Luptaţi mai mult! Îmi pare atât de rău de noi, încât necurmat suspin sau oftez. Vă sfătuiesc din propria mea experienţă, am douăzeci de ani, pentru că încerc şi eu să scap. După ce am fost la trei păstori, am observat că, dacă nu facem nimic, cu nimic ne alegem, ba chiar suntem mai răi pe zi ce trece.

Vă promit că, dacă veţi face ce vă zic, veţi ajunge cel puţin în stadiul meu, deşi încă mă mai lupt cu gândurile. Doresc ca Domnul să ne ajute să luptăm pe zi ce trece tot mai mult, ca să scăpăm din groapa sau chiar din prăpastia asta.

Experienţa mea a fost puţin mai bună ca a unora dintre voi, cei ce aţi scris. Am fost botezat cu Duhul Sfânt, iar apoi am întreţinut relaţii sexuale cu băieţi. În seara în care am început, nu am vrut să o fac, dar eram aşa de robit, încât cu oricine dormeam în pat, doar băieţi, îi forţam să facă sex cu mine. Am ştiut că nu e bine, dar nu m-am putut abţine, şi nu a fost numai o dată.

Dar apoi am avut o depresie de tremuram tot şi nu mai puteam gândi. Eram sigur că din cauza a ceea ce am făcut. Parcă cineva îmi forţa mâna la nas să mă omor sau, când vedeam un cuţit, parcă mă forţa cineva să mă omor – slavă Domnului că nu am făcut-o! – dar apoi am mers la păstorul bisericii unde mergeam şi i-am spus ce-i cu mine. Când i-am spus cum mă simt, mi-a sugerat să mă duc la psihiatrie. Am luat tratamentul şi mi-am revenit puţin. De trei ori am fost internat.

Când am fost la o întrunire de fraţi înguşti, vă spun sincer că ei sunt aspri cu nelegiuirea, dar sunt oameni ca noi, am vorbit cu nişte păstori şi le-am spus cu ce mă confrunt, că ochii mei fugeau după băieţii mai simpatici. Tot aşa a mers şi mai departe, ba mai mult, recent mă gândeam nopţile că dorm cu băieţi, practicam şi alte perversiuni sexuale. Dar am observat ce v-am spus mai sus, că nu rezolvăm nimic dacă nu încercăm.

Deşi acum încă am atracţie pentru ei, iar aceasta nu ştiu cum să o schimb, nu sunt de acord cu ideea că aşa m-am născut şi mă lupt. M-am rugat de nenumărate ori ca Domnul să mă scape, dar ceva din mine nu vrea şi cred, din toată inima, că este natura umană păcătoasă, şi ştiţi cum e ea. Nu mai privesc poze şi filme, deşi m-am uitat la unul şi nu pot să mi-l mai scot din cap. Am probleme şi cu vocea unora, adică timbrul mă atrage la ei, cu mâinile, că au mâinile mai nu ştiu cum.

Am hotărât să nu mă mai uit la filme, chiar simple, cu tipi cool; nu am mai conversat cu cei care sunt aşa şi nici nu vreau, deşi mă lupt mult, să nu cumva să mă dau la ei sau altceva de felul acesta. Vă sugerez să renunţaţi la ei, dacă îi aveţi în preajma voastră; eu unul am hotărât să nu mă mai holbez la ei. Nu uitaţi că nu este uşor! Dar eu mă gândesc că mai bine stau cu capul în pământ acum, decât în ziua judecăţii. Rugaţi-vă cu lacrimi, iar dacă nu aveţi, cereţi-I lui Isus!

Încerc să mă integrez în familie, apoi între colegi, iar apoi în biserică. Îmi e frică că mă descoperă, dar să vă spun ceva: când mă luptam cu mine tot mai mult, cu atât mai mult conversau oamenii cu mine, deşi nu ştiau ce-i cu mine, şi asta cred că doar Dumnezeu o face. Mie mi se pare că sunt făţarnic, că încerc să fiu altul, fiindcă mă dau drept altul, dar şi aceasta cred că vine de la Satan. Trebuie să credem Biblia, deşi eu încă mă lupt să o cred. Dumnezeu cu voi! Doamne, dă-ne putere!

DUPĂ UN TIMP

Eu fac bine şi încerc să lupt mai mult, deşi nu mai am aşa lupte mari, doar câteodată. Am urmărit seriale coreene ce nu au avut teme homosexuale, dar comportamentul efeminat şi faţa la fel de efeminată a actorilor mi-au plăcut şi nu am avut puterea necesară să renunţ la ele. Mi-aş dori să am mai multă bunăvoinţă.

Sunt Valentin şi, intrând pe site-ul vostru, am văzut că nu sunt singurul care încearcă şi doreşte să se schimbe. Sunt creştin ortodox şi nu pot duce o viaţă normală cu astfel de porniri, deoarece sunt împotriva idealurilor mele.

Am avut o perioadă în care chiar o luasem pe drumul cel bun, însă în ultima vreme gândul îmi stă numai la relaţii sexuale cu bărbaţi. Nu mă mai suport, plâng nopţi întregi şi sunt confuz tot timpul. Mi-a pierit şi pofta de mâncare, sunt total debusolat. Am neapărat nevoie de ajutor, fiindcă nu vreau să-mi distrug viaţa. Vreau să fiu un tip normal, cu familie (soţie, copii), iar gândurile mele din această perioadă sunt total în contradictoriu cu ceea ce eu doresc.

Am douăzeci şi doi de ani, iar până acum singurul contact sexual cu un bărbat s-a întâmplat în noiembrie anul trecut. Cristos mi-a dat atât de multe şi m-a ajutat enorm. Oare nu ar trebui şi eu să fac ceva pentru El? Pentru ceea ce El a făcut, eu vreau să mă schimb. Viaţa ne rezervă multe, şi bune şi rele, iar aşa cum un lucru rău atrage după el un altul rău, aşa se întâmplă şi cu cele bune.

Eu unul aş prefera să nu am niciun fel de relaţie cu un bărbat, atât timp cât ştiu că, în felul acesta, mă îndepărtez de Dumnezeu. Este drept, El iubeşte şi iartă pe toţi, dar nu pot să Îi cer ajutorul şi să continui să umblu cu bărbaţi. Dacă nu pot să o iau pe calea normală a vieţii, măcar să încerc să Îi arăt că El există pentru mine şi că Îl prefer pe El în locul unui bărbat. Măcar cu gândul acesta să fiu împăcat.

Câteodată îmi vine în gând sinuciderea şi tare nu aş vrea să se ajungă la aşa ceva. Viaţa mea pare fără rost în momentul de faţă. Prietenii mei sunt foarte puţini, de fapt am două prietene, nu am prieteni băieţi deloc. Simt nevoia să împărtăşesc cu cineva ceea ce mi se întâmplă şi, de asemenea, să mă simt tras de mânecă atunci când greşesc. Vă rog să mă ajutaţi, atât cât se poate. Aştept răspuns cu nerăbdare. Vă mulţumesc.

Iată povestea mea! „Cine are urechi de auzit să audă!” Voi începe prin a spune că mă numesc Tinu, de numai douăzeci şi unu de ani, dintr-un judeţ anume. Orice copil, la începutul vieţii, este atent la ce se petrece în jurul lui şi, de multe ori, copiii îşi imită părinţii prin ceea ce fac când ajung la maturitate, lucruri bune sau rele. Nu voi vorbi despre cum îşi pot educa părinţii mai bine copiii, ceea ce este foarte important pentru creşterea lor, ci despre mine ca om.

Când eram copil, nu am făcut ce făceau părinţi mei, doar m-am luat după gândirea mea în perspectivă. Chiar dacă eram foarte mic, înţelegeam anumite aspecte ale vieţii. Am fost influenţat de cămin şi societate, ceea ce este bine, numai că dacă aceste două puteri mari ale formării unui om nu sunt implicate în mod temeinic şi spiritual, viaţa acelui om în devenire va fi afectată grav, cum a fost şi viaţa mea.

Din cauze cunoscute şi necunoscute, am ajuns să cred mult timp, de când mă ştiu, că sunt homosexual, fără să-mi dau seama de ce sunt aşa. „De ce mi se întâmplă mie asta? Oare a cui este vina, a lui Dumnezeu? A vrut să fiu aşa?” mă întrebam în sinea mea, plin de durere şi amărăciune. Este foarte greu să trăieşti în patima asta, mai ales că nu înţelegi nimic, te lupţi să te vindeci singur, iar când crezi că ai făcut‑o, devii şi mai dezamăgit. Este greu să trăieşti în minciună continuă, nu faci decât să nu fii tu însuţi, cel care trebuie să fii, ci un prefăcut. Cine a trecut şi trece prin aceasta mă înţelege foarte bine.

Vroiam să mă schimb, dar nu găseam puterea, aveam nevoie de prieteni care să mă cunoască aşa cum sunt, nu ca pe un făţarnic, şi îmi ziceam că doar cei care ştiu prin ce trec mă vor înţelege. Aşa am intrat pe internet să caut amici şi am găsit acolo scris: „cum pot face o schimbare prin Domnul”. Nu m-a interesat prea tare, eram sătul de astfel de vorbe, dar am găsit pe cineva pe internet. Nu era homosexual, ci robul lui Dumnezeu, şi nu avea patima homosexualităţii, era curat. El m-a călăuzit spre singura schimbare care există, cea cu Domnul nostru Isus Cristos, în viaţa mea cea singură şi reală. M-au uns pe suflet cuvintele lui despre Domnul.

Am hotărât să mă schimb în urmă cu câteva luni, dar acum am luat hotărârea definitivă. Cu ajutorul vostru, al celorlalţi colaboratori şi al lui Dumnezeu am reuşit să-mi pun viaţa la punct. Într-o seară, m-am rugat Domnului şi mi-am cerut iertare pentru toate greşelile, iar acum mă simt alt om, curat pe dinăuntru. E o senzaţie pe care nu o întâlneşti des. I-am cerut Domnului să-mi dea putere să trec peste tentaţiile care îmi apar în cale. În trecut am intrat pe site-uri porno, dar acum am şters poze sau ceea ce mă compromitea, totul.

Amintiri la care să renunţ nu cred că am; nu am avut decât două relaţii, dar nu m-am simţit în regulă ca om şi am zis: chiar dacă am această problemă, nu trebuie să decad. Am refuzat acest gen de relaţii, chiar dacă nu voi putea vreodată să fiu căsătorit în faţa lui Dumnezeu sau să am copii. Îmi doresc din suflet, când mă întorc acasă, să aibă cine să mă întâmpine, să fiu fericit când vin acasă. Mă refer la copii aici. Copiii sunt un vis pentru mine. Când ajungeţi acasă şi se bucură copilul că vă vede şi vă sare în braţe, bucuros că aţi venit, cum vă simţiţi? Sunt nefericit din pricina aceasta… Este cea mai mare dezamăgire de până acum.

Presupunând că aţi avea un băiat, dacă aţi afla că are aceeaşi problemă ca mine, cum aţi reacţiona? Mă scuzaţi de întrebare, sunt mai direct, câteodată pun întrebări ciudate. Pentru o fată consider că este mai uşor în astfel de situaţii, fiindcă nu este jignită de către semeni, dar pentru un băiat este un coşmar să trăiască într-o identitate falsă. Nu te poţi simţi bine atunci când te prefaci, când minţi. E complicat, nu aveţi cum să înţelegeţi. Fiţi fericiţi că nu înţelegeţi, consideraţi-vă norocoşi!

Ambii mei bunici din partea tatei erau evanghelici. Ei nu mai sunt în viaţă de aproximativ zece ani. Bunica era o sfântă şi cred că este acolo sus şi veghează. Nu o spun numai eu, ci toată lumea care a cunoscut-o. Cerea iertare şi unui copil dacă îi greşea. Părinţii mei nu sunt evanghelici, dar sunt oameni cu frică de Dumnezeu sau eu aşa tind să cred.

Am nevoie de putere! Citesc din Biblia bunicilor. Am terminat primele două cărţi din Noul Testament, dar după un efort asiduu. Merită oricum, adică a trebuit să văd ce voi face cu viaţa mea. Nu e uşor să iei această decizie, pentru că e o decizie de viaţă, de viitor, dar, cum am spus, merită, mă simt liber. Mi-am arătat faţa către Dumnezeu. Am făcut un nou început, adică I-am cerut iertare Lui. Nu vreau să par un făţarnic sau să mă laud, dar abia aştept să încep cea de-a treia carte, Evanghelia după Luca.

Nu mă întoarce nimeni şi nimic, fiindcă am înţeles ce este bine pentru mine. Mi-a fost greu până acum, dar am văzut un drum pe care în trecut nu l-am zărit. În Noul Testament se spune că este păcat să cazi în ispită, nu să o întâlneşti. Dacă Îl ai ca sprijin pe Domnul, Îl rogi să te ajute să nu cazi în ispite şi să nu-ţi vină în minte. Eu aşa am învăţat, că şi dacă te gândeşti la „diverse” este un păcat, dar cred că găseşti puterea să treci şi peste aceste aspecte ale vieţii, cu ajutorul Lui.

Uneori, tristeţea se abate din nou asupra mea. Plâng încontinuu. Atunci aş vrea să discut cu cineva ca să mă calmez, dar nu am cu cine. Nu am prieteni în care să pot avea încredere să le spun necazul meu, să mă înţeleagă. Oare de ce trec de la bucurie, linişte sufletească, brusc la depresie? Îmi este greu, dar vă am pe voi şi pe cei din biserică; ei mă încurajează să nu mă abat de la cale. În ultimul timp m-am simţit mai bine, vorbind cu voi, cei care m-aţi ajutat, susţinut şi sfătuit. Au fost patru persoane care mi-au indicat drumul. Mai am de luptat să-mi înving îndoielile. Nu aş vrea să-mi pierd speranţa; dacă e ceva, încerc să vorbesc cu unul din voi. Domnul să vă binecuvânteze pentru lucrarea aceasta!

DUPĂ UN TIMP

Citesc mult în Biblie, merg regulat la biserică. Mi-am făcut prieteni şi prietene acolo, din grupul de tineri. Am petrecut Revelionul împreună. Mă simt bine. Sunt cu Domnul.

[La câţiva ani după ce a scris această mărturie, Tinu s-a căsătorit cu o fată credincioasă, căreia i-a mărturisit înainte de căsătorie despre viaţa sa din trecut. Între timp a devenit tată.]

Am citit mărturiile celor care au scris, am încercat să scriu şi eu, am şters şi iar am început să scriu. Nu ştiu dacă voi ajunge până la sfârşit, însă voi încerca din nou. Cu ce să încep? Îmi este ruşine de mine. Mă simt murdar. Îmi sună în minte acel verset de Traian Dorz: „M-a prins păcatul la răscruci.” Încerc să îmi expun viaţa mea (dacă nu mă exprim corect sau mănânc din litere, vă rog să mă înţelegeţi, încerc să scriu printre lacrimi). Am o viaţă dublă. Una pe care o cunosc cei apropiaţi, familia, care mă admiră. Din punctul lor de vedere sunt o persoană împlinită: am un job foarte bun, două facultăţi terminate.

Însă, în cealaltă parte, sunt o persoană sentimentală, care suferă pentru orice. Dacă cineva se uită la mine mai mult decât ar trebui, se nasc o mie de întrebări. De ce se uită? Oare se vede că sunt homosexual? Îmi plac tipii, mă îndrăgostesc de ei, iubesc şi sufăr şi totodată îmi doresc să fiu hetero, să am o viaţă normală, să strig în gura mare că sunt îndrăgostit şi că iubesc. Sunt un bărbat destul de atrăgător. Ce vor zice oamenii? De ce nu mă căsătoresc, că am tot ce vreau? Fetele roiesc în jurul meu, însă nu mă simt atras de ele. Dacă nu aş fi homosexual, aş putea avea o viaţă împlinită în care să mă bucur de tot, nu să port povara orientării mele.

În urmă cu doisprezece ani, la vârsta de treisprezece ani, am fost violat de un tip cu cinci ani mai mare decât mine. Nu ştiu de ce nu am zis nimic. Am continuat să întreţin relaţii sexuale cu el, deşi mă simţeam groaznic. Nu am mai putut să îndur duplicitatea vieţii mele şi, în clasa a douăsprezecea, am încercat să mă sinucid, dar nu am reuşit. M-am trezit a două zi în perfuzii la spital. Mă rugam mult, posteam două, trei zile pe săptămână. Duminica, la biserică, plângeam, într-una îmi era jenă de cei care se uitau la mine şi nu ştiau de ce plâng atâta. Doream să scap, să nu fiu prizonierul dorinţelor mele păcătoase.

În anul întâi de facultate mă îndrăgostisem foarte mult de cineva care era mai mare ca mine cu mulţi ani, însă găsisem în el toată iubirea pe care nu o avusesem din partea unui bărbat. Tatăl meu s-a sinucis când aveam patru ani, din cauza divorţului şi a pierderii custodiei mele, iar mama s-a recăsătorit. Soţul mamei mă ura pentru că semănam cu tatăl meu, de aceea a început să-mi facă viaţa imposibilă. La şaisprezece ani m-am convertit, crezând că voi reuşi să scap de orientarea mea, însă în zadar.

Să revin. Acest tip era tandru, atent, se părea că mă iubeşte. Mă simţeam împlinit, însă mă acuza conştiinţa pentru viaţa mea imorală. A fost perfectă relaţia mea cu el şase luni, apoi a început să nu îmi mai acorde atâta atenţie şi să întreţină relaţii sexuale şi cu alţii. Sufeream îngrozitor, mă simţeam trădat, dat la o parte. După încă şase luni, am hotărât să mă despart de el.

Am terminat Teologia şi Psihologia, aşa că sunt tobă de teologie neoprotestantă. Teorie cunosc destulă. Nu funcţionează. Am început din nou să postesc, să mă rog, crezând că voi evada. Nu am avut nicio şansă: deşi ştiu că lumea homosexualilor e o lume a desfrâului, a nelegiuirii, nu am puterea să ies, să devin hetero.

Aş vrea să vorbesc cu cei care trec printr-o problemă ca a mea. Nu am dat anunţ matrimonial şi nu caut homosexuali cu care să mă cuplez, ci efectiv aş vrea să discut cu tineri care se confruntă cu acest păcat. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, să se roage pentru mine. Mă bazez pe puterea rugăciunii, însă pentru a fugi de ispită trebuie să ai putere; dacă nu ai, nu poţi fugi. Nu am putere să rup acum, am nevoie de rugăciune ca să o pot face. Nu mă simt bine, nu sunt OK, mă termină psihic această duplicitate.

Toată ziua ascult oamenii plângându-se de una, de alta; eu nu am timp să mă plâng. Inima îmi plânge şi trebuie să zâmbesc, fiindcă am creat o lume perfectă. Cum e să mergi la un psiholog care e încruntat şi trist? Ce speranţă îţi dă acela? De ce aş avea motiv să fiu trist, din punctul lor de vedere? Însă, din punctul meu de vedere, îmi vine să-mi iau viaţa. Mă urăsc pentru că sunt homosexual. Uneori dau vina pe El că e vinovat pentru ceea ce sunt eu, alteori mă împac cu gândul că m-a acceptat, fiindcă am luptat foarte mult să scap. Nu vreau să fiu homosexual! Nu vreau! Vreau să am o viaţă curată, o familie, copii, să mergem la biserică, să pot ţine capul sus în biserica celor neprihăniţi. Vreau să fiu un om normal.

Îl iubesc pe Dumnezeu şi mă gândesc dacă nu e paradoxal ceea ce spun, fiindcă mă contrazice Biblia, când zice ca cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, să se depărteze de rău. Însă eu nu am puterea să mă depărtez de rău, sunt prins. Dacă nu Îl iubesc pe El, atunci de ce mă macină că sunt homosexual? Dacă nu L-aş iubi, nu mi-ar păsa de El, că Îl ofensez cu viaţa mea imorală. Nu mă obligă nimic să renunţ la imoralitatea asta, în afară de conştiinţa mea şi dragostea pentru El.

Ştiţi cât am suferit pentru că m-am convertit? Câtă bătaie am luat de la părinţi, câte nopţi am dormit pe afară fiindcă Îl iubesc pe El? Da, afară, pentru că părinţii mei sunt ortodocşi, însă extremişti. Ştiţi cât plâng noaptea şi câte posturi am ţinut să scap de această orientare? Nu ştie nimeni, doar eu şi Dumnezeu. V-a fost vreodată jenă de ceea ce sunteţi?

DUPĂ UN TIMP

Nu ştiu dacă are vreun rost să scriu, însă mă simt foarte, foarte singur şi totodată nici nu vreau să am prietenii apropiaţi, de frică să nu mă cunoască mai bine decât le dau eu voie să mă cunoască. Am citit câteva mărturii ale tinerilor care se confruntă cu problema homosexualităţii, care e şi problema mea. Luptă în mine două firi. Una e cea pământească: îmi place ceea ce fac, să întreţin relaţii sexuale cu băieţii, însă după aceea mă simt şi mai singur şi murdar, îmi este scârbă de mine, de ceea ce fac, mă spăl imediat şi stau câteva ore şocat şi nu mă ating. Cealaltă fire îmi zice că tot ce fac e păcat şi nu fac decât să Îl întorc pe Dumnezeu împotriva mea şi a familiei mele.

Am trecut prin câteva probleme foarte, foarte mari cu familia, am avut accident cu maşina şi sunt sigur că toate acestea sunt trimise de Dumnezeu să mă trezească, la fel ca furtuna pe mare din cauza neascultării lui Iona, însă nu am putere să mă ridic să părăsesc această „lume”. Nu am cu cine să vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt cu adevărat. Am o relaţie cu un tip acum, mă iubeşte etc., dar eu sunt rece şi nu mă simt împlinit, ci dimpotrivă, simt cum zi de zi mă afund fără scăpare.

Zilele trecute am vrut să mă sinucid, am înghiţit un pumn de pastile. E a doua oară. Nu mă pot regăsi. Sunt zile în care stau închis în camera mea şi mă gândesc cum să mă sinucid, care sunt urmările. Mă gândesc la viitorul meu şi mă înspăimântă, mai ales că încep să mă întrebe cunoscuţii când mă căsătoresc. Ce să fac? Nu mai am scăpare. Care e soarta mea? Sunt disperat.

Mă bucur că am găsit pe cineva care mă poate ajuta! Am doi fraţi mai mari şi am fost crescut într-o familie creştină şi iubitoare. Când eram mic, mi se spunea des că trebuia să fiu fetiţă, fiindcă eram frumos. Mama mea dorea să fiu fată, dar nu a regretat niciodată faptul că sunt băiat. Fiind cel mai mic, am fost mereu alintat, ceea ce mi-a dat un comportament mai feminin. Nu am fost niciodată băiatul care vroiam să fiu: să am un corp musculos, să joc fotbal şi alte lucruri.

La treisprezece ani am experimentat autosatisfacerea. Prietenul meu cel mai bun mi-a spus că a învăţat la şcoală despre autosatisfacere şi că i se pare un lucru extrem de scârbos. A fost momentul în care mi-am dat seama de păcatul pe care îl făceam, dar nu m-am putut opri. Peste câtva timp, prietenul meu mi-a povestit că a încercat şi el. Încet, discuţiile noastre se îndreptau tot mai mult înspre sex. Mai apoi, am rămas singuri într-o cameră. Nu ne-am dat seama ce facem, deşi amândoi aveam frică de Dumnezeu. În timp, experienţele au trecut la un alt nivel, uitându-ne la pornografie împreună. Cu părere de rău, ne-am promis că nu o vom mai face niciodată.

Ce s-a întâmplat apoi cu el nu ştiu, dar eu am început să fiu atras de băieţi. Mă simţeam extrem de rău şi găseam din ce în ce mai puţină atracţie pentru fete. Perioada prin care am trecut a fost grea, luptându-mă cu urmările experienţelor trecute. Viaţa mea a devenit un coşmar, deşi eram un copil credincios, citeam Biblia, mă rugam, dar erau momente în care Diavolul îmi umplea mintea cu lucruri perverse. Am început să vizionez din când în când pornografie homosexuală, ceea ce a înrăutăţit lucrurile.

Acum nu mai am un comportament feminin, îmi plac înotul, alergatul, excursiile periculoase în pădure şi mă consider destul de puternic, ceea ce mă face să mă simt bărbat. Mă gândesc mereu la o familie, la o „prinţesă” care trebuie salvată, dar homosexualitatea încă mă „bântuie”. Îmi doream întotdeauna să am un corp musculos şi, de multe ori, asta mă atrage la băieţi. Anul acesta am fost botezat cu Duhul Sfânt şi am primit un dar special, prorocia. Dau slavă Domnului că nu sunt în starea celor care au scris mărturii aici, dar atracţia faţă de corpul masculin încă există.

Am o relaţie super cu o fată minunată, pe care o dezvoltăm încet, din cauza vârstei, plus că suntem despărţiţi de o mie cinci sute de kilometri. Îmi doresc să-mi fie soţie într-o zi. Problema mea este că pofta pentru bărbaţi arde încă, pe când pofta pentru femei nu prea. Mi-e scârbă de lucrul acesta. Mi-aş dori să pot fi atras de sexul opus, şi nu într-un mod pervers, ci într-un mod normal, iar aceasta este şi întrebarea mea: s-ar putea întâmpla vreodată lucrul acesta? Sau va trebui să mă lupt toată viaţa cu homosexualitatea? O să pot să am relaţii sexuale minunate cu soţia?

Sunteţi primii cărora vă povestesc experienţele mele şi cred că faptul acesta o să-mi aducă eliberare, într-o oarecare măsură. Mă bucur că luptaţi „contra curentului” şi simt că aceasta este şi chemarea mea. După experienţele prin care am trecut, I-am spus Domnului: „Doamne, vreau să lupt împotriva homosexualităţii în Biserică şi în lume.” Domnul să ne ajute pe mine şi pe ceilalţi băieţi şi fete să trecem deplin peste povara aceasta, iar pe dumneavoastră să vă binecuvânteze cu înţelepciune, spiritual, iar apoi material. Pace!

DUPĂ UN TIMP

Acum un an v-am contactat şi am decis ca mărturia mea să fie postată pe site. Într-un timp ţineam legătura cu voi, dar apoi nu am mai putut, fiindcă Yahoo! Messenger a avut ceva probleme şi mi s-au şters toate contactele, de aceea vă scriu pe site. Acum pot să adaug la mărturie că Dumnezeu mi-a schimbat viaţa total!

POVESTEA MEA

Ce urmează să-ţi împărtăşesc este o parte foarte intimă şi ascunsă a vieţii mele. Însă, în speranţa că-ţi va fi de ajutor ţie, care te lupţi cu atracţii faţă de acelaşi sex, îţi voi povesti pe scurt trecutul meu. Vreau să te asigur că nu mă mai identific cu homosexualitatea, sunt împăcat cu trecutul meu şi am iertat orice persoană care a avut vreo influenţă negativă în acest sens asupra mea.

La vârsta de doisprezece ani a început să se adeverească faptul că, deşi am avut o copilărie fericită, unele detalii, neobservate de alţii, formau conturul celei mai grele încercări din viaţa mea de până atunci. Pentru a proteja pe cei implicaţi, nu voi scrie decât o istorie superficială a modului în care am ajuns să am înclinaţii homosexuale şi nu voi specifica nici tipul de relaţie sau numele persoanelor.

Nu a fost clipă în copilărie în care să mă gândesc că voi fi homosexual. De fapt, în mintea mea de copil am păstrat visul că, dacă voi creşte mare, mă voi însura şi voi avea copii. Nu m-am gândit eu aşa mult la asta, adevărat, nici când mă jucam de-a mama şi tata cu fetele, în timp ce alţii se jucau fotbal, ca băieţii. Nu faptul că mă simţeam mai bine în anturajul fetelor a fost cauza principală, nici faptul că am fost alintat până peste cap ca mezin al casei, nici faptul că am avut primele experienţe sexuale cu un băiat, ci principala cauză se află mai adânc, în nişte întâmplări care nu au ţinut cont de dreptul meu de alegere şi probabil nici de intenţia celor implicaţi.

Respingerea pe care mi-au arătat-o unii bărbaţi de care aveam cel mai mult nevoie în perioada preadolescenţei şi adolescenţei mele, a fost unul din principalele motive care au dus la înclinaţiile mele homosexuale. Poate a fost nepriceperea sau neîndemânarea mea în anumite lucruri cea care a atras o asemenea respingere, însă faptul că nu am fost apreciat pentru ce eram şi pentru ce făceam m-a convins că nu eram îndeajuns pentru statutul de bărbat. Apoi acei bărbaţi au dispărut din viaţa mea, lăsând nerezolvată, pe vrute sau nevrute, amara idee în inima mea: nu sunt capabil să fiu un băiat ca toţi ceilalţi. Cam acelaşi lucru mi-l demonstra şi anturajul meu.

Am avut un comportament efeminat când eram copil, dar crescând am renunţat la el. Când aveam aproximativ şapte ani am fost molestat, dar nu am băgat de seamă, pentru că nu a implicat sex şi părea mai mult un joc. Am auzit de un prieten care a fost violat de ţigani şi mă gândeam că şi mie mi se putea întâmpla mult mai rău.

Am fost un băiat înalt şi foarte slab, aşa încât aveam mari complexe din cauza felului în care arătam. Toţi ceilalţi prieteni dezvoltau un fizic atrăgător, erau puternici şi admiraţi de fete. Eram destul de timid de altfel. Într-o excursie cu clasa am petrecut mai mult timp cu o fată drăguţă. Ne plimbam ţinându-ne de mână prin galeriile salinei din Turda. Mi-a plăcut foarte mult de ea, îmi dădea un sentiment pe care nu de multe ori l-am avut şi, când am ajuns acasă, mi-a trimis un mesaj mărturisind că s-a îndrăgostit de mine. Mi s-a părut incredibil şi am întrebat-o insistent ce găseşte la mine ca să o facă să se îndrăgostească? Am deranjat-o atât de mult, încât în doar două ore toată dragostea i-a pierit.

Îmi amintesc de încă o întâmplare dintr-a şaptea, din staţia de autobuz. Stăteam cu băieţii şi ni s-au alăturat doi prietenaşi şmecheri. Au dat mâna cu fiecare dintre noi, dar nu ştiu exact pe care dintre noi cunoşteau. Într-un moment de neatenţie, mi-au luat jacheta de lângă mine şi au început să fugă cu ea, iar eu după ei. Mi-au luat banii din ea, vreo doi, trei lei pentru merinde, şi îmi cereau mai mulţi în schimbul jachetei. La un moment dat s-au oprit, i-am lovit şi mi-am recuperat jacheta. Ziua următoare s-a discutat întâmplarea cu diriginta clasei, care i-a sfătuit pe băieţi să mă protejeze, că şi aşa „e slăbuţ şi i se poate întâmpla ceva nedorit”. M-am simţit bine… Dar nu era de bine, pentru că deveneam prea dependent de atenţia acordată de băieţi. Eram mai mult feminin decât masculin.

Până la paisprezece ani m-am integrat într-un anturaj creştin, care m-a acceptat şi m-a făcut să mă simt special. M‑am împrietenit cu o fată, cu care urma să am o relaţie de vreo trei ani.

La cincisprezece ani am plecat în Germania. Am crezut că am lăsat trecutul în urmă, dar problemele abia atunci au început. M-a ajuns din nou starea precedentă: fără prieteni, complexat, simţind din nou dezamăgirea pe care mi-au provocat-o bărbaţii din viaţa mea. Ţineam încă mult la fata care era îndrăgostită de mine şi pe care o iubeam sincer pentru felul în care mă trata. Mi-am pus multe speranţe în acea relaţie, dar, fiind una la distanţă, comunicarea nu era sănătoasă şi m-am simţit nevoit să îi pun capăt, cel puţin pentru o perioadă, ziceam eu. Însă personal mă consideram un eşec.

Am vrut să îţi dau şapte paşi pentru a trece peste homosexualitate. I-am scris deja, însă nu îi adăuga aici, pentru că am realizat că nu există modalităţi care să se aplice obiectiv când este vorba de identitatea unei persoane. Îmi vine să râd, acum că mi-am revizuit mărturia. Uite, eu am ajuns la punctul în care vroiam să trăiesc ca homosexual, însă nimic din acest stil de viaţă nu mă împlinea. Da, am dorit sex cu bărbaţi şi am dorit mult o relaţie serioasă, însă acestea erau închipuiri, pe când la săvârşirea faptelor totul se dovedea a fi o risipă, o păcăleală. Era ceva ce nu mă făcea fericit, oricât de promiţătoare păreau tentaţiile.

Viaţa în homosexualitate este chinuitoare: eşti asaltat de pofte şi fantezii sexuale, iar împlinirea lor e ca un mic răgaz înainte să simţi din nou impulsuri sexuale interminabile. În starea asta, am ajuns de mai multe ori la concluzia că e mai bine să-mi iau viaţa. Cred că Dumnezeu a intervenit de fiecare dată şi nu m-am sinucis: în mintea mea venea gânduri că există mai mult în viaţă decât groapa în care zăceam eu şi simţeam cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Am ştiut că Dumnezeu e împotriva homosexualităţii, însă nu pricepeam cum a permis să fiu eu homosexual! Deşi Îl învinovăţeam pentru felul în care decursese viaţa mea de până atunci, totuşi datorită educaţiei mele creştine reuşisem să mă conving că ţine la mine şi că are o soluţie. Am acceptat varianta Lui. De atunci a început un proces de schimbare a mentalităţii şi obiceiurilor dobândite până atunci şi, încet dar sigur, am primit o nouă identitate şi împlinire.

Ca să scapi de homosexualitate, degeaba îţi înşir modalităţi care îmi imaginez eu că ar funcţiona. Problema stă la nivelul psihicului, al mentalităţii şi voinţei. Cristos nu a venit să pună poveri imposibile omului, ci a luat El Însuşi poverile noastre asupra Lui. Cristos îţi va schimba fiinţa şi te va face o nouă fiinţă care trăieşte în conformitate cu Dumnezeu, numai şi numai pentru binele tău! Doar Dumnezeu ştie cum să influenţeze aspectele acestea, aşa că dă-I voie. Iar pe mine consideră-mă prietenul tău.

Special thanks to my dear friend Michael, an ex-gay who was persecuted by the church when he came out for help. You mean a lot to me, and you are a true soldier of Christ. I hope you keep inspiring many other men, like you inspired me.

To the organization Contra Curentului, which helps men fighting with SSA in Romania, thank you for your help and encouragement. I would definitely change some of your tactics, but you’re doing a great job that no one else does!

I want to thank my brother. You’ve showed me the love and acceptance of Christ!

Lots of love to my parents who supported me in prayer.

Special thanks to my best friend, for listening to me and sustaining me through the process.

And a big shout-out to Jesus, who is surely alive and well, seated in the place of power. You’ve never let me down, you have seen value in me beyond my expectations, and you’ve showed me grace. I bow before you in awe and gratefulness.

Prefer să nu îmi dau numele adevărat, pentru siguranţa mea. Deşi nu mă interesează ce zice lumea, că vorba aceea: gura lumii nu o astupă decât groapa.

Provin dintr-o familie de etnie romă – ţigani tradiţionali sau cei care încă vorbesc romanes şi îşi păstrează tradiţia. Părinţii mei s-au căsătorit în septembrie 1987, în urma unei înţelegeri dintre bunicii paterni şi materni. Tata nu a vrut, însă nu putea să comenteze, fiindcă aşa era odată, pe timpuri, la romi; nu o vroia pe mama fiindcă avea un defect fizic la piciorul drept. Cu chiu, cu vai, s-au unit şi aşa am venit eu pe lume în vara anului 1988.

Între timp, bunicii mei paterni şi-au dat seama de „greşeala” pe care au făcut-o, că l-au căsătorit pe tata cu mama mea, deşi avea un handicap, şi au început să o urască. Îşi băteau joc de ea, o jigneau, până ce mama s-a săturat, m-a luat în braţe şi a plecat la părinţii ei. A fost cât pe ce să se despartă, însă, când eu aveam şase luni, tata m-a văzut cu mama în oraş. Când m-a văzut, a început să plângă şi s-a împăcat cu mama. Bineînţeles că nu au mai stat în casa bunicilor paterni, ci de data aceasta s-au mutat în casa bunicilor materni.

La puţin timp după aceea, tatăl meu a plecat în Irak pentru a munci în construcţii, iar pe mama a lăsat-o cu mine în casa bunicilor materni. Eu m-am îmbolnăvit de dizenterie cu sânge şi aşa de grav, încât medicii nu îmi mai dădeau şanse de supravieţuire. M-au internat cu mama în spital, în aceeaşi cameră cu copiii subnutriţi. Mama nu a putut să mă vadă murind şi m-a lăsat în spital; din câte am înţeles, s-a îmbolnăvit şi ea din cauza mea; suferea de depresie.

Tot în aceeaşi zi când mama a plecat din spital, a venit şi bunica mea maternă. Corpul meu nu mai permitea perfuziile, ele fiind singura mea hrană, şi îndată ce bunica a văzut că asistenta mi le bagă forţat şi că ieşeau afară din vene, i le-a smuls din mână zicând: „Ori moare, ori îl fac eu bine.” A vorbit cu medicul meu, i-a explicat situaţia, iar el i-a spus: „Facă-se voia Domnului, Maria!” Cu o frică destul de mare, bunica mi-a preparat orez fiert şi morcov pasat. Abia după o zi de încercări eşuate, a reuşit bunica să mă facă să mănânc. La o săptămână după aceea, medicul mi-a dat externarea, spunându-i bunicii mele: „Mâna Domnului s-a coborât peste tine ca să-l faci bine. Norocul lui ai fost tu.” Mi-au mai făcut doar o transfuzie de sânge, pe care l-am primit de la bunica, fiindcă aveam aceeaşi grupă, şi am plecat acasă. Mamei nu îi venea să creadă când m-a văzut.

Tata muncea în Irak, trimitea banii acasă, mama era o femeie chibzuită, îi strângea, şi aşa au reuşit să îşi cumpere un teren, fiindcă nu le ajungeau să cumpere casă. În 1989 eu m-am îmbolnăvit iar de o bronşită astmatiformă şi din nou probleme cu mine. Tata revenise în ţară, din cauza războiului de pe atunci din Irak. Se angajase în construcţii în ţară, iar toţi banii ce îi câştiga îi cheltuiau cu mine pe medicamente. Mă duceau la Bucureşti, la Fundeni. Medicii de acolo mă foloseau drept mostră pentru studenţii de la medicină, dar nu m-au ajutat cu nimic.

Asta s-a întâmplat până în anul 1992, când părinţii mei au trecut fraudulos în Germania. Nu o să uit niciodată acele momente cu peripeţii. Sunt primele mele amintiri: lagărul de concentrare din Auschwitz, podul îngust de circa 80 cm ce l-am trecut – mă legase tata cu o sfoară în spatele lui – însă am ajuns cu bine în Germania, în oraşul Leipzig.

Când i-au interogat pe părinţii mei, de ce şi-au părăsit ţara şi cu ce scop au intrat ilegal pe teritoriul Germaniei, mama le-a răspuns: „Nu vreau bani, nu vreau nimic altceva, vreau doar să-mi fac băiatul bine.” Aşa de impresionaţi au fost, încât ne-au oferit azil, ne-au dat ajutor social lunar, bonuri de masă, iar mie, asistenţă medicală. În Germania m‑au făcut bine cu numai două siropuri şi cu câteva şedinţe de aerosoli.

Aveam cinci ani în 1993, eram în Germania, toţi mă alintau şi eram preferatul tuturor, fiindcă eram foarte frumos. Eram creol cu ochi albaştri, în plus, eram plăpând şi firav şi toţi mă alintau, mă mângâiau, oricine venea în vizită îmi aducea ceva. Îmi amintesc, în treacăt, că de la cinci ani mă atrăgea fizic un alt copil şi ne jucam deseori „de-a mama şi de-a tata”. Întotdeauna eu eram mama, iar el tata.

După un an şi jumătate ne-am întors în ţară. Ai mei reuşiseră să îşi construiască o casă pe terenul ce deja îl aveau. Venit din Germania, eram perfect sănătos. Stăteam mai tot timpul la bunicul meu la chioşc, el fiind printre cei mai bogaţi romi din oraşul meu. Când se ducea la marfă, o geantă cu haine, jucării şi dulciuri era pentru mine şi, ţineţi cont, mai avea încă vreo treizeci de nepoţi, însă eu eram preferatul. În iunie 1994 a decedat, lăsându-mă îndurerat la numai şase ani, fiindcă ţineam la el mai mult ca la orice. La numai trei luni după aceea, am început şcoala primară. Eram printre cei mai buni din clasă şi mereu oferit ca exemplu de igienă în şcoală, fiindcă mama mă îngrijea într-un mod deosebit.

Copilăria mea a fost una zbuciumată, fiindcă la nouă ani mi-am dat seama că mă atrag băieţii, şi nu fetele. La zece ani m-am gândit, în mintea mea de copil, că dacă Îl voi căuta pe Dumnezeu voi scăpa de a fi „poponar” (aşa ştiam eu atunci să spun la homosexuali) şi m-am dus la şcoala duminicală, într-o biserică evanghelică din oraşul meu. Însă la unsprezece ani am fost invitat într-o biserică penticostală. Mi-a plăcut mai mult, am fost atras mai mult de felul de gândire asupra Bibliei al penticostalilor şi am rămas la ei.

La douăsprezece ani am fost acceptat să mă botez şi am făcut-o, bineînţeles, fără ştirea părinţilor, care nu ştiu nimic nici în ziua de astăzi. Pastorul a fost nevoit să ceară permisiunea mamei mele să mă duc într-o „minivacanţă de o zi” în altă localitate, unde urma ca în acea zi de 15 octombrie a anului 2000 să primesc botezul. Credeam că după ce mă voi boteza se va întâmpla minunea minunilor: nu mă vor mai atrage băieţii, ci fetele, însă nu s-a întâmplat aşa. La numai câteva zile, s-a dovedit că mă înşelasem.

De la şapte la treisprezece ani am fost mai mult singuri, eu, mama şi fratele meu, fiindcă tatăl meu plecase în Israel şi venea acasă pentru perioade scurte, în fiecare an. Biserica a fost singurul meu refugiu. La şcoală toţi mă strigau „bulangiule”, „poponarule”, fiindcă mi se observa feminitatea. M-am simţit copleşit să constat că nici măcar botezul nu mă scăpase de homosexualitate. Deşi mergeam în continuare la biserică, aveam relaţii cu un vecin.

La treisprezece ani s-a întâmplat ceva îngrozitor: am fost violat de un militar chiar în unitatea militară. Mă viola şi mă ameninţa că va striga la comandant şi mă va lega poliţia. Eram îndurerat; părinţii nu înţelegeau ce se întâmplă cu mine. Îmi era frică să mai ies pe stradă, ca să nu mă întâlnesc cu el. Nu pot descrie în cuvinte ce am simţit. Mi se prăbuşea pământul de sub picioare. Îl iubeam pe Isus, eram botezat, însă mă simţeam aşa de scârbos şi păcătos, încât am fost la un pas de a mă sinucide. Nu ştia nimeni prin ce treceam şi a trebuit să duc eu singur povara.

La paisprezece ani, după ce am terminat şcoala generală, am plecat în Spania, cu speranţa că voi începe o viaţă nouă şi voi uita trecutul dureros ce l-am avut în România. Aşa a fost, timpul le-a şters pe toate, însă la numai cinci, şase luni mi-am dat seama că în Spania sunt homosexuali la tot pasul şi am căzut din nou. La şaisprezece ani m-am întors în România, crezând că o voi lua de la capăt şi voi găsi sprijin în Dumnezeu şi în fraţii de la biserică, însă nu am stat decât patru luni şi am fost nevoit să mă întorc în Spania. La şaptesprezece ani mi-am făcut prietenă, cu scopul de a scăpa de homosexualitate, însă relaţia nu a durat mult fiindcă, la optsprezece ani şi o lună, părinţii m-au căsătorit, tot cu o fată de etnie romă.

A fost copleşitor când a trebuit să mă culc cu ea în ştirea tuturor, pentru a arăta lumii că este virgină. A fost nevoită să se dezvirgineze singură, fiindcă eu nu aveam nicio reacţie, ştiind că sub pat, în şifonier, la uşă sau la geam stăteau oameni ascunşi. Nu simţeam dragoste, însă mă ataşasem foarte mult de ea. O consideram specială. Am reuşit să întreţin relaţii sexuale cu ea la o lună după aceea. Eram cu ea, însă nu mă simţeam împlinit. Întreţineam relaţii cu bărbaţi de tot felul; o înşelam. Deja mă debarasasem de Dumnezeu şi am constatat că nu mai pot continua cu amândouă: îmi era imposibil să renunţ la plăcerile ce mi le oferea lumea homosexualităţii. În anul 2007 a venit pe lume băiatul meu. Am asistat la naştere. A fost cea mai minunată zi din viaţa mea.

Însă la scurt timp au venit problemele. Eu nu mai aveam de muncă, cel mic avea nevoie de multe şi aşa a devenit relaţia mea cu fosta soţie un calvar. Ne-am despărţit. A fost copleşitor. Am suferit o depresie profundă când l-am pierdut pe băiat, încât am slăbit douăzeci şi opt de kilograme; mă sufla şi mă lua vântul. Prinsesem scârbă de bărbaţi. Nu mă mai atrăgeau deloc, ştiind că ei aveau o vină aparte în viaţa mea pentru pierderea băiatului meu.

Nu după mult, l-am cunoscut pe José. A fost iubitul meu, însă avea case de prostituţie masculină şi am lucrat acolo. Îl iubeam. Era o persoană minunată, îmi oferea orice, era putred de bogat. În plus, din prostituţie câştigam foarte bine. Am făcut şi filme porno. Îmi era indiferent ce va urma, odată ce pierdusem ce aveam mai scump pe lume: pe Dumnezeu şi copilul meu. Însă după patru luni de relaţie cu José mi-am dat seama că nu îl iubeam şi că simţeam pentru el numai o obsesie sau, mai bine zis, simţeam o obsesie pentru luxul ce mi-l oferea. L-am părăsit, am plecat din oraşul unde stătea el şi am revenit în oraşul unde locuiesc actualmente părinţii mei.

Momentan am prieten. M-am îndrăgostit la prima vedere. Îl iubesc, iar el mă iubeşte nespus de mult. După lupta pe care am dus-o mai bine de doisprezece ani, am constatat că nu mai pot lupta. Ştiu că sunt considerat în faţa lui Dumnezeu un sodomit şi că mă aşteaptă iadul, însă sunt aşa de când am început să percep ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred că este just să mi se ofere o cruce aşa de grea. Sper ca într-o zi să spun stop, s-a terminat, şi să lupt împotriva cărnii, aşa cum zice în Faptele Apostolilor. Dar până atunci vreau să trăiesc liniştit şi să mă recuperez după trecutul dureros ce l-am avut. Iar pentru cei care pot lupta în prezent, am cea mai profundă admiraţie.

DUPĂ UN TIMP

M-am despărţit de iubitul meu, însă nu pentru că aş fi fost frustrat. Am mers la biserică, după şase ani. Vroiam să văd ce reacţie voi avea, dacă mă voi simţi cum mă simţeam odată, demult. Mi-a fost greu, dar am făcut-o. Totuşi, nu am putut sta decât treizeci de minute. Nu ştiu dacă voi mai merge, fiindcă nu am mai simţit acea euforie de demult. Este greu pentru mine să o iau de la început. Mă simt scârbos.

Nu prea mai am atracţii aşa mari. Citesc Biblia, mă rog, lupt. Aş fi un mincinos să spun că m-am pocăit dintr-odată. Eram o mlădiţă, dar ca urmare a trăirii mele departe de El, am fost smuls din grădina Lui. Mai am rădăcini; ele o să crească din nou cu post, rugăciune, citire, iar dacă nu lupt, voi fi aruncat în focul gheenei. O zi binecuvântată!