Aveam şapte ani când L-am primit pe Cristos în viaţa mea. Am crescut într-un cămin creştin, deci am mers întotdeauna la biserică şi la şcoala duminicală. De asemenea, devoţiunile în familie aveau loc regulat în casa noastră. Când eram copil, familia mea a înfruntat provocări care au cauzat o dinamică nesănătoasă în relaţiile pe care le aveam unul cu celălalt. În mijlocul a toate acestea, m-am luptat să mă dezvolt şi să înţeleg cine eram.

Când eram copil, tatăl meu era adesea ocupat cu munca şi de aceea m-am simţit înstrăinat de el. Când era prin preajmă, din cauza conflictelor de interese era dificil pentru noi să facem lucruri împreună. Părinţii mei aveau unele conflicte în relaţia lor, iar eu, fiind cel mai mare dintre copii, am devenit ocazional un suport emoţional pentru mama mea. Sunt, de asemenea, singurul fiu, având două surori mai mici, ceea ce face ca în familia mea să predomine latura feminină.

În copilărie, familia noastră s-a mutat de multe ori, astfel încât am fost nevoit să-mi tot fac prieteni noi şi să schimb şcolile. Am mers la şcoli creştine până în clasa a cincea şi se părea că întotdeauna puteam să-mi fac prieteni destul de uşor, chiar dacă nu-mi plăcea să mă mut. Când am trecut de la şcoala creştină în sistemul şcolii publice, m-am confruntat cu ceea ce părea a fi mai mult decât puteam eu duce.

Tranziţia de la „masculin”

În anul în care eram în clasa a cincea am încercat să mă împrietenesc cu alţi băieţi din clasă, dar m-am confruntat cu multe dificultăţi. Avusesem parte de insulte în clasele anterioare, dar în clasa a cincea se părea că toţi băieţii din clasă îmi erau împotrivă. Aflându-mă la o şcoală nouă, mi-a fost tare greu să mă confrunt cu acest lucru.

Fusesem protejat până în anul acela şi nu înţelegeam multe dintre cuvintele în argou pe care le foloseau colegii mei. Aceasta a făcut să fiu ridiculizat pentru lipsa mea de cunoaştere şi am fost indus în eroare, pentru a mă eticheta ca fiind ceva ce nu eram, deoarece nu cunoşteam definiţia cuvântului. Talentul meu limitat la sporturi a făcut şi el să fiu tachinat şi insultat. În acel an, din pură curiozitate, un prieten şi cu mine ne-am implicat într-o anumită experimentare sexuală.

În clasa a şasea am renunţat la orice încercare de a „corespunde” între băieţii din clasa mea şi am început să petrec timp numai cu fetele. Aceasta nu a dus decât la amplificarea insultelor pe care mi le aruncau ceilalţi băieţi, dar mă simţeam mai confortabil în preajma fetelor şi am continuat să-mi petrec timpul cu ele. Am abandonat şi orice dorinţă de a juca sport şi inconştient, am evitat activităţile „masculine”. Am gravitat în schimb în jurul celor care adesea sunt considerate, în mod stereotip, activităţi „feminine”.

În clasa a şaptea începusem deja să simt atracţie faţă de bărbaţi şi, în subconştient, să cred insultele care mi se aruncau. Nu vroiam să admit acele etichete, fiindcă mă numeam creştin şi ştiam ce avea Biblia de spus despre faptul de a fi homosexual. Am încercat să reprim orice sentimente homosexuale care apăreau, dar ocazional am îngăduit ca gândurile să-mi zăbovească, iar sentimentele au început să prindă rădăcini.

Luptă sporită

Aproape de sfârşitul clasei a opta, familia mea a schimbat biserica, iar în clasa a noua m-am luptat şi mai mult cu sentimentele mele. Fiindcă eram la o biserică nouă, nu mă simţeam în largul meu pentru a spune cuiva despre problemele mele şi eram sigur că ştiam deja care ar fi fost reacţia părinţilor mei dacă le-aş fi spus. Aşa că am rămas tot singur cu dilema mea şi am continuat să încerc să-mi reprim gândurile şi sentimentele.

Când am ajuns în clasa a zecea, am fost expus prima dată la pornografie, în magazinul din toaleta publică din partea de jos a oraşului. Aceasta a făcut ca lupta pe care o duceam să escaladeze şi să scape de sub control. Tânjeam după acele imagini şi după orice oportunitate de a vedea bărbaţi goi. Singurul lucru de care mă temeam era să mă implic în relaţii sexuale, ca nu cumva Dumnezeu să mă lovească cu vreo boală din cauza răzvrătirii mele.

În loc să fug de credinţă, am încercat să fac totul pentru a mă asigura că relaţia mea cu Dumnezeu era „sigură”. Am luat parte la o lucrare bazată pe credinţă, sperând că acţiunile mele bune vor cântări mai greu decât păcatul pe care eram conştient că îl comiteam. Am studiat Biblia, am frecventat cu credincioşie grupul de tineret şi am ajutat la biserică ori de câte ori puteam, sperând că păcatul meu va dispărea, iar eu aveam să devin liber. Am continuat astfel, dar totul a fost în zadar.

Prima licărire de speranţă

Când eram în clasa a douăsprezecea, noi, cei din grupul de tineret, am mers la o misiune urbană şi aşa am auzit că mulţi tineri îşi pun sub semnul întrebării orientarea sexuală, chiar şi tinerii creştini. A fost prima dată când am auzit că nu eram singur în lupta pe care o duceam, în ciuda faptului că eram creştin. Mi-am dorit mult să ştiu ce să fac şi cum să mă „vindec” de sentimentele mele. La evaluarea de la sfârşitul weekendului, am inclus un bilet despre lupta mea şi am aşteptat să primesc un e-mail de la cel care conducea misiunea respectivă. Am fost direcţionat spre resurse online şi am dialogat puţin cu el prin e-mail. Deoarece nu am avut pe nimeni cu care să vorbesc faţă în faţă, nu am reuşit să-mi procesez pe deplin lupta şi am continuat să mă confrunt cu sentimente homosexuale.

Am decis să le fac cunoscută părinţilor mei lupta mea şi să văd dacă îmi puteau oferi vreun ajutor. Când le-am spus, m-am confruntat cu şocul şi cu neîncrederea lor totală, care i-au făcut să-mi pună unele întrebări. În loc să înfrunt întrebările şi să le îngădui părinţilor mei să depăşească şocul, am ascuns repede totul şi am pretins că lucrurile s-au îmbunătăţit. Aşa că am continuat în acelaşi fel ca înainte şi m-am luptat pentru a-mi controla gândurile şi sentimentele.

În primul an la universitate, m-am implicat într-un grup creştin din campus şi am devenit prieten cu alţi studenţi din anul întâi. În grup era un tânăr căruia îi plăcea să-i facă pe ceilalţi să se simtă inconfortabil prin afecţiune fizică non-sexuală. Era ceva după care tânjeam şi de aceea am făcut tot posibilul pentru a mă afla în preajma lui. Am dezvoltat o dependenţă emoţională nesănătoasă faţă de el şi am fost oarecum devastat când a decis să meargă la o altă şcoală în anul următor.

Găsirea ajutorului

La începutul anului doi mi-am pierdut răbdarea şi am hotărât că nu mai puteam lupta singur. Am căpătat încredere într-un lucrător creştin care lucra cu grupul creştin din campus şi am decis că eram în siguranţă cu el, dacă îi spuneam despre lupta mea. Spre marea mea surpriză, când i-am dezvăluit lupta mea nu a fost şocat şi nici nu m-a tratat diferit. A fost o mângâiere pentru mine, iar acest lucru a declanşat procesul vindecării mele. Am fost capabil să vorbesc cu el despre sentimentele mele, iar prin faptul că a deschis am găsit alinare.

Încet, încet le-am dezvăluit despre lupta mea unor prieteni, pentru a primi suportul lor. Ei au continuat să mă accepte, iar aceasta a făcut să obţin suportul de care aveam mare nevoie, dând socoteală în faţa cuiva. Ispitele nu au dispărut, dar frecvenţa cedării mele în faţa poftei şi autosatisfacerii a scăzut. În cele din urmă, am realizat că nu conta ce credeau alţii despre mine, singurul lucru care conta era dragostea şi acceptarea lui Dumnezeu pentru mine; ceva ce era continuu şi pentru totdeauna. Îndurarea lui Dumnezeu îmi acoperă tot păcatul şi mă face să fiu unit cu El, fără a trebui să fac ceva pentru a-i câştiga dragostea şi acceptarea.

Aceasta mi-a permis să obţin încrederea de care aveam nevoie, astfel încât le-am putut spune din nou părinţilor mei şi am putut înfrunta orice întrebări au avut. Deoarece am fost capabil să-mi procesez lupta şi nu am avut nevoie ca ei să mă ajute să găsesc răspunsuri, a fost mult mai uşor să le spun. De data aceea au fost în stare să se confrunte cu lucrurile mai bine, parţial fiindcă se aflau într-o situaţie mai bună pentru a o face. Faptul că le-am spus mi-a permis să lucrez la restaurarea relaţiei fragmentate pe care o aveam cu tatăl meu. Am putut să avem unele discuţii, să lucrăm la diferenţele dintre noi şi să dobândim o nouă apreciere unul pentru celălalt. Am găsit, de asemenea, un teren comun, iar acum suntem capabili să facem lucruri împreună.

Ceea ce nu înseamnă că sunt complet restaurat şi că nu mă mai lupt cu gânduri şi sentimente homosexuale. Încă am probleme cu percepţia de sine, care au apărut în anii dureroşi ai formării mele, de care trebuie să mă ocup. Aceasta îmi declanşează adesea o oarecare poftă şi dorinţe homosexuale, dar cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în stare să trec peste ispite. Continuând să cresc şi să mă dezvolt în relaţia cu Dumnezeu, sunt capabil să înving percepţiile false şi să mă văd aşa cum m-a creat Dumnezeu.

Privind spre viitor

Nu mă mai întreb de ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple aşa ceva. Mai degrabă, văd cum m-a pregătit Dumnezeu şi cum mi-a dat dorinţa de a-i instrui şi echipa pe creştini, pentru a fi capabili să se ocupe de problema homosexualităţii. În climatul cultural din prezent, homosexualitatea este tratată ca un stil de viaţă acceptat. Nu se mai pune problema dacă un creştin va întâlni un homosexual, ci când îl va întâlni. Dorinţa mea este să îi ajut pe creştini să răspundă cu dragostea lui Cristos pentru a ajunge în mod efectiv la această categorie de oameni fără condescendenţă sau spirit de judecată.

Numai datorită dragostei lui Cristos pot să găsesc vindecare şi putere, pentru a înţelege rădăcina păcatului meu şi a mă confrunta cu el. Crescând în relaţia mea cu Dumnezeu, sunt capabil să înving luptele şi ispitele şi să fiu biruitor. Poate că întotdeauna mă voi lupta cu gânduri şi sentimente homosexuale, dar în Cristos sunt capabil să rămân în picioare şi să mă împotrivesc căderii în ispită.

[Jon’s Story. Tradus şi publicat cu permisiune. Jon locuieşte în Canada. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]