Prefer să nu îmi dau numele adevărat, pentru siguranţa mea. Deşi nu mă interesează ce zice lumea, că vorba aceea: gura lumii nu o astupă decât groapa.
Provin dintr-o familie de etnie romă – ţigani tradiţionali sau cei care încă vorbesc romanes şi îşi păstrează tradiţia. Părinţii mei s-au căsătorit în septembrie 1987, în urma unei înţelegeri dintre bunicii paterni şi materni. Tata nu a vrut, însă nu putea să comenteze, fiindcă aşa era odată, pe timpuri, la romi; nu o vroia pe mama fiindcă avea un defect fizic la piciorul drept. Cu chiu, cu vai, s-au unit şi aşa am venit eu pe lume în vara anului 1988.
Între timp, bunicii mei paterni şi-au dat seama de „greşeala” pe care au făcut-o, că l-au căsătorit pe tata cu mama mea, deşi avea un handicap, şi au început să o urască. Îşi băteau joc de ea, o jigneau, până ce mama s-a săturat, m-a luat în braţe şi a plecat la părinţii ei. A fost cât pe ce să se despartă, însă, când eu aveam şase luni, tata m-a văzut cu mama în oraş. Când m-a văzut, a început să plângă şi s-a împăcat cu mama. Bineînţeles că nu au mai stat în casa bunicilor paterni, ci de data aceasta s-au mutat în casa bunicilor materni.
La puţin timp după aceea, tatăl meu a plecat în Irak pentru a munci în construcţii, iar pe mama a lăsat-o cu mine în casa bunicilor materni. Eu m-am îmbolnăvit de dizenterie cu sânge şi aşa de grav, încât medicii nu îmi mai dădeau şanse de supravieţuire. M-au internat cu mama în spital, în aceeaşi cameră cu copiii subnutriţi. Mama nu a putut să mă vadă murind şi m-a lăsat în spital; din câte am înţeles, s-a îmbolnăvit şi ea din cauza mea; suferea de depresie.
Tot în aceeaşi zi când mama a plecat din spital, a venit şi bunica mea maternă. Corpul meu nu mai permitea perfuziile, ele fiind singura mea hrană, şi îndată ce bunica a văzut că asistenta mi le bagă forţat şi că ieşeau afară din vene, i le-a smuls din mână zicând: „Ori moare, ori îl fac eu bine.” A vorbit cu medicul meu, i-a explicat situaţia, iar el i-a spus: „Facă-se voia Domnului, Maria!” Cu o frică destul de mare, bunica mi-a preparat orez fiert şi morcov pasat. Abia după o zi de încercări eşuate, a reuşit bunica să mă facă să mănânc. La o săptămână după aceea, medicul mi-a dat externarea, spunându-i bunicii mele: „Mâna Domnului s-a coborât peste tine ca să-l faci bine. Norocul lui ai fost tu.” Mi-au mai făcut doar o transfuzie de sânge, pe care l-am primit de la bunica, fiindcă aveam aceeaşi grupă, şi am plecat acasă. Mamei nu îi venea să creadă când m-a văzut.
Tata muncea în Irak, trimitea banii acasă, mama era o femeie chibzuită, îi strângea, şi aşa au reuşit să îşi cumpere un teren, fiindcă nu le ajungeau să cumpere casă. În 1989 eu m-am îmbolnăvit iar de o bronşită astmatiformă şi din nou probleme cu mine. Tata revenise în ţară, din cauza războiului de pe atunci din Irak. Se angajase în construcţii în ţară, iar toţi banii ce îi câştiga îi cheltuiau cu mine pe medicamente. Mă duceau la Bucureşti, la Fundeni. Medicii de acolo mă foloseau drept mostră pentru studenţii de la medicină, dar nu m-au ajutat cu nimic.
Asta s-a întâmplat până în anul 1992, când părinţii mei au trecut fraudulos în Germania. Nu o să uit niciodată acele momente cu peripeţii. Sunt primele mele amintiri: lagărul de concentrare din Auschwitz, podul îngust de circa 80 cm ce l-am trecut – mă legase tata cu o sfoară în spatele lui – însă am ajuns cu bine în Germania, în oraşul Leipzig.
Când i-au interogat pe părinţii mei, de ce şi-au părăsit ţara şi cu ce scop au intrat ilegal pe teritoriul Germaniei, mama le-a răspuns: „Nu vreau bani, nu vreau nimic altceva, vreau doar să-mi fac băiatul bine.” Aşa de impresionaţi au fost, încât ne-au oferit azil, ne-au dat ajutor social lunar, bonuri de masă, iar mie, asistenţă medicală. În Germania m‑au făcut bine cu numai două siropuri şi cu câteva şedinţe de aerosoli.
Aveam cinci ani în 1993, eram în Germania, toţi mă alintau şi eram preferatul tuturor, fiindcă eram foarte frumos. Eram creol cu ochi albaştri, în plus, eram plăpând şi firav şi toţi mă alintau, mă mângâiau, oricine venea în vizită îmi aducea ceva. Îmi amintesc, în treacăt, că de la cinci ani mă atrăgea fizic un alt copil şi ne jucam deseori „de-a mama şi de-a tata”. Întotdeauna eu eram mama, iar el tata.
După un an şi jumătate ne-am întors în ţară. Ai mei reuşiseră să îşi construiască o casă pe terenul ce deja îl aveau. Venit din Germania, eram perfect sănătos. Stăteam mai tot timpul la bunicul meu la chioşc, el fiind printre cei mai bogaţi romi din oraşul meu. Când se ducea la marfă, o geantă cu haine, jucării şi dulciuri era pentru mine şi, ţineţi cont, mai avea încă vreo treizeci de nepoţi, însă eu eram preferatul. În iunie 1994 a decedat, lăsându-mă îndurerat la numai şase ani, fiindcă ţineam la el mai mult ca la orice. La numai trei luni după aceea, am început şcoala primară. Eram printre cei mai buni din clasă şi mereu oferit ca exemplu de igienă în şcoală, fiindcă mama mă îngrijea într-un mod deosebit.
Copilăria mea a fost una zbuciumată, fiindcă la nouă ani mi-am dat seama că mă atrag băieţii, şi nu fetele. La zece ani m-am gândit, în mintea mea de copil, că dacă Îl voi căuta pe Dumnezeu voi scăpa de a fi „poponar” (aşa ştiam eu atunci să spun la homosexuali) şi m-am dus la şcoala duminicală, într-o biserică evanghelică din oraşul meu. Însă la unsprezece ani am fost invitat într-o biserică penticostală. Mi-a plăcut mai mult, am fost atras mai mult de felul de gândire asupra Bibliei al penticostalilor şi am rămas la ei.
La douăsprezece ani am fost acceptat să mă botez şi am făcut-o, bineînţeles, fără ştirea părinţilor, care nu ştiu nimic nici în ziua de astăzi. Pastorul a fost nevoit să ceară permisiunea mamei mele să mă duc într-o „minivacanţă de o zi” în altă localitate, unde urma ca în acea zi de 15 octombrie a anului 2000 să primesc botezul. Credeam că după ce mă voi boteza se va întâmpla minunea minunilor: nu mă vor mai atrage băieţii, ci fetele, însă nu s-a întâmplat aşa. La numai câteva zile, s-a dovedit că mă înşelasem.
De la şapte la treisprezece ani am fost mai mult singuri, eu, mama şi fratele meu, fiindcă tatăl meu plecase în Israel şi venea acasă pentru perioade scurte, în fiecare an. Biserica a fost singurul meu refugiu. La şcoală toţi mă strigau „bulangiule”, „poponarule”, fiindcă mi se observa feminitatea. M-am simţit copleşit să constat că nici măcar botezul nu mă scăpase de homosexualitate. Deşi mergeam în continuare la biserică, aveam relaţii cu un vecin.
La treisprezece ani s-a întâmplat ceva îngrozitor: am fost violat de un militar chiar în unitatea militară. Mă viola şi mă ameninţa că va striga la comandant şi mă va lega poliţia. Eram îndurerat; părinţii nu înţelegeau ce se întâmplă cu mine. Îmi era frică să mai ies pe stradă, ca să nu mă întâlnesc cu el. Nu pot descrie în cuvinte ce am simţit. Mi se prăbuşea pământul de sub picioare. Îl iubeam pe Isus, eram botezat, însă mă simţeam aşa de scârbos şi păcătos, încât am fost la un pas de a mă sinucide. Nu ştia nimeni prin ce treceam şi a trebuit să duc eu singur povara.
La paisprezece ani, după ce am terminat şcoala generală, am plecat în Spania, cu speranţa că voi începe o viaţă nouă şi voi uita trecutul dureros ce l-am avut în România. Aşa a fost, timpul le-a şters pe toate, însă la numai cinci, şase luni mi-am dat seama că în Spania sunt homosexuali la tot pasul şi am căzut din nou. La şaisprezece ani m-am întors în România, crezând că o voi lua de la capăt şi voi găsi sprijin în Dumnezeu şi în fraţii de la biserică, însă nu am stat decât patru luni şi am fost nevoit să mă întorc în Spania. La şaptesprezece ani mi-am făcut prietenă, cu scopul de a scăpa de homosexualitate, însă relaţia nu a durat mult fiindcă, la optsprezece ani şi o lună, părinţii m-au căsătorit, tot cu o fată de etnie romă.
A fost copleşitor când a trebuit să mă culc cu ea în ştirea tuturor, pentru a arăta lumii că este virgină. A fost nevoită să se dezvirgineze singură, fiindcă eu nu aveam nicio reacţie, ştiind că sub pat, în şifonier, la uşă sau la geam stăteau oameni ascunşi. Nu simţeam dragoste, însă mă ataşasem foarte mult de ea. O consideram specială. Am reuşit să întreţin relaţii sexuale cu ea la o lună după aceea. Eram cu ea, însă nu mă simţeam împlinit. Întreţineam relaţii cu bărbaţi de tot felul; o înşelam. Deja mă debarasasem de Dumnezeu şi am constatat că nu mai pot continua cu amândouă: îmi era imposibil să renunţ la plăcerile ce mi le oferea lumea homosexualităţii. În anul 2007 a venit pe lume băiatul meu. Am asistat la naştere. A fost cea mai minunată zi din viaţa mea.
Însă la scurt timp au venit problemele. Eu nu mai aveam de muncă, cel mic avea nevoie de multe şi aşa a devenit relaţia mea cu fosta soţie un calvar. Ne-am despărţit. A fost copleşitor. Am suferit o depresie profundă când l-am pierdut pe băiat, încât am slăbit douăzeci şi opt de kilograme; mă sufla şi mă lua vântul. Prinsesem scârbă de bărbaţi. Nu mă mai atrăgeau deloc, ştiind că ei aveau o vină aparte în viaţa mea pentru pierderea băiatului meu.
Nu după mult, l-am cunoscut pe José. A fost iubitul meu, însă avea case de prostituţie masculină şi am lucrat acolo. Îl iubeam. Era o persoană minunată, îmi oferea orice, era putred de bogat. În plus, din prostituţie câştigam foarte bine. Am făcut şi filme porno. Îmi era indiferent ce va urma, odată ce pierdusem ce aveam mai scump pe lume: pe Dumnezeu şi copilul meu. Însă după patru luni de relaţie cu José mi-am dat seama că nu îl iubeam şi că simţeam pentru el numai o obsesie sau, mai bine zis, simţeam o obsesie pentru luxul ce mi-l oferea. L-am părăsit, am plecat din oraşul unde stătea el şi am revenit în oraşul unde locuiesc actualmente părinţii mei.
Momentan am prieten. M-am îndrăgostit la prima vedere. Îl iubesc, iar el mă iubeşte nespus de mult. După lupta pe care am dus-o mai bine de doisprezece ani, am constatat că nu mai pot lupta. Ştiu că sunt considerat în faţa lui Dumnezeu un sodomit şi că mă aşteaptă iadul, însă sunt aşa de când am început să percep ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred că este just să mi se ofere o cruce aşa de grea. Sper ca într-o zi să spun stop, s-a terminat, şi să lupt împotriva cărnii, aşa cum zice în Faptele Apostolilor. Dar până atunci vreau să trăiesc liniştit şi să mă recuperez după trecutul dureros ce l-am avut. Iar pentru cei care pot lupta în prezent, am cea mai profundă admiraţie.
DUPĂ UN TIMP
M-am despărţit de iubitul meu, însă nu pentru că aş fi fost frustrat. Am mers la biserică, după şase ani. Vroiam să văd ce reacţie voi avea, dacă mă voi simţi cum mă simţeam odată, demult. Mi-a fost greu, dar am făcut-o. Totuşi, nu am putut sta decât treizeci de minute. Nu ştiu dacă voi mai merge, fiindcă nu am mai simţit acea euforie de demult. Este greu pentru mine să o iau de la început. Mă simt scârbos.
Nu prea mai am atracţii aşa mari. Citesc Biblia, mă rog, lupt. Aş fi un mincinos să spun că m-am pocăit dintr-odată. Eram o mlădiţă, dar ca urmare a trăirii mele departe de El, am fost smuls din grădina Lui. Mai am rădăcini; ele o să crească din nou cu post, rugăciune, citire, iar dacă nu lupt, voi fi aruncat în focul gheenei. O zi binecuvântată!