12.08.2007

Pentru mine e foarte important cui mă destăinui, înţelegi? Sunt creştin, sunt din familie de creştini şi am problemele astea grave, despre care nu pot discuta cu nimeni. Deci, să-ţi spun sincer, de aceea te-am întrebat de unde eşti şi câţi ani ai. Ai mei nu ştiu chiar deloc ce sunt şi de aceea mi-ar fi plăcut să ştiu cu cine am onoarea să discut problemele astea aşa grave, dacă tot creştin eşti şi tu şi aşa mai departe. Sincer, îmi pare rău că nu vrei să vorbim pe mess; e OK, alegerea ta, chiar nu vreau să te forţezi.

19.02.2008

Nu mai am încredere în pocăiţi, nici prieteni nu vreau să mai am, de fapt, nici până acum nu am avut. Ştiu că mulţi mă consideră un om rău. Totdeauna voi suferi, eu niciodată nu o să am prieteni adevăraţi. Am ieşit cu homosexuali la suc şi în oraş deoarece simţeam să ies undeva, să ies şi eu în oraş, dar din păcate numai cu homosexuali ieşeam, să am şi eu pe cineva apropiat cu care să ies. Dar asta e, duc lipsă de prieteni şi asta mă face să ies cu homosexuali. Oricum, am o viaţă foarte nefericită. Până şi şefa mi-a spus să nu mai vorbesc ca o fată şi am crezut că acolo pic jos. Vai, prin câte trec eu, numai eu ştiu şi Dumnezeu!

22.07.2008

Mersi pentru mail, mă bucur că te gândeşti la mine, aşa de tare mă bucur! Numai tu te gândeşti la mine, nimeni altcineva, şi mă bucur tare mult pentru asta. Eu muncesc destul de mult, vacanţă nu o să am. Ce să fac, bine că am loc de muncă, oricum nu puteam să merg în vacanţă nicăieri, că nu aveam cu cine. Am zis că poate o să mă duc singur două zile undeva, să mă recreez, şi aşa sunt obişnuit să fiu tot singur. Să ai grijă de tine! Bye!

01.09.2008

Îţi scriu aceste rânduri cu ochii plini de lacrimi, nici să vorbesc la telefon nu mai am nicio putere. Pentru că eu aşa sunt destinat, să trăiesc o viaţă de chin. Nu am pe nimeni şi te rog să nu mă mai acuzi că eu sunt vinovat pentru ceea ce sunt, pentru că tuturor le este ruşine de mine, colegii îşi bat joc într-una de mine, mă fac să sufăr enorm. Simt o foarte mare singurătate, nu mai rezist. Noapte de noapte plâng într‑una şi nu ştiu de ce vrea Dumnezeu asta. Toţi îmi zic că sunt ca o femeie mare, că sunt în toate felurile. Sunt cum sunt. Cu ce sunt eu de vină? Nu ştiu dacă mai are rost să trăiesc, nu are niciun sens, o viaţă fără un rost, fără un ţel, fără nimic în perspectivă, doar dezamăgiri, de bucurii nu am parte deloc. Nu sunt în stare să vorbesc cu nimeni la telefon.

Ştiu că Dumnezeu mă poate ajuta, dar eu simt că nu mai pot, că mă sfârşesc. Am o faţă atâta de tristă, chiar mi-a zis o colegă. D-apoi să ştii că de la atâta suferinţă şi faţa mi s-a format aşa, tristă, deja îmi apar fire albe. Ştiu că nu mai pot trăi mult. Te rog din suflet să nu mă mai acuzi, chiar nu sunt vinovat cu nimic!

Oare voi avea clipe de bucurii în viaţă, măcar cât mai trăiesc? Nu prea cred. Oare o să mă mai simt singur? După ce mor va fi mult mai bine, pentru că am să scap de suferinţă. Sufletul meu nu mai poate suporta atâta durere, e prea încărcat, e prea plin de suferinţă şi de lacrimi. Plâng foarte des când văd că toţi mă resping, atâta sufăr şi pe chestia asta! E foarte rău să te respingă cineva.

Mă duc în pat să mă liniştesc, o să comunicăm prin mess sau mail, că nu pot vorbi la telefon. Nu mai am mult şi o să mă sfârşesc. Numai bine îţi doresc!

06.03.2009

Am nevoie de cineva, mă simt foarte, foarte, foarte singur. Nimeni nu mă vrea, toţi îmi zic că nu sunt genu’. Îmi vine să mor! Oare când voi putea şi eu iubi?

08.03.2009

Scuze că nu am răspuns. Iarăşi am tot felul de gânduri, iarăşi mă simt rău. Nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine. Iarăşi plâng. Unii colegi mă fac „gay”. Acum le este ruşine să iasă cu mine, la toţi le e ruşine că mă comport ca un homosexual. Am nevoie şi eu să mai ies în oraş. Tot singur am fost şi tot singur voi rămâne. Nu ştiu ce să mai fac! Mă comport ca o fetiţă, merg ca o fetiţă, toată lumea se uită cum merg. Nu mă accept şi nici alţii nu mă acceptă.

Am şi eu o poveste foarte tristă si mi-ar plăcea să mă asculte şi pe mine cineva, să mă înţeleagă, pentru că eu până la 32 de ani nu am înţeles nicio clipă de ce eu?

Dacă încep cu începutul, este exact acum 32 de ani, când m-am născut. Şi m-am născut băiat, dar se pare că eram programat să fiu fată, şi aşa poate a şi început povestea. Am fost frumos ca o fată şi aveam părul ca o fată, şi eram totul ca o fată, şi uite aşa probabil am fost transformat într-o fată, fără ca ai mei părinţi să-şi dorească acest lucru.

Când eram mic mă jucam cu fetele; nu mi-a plăcut niciodată să fiu în preajma băieţilor. Am fost un copil mămos, iar tatăl meu nu şi-a dedicat niciodată timp pentru a-şi petrece timpul cu mine, iar pe la 12 ani am observat că am atracţie pentru bărbaţi, şi nu pentru femei. Evident, nu mi-am dorit aşa ceva, dar a fost ceva care se pare că a crescut odată cu mine, s-a dezvoltat odată cu mine, fără să vreau.

Timp de 20 de ani, de la vârsta de 12 ani, duc o luptă crâncenă, vreau să spun, şi nu am cerut ajutorul nimănui, pentru că mi-a fost ruşine de ceea ce sunt şi pentru că avea să râdă lumea de mine, bineînţeles. Am fost batjocorit toată viaţa că arăt ca o femeie, că mă comport ca o femeie şi altele. M-am considerat blestemat de mic, sincer, iar acum se pare că blestemul şi-a atins şi scopul.

Am avut şi câteva relaţii cu femeile, pentru că aşa era normal, dar în timpul actelor sexuale tot la bărbaţi îmi era gândul, iar când mă autosatisfăceam, la fel.

Mi-a fost frică şi teamă să vorbesc cu cineva despre ceea ce sufăr pentru că… Acuma însă, în primăvara acestui an am hotărât să fac sex cu un bărbat, căci probabil aveam să scap de acest blestem, pentru că aveam să văd că nu-mi va plăcea şi că nu duce nicăieri această plăcere diavolească, şi voi redeveni normal şi voi uita pentru totdeauna de bărbaţi.

După contactul cu acel bărbat, la o lună am început să mă simt rău şi m-am internat în spital, iar după analize şi chinuri îndelungate am fost diagnosticat cu HIV/SIDA. Am început şi tratamentul respectiv, dar vă daţi seama că pentru mine viaţa s-a terminat aici.

Am început să iau drumul credinţei şi mă simt mai bine cu ceea ce sunt. Sigur este că dacă ceream ajutorul mai devreme nu se ajungea aici, iar acuma se pare că nu a fost suficient să trăiesc douăzeci de ani cu acest blestem, am şi HIV.

Sincer să fiu, nu prea mi-am dorit niciodată să trăiesc, pentru că în loc să fiu un bărbat adevărat şi să am o soţie, să ne iubim şi să avem mulţi copii, am fost procopsit în schimb cu acest blestem de o viaţă întreagă, care s-a sfârşit cu HIV. Adică cât de rău mai poate fi de acum, nu ştiu. Mă rog la Dumnezeu şi mă rog neîncetat, şi nu ştiu de ce eu? Nu mi-am dorit acest lucru, tot ce mi-am dorit a fost să fiu normal ca toţi ceilalţi, dar nu a fost deloc aşa.

Sincer, nu ştiu ale cui blesteme sunt şi ale cui păcate le port în spate, dar nu mi-a fost niciodată uşor să trăiesc o viaţă întreagă în minciună şi să mă ascund de oameni, iar acum, asta. Totul pentru mine s-a sfârşit. Nu ştiu ce voi mai putea fi vreodată, sau dacă mai are vreun rost să fac ceva, căci oricum cu toţii ştim cum trebuie să-mi ascund boala. Parcă nu a fost suficient că toată viaţa a trebuit să mă ascund, acuma se pare că trebuie să mă ascund de tot. Să-mi pun capăt zilelor nu-şi are rostul, pentru că cine ştie cât mai am acuma de trăit? Numai bunul Dumnezeu ştie, dar mie nu mi se pare corect nimic.

Povestea este mult mai în amănunt, dar continuăm data care vine. Dumnezeu să ne ajute!

[Continuare]

Nu ştiu al cui blestem sunt eu. Tot ce mi-am dorit de la viaţă a fost să fiu normal, ca toţi ceilalţi, dar nu a fost să fiu aşa. Am tot sperat că Dumnezeu mă va ajuta, dar poate nu am vrut ajutorul Lui. Aproape în fiecare seară mă rugam Lui să facă ceva să oprească acest blestem. Plângeam şi numai eu ştiu câte perne udam seara cu lacrimile mele de disperare. Oare de ce nu m-a auzit nimeni? Eram mai mult ca sigur că într-o bună zi voi cădea în acest păcat de moarte, căci credinţa noastră este mult prea slabă ca să putem sta în faţa acestei ispite satanice. Sincer, nu ştiu ce să mai cred şi ce să fac. Încă eu trebuia să fiu fată şi să mă cheme Maria! J

Când eram mic tata m-a respins, nu ştiu din ce cauză. Dintotdeauna am simţit că tata nu m-a vrut şi nu m-a iubit. Poate şi de aceea m-a şi dat la o parte, mama m-a primit, iar eu mi-am dezvoltat latura feminină mai mult, fără să vreau. Deşi, eu crescând mare, acuma ei îşi doreau poate un adevărat cuceritor de femei. Ei, nu a fost chiar aşa. Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ei de mic despre suferinţa mea, pe care am dus-o o viaţă întreagă singur. Şi uşor nu a fost, asta este clar, pentru că părinţii sunt singurii care ţi-ar da suportul necesar. Dar nu şi în cazul meu; m-ar fi învinuit pe mine, sunt sigur de asta.

Când eram mic jucam elastic cu fetele, mă îmbrăcam în hainele mamei când eram singur, încă şi rudele au observat că era ceva în neregulă cu mine. Ai mei spuneau: „Aşa este el.” Greşit! În asta m-au transformat ei. Nu vreau să-i învinovăţesc cu nimic, căci poate au făcut-o involuntar, dar cu mine cum rămâne? Dumnezeu se pare că m-a pedepsit pentru păcatul pe care l-am făcut, nu? Eu pe cine să pedepsesc pentru cel în care am fost transformat? Nu este corect. Câteodată cred că aşa a fost să fie, aşa a fost să se întâmple, şi poate aşa a vrut Dumnezeu să se sfârşească tot.

Eu, sincer, toată viaţa nu m-am simţit niciodată împlinit şi fericit cu nimic, şi poate de aceea ţin să cred că poate îmi va fi mai bine pe cealaltă lume, căci pe asta a fost un eşec total. Toată viaţa am fost batjocorit de mic că mă comport ca o femeie, şi m-am ascuns tot mai mult şi tot mai mult. De pe la vârsta de 12 ani, când a început problema să se amplifice, m-am închis în casă, pentru că nu mai suportam să fiu batjocorit. Şi uite aşa nu am avut niciodată prieteni şi m-am autosatisfăcut tot mereu de unul singur, cu plăcerile mele homosexuale. Pentru că ceea ce eram eu era clar, căci nu eram ceea ce trebuia să fiu, iar cei din jur observau că sunt diferit, adică poponar, iar pentru asta stăteam închis în casă de bună voie ca să nu se vadă nimic, stăteam ascuns, pentru că nu mă consideram normal ca ceilalţi.

Prima prietenă am avut-o la 22 de ani, pentru că îmi era tare greu să mă apropii de oameni şi să mă comport normal, şi de aceea nu am avut, ca toţi băieţii normali, prima experienţă la 17-18 ani. Iar prima experienţă a fost foarte neplăcută, pentru că am ajuns cu ea în pat şi nu ştiam ce să fac, din cauză că nu aveam sentimente pentru femei. De multe ori, ajungând cu femei în pat, pur şi simplu aveam un eşec, eu crezând că poate am vreo problemă, dar, de fapt, pentru că nu simţeam nimic pentru ele. M-am forţat tot mereu să am relaţii cu femei ca să pot să fiu normal, dar mai mereu s-au sfârşit cu eşec, fiindcă nu eram bărbatul de care aveau ele nevoie.

M-am simţit tot mereu foarte singur şi dat la o parte. Parcă toată viaţa am plutit într-o continuă derivă. Pe la 24 de ani am mai avut ceva aventuri, dar tot de ochii lumii, pentru că mie oricum nu-mi prea plăceau şi îmi era jenă să mă culc cu o fată, din cauză că ajungeam cu ea în pat şi vă daţi seama ce jenant era. Mai mereu am încercat să găsesc tot felul de scuze ieftine, şi după aceea iar mă lua depresia. Unii prieteni chiar bănuiau ceva, dar eu tot luptam, luptam, luptam să fiu normal.

Şi am zis gata, poate nu-mi este dat să fiu cu femei, poate îmi este dat să fiu homosexual. Este foarte clar că am ajuns aici pentru că nu am cerut ajutorul nimănui, niciunui specialist. Dacă apelam la vreun specialist cred că nu ajungeam aici. Şi am zis eu, în sinea mea, că dacă mă culc cu un bărbat, voi vedea că nu-mi va plăcea, căci nu va fi deloc cum mi-am imaginat eu toată viaţa. Şi uite aşa am găsit unul pe net şi am făcut-o. După ce am observat că mi-a plăcut, am mai făcut-o cu altul, iar după aceea m-a mustrat conştiinţa rău de tot, pentru că am observat că nu sunt eu cu adevărat, şi m-am dus la un psiholog. În sfârşit… I-am zis toată povestea şi la fel mi-a zis şi el, că părinţii m-au transformat în ceea ce sunt acum, iar acesta este rezultatul. Şi am început să facem şedinţe să mă vindec de homosexualitate, pentru că nu mai vroiam să continui, pentru că am mers prea departe şi ceva trebuia făcut, nu?

După trei şedinţe am început să mă simt rău, au început să apară simptomele şi am fost internat în spital. Când mi-a zis doamna doctor că am HIV, am vrut să mă arunc de la etaj, sincer. Parcă într-o secundă mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor. A fost un şoc destul de mare. Cât de greu mi-a fost, dar de acuma îmi va fi mult mai greu. Şi de aceea poate înainte îmi mai făceam o iluzie de a avea o familie, acuma deloc.

Dar am luat-o pe drumul credinţei şi într-un fel asta m-a salvat. Sincer să fiu, aici am văzut pentru ce s-a întâmplat. Cred că Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple acest lucru ca să mă salveze din ceea ce poate urmam să fac, să fiu. Prin această boală am ajuns în sfârşit la preot şi m-am spovedit, ceea ce trebuia să fac eu de mult, dar pentru că mi-a fost ruşine, nu am făcut-o. Cred că tot ceea ce mi se întâmplă este spre binele meu, căci Dumnezeu a văzut cum alunec aşa de uşor pe calea Diavolului, iar El, pentru că mă iubeşte atât de mult, S-a milostivit de mine şi m-a ridicat prin această boală. Dumnezeu pe mine mă ajută acuma să mă mântuiesc, căci de nu ar fi încercările acestea grele, nici mântuire nu ar fi existat.

Sincer să fiu, mă rog zi de zi şi mă duc la biserică. Deja simt ajutorul lui Dumnezeu şi simt că această boală este de fapt o vindecare pentru mine, pentru că El nu a vrut să mă piardă de tot, ci a dorit să mă întorc şi să fiu viu, cum se şi zice. Dumnezeu nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se îndrepte şi să fie vii. Mă rog la Dumnezeu şi facă-se voia Lui! Doamne ajută!

Nu ştiu dacă sunt homosexual, nu aş putea spune că sunt. Am făcut-o doar o dată cu un băiat, cu fetele, de mai multe ori. Mă simt atras de el, dar şi de alţii, deci am atracţii homosexuale. Mă atrag şi fetele. Nu ştiu nici dacă sunt bisexual, fiindcă am atracţii doar pentru băieţii pe care îi consider drăguţi. Poate e un început, de aceea mi-e frică. M‑am gândit să vorbesc cu un medic, poate mă ajută el. Mă întreb, sunt probleme de ordin mintal? Deşi aş zice că nu aş avea probleme psihice. Înainte să se întâmple cu primul băiat, nu m-au atras băieţii.

Oare se poate renunţa la homosexualitate? Şi nu recidivează după un anumit timp? Am citit De la izolare, la relaţie şi intimitate. Acolo scrie că soluţia este pocăinţa, dar este o problemă: singurul băiat cu care am avut relaţii intime este pocăit. Am făcut-o doar o dată cu el, dar vorbesc cu el, chiar mai ieşim împreună la un suc.

Vă mulţumesc pentru articolul pe care mi l-aţi trimis, chiar am nevoie. Mai aveţi, vă rog? Excepţionale articolele de aseară, chiar au fost interesante. Am citit jumătate din articolele de pe site. De fiecare dată când mi-aţi trimis citeam, şi nu numai ce îmi trimiteaţi. Este un site foarte bun şi de ajutor pentru mulţi. Mulţumesc şi pentru ID-ul pastorului pe care mi l-aţi recomandat. Am discutat cu el şi mi-a prins foarte bine; a mai rămas să discutăm astăzi.

Nu prea mă pricep la povestit. Sigur că vreau să mă schimb. Poate a fost doar o rătăcire. Poate a fost doar o experienţă la beţie. Am atracţii homosexuale, dar le resping. Şi nu sunt nici aşa dese, nici aşa arzătoare. Vreau să renunţ la homosexualitate deoarece cred că nu este o alegere bună, fiindcă nu aşa a fost lăsat de către Domnul, şi mi se pare şi scârbos acest lucru. Mulţumesc pentru ajutor.

Sunt Silviu, am douăzeci şi nouă de ani şi trăiesc în străinătate de cinci ani, unde m-am întors şi la Domnul Isus, doar prin harul şi mila Sa. Nu ştiu cum s-a făcut întâmplarea că, deşi fiind homosexual din copilărie, totuşi El, în îndurarea Lui, a găsit să mă cheme la curăţire.

E greu într-adevăr să duci lupta aceasta în inima şi mintea ta. Eu o duc şi ştiu că nu e uşor, cel puţin o simt pe pielea mea. Fapt este că sunt întors numai de un an la Domnul. Nu am să detaliez cum şi prin ce mijloc m-a întors Domnul, dar eu cred că lupta o putem duce cu Isus împreună.

La început a fost totul frumos. Am cunoscut pacea şi dragostea de copil născut din nou, dar ulterior lupta a fost prea mare ca să o pot purta. Deşi ştiu că numai prin post şi rugăciune ies aceste duhuri rele, eu unul sunt cam încăpăţânat la capitolul post, pentru că nu sunt obişnuit să postesc.

Am început să am relaţii sexuale de mic copil. Trăiam în orfelinat, abandonat de părinţi, şi acolo am cunoscut desfrâul şi modul de păcătuire al homosexualităţii. Într-adevăr, situaţia că mulţi băieţi şi fete erau nesupravegheaţi de educatori, a condus la faptul că am dormit cu băieţi în pat. Ţin minte că prima relaţie sexuală am avut-o la cinci sau şase ani, cu o fată. Nu a fost ceva serios, ca atunci când o fac cei mari, dar ştiu că ne jucam unul cu celălalt. Apoi au urmat băieţii, tot aşa, din joc prostesc, şi aşa am ajuns să devin homosexual.

Anii au trecut, dar în cămin era un băiat cu care aveam relaţii sexuale aproape în fiecare zi. Culmea era că eu nu ştiam că îi plăceau băieţii, dar într-o noapte s-a urcat la mine în pat şi m-a ademenit, iar de atunci relaţia noastră a fost numai pe sex. Ştiam în cugetul meu de copil mic că este un păcat rău, dar nu îi dădeam atenţie, pentru că deja eram stăpânit de el.

Am avut multe relaţii cu băieţi şi bărbaţi, dar nu am avut relaţii serioase sau de iubire cu ei, deşi îmi plăceau şi îmi plac băieţii atrăgători şi simpatici. Chiar şi plecat fiind din România, mi-am dorit să mă angajez într-un bar homosexual de prin altă ţară, iar visul mi s-a îndeplinit. Am lucrat ca barman într-un bar şi o saună de homosexuali. Vă daţi seama cam ce era pe acolo. Am început să iau droguri şi să nu-mi mai pese de nimeni şi nimic, numai de mine şi de modul în care trăiam.

Prin chemarea Domnului, am ajuns să Îl cunosc, deşi nu foarte bine, căci mai am încă de citit Scriptura, dar văd în mine lupta aceasta, pe care o duceam şi în trecut. Nu mai am relaţii cu bărbaţi, am renunţat de atunci la jobul pe care îl aveam şi m-am angajat în altă parte, dar, după o perioadă de timp, Satan nu m-a lăsat. Văd că abia acum începe lupta spirituală şi nu e uşor.

Vă spun sincer, am început să mă uit iarăşi la filme porno cu bărbaţi şi să mă autosatisfac. Am spus asta şi pastorului bisericii de două ori, dar parcă nu pot să mă las. Într-adevăr, nu doresc să mă culc cu cineva, dar în mine e firea care doreşte acest lucru şi nu mă pot opri. Am tot spus că nu o să mă mai autosatisfac uitându-mă la filme porno, dar în zadar.

Eu, cel puţin, când Satan vine cu un gând, mă gândesc la versete din Biblie, cum ar fi, de exemplu, nici moartea, nici puterile întunericului sau chiar nici viaţa nu ne vor despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos. Ştiu în mintea mea că nu e bine ce fac, dar nu am puterea să mă împotrivesc şi nu am atracţie faţă de nicio fată. Nici nu ştiu cum e să ai o relaţie cu o femeie. Mie încă îmi plac bărbaţii şi mă tot rog Domnului să-mi ia viaţa, decât să mai păcătuiesc aşa.

Să ştiţi, fraţilor, că nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva acelor duhuri obraznice care ne fură mintea şi inima şi sentimentele. Eu şi noaptea când dorm nu am pace din partea Celui Rău. Spun asta pentru că vine cu vise pornografice în mintea mea şi îmi arată tot felul de plăceri, ca şi când aş fi eu în visul acela, iar când mă trezesc îmi spun mie: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu am mai făcut-o cu trupul.” Sper să pot să duc lupta până la sfârşit cu acest duh obraznic, deşi nu e uşor.

Îndemnul meu este să nu renunţaţi la Isus, pentru că El nu a renunţat la noi. Chiar dacă păcătuim, avem la Tatăl un Mijlocitor. Nu spun lucrul acesta ca să păcătuiţi, dar Ioan ne spune că, dacă ne mărturisim păcatele, El este drept şi credincios ca să ne ierte şi să ne cureţe de nelegiuire. Oricum, Domnul să fie cu cei ce ducem această luptă! Domnul ne-a chemat la curăţie şi voia Lui este să fugim de curvie, oricare ar fi ea. Nu am scris multe, fiindcă nu aş vrea să vă plictisesc.

Mă numesc Laszlo şi am citit câteva mărturii ale tinerilor cu problema atracţiei faţă de acelaşi sex. Aş vrea să mărturisesc cum am ajuns să fiu şi eu un homosexual.

Am crescut într-un loc în care certurile, scandalurile, băutura şi chiar divorţul – doar verbal – al familiei mi-au ruinat viaţa de mic copil. Ai mei, când erau despărţiţi, erau ba unul la mama, ba unul la tata, adică la bunicii noştri. Încă de atunci, îmi plăcea să merg la biserica ortodoxă şi să spun crezul şi rugăciunea domnească în faţa enoriaşilor şi, credeţi-mă, simţeam o chemare puternică a lui Dumnezeu pentru viaţa mea şi chiar mă dedicam Lui, slujindu-L.

În localitatea unde am crescut aveam şi amici care frecventau biserica evanghelică şi mă invitau să merg acolo, desigur, mergeam, dar ce ştiam eu, fiind la 9-10 ani un copil neştiutor. Am început să mă las de frecventarea bisericii ortodoxe şi să frecventez biserica evanghelică din satul cu pricina.

În timpul acesta, eram curios şi nedumerit de ce mă atrageau băieţii. Ai mei părinţi şi amici, mai cu seamă colegi de şcoală, nu ştiau nimic cu privire la orientarea mea sexuală.

Pe la vârsta de 13-14 ani mi-am făcut din duşmanul meu din copilărie, amicul meu preferat. Apoi ne-am mutat, culmea, amândoi cu familiile în oraş, fără ca ai noştri să afle de relaţia noastră. Eu eram mai tupeist; eu îl atrăgeam şi îl sărutam. În timpul acesta, frecventam biserica şi slujeam cu poezii şi cântări. La 18 ani am luat botezul. Înainte şi după, cam un an şi jumătate, nu ne-am mai văzut deloc, dar Satan a venit iar să mă ispitească la aventuri. Mergeam frecvent la el; fiind vecini, ne satisfăceam reciproc şi plecam cu un gust amar…

Pe acest om l-am iubit şi l-am preţuit nu numai ca gay, pentru că era abil şi foarte deştept, deloc tocilar. Avea ceva special. Am fost numai cu el, eu am avut unul şi bun, nu am fost plimbăreţ, de la o persoană la alta. Nu mi-a plăcut, aşa că am fost constant. Acum suntem departe unul de celălalt, nu mai suntem împreună de la sfârşitul anului 2004, iar eu m-am mutat în alt oraş. Relaţia s-a rupt înainte de a pleca eu, pentru că el avea şi o prietenă şi ne vedeam la două, trei zile, doar seara şi când eu eram mai liber, adeseori în weekenduri.

De atunci şi până astăzi, nu pot să mă scap. Postesc şi am voinţă să mă scap şi nu pot. Vreau să devin hetero. Relaţii homosexuale nu mai am, dar încă mă mai macină gândul pentru fostul meu amic şi mi-e cam dor. Mă rog şi uneori am câte două, trei zile în care pur şi simplu nu mă gândesc la sex, ci îmi impun să fiu curat. Fetele nu prea mă atrag şi, să fiu sincer, mă atrag doar unele, adică sunt cam pretenţios. Vă rog, ajutaţi-mă!

M-am gândit mult ce aş avea de scris sau de spus lumii despre viaţa mea. Ce ar avea de învăţat cineva din trăirile mele? Am făcut destule greşeli în viaţă şi destule fapte de care nu sunt mândru, chiar dacă mi-am impus să accept ceea ce sunt.

Sunt un tânăr de douăzeci şi şase de ani care se luptă de câţiva ani buni cu atracţia pentru cei de acelaşi sex. M-am născut într-o familie cât de cât normală. Părinţii mei au divorţat când aveam cinci sau şase ani, apoi mama mea s-a pocăit, deci practic m-am născut într-o familie creştină.

Am fost un creştin activ, cântam în grupul de laudă, când am crescut am condus acel grup de laudă, totuşi aveam o problemă cu pornografia şi autosatisfacerea încă din clasa a şasea.

Bineînţeles că, pe la şaisprezece ani, am decis să mă botez. Aşa cum este obiceiul înainte de botez, se face mărturisirea, unde i-am zis clar pastorului despre problemele cu care mă confruntam, dar el m-a întrebat dacă mă înţeleg bine cu bunicii.

După terminarea liceului, m-am mutat într-un oraş mare, unde urma să mă înscriu la universitate. Dar atunci au început să iasă la iveală înclinaţiile mele. Nu ştiu dacă le aveam înainte, dar din curiozitate am intrat pe site-uri de socializare homosexuale. Acolo mi-am dat seama că nu eram singur; erau sute de băieţi care doreau să se întâlnească cu mine, mai ales că eram „prospătură”.

La vârsta de nouăsprezece ani am avut prima aventură cu un bărbat. După aceea m-am simţit extrem de murdar şi am decis că nu pot să mă ajut singur, aşa că am căutat ajutorul la un consilier creştin. Acel consilier era şi profesor la o şcoală biblică şi am decis să studiez teologia.

A fost bine cam un an, apoi poftele şi atracţiile au apărut din nou şi am căzut iarăşi în lumea din care îmi doream să ies. Chiar dacă nu am mai avut nicio relaţie aproximativ un an, intram pe site-uri şi aveam încă probleme cu autosatisfacerea şi pornografia.

În acea perioadă credeam că eram singurul „pocăit” care se confruntă cu aşa ceva, dar bineînţeles că am dat de o groază de „fraţi” pe site-uri. Chiar am ieşit cu ei, cu doi sau trei am avut şi contact sexual. Culmea e că vorbeam şi ne plângeam de milă unul altuia. Ne încurajam că o să ieşim, că o să scăpăm, că totul va fi roz, dar continuam să ne zbatem în aceleaşi obiceiuri care se transformaseră într-un mod de viaţă.

După doi ani de la începerea Facultăţii de Teologie, am decis să nu mai merg. Oricum aveam destule restanţe şi nu puteam să continui cu amândouă, cu viaţa homosexuală şi cu Teologia, trebuia să aleg una.

Deja trecuseră cinci luni de când nu mai mergeam la şcoală, când cineva, pe Facebook, un fost „coleg”, m-a întrebat dacă e adevărat ce se zice în facultate despre mine. Pare-se că directorul şcolii a anunţat la capelă că am fost exmatriculat pe baza faptului că sunt homosexual sau că am legături cu lumea homosexuală.

Vestea m-a cam dat peste cap. Nu vroiam în niciun fel să afle ai mei despre mine, nu i-ar fi ajutat la nimic, plus că era o „ruşine” pentru ei. Dar odată cu vestea aceasta, colegii, foştii colegi de an s-au apropiat foarte mult de mine şi au vrut să mă ajute.

Atunci eram extrem de hotărât să ies din lumea homosexuală şi aveam şi ajutorul necesar. Am început să merg la un psihoterapeut, pe care îl plăteau colegii, un pastor creştin, iar lucrurile parcă intrau în normal. Bineînţeles că nici asta nu a ţinut mult. Am decis că ar trebui să îmi fac ceva teste, să văd dacă nu am luat ceva în acest timp, mai ales că am făcut sex cu o groază de tipi şi, de obicei, neprotejat. Atunci am descoperit că sunt HIV+, ceea ce mi-a cam dat lumea este cap, chiar dacă, într-un fel, mă aşteptam, era aproape imposibil să ies curat.

De atunci încă nu mi-am revenit şi au trecut aproape trei ani. Merg destul de rar la biserică. Am încercat să dau vina pe Dumnezeu pentru tot ce mi s-a întâmplat, dar ceva în mine tânjeşte după vremurile când eram fericit şi eram în biserică. Sper ca acea „minune” să se întâmple odată şi sper să nu fie prea târziu.