de Harry

Cred că aş putea spune că am crescut într-un cămin creştin; cel puţin mergeam toţi la biserică în fiecare duminică. Cât priveşte nevoile materiale, toate nevoile noastre erau împlinite, astfel că aveam tot ce doream în acest domeniu al vieţii. Aveam, de asemenea, la dispoziţie o sumă generoasă de bani de buzunar, aşa încât puteam să merg la filme, să mănânc dulciuri, să beau băuturi nealcoolice, să fac în mare măsură ce vroiam; cu ceea ce îmi oferea tatăl meu şi cu generozitatea surorilor mele mai mari, nu-mi lipsea niciodată nimic. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva rău în copilăria mea. Ba da, am fost internat în spital când aveam opt ani.

Îmi amintesc, de asemenea, că tatăl meu muncea din greu. Şase zile pe săptămână, din zori până noaptea târziu, era departe de noi; aşa că îl vedeam ocazional la ora mesei şi duminica, atunci când mergeam cu toţii la biserică. Pe vremea aceea nu mă gândeam prea mult la asta. Mult mai târziu în viaţă, am realizat cât de mult mi-a lipsit. Absenţa lui în viaţa mea de copil a avut o influenţă foarte puternică asupra dezvoltării atracţiilor faţă de bărbaţi. Ceea ce am aflat mult mai târziu, când un bărbat din America m-a făcut să înţeleg cât de mult aveam nevoie să îl iert pe tatăl meu pentru că nu fusese alături de mine când avusesem cea mai mare nevoie de el. Acel american a fost unul dintre numeroşii bărbaţi creştini care au intrat în viaţa mea pentru a-mi sluji şi a mă ajuta să mă vindec.

Oricum, să revin la copilăria mea. Îmi plăcea şcoala destul de mult, iar viaţa părea să fie în ordine. Până ce, într-o zi, mama a aflat că tata avea o prietenă! Drept rezultat, el ne-a dat afară din casă pe mama mea şi pe mine. A fost un adevărat şoc pentru familia noastră, iar pentru mama mea a fost devastator.

Când aveam şaptesprezece ani, au aranjat să fac ucenicie la un electrician. Tot atunci m-am dus să locuiesc la o şcoală cu internat. Am început să mă întâlnesc puţin cu fetele, iar când am aveam douăzeci şi trei de ani, am întâlnit o tânără care a acceptat cererea mea în căsătorie, ne-am stabilit la casa noastră şi am întemeiat o familie. Am avut trei copii, dar niciunul nu a supravieţuit. Aceasta o fost încă o devastare teribilă în viaţa mea. Nu ştiu cum de am putut trece prin asemenea experienţe, fără să devin complet deranjat emoţional.

Totul s-a schimbat când, la vârsta de şaizeci şi patru de ani, tatăl meu a murit. Am fost distrus atunci şi am fost, în sfârşit, în stare să plâng, nu numai pentru el, ci şi pentru cei trei copii ai mei care muriseră.

Cam în acea vreme sau puţin după aceea, am devenit şeful unui atelier electric, având patru oameni sub conducere. Nu îmi este foarte clar cum sau de ce atracţiile faţă de cei de acelaşi sex au ieşit la suprafaţă atunci, dar aşa s-a întâmplat. Cum eram şeful, puteam să plec în zilele de lucru şi astfel am început să întreţin relaţii sexuale cu alţi bărbaţi. La început am fost şovăitor şi temător, dar nu după multă vreme am devenit un participant dornic la activităţile homosexuale. Toate acestea se întâmplau în timp ce continuam să merg la biserică, unde deţinea de fapt o funcţie de conducere!

Pe atunci aveam doi copii: un băiat şi o fată. Erau amândoi copii frumoşi şi păreau să crească sănătoşi. Eram mândru de ei. Într-o zi, am luat decizia că nu mai puteam ţine secretă activitatea mea homosexuală faţă de soţia mea. Aşa că mi-am făcut curaj şi am vorbit cu ea. Reacţia ei a fost şocul şi a fost cuprinsă de o mare teamă din cauza a ceea ce făceam. Dintr-un oarecare motiv, am început chiar să-i prezint pe unii dintre partenerii mei sexuali. Nu i-a luat mult să ajungă în punctul în care a fost destul de supărată, încât să-mi ceară să plec. Eram căsătoriţi de numai cinci ani când s-au întâmplat toate acestea. Am încercat de multe ori să aranjăm lucrurile ca să funcţioneze căsnicia noastră. Am încercat tot ce am putut: am apelat la mai mulţi consilieri şi chiar la un terapeut sexual. Dar după opt ani şi numeroase încercări şi separări, am renunţat la căsnicie. Am putut totuşi să petrec timp cu copiii la fiecare două săptămâni sau cam aşa ceva, ei venind cu trenul sau cu autobuzul pentru a petrece weekendurile cu mine.

Încă mergeam la biserică pe vremea aceea, dar sfârşeam prin a rămâne pe rândul din spate, plângând doar şi strigând la Dumnezeu: „De ce eu? De ce trebuie să sufăr atât de mult?” Mă aflam la capătul puterilor şi în mare durere şi nelinişte. Păream incapabil să-mi opresc lacrimile. Într-o duminică, după ce copiii au plecat acasă, am realizat că nu mai puteam continua trăind aşa cum trăiam şi că trebuia să se schimbe ceva. Mă omoram lent. Mai rău decât atât, ştiam, copiii sufereau din cauza mea. Întorcându-mă la apartament, m-am aruncat pe podea şi I-am spus lui Dumnezeu că voi pune capăt oricărei activităţi homosexuale. Nu ştiam cum să o fac sau chiar dacă era posibil să mă opresc sau să mă schimb! Poate că fiindcă, în sfârşit, am capitulat şi mi-am venit în fire, am putut, pentru întâia dată, să simt cu adevărat prezenţa Domnului în cameră. Ştiu că mi-a transmis dragostea Lui atât de puternic, pentru că atunci când, în cele din urmă, am fost în stare să mă scol, am simţit că fusesem curăţat începând din interior.

În fiecare zi, când mă întorceam acasă, simţeam că Dumnezeu era acolo aşteptându-mă. Pe atunci eu personal nu făceam nimic. Nu era vorba deloc de faptele mele. El era acolo, iar eu nu aveam decât să mă bucur de prezenţa Lui alături de mine. I-am spus Domnului că fie că îmi dădea, fie că nu-mi dădea înapoi soţia, aveam să Îl slujesc tot restul vieţii.

Tot pe atunci, într-un weekend, nişte prieteni m-au invitat să merg cu ei la o tabără creştină. Le-am promis că voi merge, iar când am intrat în sala de întâlnire, am găsit-o pe soţia mea, Heather, împreună cu copiii noştri. Ea a venit la mine şi mi-a zis că Dumnezeu îi spusese: „Lasă-l pe soţul tău să fie soţul tău şi îţi va fi soţ cu adevărat.” Am continuat să vorbim şi i-am împărtăşit cum lucra Dumnezeu în inima mea. Din acea duminică, când stăteam pe podeaua apartamentului meu, nu m-am mai întors niciodată la homosexualitate.

Într-o perioadă de trei sau patru ani, Dumnezeu m-a condus la câţiva bărbaţi creştini buni, care m-au ajutat să mă confrunt cu rădăcinile atracţiilor homosexuale. Am descoperit că trebuia să-l iert nu numai pe tatăl meu pentru că nu fusese niciodată alături de mine, ci şi pe mama şi pe surorile mele, deoarece, într-un anumit fel, m-au jefuit de sentimentul adevăratei masculinităţi. Trebuia, de asemenea, să mă pocăiesc pentru că mă uitasem la pornografie şi I-am cerut lui Dumnezeu să-mi cureţe mintea şi imaginaţia de toate imaginile sexuale pe care le văzusem.

În acele zile, Noua Zeelandă nu avea un program Exodus pentru a ajunge la cei care au nevoie de ajutor şi sfaturi. Ştiam că exista ajutor în America pentru cei care se luptau cu homosexualitatea, dar nu aveam resurse pentru a mă duce acolo pentru ajutorul de care aveam nevoie. Însă Dumnezeu a putut să-mi aducă vindecarea de care aveam nevoie, în ciuda a toate acestea.

Au trecut aproximativ douăzeci de ani de la începutul vindecării mele. După primii doisprezece ani, soţia mea şi cu mine am devenit codirectori la misiunea Exodus din Noua Zeelandă. Am lucrat cu peste cinci sute de bărbaţi şi femei. Dumnezeu ne-a chemat să ne ocupăm de problemele lor de bază. I-am văzut pe mulţi vindecaţi de zdrobire sexuală şi am văzut multe cupluri şi familii restaurate. Până în ziua de astăzi, continuăm să descoperim că schimbarea este cu adevărat posibilă, printr-o dedicare hotărâtă, sfaturi bune, bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt care lucrează în vieţile noastre. Îl laud pe Dumnezeu în fiecare zi şi Îl voi lăuda tot restul vieţii pentru minunile pe care le face.

[Why Me?! Tradus şi publicat cu permisiune. Harry şi Heather au fost codirectori la o misiune a foştilor homosexuali din Auckland, Noua Zeelandă timp de şapte ani. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Al

Cred că cei mai mulţi foşti homosexuali ar fi de acord cu afirmaţia mea că stilul de viaţă homosexual ne-a silit să arătăm bine şi să ne purtăm într-un anumit mod pentru a fi acceptaţi. De exemplu, când trăiam ca bărbat homosexual, eram foarte dependent de susţinerea altora – de felul în care mă îmbrăcam, îmi îngrijeam părul etc., etc. Şi era foarte, foarte extenuant.

Relaţiile homosexuale, cel puţin pentru mine, erau doar exemple de parazitism. Am avut una, care a fost în cea mai mare parte financiară. El mă avea în preajma lui pentru a-mi destăinui ce avea pe inimă şi pentru a-i suporta complexul mesianic, iar eu îmi primeam alocaţia lunară. Ceea ce a continuat doi ani, fără ştirea părinţilor mei. Ei credeau că el era doar un prieten bun care mă ajuta. La un moment dat însă totul a devenit prea sufocant. Cu greu îl puteam opri să mă sune noaptea târziu, iar în loc să merg cu el pentru reprezentaţii muzicale de o seară, aş fi preferat să-mi curăţ dinţii cu aţă dentară şi aşa mai departe.

Altcineva, cu care am fost doar pentru scurt timp, ei bine, era chiar mai confuz şi mai neliniştit emoţional decât mine. Ceea ce îmi plăcea atunci când eram dependent. Mă simţeam bine când oamenii aveau nevoie de mine. Alte relaţii au fost pur fizice. Cum să spun, nicio „relaţie” pe care am avut-o nu s-a născut din dragoste, ci doar din dependenţă. Stilul de viaţă homosexual devenise prea ritualic pentru mine. Nu era loc pentru dezvoltare emoţională, fiindcă relaţiile se bazau pe o temelie falsă – bani, sex, complimente etc.

Era o viaţă îngrozitor de duplicitară. Întotdeauna apelam la un alibi când făceam lucruri pe la spatele prietenei mele. Pe de altă parte, m-aş minţi pe mine însumi dacă aş spune că nu o iubeam. Pe de altă parte, viaţa homosexuală începea să aibă o tentă pozitivă şi, pur şi simplu, devenise prea dificil pentru mine să nu fac compromisuri. În cele din urmă, Dumnezeu mi-a arătat adevărul. Mizeria homosexualităţii avea legătură doar cu mine. Devenisem foarte egoist din cauza ei, iar ea a făcut din vanităţile şi nesiguranţa mea centrul vieţii mele. Eram robul obiceiurilor şi dorinţelor mele, ceea ce mă făcea foarte incapabil să interacţionez cu alţii, în special cu bărbaţii heterosexuali.

Ştiu că lupta cu homosexualitatea poate dura de la câteva luni până chiar la douăzeci de ani. Homosexualitatea este un răspuns condiţionat, ale cărui rădăcini variază în funcţie de context. După cum am învăţat din experienţă personală, obiceiurile vechi dispar greu, în special când au de a face cu autocontrolul. Trebuie să existe ceva care să înlocuiască obiceiul autosatisfacerii, sexului şi pornografiei. Trebuie să existe ceva care să ofere fericire reală şi de durată – lucrurile pe care încearcă tinerii să le găsească la fiecare întâlnire pe care o au. Şi nimic nu poate face asta, în afară de dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu. Ştiu că este destul de greu să vorbesc despre nişte lucruri aparent abstracte, iar ei să mă creadă, dar este posibil. Sunt mulţi ca mine, care au ajuns în fundul iadului şi pe care Dumnezeu i-a restaurat prin harul Său. Sunt o mulţime.

Ce m-a făcut să ies din stilul de viaţă homosexual? M-am trezit mai singur ca niciodată. Am crezut că insecurităţile mele o să dispară, dar ele doar s-au înmulţit. Eram dependent de atâtea lucruri obscene şi făceam chestii pe care nu vroiam cu adevărat să le fac. Ca şi cum făceam deliberat lucruri pe care le făceau toţi homosexualii, deoarece credeam că nu mai exista cale de întoarcere. Dar mă înşelam. În cele din urmă, cei pe care am încercat să îi evit – familia mea – au fost cei care m-au ajutat să scap de viaţa mea presărată cu drame. Şi, bineînţeles, ar trebui să fim de acord că harul lui Dumnezeu mi-a restaurat demnitatea. Dacă nu ar fi existat cursurile online gratuite, nu aş fi înţeles pe deplin cum homosexualitatea este realmente o formă de idolatrie – priveşti organele sexuale masculine sau trupul masculin ca pe un dumnezeu.

Totuşi, în calitate fiu, cred cu adevărat că părinţii ar trebui să continue să întindă o mână copilului lor, indiferent ce ar presupune asta. Nu ştiu dacă părinţii cărora le pasă pot să ducă realmente o viaţă normală, stând în preajmă şi aşteptând ca lucrurile să se aşeze. Da, există un mare pericol să îţi îndepărtezi copiii, fiindcă ceea ce spui sau faci împotriva stilului lor de viaţă sau a prietenilor lor, pentru ei este echivalent cu respingerea personală. Dar asta nu ar trebui să îi oprească pe părinţi să joace un rol preventiv, pentru a-i ajuta pe copiii lor sau a-i influenţa în bine. Ar trebui însă să fie bine cunoscut că fiecare familie are contextul său unic. Fii acolo, fă-ţi simţită prezenţa! Dacă se supără, ei bine, fă câţiva paşi înapoi, dar rămâi pe fază.

Există o mulţime de lucruri pe care le pot face părinţii, iar a sta pe tuşă cu siguranţă nu este unul dintre ele. Poţi vorbi cu copilul tău la momentul potrivit şi la locul potrivit. Numai tu poţi hotărî când şi unde. Dar chiar dacă te evită, continuă, fiindcă are mai mare nevoie de tine decât ştii tu. Cel mai important, arată-i că îl iubeşti, dar nu aprobi alegerile lui. Aminteşte-ţi, în primul rând scopul nu este să fie heterosexual, ci să fie sfânt. Cred că sloganul potrivit ar fi: „Un bărbat între bărbaţi!”

Şi mai cred că Dumnezeu va face să se întâmple minuni, îl va face pe copilul tău să realizeze, prin anumite circumstanţe şi încercări, că El este singura sursă reală de salvare. Fii alături de el când se va întâmplă asta! Fii alături de el când se va instala confuzia. Când copilul tău va începe să se întrebe: „Fac ce trebuie?” Fii acolo, fiindcă furtuna îl poate influenţa în orice direcţie: înspre Dumnezeu sau departe de Dumnezeu. Fii acolo! Dumnezeu vindecă şi salvează la timpul Său desăvârşit.

[Al, Why I Wanted Out of Homosexuality. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de David Fountain

David Fountain

Oricând am şansa de a-mi face cunoscută mărturia, sunt de obicei întrebat dacă a meritat să duc o astfel de luptă. Nu susţin niciodată că vreo etapă din călătoria mea a fost uşoară, dar a meritat. Întotdeauna am simţit şi am ştiut aceasta, dar la un interviu radio recent, am fost întrebat: „De ce a meritat?” şi am fost nevoit să descriu şi să pun în cuvinte ceea ce simt.

Povestea mea nu are ca temă autodeterminarea, ci arată de ce avem nevoie unul de celălalt, de ce avem nevoie de Biserică şi de ce toţi avem nevoie de un Mântuitor.

Am crescut într-un orăşel din Atlanta, Georgia. Eram cel mai mic dintre cei cinci copii, unul fiind geamănul meu identic. La fel ca în povestea lui Iacov şi Esau din Biblie, fratele meu a devenit preferatul tatălui meu, iar eu am devenit preferatul mamei mele. Nu a fost ceva intenţionat, ci doar o modalitate pentru părinţii mei de a-şi împărţi responsabilitatea pentru noi. Unii ar putea spune că aici a început problema. Dar mult mai multe au contribuit la lupta mea cu homosexualitatea.

Mama era liderul spiritual în casa noastră şi ne-a învăţat importanţa de a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu. Familia mea frecventa o mică biserică baptistă, unde, la vârsta de unsprezece ani, L-am primit pe Cristos ca Mântuitor şi am fost botezat. Chiar de la o vârstă fragedă am avut o dragoste profundă pentru Dumnezeu şi dorinţa de a-L cunoaşte mai mult.

În fiecare duminică ni se prezenta acelaşi mesaj despre importanţa mântuirii. Nu sunt împotriva predicării despre importanţa mântuirii: că toţi suntem păcătoşi până ce ne deschidem inimile pentru a-L primi pe Cristos, reprezintă chiar temelia vindecării. Dar eram însetat după instruire, înzestrare, cunoaştere şi înţelegerea modului în care să-mi trăiesc viaţa ca şi creştin.

L-am auzit pe T. D. Jakes predicând că Biserica trebuie să fie pentru eliberare, la fel de mult cum este pentru mântuire; că mulţi credincioşi, la începutul umblării lor, stau în biserică încercând să înţeleagă cum îi va ajuta Dumnezeu cu adevărat să biruie fortăreţele din viaţa lor. Biserica mea nu vorbea niciodată despre eliberare, cu atât mai puţin despre eliberarea de homosexualitate.

În şcoala primară mi-a fost greu să mă asociez cu băieţii. Fetele îmi păreau mai familiare şi mai sigure. În fiecare an aveam o nouă „prietenă”, pe care toţi o găseau drăguţă. Nu vedeau separarea mea faţă de tovarăşii de aceeaşi vârstă şi năzuinţa mea de a fi acceptat de ei. Îmi amintesc că mă rugam ca Dumnezeu să-mi dea măcar un băiat care să devină cel mai bun prieten al meu. Mă simţeam ruşinat pentru această dorinţă şi pentru nevoia de fi acceptat de alţi bărbaţi. În acelaşi timp, mă confruntam şi cu percepţiile mele şi cu sentimentul că eram respins de tatăl şi fraţii mei.

Liceul a constituit, de asemenea, o provocare pentru mine, deoarece dorinţa de a avea parte de acceptare masculină m-a dus la nesiguranţă şi depresie. Am continuat să am multe prietene şi am început chiar să ies cu ele. Din nefericire, nu a fost de ajuns pentru a mă opri să poftesc bărbaţi. Când am început să mă dezvolt ca bărbat, gândurile sexuale m-au copleşit. Năzuinţa mea de acceptare devenise acum sexuală. Alegeam bărbaţi care aveau ceea ce eu simţeam că îmi lipsea; „tipii populari”, care păreau să aibă totul. Nu am ştiut niciodată ce să fac cu gândurile şi sentimentele mele. Îmi era prea teamă pentru a le spune părinţilor mei, pastorului de tineret sau pastorului. Am simţit că dezvăluirea luptei mele secrete ar fi înrăutăţit situaţia. Am hotărât să mă ocup de ea pe cont propriu. Eram singur şi speriat.

Intrarea la colegiu a însemnat o lume nouă şi captivantă pentru mine. Era timpul să cresc, să învăţ şi să mă pregătesc pentru chemarea lui Dumnezeu. Şi ce ocazii potrivite am avut la colegiu pentru a vorbi despre problema mea, căutând răspunsuri şi sfaturi!

Chiar şi cu simţământul redus de siguranţă dobândit la şcoala creştină, nu am fost protejat sau pregătit pentru ceea ce a urmat. Un tip popular din campus a iniţiat o prietenie cu mine. Când prietenia noastră s-a dezvoltat, a început să-mi povestească despre lupta lui cu homosexualitatea. Prietenia noastră s-a transformat într-o relaţie sexuală. Îmi amintesc că uram şi mă simţeam dezgustat de ceea ce făceam. Cu cât relaţia înainta, cu atât eu mă simţeam mai departe de Dumnezeu şi cu atât mai uşor devenea pentru noi să ne justificăm comportamentul.

Satan ştie întotdeauna exact cum să pună mâna pe noi: acolo unde suntem mai slabi. Cunoştea dorinţa mea profundă de acceptare şi se desfăta cu gândurile mele derutante. Şi Dumnezeu ştia exact unde mă aflam. Satan putea doar să contrafacă ceea ce Dumnezeu avea pentru mine. Acea relaţie sexuală mi-a satisfăcut numai temporar dorinţa profundă de prietenii masculine sănătoase.

David Fountain cu soţia

Din fericire, relaţia nu a durat mult. Când semestrul a reînceput, au început să apară zvonuri despre lupta prietenului meu cu homosexualitatea. Fraţii mei de credinţă m-au oprit de la prietenia cu el. Pe atunci nu aflaseră despre mine. Secretul meu a rămas ascuns. Nu eram capabil să înfrunt consecinţele sau să mă confrunt cu respingerea de care avusese parte prietenul meu de la „creştinii” de aceeaşi vârstă.

După absolvirea colegiului, m-am mutat la Nashville, pentru a lucra în industria muzicii creştine. Am continuat să trăiesc în vină, robie şi condamnare. Mutându-mă astfel într-un oraş nou şi luptându-mă cu singurătatea, am descoperit prietenii temporare pe internet. Am devenit imediat dependent de camerele de chat şi de site-urile pornografice. Am continuat să trăiesc în păcat şi murdărie, simţindu-mă mai despărţit de Dumnezeu ca oricând înainte. Relaţia mea cu Cristos era compromisă de nevoia satisfacţiei rapide. Uram ce făceam. Am făcut pasul hotărâtor şi m-am întâlnit cu un tip pe care îl cunoscusem online, pentru o singură întâlnire sexuală. Eram conştient că lucrurile îmi scăpau complet de sub control.

Eram gata să fac orice era nevoie pentru a primi ajutor. Căutând online, am găsit o misiune locală Exodus în Nashville. A fost prima dată când am rostit cuvintele: „Cred că s-ar putea să fiu homosexual.” Nu vroiam să fiu homosexual, dar nici nu vroiam să mă lupt cu homosexualitatea tot restul vieţii.

Din fericire, Directorul acelei misiuni Exodus realiza importanţa Bisericii şi cum m-ar fi ajutat să mă vindec o comunitate care m-ar fi acceptat. Dumnezeu m-a condus la biserica New Song Christian Fellowship. Acelei biserici nu i-a fost teamă de lucrul cu care mă luptam şi nu m-a respins. M-am deschis faţă de unul dintre pastori, iar el mi-a cerut să trecem prin asta împreună. „Să trecem prin asta împreună” presupunea să mă confrunt cu o mulţime de probleme dificile, pe care fie nu Îi îngăduisem lui Dumnezeu să mi le descopere, fie alesesem, pur şi simplu, să le ignor. Dumnezeu a folosit comunitatea de curând găsită de mine pentru a-mi transmite adevărul pe care îl căutam. Pastorii şi liderii m-au ajutat să-mi descopăr identitatea în Cristos. Ei m-au ajutat să fac faţă altor probleme dificile din viaţa mea, care contribuiseră la lupta cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex, precum depresia, respingerea, falsa identitate şi percepţiile greşite.

Când m-am alăturat acelei comunităţi şi am început să slujesc în biserică, am găsit prieteniile sănătoase după care tânjisem. Am găsit bărbaţi dornici să păşească alături de mine, să mă ţină răspunzător şi să mă încurajeze. Acei bărbaţi nu îmi erau doar prieteni, erau adevăraţi tovarăşi ai legământului, după care tânjisem şi pentru care mă rugasem, daţi mie de Dumnezeu.

Aşa că de ce a meritat? Nu mai sunt confuz cu privire la identitatea mea sexuală. Dumnezeu mi-a dat plinătatea şi vindecarea pe care le doream cu atâta disperare. Nu numai că m-a mântuit, dar m-a eliberat şi continuă să mă elibereze. Am înţeles, în sfârşit, ce înseamnă nu doar să fii creştin, ci să ai o relaţie personală cu un Dumnezeu copleşitor, iubitor şi îndurător. Sunt nu numai liber de robia atracţiei nedorite faţă de cei de acelaşi sex, ci continui să umblu liber de orice împiedică relaţia mea cu El. Acest proces m-a adus mai aproape de Dumnezeu şi mi-a arătat dependenţa mea completă de El.

Ca o mărturie a credincioşiei Sale în viaţa mea, acum slujesc făcând parte din personalul Exodus International. Dumnezeu a luat ceea ce a făcut în viaţa mea, pentru a le da altora speranţă, pentru a le transmite mesajul după care tânjeam cu atâta disperare în studenţie. Anul acesta am vorbit mai multor studenţi la Teologie şi la mai multe colegii. Am fost chiar binecuvântat cu oportunitatea de a-mi face cunoscută mărturia într-o slujbă desfăşurată în capela colegiului meu. Dumnezeu mi-a dat putere să lupt şi să recâştig terenul pe care a încercat să mi-l fure Satan. În timp ce continui să mă predau Lui în ascultare, El continuă să-mi dea o binecuvântare şi o îndurare incredibile.

Pasiunea mea este să ajut Biserica să devină un loc sigur, un refugiu şi un sprijin pentru cei care se luptă cu homosexualitatea nedorită. La urma urmei, Biserica este locul în care eu, ca atâţia alţii, am găsit vindecare.

Cultura noastră le spune tinerilor, bărbaţi şi femei, să accepte şi să-şi adopte lupta ca fiind adevărata lor identitate, în timp ce Biserica rămâne tăcută. Trăim într-o vreme când păcatul este nu numai tolerat, ci şi celebrat. Biserica va avea o mare oportunitate dacă se va folosi de acest prilej. O mare recoltă aşteaptă să fie găsită!

[David Fountain, Why Was It Worth It? Copyright © David Fountain. Tradus şi publicat cu permisiune. David Fountain se ocupă de seminarii şi conferinţe. El este, de asemenea, implicat în conferinţa Groundswell Conference, care le oferă liderilor comunităţii un răspuns plin de putere, salvator la criza declanşată de iniţiativele în favoarea homosexualilor din şcolile americane. El şi-a făcut cunoscută povestea personală în colegii, şcoli, la forumuri ale tinerilor şi în biserici. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Daniel

Sunt bărbat. M-am născut şi am crescut în Fresno, California şi, ca oricine altcineva, m-am confruntat cu provocări zilnice. Provin dintre familie cu cinci copii, am trei surori şi un frate, eu fiind cel mai mare. Eram o familie săracă, am supravieţuit din ajutorul social şi am locuit în locuinţele ieftine pe care ni le permiteam. Mama mea şi tatăl meu s-au despărţit înainte de naşterea mea, iar la doi ani după ce a născut-o pe sora mea, mama l-a întâlnit pe tatăl meu vitreg.

Fiind tineri şi provenind din familii instabile, părinţii mei se distrau mult. Îmi amintesc de bătăile şi certurile verbale care aveau loc, care mă sperie până în ziua de astăzi. De multe ori, sora mea şi cu mine eram lăsaţi singuri cu nişte străini în care părinţii noştri aveau încredere. Odată, fratele mai mic al mamei mele a stat acasă cu mine şi cu sora mea pentru a ne supraveghea, în timp ce era plecată la cumpărături. Aveam patru ani când unchiul meu m-a luat deoparte, mi-a cerut să-mi dau pantalonii jos şi m-a ameninţat să nu spun vreodată ceva. Nu am făcut-o până la vârsta de doisprezece ani, iar mama nu m-a crezut ani de zile, a spus că eram prea mic ca să-mi amintesc o asemenea întâmplare. Am suferit incest şi din partea unui văr mai mare, ani de zile mai târziu, incest care a continuat o vreme, fără ca familia mea să afle vreodată.

Relaţia dintre mama mea şi mine a fost foarte apropiată când eram copil, şi o priveam pe mama ca pe o prietenă căreia puteam să îi spun orice. Din nefericire, fiind cel mai mare, eram şi cel pe umărul căruia plângea regulat când tatăl meu vitreg era abuziv. Aşa că relaţia mea cu tatăl vitreg a fost foarte distantă, deşi am încercat să îl iubesc şi vroiam să înceteze să mai fie atât de crud şi să mă iubească, să mă ţină în braţe, să-mi spună că sunt cineva. Am avut întotdeauna o nevoie profundă de aprobare şi acceptare din partea lui, dar nu am simţit niciodată că le-am primit în copilărie sau la începutul adolescenţei.

Anii de şcoală generală şi de liceu au fost dificili pentru mine, eu încercând să-mi găsesc identitatea, fiindcă pe atunci ştiam că eram atras de băieţi şi aveam dorinţa de a fi consolat de ei. Nu a durat mult şi am avut prima mea întâlnire sexuală, cu un bărbat mult mai în vârstă. Am fost intimidat şi m-am temut pentru viaţa mea, dar din acel moment curiozitatea mea faţă de bărbaţi s-a accentuat. Nu la mult timp după acel episod am ajuns să mă ofer să fac sex pe bani în preajma librăriei locale pentru adulţi, care se afla aproape de locuinţa mea. Acela a fost şi primul loc unde am găsit acceptare din partea celor care aveau aceleaşi dorinţe ca mine, de a fi cu bărbaţi.

Le-am spus mamei mele şi tatălui meu vitreg că eram homosexual când aveam şaptesprezece ani şi am fost uşurat de reacţia lor de a nu mă dezmoşteni. Pe atunci numărul relaţiilor mele sexuale era extrem de mare, îmi plăcea ceea ce făceam, alcoolul şi drogurile gratuite erau grozave, dar de ruşine, ani de zile am păstrat secretă acea latură a vieţii mele.

27 martie 1998 a fost ziua pe care nu o voi uita niciodată, deoarece am fost dus într-o încăpere, pe când mă aflam sub influenţa metamfetaminei, pentru a mi se da rezultatul că eram seropozitiv. După aceea am folosit droguri mai dure, vrând să-mi iau viaţa şi să mor, fiind speriat deoarece credeam că eram deja condamnat la iad pentru eternitate şi că Dumnezeu îi ura pe „homo”. Mulţi dintre cei care se află sau nu în biserică folosesc în continuare afirmaţia respectivă, ceea ce este foarte stupid. După ce mi-am revenit din şoc, m-am întors la comunitatea homosexuală, care îmi oferea acceptare, cluburi, adunări sociale în parcuri şi pe străzi. Eram naiv, crezând că lucrurile nu se vor înrăutăţi. Patru ani mai târziu, am fost diagnosticat cu SIDA în formă completă, cu hepatita C şi cancer la colon.

Cu un an înainte de a-i mărturisi mamei că eram homosexual, ea îşi predase viaţa Domnului, iar de-a lungul anilor mi-a spus cât de mult mă iubeşte Isus, că niciun păcat nu este mai mare decât altele. Am ştiut dintotdeauna că homosexualitatea nu este norma. Dar ştiam şi că sentimentele pe care le aveam nu erau o alegere.

În ianuarie 2003, L-am acceptat pe Domnul nostru Isus Cristos ca Mântuitorul meu personal, într-o vreme când nu ştiam cât mai aveam de trăit din cauza SIDA şi aveam nevoie cu disperare de asigurarea că nu voi merge în iad. De fiecare dată când aveam oportunitatea să merg la biserică, eram acolo rugându-mă, cerându-I lui Dumnezeu să mă salveze de viaţa homosexuală pe care nu o cerusem niciodată. Duhul Sfânt S-a coborât peste viaţa mea şi mi-a îndepărtat toată durerea, rănirea, resentimentul, ura, dependenţa de droguri, starea de rău, prostituţia şi identitatea de homosexual. Prin îndurarea şi harul Său şi, cel mai important, prin dragostea Sa, acum sunt liber de legăturile păcatului.

Dumnezeu m-a vindecat în mod fizic de hepatita C şi de cancer la colon, iar acesta este doar începutul. Virusul HIV este încă prezent în sângele meu, dar Isus Cristos este specialist în sânge. Cred că Dumnezeu păşeşte alături cu noi, iar prin tot ce am îndurat şi prin provocările pe care le-am înfruntat, credinţa mi-a fost întărită, astfel încât învăţ să mă încred în Dumnezeu, Tatăl meu, nu într-un raport dat de un medic. Mai am încă de lucru şi rezolv problemele pe rând, prin rugăciune. Dragostea care ne este dată prin Fiul Său Isus Cristos, atunci când de bunăvoie a murit şi Şi-a sacrificat trupul şi sângele pe cruce pentru păcatele noastre, pentru a fi iertaţi, nu poate fi cumpărată sau compromisă.

Astăzi sunt trei ani de când am renunţat la viaţa homosexuală. Dumnezeu m-a îndemnat să-mi fac mărturia cunoscută la mii de oameni pe internet, la misiuni creştine de prevenire, în şcoli şi la diferite organizaţii religioase. În prezent sunt Director la proiectul Red Ribbon AIDS Project, o misiune care nu numai că educă despre HIV/SIDA şi previne răspândirea sa, ci îi şi ajută direct şi le acordă asistenţă celor testaţi pozitiv la virusul HIV. Ştiu că am multe visuri şi ţeluri, dar cel mai important este că am viaţa eternă în cer, ceea ce nu ar fi fost niciodată posibil fără ca Dumnezeu să fie numărul unu în viaţa mea.

„Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!” (Psalmul 18:2)

[Daniel, Yes, I Have an Ex-gay Story, Too. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Acum, fiind heterosexual de douăzeci şi nouă de ani, privesc în urmă şi mă întreb cum de am fost cândva homosexual. Am doi copii, o soţie, toate marile avantaje ale vieţii într-o suburbie modernă şi nu mă întreb ce am pierdut, după cum pretind unii. Nu mă gândesc să merg la un bar homosexual sau la sex cu un bărbat. Mă gândesc la alte lucruri, cum să scot frunzele din jgheab fără să cad de pe acoperiş, cum să fac destui bani pentru a plăti colegiul fiului meu cel mic sau cum să duc maşina la garaj pentru îmbunătăţiri.

Îi admir pe cei care schimbă calea pe care merg, iar inima mea bate pentru ei. Eu am părăsit homosexualitatea prin psihoterapie, înainte ca psihoterapia să se fi schimbat.

Nu am fost nevoit să fac faţă unei societăţi cu reviste şi cu televiziuni care promovează stilul de viaţă homosexual ca fiind minunat. Deşi mama mea credea că era perfect în ordine şi m-a trimis să locuiesc cu trei bărbaţi homosexuali când aveam şaptesprezece ani.

Nu eram creştin, eram un tip care se întreba: „De ce sunt homosexual? Ce mă face astfel? Trebuie să fiu aşa, dacă nu vreau?”

Dar acum este cool să fii homosexual. În licee şi colegii există cluburi pentru homosexuali, iar bărbaţii şi femeile care sunt homosexuali cred în cauza lor. Luptă pentru ea, caută să îi facă pe toţi să creadă în ea, prin legislaţie, prin crearea de locuri sigure, prin mitinguri şi parade. Ei creează un spectacol atrăgător al eliberării de comportamentul convenţional. „Vocali şi mândri!”

Deci acelora dintre voi care încercaţi să părăsiţi homosexualitatea, să vă schimbaţi, vă pot spune că nu este uşor. Da, ocazional mai am câte un vis sau îmi trece prin minte un gând care mă face să mă întreb de unde a venit, dar nu îi dau curs. Dispare. Dar vă pot asigura că şi dacă nu sunteţi creştini, există ajutor şi pentru voi. Dar dacă sunteţi creştini, atunci aveţi un Dumnezeu care vă iubeşte şi care vă va face să fiţi împliniţi, fiţi siguri de asta! Cred că cei care Îl iubesc pe Cristos pot să devină desăvârşiţi, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Şi cred, de asemenea, că Dr. Alden a avut dreptate când a spus că este mai uşor să ajuţi un homosexual decât un alcoolic.

Deci păstraţi-vă credinţa! Nu va fi o luptă uşoară, va fi o luptă urâtă. Am vorbit în public ieri, iar ceea ce s-a întâmplat după aceea nu a fost frumos. Am fost atacat fiindcă am pus o întrebare la o serată pentru homosexuali la colegiul local: „Dar dacă cineva nu vrea să fie homosexual, se poate schimba?” Am fost atacat în parcarea McDonald’s de peste drum.

Deci ce avem de făcut? Lucrăm, scriem scrisori, ne aducem speranţă unul altuia. Trebuie să ne facem cunoscută mărturia şi să spunem: „Cândva am fost homosexual”, iar apoi să ne facem înţeleşi cu claritate şi inteligenţă.

Trebuie, de asemenea, să susţinem PFOX şi alte grupuri de acest gen cu timpul, talentul sau banii noştri, pentru ca programele lor să ajungă în şcolile din ţara noastră. În cele din urmă, curajul foştilor homosexuali, credinţa că Dumnezeu poate să ajute cu adevărat şi susţinerea prietenilor şi familiilor noastre vor face ca acest subiect să ajungă pe prima pagină. Dar precum am spus, nu este uşor şi am avut multe de învăţat.

Dar vreau ca aceia dintre voi care vă luptaţi cu sentimentele, să ştiţi că şi eu m-am luptat şi am suferit cândva, dar în timp m-am schimbat.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

[Yes, It’s Possible: Steven’s Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Frank Worthen

Frank & Anita Worthen

Când aveam 13 ani, pastorul meu m-a luat în biroul său. „Frank”, m-a anunţat el, „eşti homosexual.” Nu aveam idee ce vroia să spună, de aceea mi-a explicat atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex. Apoi mi-a explicat că homosexualii sunt diferiţi de ceilalţi oameni.

Mă simţisem „diferit” de ani de zile. Viaţa mea de familie nu fusese fericită. M-am născut în 1929 – anul în care a început marea depresiune economică. Mulţi membri de familie s-au mutat în casa noastră ca să supravieţuiască. Tatăl meu şi-a luat o a doua slujbă noaptea, ca să plătească facturile, dar nu reuşea să facă rost de suficienţi bani. Am devenit o familie plină de amărăciune, supărată şi de multe ori am fugit în pod ca să evit certurile zilnice care se dezlănţuiau în jurul meu

Nu voi uita niciodată prima zi la şcoală. Mama a stat toată ziua cu mine, să vadă dacă voi fi bine, iar învăţătoarea i-a spus: „Băiatul dumneavoastră este diferit de toţi ceilalţi băieţi.” Nu arătam niciodată interes pentru sporturi şi nu m-am potrivit niciodată cu adevărat cu ceilalţi băieţi.

Puţin după ce am împlinit 13 ani, unchiul meu m-a dus la o prezentare ştiinţifică locală, sponsorizată de Institutul Biblic Moody. A fost prima mea expunere la Cuvântul lui Dumnezeu. Am simţit dragostea lui Dumnezeu în acea noapte şi, în secret, L-am primit pe Cristos în viaţa mea.

În anul care a urmat, au avut loc mai multe traume. Tatăl meu a murit, iar unchiul meu care îmi era atât de drag, a fost arestat pentru activitate homosexuală. Apoi a venit un pastor nou în biserica mea şi a preluat rolul tatălui în viaţa mea. Era tot ce visasem cu privire la un tată, dar şi-a dat seama de atracţia mea în creştere faţă de persoanele de acelaşi sex şi m-a încurajat să-i dau curs. De fapt a găsit chiar un potenţial partener masculin pentru mine – un bărbat obez, mai în vârstă, pentru care nu aveam niciun interes.

După absolvirea liceului, m-am îndrăgostit de o tânără. A fost prima mea prietenă adevărată şi am hotărât să mă căsătoresc cu ea. Dar când am cerut-o în căsătorie, a răspuns: „Sunt numai două lucruri în viaţă pe care le iubesc. Unul sunt caii, iar celălalt, femeile.” Am fost zdrobit. Când m-am dus la pastorul meu, mi-a spus: „Frank, am încercat să-ţi spun de ani de zile că eşti homosexual.” Apoi mi-a explicat că fusesem atras de acea femeie pentru calităţile ei masculine.

Îmi amintesc cum coboram treptele bisericii în acea zi. „Doamne”, m-am rugat, „el este omul Tău. Accept ce a spus despre homosexualitatea mea.” Nu mult după aceea, am avut prima experienţă homosexuală. A fost începutul a peste douăzeci de ani de implicare în relaţii homosexuale.

De-a lungul anilor, mulţi oameni au intrat şi au ieşit din viaţa mea. Dar viaţa era foarte diferită de imaginea frumoasă pe care o zugrăvise pastorul meu. Au existat unele momente de plăcere şi speranţă, dar mai mult singurătate şi disperare. Sexul era zeul vieţii mele; nimic altceva nu conta.

Au trecut mulţi ani. M-am ascuns de Dumnezeu şi am ridiculizat Biserica, dar în inima mea ştiam că El mă chema înapoi la El. Tinereţea mea începea să se ofilească, iar fiecare an aducea tot mai puţină fericire.

Apoi Michael, unul dintre angajaţii mei de la lucru, a devenit creştin. Viaţa lui s-a schimbat în faţa ochilor mei şi mi-am amintit de tinereţea mea, când fusese o asemenea binecuvântare să-L cunosc pe Isus şi să fiu în biserică. Contrastul dintre acel tânăr minunat şi viaţa mea plină de poftă m-a sfâşiat pe dinăuntru.

Ştiam că viaţa mea homosexuală era greşită, dar simţeam că nu am putere să mă schimb. Apoi am auzit despre un loc pentru homosexuali din San Francisco, care funcţiona în întuneric total. Am devenit obsedat de acel loc şi am hotărât să mă duc acolo. Pe 24 mai 1973 am decis că voi merge acolo.

Deodată mintea mea s-a întors în vremea morţii tatălui meu, când aveam 13 ani. Mă rugasem lui Dumnezeu: „Tatăl meu s-a dus. Te rog, fii Tatăl meu pentru tot restul vieţii mele.” Am simţit că fusese cu mine până atunci. Dar a merge în acel loc al întunericului părea cea mai rea respingere a Lui.

M-am trezit apelând la Michael şi spunând: „Te rog, ia-mă cu tine la biserica ta – chiar acum!” Când am îngenuncheat la altar, am mărturisit toate lucrurile rele pe care le făcusem în trecut.

Multe gânduri îmi treceau prin minte. Toţi prietenii mă vor respinge. Cum aş fi putut să renunţ vreodată la sex? Imposibil! Dar în timp ce mă rugam, m-am simţit eliberat pe dinăuntru, după douăzeci de ani de păcat.

Am început să frecventez biserica lui Michael, iar după câteva luni, el mi-a sugerat să înregistrez pe bandă ce făcea Dumnezeu în viaţa mea. După ce am lucrat la înregistrare luni de zile, am început să-i fac publicitate într-un ziar local „subteran”, unde bărbaţii homosexuali găseau parteneri sexuali. În primul an, aproximativ şaizeci de oameni mi-au scris, cerând înregistrarea.

Apoi Domnul m-a îndemnat să spun unui pastor local despre misiunea mea. În acea zi a luat naştere numele Love In Action şi au început întâlniri de grup. Apoi am descoperit că existau alte misiuni similare. Şaizeci şi doi dintre noi s-au întâlnit pentru un weekend de părtăşie în septembrie 1976 în zona Los Angeles şi au numit mica noastră reţea Exodus. Era un timp palpitant, care îţi dădea fiori, pentru a fi implicat în acest tip de misiune.

Dumnezeu a început să aducă alţi membri ai personalului care să mi se alăture. Curând primeam sute de scrisori din toată lumea.

Anita Worthen

Au mai trecut zece ani şi mă simţeam din ce în ce mai inconfortabil cu viata de celibatar. Eram singur şi am început să mă rog pentru o soţie. Cam cu un an şi jumătate mai târziu, m‑am oprit în Los Angeles să o văd pe prietena mea, Barbara Johnson, care asigura servicii pentru părinţii homosexualilor. Ea m-a trimis la Disneyland cu o femeie pe care o întâlnisem pentru puţin timp, o singură dată înainte.

Acea zi la Disneyland s-a dovedit a fi cea mai mare distracţie pe care o avusesem în ani de zile. Femeia, Anita Thomas, a făcut o mulţime de glume şi mi-a plăcut întru totul compania ei. Mai târziu, Barbara m-a sunat să-mi spună că şi Anita s-a bucurat de acea zi cu mine.

O femeie mă place cu adevărat, m-am gândit cu încântare. Presupun că am făcut ce trebuie! Câteva luni mai târziu, Anita a vizitat Love In Action şi s-a îndrăgostit de misiunea mea, de personalul meu, de biserica mea – de tot!

Frank & Anita Worthen

Curând, Anita şi cu mine ne întâlneam în San Luis Obispo, la jumătatea distanţei dintre casa ei de lângă Los Angeles şi casa mea din zona San Francisco. Ştiam că relaţia noastră devenea serioasă; în curând vorbeam despre căsătorie. În noiembrie 1984, când Anita şi cu mine am schimbat jurămintele de căsătorie, Barbara Johnson – „peţitoarea” noastră din spatele scenei – stătea în rândul din faţă, cu un zâmbet larg pe faţă. De atunci, căsnicia a fost mult mai bună decât cele mai mari aşteptări ale mele.

În 1990 Dumnezeu ne-a condus pe Anita şi pe mine la Manila, unde am fondat Bagong Pag-asa. După patru ani, am încredinţat misiunea liderilor naţionali şi ne-am întors în California, unde am întemeiat o nouă misiune pentru foştii homosexuali, în San Rafael, după ce Love In Action s-a mutat în Tennessee.

Cred că homosexualitatea este o „căutare de înlocuire a tatălui”. Mulţi ani am căutat susţinerea masculină, dar am căutat numai în locuri greşite. Când mi-am încredinţat viaţa deplin lui Dumnezeu, El a devenit Tatăl iubitor pe care nu l-am găsit niciodată. Şi El mi-a dat o „familie” minunată de fraţi şi surori în Cristos, în toată lumea.

Sunt, de asemenea, recunoscător pentru viaţa nouă pe care Domnul mi-a dat-o. M-am luptat cu homosexualitatea peste patru decenii, dar Isus Cristos m-a eliberat.

[Frank Worthen, Looking For A Father. Copyright © Frank Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune. Fondator al Love In Action, Frank Worthen a sărbătorit anul trecut 40 de ani de misiune pentru homosexuali. New Hope Ministries este o continuare a lucrării lui Frank Worthen şi a soţiei lui, Anita, fiind o misiune centrată pe Cristos, care îi ajută pe cei care se luptă cu homosexualitatea să renunţe la stilul lor de viaţă şi să-şi accepte adevărata identitate în Isus Cristos. Datele de contact ale misiunii sunt: New Hope Ministries, P.O. Box 10246, San Rafael, California 94912-0246, USA, telefon: (01)415.453.6475, site: www.newhope123.org. Pentru mărturia Anitei, clic aici. Pentru o înregistrare video cu Frank, clic aici.]