de Marcus Mitchell

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi… gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11)

M-am născut ca un copil minune. Sunt singurul copil dintre cei şase pe care mama mea l-a putut duce până la termen şi pe care l-a născut cu bine. Mama avea toxemie, iar cele mai multe sarcini ale ei au luat sfârşit în luna a şasea sau a şaptea. Cred că duşmanul era pe urmele mele înainte de a veni eu pe lume.

Am fost crescut într-o familie creştină, în primul rând de către mama. Am avut probleme semnificative în relaţia cu tatăl meu. Tatăl meu avea un fiu, dar nu era fiul pe care îl dorea. Nu eram bun la sporturi, iar el era dependent de sporturi. Nu că n-aş fi încercat. Am jucat baseball în liga juniorilor timp de trei ani şi am urât fiecare minut petrecut acolo. A fost la fel cu cele mai multe sporturi. Eram bun la arte şi muzică; dar din nefericire, tatăl meu nu lua parte la aşa ceva. Nu a susţinut niciodată vreuna dintre activităţile în care eram implicat; dar şi-a făcut timp să meargă la meciurile de fotbal ale vecinului nostru de alături, care era cel mai bun prieten al meu.

Mulţi factori au condus, în cazul meu, la o scădere semnificativă a stimei de sine. Fiind necăjit neîncetat la şcoală de toţi băieţii, mi se spunea „fetiţă” şi „homo” în mod curent. Cartierul noastră era predominant alb, iar cei mai mulţi dintre prietenii mei erau, de asemenea, albi. Când cartierul a devenit mai integrat, copiii afro-americani m-au respins, pentru că simţeau că făceam compromisuri. Nu numai că tovarăşii de aceeaşi vârstă mă ridiculizau, dar tatăl meu a început să-i spună în secret mamei mele că eram un „mic pungaş”.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că la vârsta de nouă ani L-am primit personal pe Isus ca Domn şi Mântuitor al meu, la un eveniment cu Katherine Kuhlman din Los Angeles, la Shrine Auditorium. Îl iubeam pe Domnul, iar la vârsta de zece ani am ţinut prima predică la biserica copiilor. Dar apoi am început să mergem la o altă biserică, care tocmai se deschisese în zona noastră. Pastorul era necăsătorit şi s-a arătat foarte interesat de mama mea, o mamă singură. Mai târziu, s-a dovedit că încerca de fapt să aibă acces la mine. În cele din urmă, a reuşit şi timp de un an şi jumătate m-a molestat. Eram îngrozit şi nici nu mă gândeam să îi spun mamei, deoarece era interesată de el. Mă rugam zilnic lui Dumnezeu să mă salveze de abuz. Totul era atât de confuz: chiar dacă nu-mi plăcea abuzul, trupul meu răspundea ca şi cum mi-ar fi plăcut. În cele din urmă, Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, iar biserica nu a avut succes; pastorul s-a mutat într-un alt oraş, dar vătămarea mea avusese deja loc. Nu am spus un cuvânt despre abuz nimănui, până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. În copilărie am fost chinuit de abuzul suferit.

La şaisprezece ani, eram deja prins de pornografia homosexuală şi autosatisfacerea constantă. Încercam să mă împotrivesc sentimentelor, fiindcă ştiam că homosexualitatea era o urâciune pentru Dumnezeu. Totuşi, la şaptesprezece ani am avut prima experienţă sexuală cu un alt bărbat. Focul fusese aprins, dar încă încercam să lupt. La nouăsprezece ani, am renunţat şi am ales să adopt stilul de viaţă homosexual. Mă simţeam atât de liber! În sfârşit, bărbaţii mă acceptau. Nu ştiam că sentimentul de libertate avea să se transforme, în cele din urmă, în robie. M-am exprimat în comportament în orice mod posibil. Totuşi, adânc înăuntrul meu, credeam că ceea ce făceam era greşit.

Mi-am alinat rănile şi singurătatea cu alcool, droguri şi sex, dar aveam o mamă care se ruga, care nu a renunţat niciodată la mine. Se ruga cu disperare să mă schimb. Nu am crezut niciodată că schimbarea era posibilă, deoarece credeam că înfăptuisem păcatul de neiertat al homosexualităţii. Nu puteam cădea mai jos decât căzusem în anul 1995. Făceam parte dintre cei privilegiaţi. Aveam totul: propria mea casă, o carieră bună şi o maşină frumoasă. Cu toate acestea, nu aveam un lucru: o relaţie de lungă durată cu un bărbat. Acum ştiu că tânjeam de fapt după o relaţie intimă cu Isus Cristos şi după susţinerea masculină pe care nu o primisem de la tatăl meu. Eram nefericit, deci mi-am închipuit că ceva nu era în regulă cu mine şi am început să merg la un terapeut necreştin. Dumnezeu l-a folosit pe terapeut pentru a-mi spune cuvintele: „Trebuie să te predai.” Eram depăşit. Un terapeut necreştin îmi spunea să mă predau!

Mai târziu în acelaşi an, Dumnezeu a avut un plan pentru mine. Dumnezeu are totuşi simţul umorului. Un prieten m-a convins să iau parte la o petrecere Tupperware. Aşa m-am trezit că vindeam castroane colorate din plastic femeilor la petreceri. Dar prin Tupperware am întâlnit o prietenă adevărată şi o femeie a lui Dumnezeu. Rita mi-a spus că Domnul i-a zis că eu eram „proiectul” ei. Ştia că eram homosexual, dar a continuat să insiste că Dumnezeu mă iubea şi vroia să mă ierte. I-am spus că era imposibil din cauză că înfăptuisem urâciunea homosexualităţii, un păcat de neiertat. S-a rugat cu mine. M-a făcut să înţeleg lucrurile corect, ajutându-mă să realizez că iertarea şi schimbarea erau posibile. Nu ştia nimic despre mişcarea foştilor homosexuali, dar Îl cunoştea pe Isus şi puterea Lui de a vindeca şi ierta. Mi-a spus că Dumnezeu m-a arătat ei în vis, căsătorit şi cu copii. Pentru mine aşa ceva era de necrezut în momentul acela, dar i-am spus că puteam cel puţin să am încredere în credinţa ei.

Apoi am fost pus în legătură cu o biserică locală şi mi-am reînnoit şi cultivat din nou relaţia cu Domnul. El, prin Cuvântul Său şi prin rugăciune, m-a scos din homosexualitate. Nu ştiam nimic despre Exodus sau despre vreo altă misiune a foştilor homosexuali, dar El mi-a vorbit cu blândeţe şi m-a ajutat să mă maturizez în El. Am început să simt bucurie şi pace ca niciodată înainte. Eram atât de plin de bucurie că mă aflam într-o relaţie corectă cu El! În acelaşi timp, credeam că eram chemat să rămân celibatar. Eram cu totul pentru Dumnezeu şi înflăcărat pentru El, dar El nu terminase încă de lucrat în viaţa mea.

Pe 12 aprilie 1997, am întâlnit o femeie minunată de la biserica mea, în casa unui prieten. Ne-am dus toţi împreună la un concert al lui Kirk Franklin şi am ajuns să petrec câtva timp cu acea prinţesă frumoasă pe nume Sara. Am făcut schimb de numere de telefon şi am început să vorbim. Totuşi, în primele trei săptămâni ale relaţiei, nu am ştiut că era interesată de mine în felul „acela”. Când am aflat asta prin prietenul meu, eram gata să o iau la fugă! Simţeam că aveam prea multe poveri pentru ea, dar Domnul mi-a vorbit în linişte şi mi-a zis: „Stai liniştit! Încerc să te binecuvântez. Nu înainta; nu alerga; stai doar liniştit.”

Cumva am fost în stare să stau, chiar dacă eram îngrozit şi foarte nervos, iar prietenia noastră a înflorit ca o relaţie frumoasă, evlavioasă. Toată lumea îmi spunea: „Este viitoarea ta soţie”, dar pur şi simplu nu puteam înţelege una ca asta. Toţi prietenii îmi ziceau că eram complet diferit de când o întâlnisem pe Sara. Le-am spus că dacă Dumnezeu vroia ca Sara să fie soţia mea, va trebui să o aud direct de la El. Am continuat să-L întreb pe Dumnezeu: „Dar de ce? Nici măcar nu am cerut vreodată aşa ceva.” Dumnezeu mi-a reamintit că acesta fusese întotdeauna planul Lui pentru mine; eu eram cel care o luase în direcţia greşită. Mi-a dat versetul din Efeseni 3:20: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…” Sara şi cu mine ne-am logodit pe 12 aprilie 1998, exact la un an de când ne cunoscusem şi ne-am căsătorit pe 24 octombrie 1998. A fost una din cele mai bune zile din viaţa mea, iar bucuria de pe chipul mamei mele este încă vie în amintirea mea.

Acum Sara şi cu mine slujim împreună în biserică celor care se luptă cu homosexualitatea. Nu-mi pot imagina viaţa fără ea: este cea mai bună prietenă a mea şi primul meu sprijin. Ea este cu adevărat Efeseni 3:20 pentru mine.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru rugăciunile pline de credinţă ale mamei mele, Othell Mitchell, care s-a dus acasă la Domnul în noiembrie 2001. Nu a renunţat niciodată la mine şi a stat cu faţa plecată înaintea Domnului pentru mântuirea mea. Ura păcatul din viaţa mea, dar a continuat să mă iubească pe mine, păcătosul. Nu m-a respins niciodată. Relaţia mea cu tatăl meu a evoluat în salturi, iar în ziua căsătoriei mele mi-a spus cât de mândru era de mine. Părinţi, vă rog, nu renunţaţi! Dumnezeu va răspunde rugăciunilor voastre şi îl va elibera şi pe copilul vostru!

Astăzi sunt un biruitor victorios, deoarece Cuvântul spune: „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor.” (Apocalipsa 12:11) Astăzi sunt un bărbat heterosexual şi un copil al lui Dumnezeu căsătorit cu o femeie evlavioasă. Căsătoria mea nu este un semn al vindecării, ci este dovada lucrării permanente de vindecare a lui Dumnezeu în viaţa mea.

[Marcus Mitchell, The Plans He Had. Copyright © Marcus Mitchell. Marcus locuieşte în Elk Grove, California împreună cu soţia lui, Sara, şi frecventează biserica Harvest Church. Ei slujesc împreună în zona Sacramento. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]