărbaţi şi femei care ieşiseră din homosexualitate. Dumnezeu a folosit înregistrarea pentru a-mi sensibiliza inima şi a-mi da speranţă că schimbarea era posibilă. M-am dus la consiliere şi am simţit puterea lui Dumnezeu, atunci când El a început să-mi schimbe şi să-mi restaureze inima.

Timp de câteva luni, sentimentele homosexuale au dispărut. Luptele homosexuale luaseră sfârşit, am crezut eu cu naivitate. Nu aveam să mai fiu tulburat de homosexualitate. Dar apoi vechile sentimente au revenit. Am căutat consiliere la biserică, dar consilierul nu înţelegea cu adevărat homosexualitatea. Credea că nu ar trebui să le fac cunoscut prietenilor prin ce treceam, iar aceasta a înrăutăţit lucrurile şi mai tare.

Conflict interior

Nu după mult timp am început să mă duc în parcuri şi în alte locuri unde mă puteam implica în relaţii sexuale cu necunoscuţi. Conflictul meu interior era teribil. Deşi vroiam să slujesc Domnului, nu puteam pune capăt păcatului. Simţeam o durere de parcă m-aş fi spintecat cu un cuţit. Ştiam că Dumnezeu mă considera responsabil pentru acţiunile mele, dar mă simţeam fără putere pentru pune capăt dependenţei.

Datorită tensiunii din viaţa şi emoţiile mele, am început să mă gândesc serios la sinucidere. Din fericire, Dumnezeu a pus în viaţa mea oameni care să mă încurajeze. Deşi nu ştiau multe despre homosexualitate, mi-au oferit dragoste necondiţionată şi m-au încurajat să perseverez. Strigam la Dumnezeu şi nu înţelegeam de ce nu-mi răspundea. Numai mai târziu am înţeles că pregătea ajutor pentru mine.

Dumnezeu m-a dus la o misiune pentru cei care se luptau cu homosexualitatea. Cursul lor de optsprezece săptămâni mi-a schimbat viaţa şi mi-a restaurat speranţa. Pentru prima dată, am întâlnit oameni care părăsiseră cu succes stilul de viaţă homosexual, unii dintre ei fiind fericiţi în căsnicie. Posibilitatea schimbării a devenit o realitate pentru mine.

Testare pozitivă

Dar în acea perioadă de speranţă nouă, nivelul energiei mi-a scăzut brusc. M-am dus la teste. Două săptămâni mai târziu, medicul m-a informat că testul HIV ieşise pozitiv. Nu părea corect şi am strigat la Dumnezeu: „În sfârşit primesc ajutor, iar acum asta!” Iniţial am fost supărat pe Dumnezeu şi am luat chiar în considerare să mă întorc la stilul de viaţă din trecut. Depusesem atâtea eforturi, iar acum era posibil să fac SIDA. În mânia mea, mi-a trecut prin gând chiar să mă port nebuneşte şi să fac sex cu cât mai mulţi posibil, ca un fel de răzbunare deformată pe Dumnezeu şi pe viaţă. Se părea că Dumnezeu mă părăsise.

„Dacă Dumnezeu m-ar iubi cu adevărat, nu ar fi îngăduit să mă îmbolnăvesc”, mi-am zis mie însumi. Simţeam că mă pedepsea din cauză că nu eram destul de bun. În timp ce lucram la sentimentele mele, am înţeles că alegerea de a intra în stilul de viaţă homosexual îmi aparţinuse. Boala mea era un rezultat al păcatului meu sexual.

Am înţeles, de asemenea, că expunerea mea la virus avusese probabil loc înainte de a mă întoarce la Domnul. Ştia că urma să mă îmbolnăvesc şi mi-a adus ajutor pentru că mă iubea. Isus a murit pe cruce pentru mine şi mi-a iertat păcatele, dar nu a promis să îndepărteze toate consecinţele lor fizice. Când am fost testat pozitiv în 1985, mi s-a spus că numai aproximativ 20% dintre cei seropozitivi fac de fapt SIDA. În prezent, cifra menţionată este în jurul de 70%, iar unii medici cred că, în cele din urmă, va fi de 100%. Din punct de vedere pur medical, perspectiva nu este încurajatoare.

Din fericire, se lucrează din plin la găsirea unui remediu. Medicii devin mai buni la prelungirea şi îmbunătăţirea vieţii pacienţilor cu SIDA. Chiar şi mai important este faptul că Dumnezeu nu este limitat de cunoştinţele omului.

Fiind creştin, ştiu că toate lucrurile sunt posibile cu Cristos. Cred că Dumnezeu vindecă în mod fizic oamenii astăzi. Am învăţat să mă rog cu perseverenţă pentru vindecarea mea fizică şi să cred că este posibilă. La urma urmei, dacă Dumnezeu are puterea să creeze întregul univers şi să scoale oamenii din morţi, poate cu siguranţă să distrugă un mic virus din trupul meu.

Dar am învăţat, de asemenea, să nu pun semnul egal între vindecare şi dragostea lui Dumnezeu. Ştiu, în străfundul inimii mele, că Dumnezeu mă iubeşte. El va face ce este mai bine pentru viaţa mea.

În iunie 1987, am făcut pneumonie cu Pneumocystis Carinii, fiind astfel diagnosticat ca având SIDA.

Ce am învăţat

Una dintre lecţiile pe care m-a făcut Dumnezeu să o învăţ este să nu-mi reprim emoţiile de teamă şi durere. La început am încercat să fac asta, ceea ce doar a înrăutăţit lucrurile. Deci încerc să urmez exemplul lui David din Psalmi. El este întotdeauna cinstit cu Dumnezeu cu privire la ce gândea. În primul rând, este sincer, iar apoi se concentrează asupra faptului cât de minunat este Dumnezeu şi asupra a ceea ce a făcut El.

A fost mai bine pentru mine să plâng cu cei dragi ai mei din cauza a cât de mult ne va durea dacă Dumnezeu mă va lua acasă, în loc să evit intenţionat să vorbesc despre asta. Numai când sunt dispus să mă confrunt cu teama şi durerea, poate Isus să vină şi să-mi aducă mângâiere în situaţia dată. Dar dacă refuz să vorbesc despre sentimentele mele, comunicarea şi intimitatea cu cei dragi ai mei sunt blocate.

Perspectiva eternă

Viaţa mea pe pământ va părea ca o clipă, în comparaţie cu eternitatea. Învăţând să mă confrunt cu SIDA şi să mă încred în Domnul de când am fost diagnosticat, am avut parte de o pace şi o bucurie mai profunde decât aş fi crezut că este posibil.

Prin încercările, temerile şi durerea cu care mă confrunt, am învăţat că Dumnezeu este întotdeauna prezent ca să mă mângâie şi să mă ajute în vremurile grele. Dacă îmi îngădui să rămân într-o atitudine de autocompătimire sau de mânie, blochez pacea, bucuria şi mângâierea pe care le are El pentru mine.

Indiferent dacă sunt vindecat sau dacă sunt luat în cer, ştiu că faptul că mă confrunt cu SIDA m-a adus mai aproape de Dumnezeu ca oricând înainte. Cu cât dezvolt mai mult o relaţie plină de sens cu El în viaţa aceasta, cu atât mai bine voi putea să Îl slujesc în eternitate.

[Bob Winter, My Experience of AIDS. Copyright © Bob Winter. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Winter a părăsit această lume la aproximativ un an după ce a scris această mărturie. A fost înconjurat de prieteni iubitori şi de familie când a plecat acasă.]

de D. J. Thompson

Înainte ca eu să mă nasc, părinţii mei au hotărât să nu mai aibă copii. Când tatăl meu a suferit o intervenţie chirurgicală pentru a nu mai putea avea copii, fratele meu avea treisprezece ani, iar sora mea opt ani. Totuşi, ceea ce nu ştiau ei era că mama mea tocmai rămăsese gravidă cu mine. M-am născut ca un copil surpriză, în sudul Californiei, în vara anului 1979.

În şase luni de la naşterea mea, amândoi bunicii mei au murit. Ceea ce a făcut din bunicele mele văduve nişte întristate, aşa încât naşterea mea a devenit o mângâiere pentru ele. Bunicele mele erau femei evlavioase. O bunică îndeosebi, ne-a luat pe mama mea, pe sora mea şi pe mine la biserică şi mi-a inspirat credinţă. La câteva zile după ce am împlinit treisprezece ani, am fost botezat. Patru zile mai târziu, bunica mea, care mă dusese cu credincioşie la biserică, a murit. La înmormântarea ei, predicatorul, care tocmai mă botezase cu câteva zile înainte, a spus că botezul meu a fost „ultima nestemată pe cununa ei”. Dumnezeu o onorase, îngăduindu-i să vadă rodul slujirii ei, credinţa mea în Isus Cristos.

Fratele meu era rareori prin preajmă. Era deja adolescent când m-am născut eu. Era mereu plecat, mergând cu bicicleta sau cu orice altceva avea roţi. Nu m-am bucurat niciodată de o relaţie strânsă cu el.

În copilărie, l-am înţeles defectuos pe tatăl meu. Era abuziv, din punct de vedere fizic, cu fiecare dintre noi, dar în special cu mama şi sora mea. Experienţele timpurii ale abuzului m-au făcut să mă simt neajutorat şi slab. Cred că au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea personalităţii mele timide. Crescând, am cunoscut dificultăţile pe care părinţii mei le aveau în căsnicia lor. Tatăl meu era rasist, ceea ce reprezenta o sursă de conflict între noi, fiindcă nu împărtăşeam convingerile lui. Îmi amintesc că mă gândeam că tatăl meu era rău şi că m-am izolat intenţionat de el, pentru a nu deveni ca el. În schimb, le-am simpatizat pe mama şi sora mea şi am devenit mai apropiat de ele. Nu bănuiam care aveau să fie consecinţele deciziei mele.

Când a murit bunica, am pierdut un mentor spiritual. După aceea am frecventat biserica numai sporadic. Anii adolescenţei mele au fost caracterizaţi de declin spiritual şi, în cel mai bun caz, de o frecventare lunară a bisericii. Simţindu-mă atât de singur în copilărie, petreceam mare parte din timp într-o lume imaginară, pe care o cream eu însumi. Intrând în adolescenţă, am continuat să-mi petrec timpul fie singur, fie cu fetele de vârsta mea.

În liceu m-am implicat în clubul judiciar. Când eram elev în ultimul an, am petrecut mult timp instruindu-i pe elevii din anul întâi care participau la dezbaterile din club. Am devenit foarte apropiat de ei. Îi consideram fraţii mai mici pe care mi-i dorisem întotdeauna, dar pe care nu îi avusesem niciodată. Niciunul nu-l avea pe tatăl biologic în viaţa sa şi mulţi fumau marijuana. Am încercat să am grijă de ei. S-au oprit din folosirea drogurilor şi au excelat în competiţii. Deşi acele prietenii erau reciproc benefice, toate s-au terminat într-un an, fiindcă nu ştiam cum să menţin relaţii apropiate cu băieţi. Eram manipulator şi gelos că petreceau timp cu alţi prieteni. Dependenţa mea emoţională de ei sabota chiar relaţiile după care tânjeam.

În colegiu mi-am umplut timpul având două slujbe, participând la câteva cluburi din campus şi urmând o serie întreagă de cursuri. Am schimbat prieteniile cu munca. Deşi îmi plăcea să am atât de multe responsabilităţi, nu era ceva satisfăcător. În weekenduri nu aveam nimic de făcut şi mă simţeam singur.

Încercam să-mi umplu timpul mergând cu maşina la diferite locuri din regiune. Într-un anumit weekend, când aveam nouăsprezece ani, oraşul meu urma să găzduiască o conferinţă de afaceri. Un candidat prezidenţial venea pentru a participa la întâlnire şi vroiam să îi obţin autograful pe o revistă financiară pe care o publicase, pentru a o vinde mai târziu la licitaţie pentru o strângere de fonduri pentru club pe care o organizam chiar eu. Librăria locală vânduse revista lui; fără îndoială, şi alţii vroiau un autograf de la el. Mi-a venit o idee. Puteam merge cu maşina la Santa Monica (cam la nouăzeci de minute depărtare), pentru a cumpăra revista de la ceea ce eu credeam a fi o librărie non-stop. Dar nu ştiam exact cum să ajung acolo. Când m-am apropiat de Bulevardul Santa Monica, nu ştiam pe care drum să o iau, la stânga sau la dreapta. Am hotărât să fac la stânga. Nu am găsit librăria în acea noapte. În schimb, am găsit o comunitatea homosexuală din West Hollywood. A fost prima noapte când am văzut doi bărbaţi ţinându-se de mână. Prima mea reacţie a fost să râd. Dar al doilea răspuns al meu a fost să opresc la piaţă şi să cobor din camion. Am trecut pe lângă baruri, cluburi, restaurante şi diferite librării. Am încă vie în minte amintirea bărbaţilor care încercau sa-mi vorbească. Am trecut nervos pe lângă ei, m-am întors la parcarea magazinului de alimente, m-am urcat în camionetă şi am plecat acasă.

În săptămâna următoare, mintea îmi hoinărea. Nu-mi venea să cred cât de uşor era să obţin atenţie din partea bărbaţilor. De luni până vineri lucram şi mergeam la şcoală, fără să am prieteni bărbaţi, dar în acel oraş era atât de uşor să am pe cineva cu care să vorbesc. Îmi amintesc că văzusem acolo un adolescent sprijinit de un zid, pierzând timpul. Vroiam să mă întorc şi să vorbesc cu el, şi să-l întreb de ce era acolo. Aveam o mulţime de întrebări despre sentimente şi emoţii pe care nu le împărtăşisem nimănui până atunci. M-am întors în săptămâna următoare. Era ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor.

Mii de oameni erau acolo, toţi îmbrăcaţi în costume elaborate. Erau atât de mulţi, încât au blocat strada pentru a le face loc să treacă. Ajunge să spun că era improbabil să-l găsesc pe acel adolescent sau pe altcineva care să îmi răspundă la întrebări. De data aceea, m-am plimbat prin jur mai mult decât înainte. Îmi amintesc anumite complimente pe care mi le-au făcut bărbaţii. Deşi eram atât de nervos, era flatant pentru mine, deoarece nu mai primisem, într-o asemenea măsură, o astfel de confirmare din partea bărbaţilor.

Cum se făcea tot mai târziu, am socotit că era timpul să mă îndrept spre casă. Pe când coboram dealul către camion, am observat un tip care stătea singur, îmbrăcat în uniforma pentru fete a unei şcoli particulare. Am presupus că era un prostituat şi că nu îl alesese nimeni. Am hotărât să-l întreb de ce era cum era, adică de ce era homosexual. Am aflat repede că nu era prostituat; aştepta doar pe cineva. Nu am putut vorbi mult timp, fiindcă prietenii lui au venit să îl ia. Mi-a dat numărul lui de telefon, ca să putem vorbi mai târziu despre întrebările mele.

L-am sunat. Am aflat că era cu zece ani mai în vârstă decât mine şi că era profesor suplinitor, locuind la acea vreme cu mama lui. I-am împărtăşit curiozitatea mea. Deşi iniţial a descurajat ideea să facem ceva fizic, am fost de acord să ne întâlnim câteva săptămâni mai târziu la un hotel din Hollywood. Într-o zi de vineri 13, mi-am pierdut virginitatea cu el. Îmi amintesc că de îndată ce a început totul, mi s-a părut nenatural şi nepotrivit. Mă gândeam că nu mergea şi că nici măcar nu era satisfăcător. În cei doi ani de dinainte, hotărâsem că nu voi plânge niciodată, fiindcă bărbaţii nu fac asta. În dimineaţa următoare, când l-am îmbrăţişat şi ne-am spus la revedere, în timp ce mă îndepărtam, am început imediat să plâng. Am plâns cu sughiţuri tot drumul spre casă. Ştiam că eram răspunzător pentru că pierdusem ceva preţios, inocenţa.

Înainte de a lua decizia de a face aceasta, îi spusesem mamei unei fete care îmi prietenă ce urma să fac. Mi-a zis că voi regreta. Aşa că, după ce m-am întors în oraşul meu, i-am spus ce făcusem. A părut indiferentă, dar poate că era doar dezamăgită. Deşi aveam remuşcări îngrozitoare, care îmi rupeau inima, am simţit o oarecare uşurare. Am început să cred că de la unsprezece ani aveam atracţii şi sentimente ciudate faţă de cei de acelaşi sex. Avusesem fantezii şi poftisem. Acum, după ceea ce experimentasem, am descoperit că totul fusese o iluzie. Nu era satisfăcător şi nu era pentru mine. Eram supărat din cauză că fusesem înşelat în ultimii câţiva ani.

Prietena mea mi-a sugerat să merg la biserică miercuri seara cu ea. Din punct de vedere spiritual, până în acel moment, citeam păreri religioase divergente şi mă întrebam dacă toate perspectivele aveau un element de adevăr în ele. Citeam multe cărţi religioase, precum scrierile lui Confucius, Coranul, Biblia Satanică şi eram foarte interesat să învăţ despre mine însumi prin astrologie. Un bărbat din West Hollywood m-a iniţiat chiar în psalmodierea budistă. Pronunţia era însă grea pentru mine.

Dar invitaţia ei de a merge la o întrunire a bisericii în mijlocul săptămânii părea o idee bună, din moment ce asta făceau creştinii devotaţi. Să încep să merg la biserică mai des era un punct de plecare bun, în încercarea de a umple golul din viaţa mea, dar am aflat repede că aveam nevoie de mai mult sprijin. Când veneau sfârşiturile de săptămână, mă simţeam din nou singur. Pericolul şi tentaţia veneau din faptul că acum ştiam un loc unde puteam merge pentru a primi atenţia, confirmarea şi afecţiunea de care aveam nevoie cu disperare. Deşi aflasem că comportamentul homosexual nu era potrivit pentru a-mi împlini nevoile, simţeam că o oarecare atenţie era mai bine decât nimic.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, m-am întors pe străzile acelei comunităţi homosexuale. Am întâlnit diferiţi bărbaţi de vârsta mea şi mai în vârstă decât mine, care mi-au acordat atenţie. Deşi intenţionam să nu îngădui ca distracţiile să devină sexuale, inevitabil, au devenit. Situaţia s-a înrăutăţit. Îmi amintesc că odată stăteam într-o casă scumpă în Hollywood Hills. Într-o dimineaţă, nu am putut părăsi camera în care ne aflam până nu s-a terminat filmarea pornografică homosexuală din piscina de afară. Am fost întrebat dacă aş lua parte la aşa ceva, dacă aş fi plătit. Am spus „nu”, dar cine ştie cât de influenţabil aş fi putut deveni în timp? Altădată am fumat marijuana cultivată în casă. Devenise evident pentru mine că standardele şi abilitatea mea de a spune „nu” erau scăzute, din moment ce nu cu mult înainte îi ajutasem pe prietenii mei din liceu să nu mai fumeze marijuana.

Viaţa mea mergea din rău în mai rău şi intram în situaţii precare, totul fără ştirea părinţilor mei. Dar Dumnezeu avea un plan. El era credincios ca să nu îngăduie să fiu ispitit fără să-mi ofere o cale de scăpare. Deşi duceam o viaţă dublă, încercam să fac în continuare lucrurile bune în care eram implicat acasă, inclusiv mersul la biserică. Dar în unele duminici nu făceam decât să plâng în timpul slujbei. Unii membri ai familiei mele extinse credeau, fără îndoială, că înnebunisem.

Un lucru pe care l-am făcut cu fidelitate de când aveam şaptesprezece ani a fost să donez sânge. Până în acel punct mai aveam puţin şi ajungeam la patru litri. Într-o zi i-am cerut unei prietene să vină cu mine ca să donez sânge. M-a aşteptat în timp ce răspundeam la chestionarul preliminar. Formularul punea multe întrebări despre istoria mea medicală şi sexuală. Vroiau să ştie dacă sângele meu era posibil să infecteze un potenţial primitor cu vreo boală. Una dintre întrebări îi întreba în mod specific pe donatorii masculini dacă făcuseră sex cu un bărbat chiar şi o singură dată, începând cu anul 1977. Erau neliniştiţi din cauza HIV/SIDA. I-am spus asistentei că aveam întrebări despre formular şi m-a trimis la asistenta şefă. Asistenta şefă a subliniat că erau foarte preocupaţi de întrebarea despre bărbaţi care fac sex cu bărbaţi. Vroia un răspuns de la mine. Deşi am ezitat, i-am zis că da, făcusem. Asistenta mi-a spus că atunci nu puteam dona sânge. I-am zis: „Dar am atât de multe întrebări!” Mi-a spus că va trebui să merg la Departamentul de Sănătate. „Nu te putem ajuta aici.” Am fost surprins şi m-am îndreptat spre coridor, spunându-i prietenei mele că trebuia să plecăm.

Când m-am apropiat de uşa de sticlă, dintr-odată mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am lovit cu capul de uşă. Îmi amintesc cum suna clopoţelul care atârna de uşă şi că am căzut pe scaunele de pe coridor. Mi-au spus că mi-am trezit câteva minute mai târziu. Nu leşinasem niciodată înainte. Cnd m-am trezit, asistenta şefă îmi lua tensiunea, iar oamenii făcuseră un cerc în jurul meu, întrebându-se cât sânge îmi luaseră (deşi doar mă înţepaseră în deget). Am izbucnit în plâns şi am mers în altă încăpere ca să vorbim.

Două lucruri s-au întâmplat atunci. Mai întâi, mi-a devenit foarte clar cât de lipsită de control devenise viaţa mea. În al doilea rând, inima asistentei a început să se înduioşeze faţă de mine. S-a dovedit că era creştină şi mi-a spus unele dintre cele mai dulci cuvinte pe care le poţi spune cuiva în situaţia mea: „Voi încerca să te ajut.” Nu ştia cum să mă ajute, dar l-a sunat pe pastorul ei, iar el i-a spus despre o misiune locală din oraş, care se ocupa de cei care vroiau să rezolve problemele care îi conduceau la homosexualitate.

Când mi-a dat prin pager informaţia despre misiune, la început nu am sunat. În acel moment mă simţeam lipsit de speranţă. Deseori avusesem de gând să mă mut la Hollywood, gândind că lucrurile nu aveau să fie niciodată diferite. Dar ea m-a mai sunat o dată. De data aceea, am telefonat la misiune şi am vorbit cu pastorul. Cristos îl ajutase să învingă homosexualitatea cu cincisprezece ani în urmă. Am fost de acord să ne întâlnim şi să mă rog cu el. Mi-a dat răspunsuri evlavioase şi practice la întrebările pe care le aveam. Am început să-mi pun încrederea în Dumnezeu ca să mă vindece şi pe mine de rănile mele, ca să nu recad în vechiul comportament.

Deşi în următoarele câteva luni m-am poticnit şi am căzut în perioadele de singurătate, Dumnezeu m-a sprijinit şi mi-a dat harul să nu renunţ. El a crezut într-o viaţă mai bună pentru mine. Ştia că nimic nu era prea greu pentru mine, dacă eram cu El. De fapt, cred acum că lui Dumnezeu Îi place să facă ceea ce omul crede că este imposibil.

Povestea mea continuă cu faptul că implicarea mea în homosexualitate a început şi a luat sfârşit în acelaşi an. Am fost favorizat că nu am adoptat niciodată o identitate falsă. Viaţa mea devenise foarte patetică când aveam nouăsprezece ani. Dar treptat, am început să dezvolt prietenii masculine şi să mă simt foarte confortabil cu privire la ele. Dorinţele au început să mi se schimbe. Nu mai preferam implicarea în acte cu cei de acelaşi sex. Am devenit, de asemenea, mai apropiat de familia mea. Avusesem atâta mânie faţă de tatăl meu! Dar l-am iertat şi am fost pe deplin eliberat de toată animozitatea împotriva lui. Familia mea nu este perfectă, dar tatăl meu s-a îndreptat cu adevărat, ca tată şi soţ. Suntem mai apropiaţi astăzi decât oricând în trecut, iar părinţii mei mă sprijină foarte mult.

Devenind adult sub îngrijirea a trei generaţii de femei, abia după ce am împlinit douăzeci de ani am început să mă simt în largul meu ca bărbat. Îi sunt veşnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a răscumpărat. Pin harul lui Dumnezeu, nu am căzut înapoi în fantezie, pornografie sau comportament homosexual. Acum prietenii mei sunt aproape exclusiv bărbaţi şi sunt la fel de curios despre heterosexualitate, cum am fost cândva despre homosexualitate. Deşi mă mai lupt uneori cu nesiguranţa şi invidia, continui să mă maturizez.

Cea mai mare binecuvântare pe care mi-a dat-o Dumnezeu nu este heterosexualitatea. Este ceva mult mai important: Dumnezeul în care mi-am pus credinţa în copilărie, mi-a rămas credincios când eu am fost necredincios în adolescenţă. Deşi am crezut că Dumnezeu putea să-mi refacă sexualitatea, Dumnezeu avea ceva mai bun decât heterosexualitatea pus deoparte pentru mine. El vroia să mi Se descopere, ca să Îl pot cunoaşte. Vroia să am o relaţie cu El, mai mult decât vroia să devin heterosexual sau să am o prietenă.

Am învăţat că povestea mea nu este doar despre un adolescent care se luptă cu sexualitatea lui, rezolvându-şi problemele pas cu pas. Am învăţat că povestea mea nici măcar nu este despre mine. Ceea ce este şi mai remarcabil este că Dumnezeu mi-a confirmat să mă încred numai în Domnul Isus Cristos. El mi-a oferit tot ce aveam nevoie pentru a reuşi. Mărturia mea este despre un Tată iubitor, care este răbdător şi vrea ca toţi să vină la pocăinţă. Când mi-am rededicat viaţa Domnului Isus Cristos, am făcut mai mult decât să fac heterosexualitatea posibilă pentru mine. Am fost făcut curat şi fără pată, fără vină. Dumnezeu m-a pus deoparte şi m-a învăţat multe lucruri. Duhul Sfânt îmi dă putere şi mi-a dat pace, bucurie şi abilitatea de a iubi profund şi curat. Eu sunt doar încă un exemplu a ceea ce Domnul Isus Cristos poate face în viaţa cuiva. Îngăduiţi-mi să vă întreb: este ceva prea greu pentru Domnul?

[D. J. Thompson, Is There Anything Too Difficult for God? Copyright © D. J. Thompson. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]