Am douăzeci şi patru de ani şi sunt conştient de atracţia faţă de cei de acelaşi sex de vreo doisprezece. Nu mă pot lăuda că provin dintr-o familie de puritani sau libertini, dar conceptul de „normal” mi-a bântuit copilăria târzie şi adolescenţa. Adică, dacă arăt a băiat, vorbesc ca un băiat şi miros ca un băiat, înseamnă că trebuie să mă comport ca atare. În consecinţă, deşi nu aveam treabă cu fetele, încercam din răsputeri să ascund înăuntrul meu toate simţămintele „nenaturale” şi să îmi caut o iubită, ca tot omul botezat.

Nu am reuşit prea multe. Doar o serie de crize de isterie, frustrări şi momente penibile. Dar nu eram gata să recunosc faţă de mine însumi că am dorinţe homosexuale. Adică, ce ar fi zis mama şi tata dacă ar fi aflat? Mai ales tata, convins că masculinitatea se regăseşte în bere, cuceriri şi fotbal, nicidecum în desen, lectură, muzică, visare. Printre altele, tocmai preocupările mele, ironic, nu? Toate acestea se întâmplau în zilele în care perspectiva mea cu privire la lume şi locul meu în ea era pur umanistă.

Apoi a venit vremea în care harul mi-a deschis ochii să văd că am fost făcut pentru o relaţie tainică şi prea puţin umanistă cu Dumnezeu. În mintea mea chinuită de dureri, am crezut că Isus o să mă facă şi pe mine normal, ca toţi ceilalţi, să îmi pot lua o soţie şi să ne vedem împreună de prunci şi viaţă. Un an mai târziu, plângeam în baie cu un pumn de distonocalm şi cu o determinare prostească de a rezolva lucrurile în felul meu. Din nou, harul mi-a deschis ochii să înţeleg, în timp ce cântăream totuşi situaţia, că nu sinuciderea este răspunsul. Am aruncat pilulele şi am tras apa peste o nouă perioadă din viaţa mea.

Dar nu după multă vreme am început să mă lupt cu Dumnezeu – între timp „reuşisem” să dezvolt o oarecare dependenţă de pornografia homosexuală – luându-L de guler cu întrebarea: „Dacă Tu m-ai făcut aşa, de ce nu mă schimbi? Sau de ce îmi interzici să-mi fac de cap cu bărbaţi?”

Am discutat cu păstorul meu de la acea dată, care într-un fel era depăşit de întreaga situaţie. Am primit din partea lui un cartonaş pe care erau înscrise toate versetele biblice cu privire la scârboşenia homosexualităţii, care arătau că toată treaba asta e păcătoasă.

În mintea mea s-a născut un conflict teribil, care mi-a dominat întreaga viaţă de după acel moment (apropo, în zilele acelea aveam aproape optsprezece ani): nu am avut niciodată o relaţie homosexuală, nu am fost atins sexual de niciun bărbat, deci, în lumina tuturor acelor versete, întreaga mea existenţă, fiinţa mea e păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isus a rezolvat problema păcatului.

Am trăit mai departe urându-mă pe mine însumi că nu mă pot schimba, deranjat de un Dumnezeu care mă condamnă din prima, incapabil să fiu sau să trăiesc „normal” ca toţi băieţii. Dacă într-adevăr inima lui Dumnezeu este frântă pentru oameni, cred că a plâns pentru mine în acele vremuri. Dar eu nu aveam de unde să ştiu.

A treia oară, harul s-a arătat într-un mod violent, aş spune, măreţ, faţă de mine. O criză importantă din viaţa mea a făcut ca să plec din oraşul unde eram la universitate la teologie şi să fiu în mijlocul unor oameni extrem de iubitori şi gata să plângă alături de mine, să postească cu mine şi să mă consilieze. La capătul unei perioade în care am vrut să dau cu piciorul la tot ceea ce aveam şi să mă avânt într-un stil de viaţă homosexual, Domnul a găsit cu cale să mă smerească şi să înceapă să Se descopere faţă de mine, ca un Tată iubitor şi total diferit de conceptele mele în ceea ce Îl privea.

Nu a fost uşor de la început. Ca urmare a respectivei crize, am fost încredinţat unui păstor şi consilier evanghelic. Am fost de-a dreptul speriat, îngrozit chiar. Prima experienţă de consiliere cu un păstor nu a fost deosebit de încurajatoare. Încă îmi aduc aminte de cartonaş şi de continua teamă care mă însoţea, citind pasajele de pe el. Am vorbit la telefon, încercând să stabilesc data unei prime întâlniri faţă în faţă. Răspunsul m-a luat prin surprindere: „Te contactez când am timp de tine.” Surprins şi rănit, mă gândeam când vor avea vreodată fraţii şi priveghetorii mei timp de cei care se luptă cu pornografia sau homosexualitatea? Uneori mă întreb, dacă m-aş fi lăsat condus de durerea momentului, lăsând în spate toată viaţa de credinţă şi avântându-mă în stilul de viaţă homosexual, oare nepăsarea păstorului nu ar fi fost trasă la răspundere înaintea Domnului pentru pierderea unui suflet?

Ştiu că alţii care se luptă cu homosexualitatea nu au fost la fel de favorizaţi ca mine, dar cred că harul a fost cel care m-a ţinut şi m-a păzit să nu cad în întuneric. În cele din urmă, am plecat la o altă biserică, unde oamenii nu m-au judecat, ci chiar şi-au manifestat interesul faţă de mine şi mi‑au oferit sprijin, reflectând astfel inima lui Isus pentru homosexuali şi oamenii frânţi.

Chiar dacă mărturia mea este lungă, aş vrea să subliniez faptul că dacă nouă, evanghelicilor, nu ne pasă de homosexuali, dăm greş în a manifesta în afară ideologia Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt oare păstorii însărcinaţi să păstorească turma Domnului, să meargă după acea singură oaie din cele o sută, atunci când se rătăceşte şi îşi face de cap? Era odată o reclamă: „Nepăsarea ucide.” Ce se întâmplă cu toţi acei tineri care noaptea, după ultima escapadă homosexuală, se întind în pat şi, printre lacrimi, rostesc Numele lui Dumnezeu şi nu este nimeni care să le arate o altă cale? Oare cine e responsabil?

Am învăţat că dorinţa primară a lui Dumnezeu pentru mine nu e să fiu hetero, ci să fiu sfânt şi curat pentru El. În timp ce Biblia condamnă activitatea homosexuală, nu sunt condamnat în fiinţa mea pentru ceea ce sunt. În timp ce Biblia condamnă umblarea după poftele firii, iar aici cred că include orice fantezie homosexuală, în acelaşi timp, Biblia îmi spune că Dumnezeu, când mă confrunt cu ispita, care, în conformitate cu Iacov 1, nu e păcatul în sine, îmi oferă şi modalitatea de a ieşi din ea. Cunoaşterea acestor lucruri a declanşat din nou în mine dorinţa de a trăi.

Personal, deşi am auzit de bărbaţi homosexuali căsătoriţi cu femei, am hotărât să nu mă hazardez până acolo. Să nu cred oare în schimbare? Ba da, cred că Dumnezeu poate să îmi schimbe dorinţele, ca într-o bună zi să pot fi stârnit fizic de o femeie şi, de ce nu, să mă căsătoresc. O va face Dumnezeu? Nu ştiu. Nu am garanţia faptului acestuia. Dar ştiu că sunt chemat la o viaţă de sfinţenie, în care fiinţa mea să fie preocupată de El. În acelaşi timp, resping teologia pro‑homosexualitate, iar rugăciunea mea este ca Domnul să‑mi păzească mintea şi inima în fiecare zi, pentru a birui. Viitorul meu e în mâna Lui.

DUPĂ UN TIMP

Mi-a plăcut mult articolul Învingerea atracţiilor faţă de persoanele de acelaşi sex, sintetizează frumos bazele practice ale luptei noastre împotriva atracţiilor.

Observ foarte clar în mine faptul că deseori folosesc zbaterea mea ca scuză pentru a-mi face de cap şi a aluneca în lucruri de care, cu siguranţă, ar trebui să mă feresc. Puţine lucruri le găsesc mai periculoase decât a privi la mine însumi şi la cât sunt de jalnic. Deseori, când fac asta, mă aflu deja pe o pantă descendentă care, în cele din urmă, duce la păcătuire. Nu pot să mă opresc şi să privesc la faptul că nu am scăpare. Satan se îngrijeşte bine de tot să îmi pună astfel de gânduri în minte. Realitatea este că, odată ce aleg să stau departe de orice înseamnă viaţă homosexuală, totul e o luptă. Poate nu e o luptă mai intensă decât la cei hetero sau poate e, dar cu siguranţă e una care îşi poate găsi victorie.

Mulţumesc mult pentru resurse! Paşii aceştia simpli pot fi un real ajutor. Bineînţeles, dacă suntem serioşi cu noi înşine şi cu Cel care e mai tare şi e în noi.

[Mircea slujeşte acum într-o misiune creştină, este căsătorit şi tată al unui copil.]

Mă numesc Mihaly şi am citit câteva mărturii ale tinerilor cu problema atracţiei faţă de cei de acelaşi sex. Aş vrea să vă mărturisesc cum am ajuns să fiu şi eu un homosexual.

Am crescut într-un loc în care certurile, scandalurile, băutura şi chiar divorţul – doar verbal – al familiei mi-au ruinat viaţa de mic copil. Când erau despărţiţi, ai mei erau ba unul la mama, ba altul la tata, adică la bunicii noştri. Încă de atunci îmi plăcea să merg la biserica ortodoxă şi să spun crezul şi rugăciunea domnească în faţa enoriaşilor şi, credeţi‑mă, simţeam o chemare puternică a lui Dumnezeu pentru viaţa mea şi chiar mă dedicam slujindu-L. În localitatea unde am crescut aveam şi amici care frecventau o biserică evanghelică şi mă invitau să merg acolo. Desigur, mergeam, dar ce ştiam eu, fiind, la nouă sau zece ani, un copil neştiutor. Am început să mă las de frecventarea bisericii ortodoxe şi să frecventez biserica evanghelică din satul cu pricina.

Pe atunci eram curios şi nedumerit de ce mă atrăgeau băieţii. Părinţii şi amicii mei, mai cu seamă colegii de şcoală, nu ştiau nimic cu privire la orientarea mea sexuală. Pe la vârsta de treisprezece, paisprezece ani mi-am făcut din duşmanul meu din copilărie amicul meu preferat. Prin 1999 ne-am mutat, culmea, amândoi cu familiile în oraş, fără ca ai noştri să afle despre relaţia noastră. În timpul acesta frecventam biserica şi slujeam cu poezii şi cântări. În 2002, la optsprezece ani am luat botezul. Înainte şi după, cam un an şi jumătate, nu ne-am mai văzut deloc, dar Satan a venit iar să mă ispitească la aventuri. Mergeam frecvent la el, fiind vecini, ne satisfăceam reciproc şi plecam cu un gust amar.

Pe acest om l-am iubit şi l-am preţuit nu numai ca homosexual, pentru că era abil şi foarte deştept, deloc tocilar. Avea ceva special. Am fost numai cu el; eu am avut unul şi bun, nu am fost plimbăreţ, de la o persoană la alta, nu mi-a plăcut, aşa că am fost constant. Acum suntem departe unul de celălalt, nu mai suntem împreună de la sfârşitul anului 2004, iar eu m-am mutat în alt oraş. Relaţia s-a rupt înainte de a pleca, fiindcă el avea prietenă şi ne vedeam la două, trei zile, doar seara şi când eram eu liber, adeseori în weekenduri.

De atunci şi pană astăzi, în 2009, nu pot să mă scap. Vreau să devin hetero, postesc şi am voinţă, dar nu pot. Relaţii homosexuale nu mai am, dar încă mă mai macină gândul pentru fostul meu amic şi mi-e cam dor. Mă rog, iar uneori am câteva zile în care, pur şi simplu, nu mă gândesc la sex, ci îmi impun să fiu curat. Fetele nu prea mă atrag şi, să fiu sincer, mă atrag doar unele, adică sunt cam pretenţios. Vă rog, ajutaţi-mă!

DUPĂ UN TIMP

Cu fiecare zi ce trece, încerc să mă desprind de tot ce-i păcătos, însă starea noastră păcătoasă ne ţine uneori aşa de rău! Timpul este cel care vindecă rănile şi tot el le acoperă, asta dacă vrem sau nu. Acum, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, am înţeles că fiecare om este înzestrat cu capacităţi normale, şi nu anormale, ca să ducă o viaţă frumoasă, în armonie cu cele lăsate de Cel de Sus.

Astăzi încă mai am gânduri, dar nu mă las copleşit de lucrurile care m-au trădat şi m-au făcut să fiu confuz. Am înţeles că viaţa trebuie să o trăiesc fără de păcat şi fără să am alte orientări, însă, vedeţi dumneavoastră, acum gândesc liber, pentru că Isus m-a eliberat şi nu m-a lăsat. Lupt! Lupt, fiindcă este greu, încerc să îmi ţin mintea ocupată cu alte lucruri, care să nu mă ducă la păcatul drăcesc. Mulţumesc lui Isus că mă ajută şi mă întăreşte!

Dragi prieteni,

Chiar am nevoie de ajutorul vostru! Mă lupt cu homosexualitatea şi vreau să scap. Problema este că îmi place să fiu cu bărbaţi. Am fost căsătorit, dar am divorţat din cauza relaţiei cu un tip. Viaţa mea a mers pe un drum greşit. Acum am hotărât să mă opresc şi să mă întorc la Dumnezeu, dar îmi este teamă. Nu am niciun fel de credinţă.

Aici, pe acest site, parcă ne mai alinăm suferinţa şi ne dăm seama că nu suntem singuri. Ce este trist şi pe mine mă doare, este că nu găsim înţelegere, ajutor, sprijin, consiliere în biserică. Eu am suferit mult şi nu cumva să zică cineva că nu am vrut sprijin, că vă dau lista cu numerele de telefon ale celor de la care am cerut ajutor.

Ce viaţă am avut! Urma să conduc biserica, visasem ani de zile acest lucru, mă rugasem şi a trebuit să renunţ. Am fost nebun, am simţit că îmi pierd minţile, nu puteam face nimic. Nici acum nu pot.

Nici eu nu ştiu cum se va sfârşi povestea mea. Îmi doresc aceleaşi lucruri, dar… sper, îmi doresc, plâng, mă urăsc, am vrut să-mi iau viaţa. Ştiu ce este suferinţa, ştiu ce înseamnă să vrei să mori, totuşi cumva, fără vreo explicaţie logică, sunt în viaţă. Lupt şi visez pentru mine, pentru viaţa mea, pentru Biserica lui Dumnezeu. Sunt nebun?

Probabil că în România sunt mulţi care se luptă cu homosexualitatea, aşteptând să scape de ea, dar nu găsesc ajutor. Visez să lucrez cu program întreg într-o misiune pentru foştii homosexuali. Nu ştiu ce să cer, dar vă rog, ajutaţi-mă!

Cu sinceritate,

Mihai

POVESTEA MEA

Numele meu este Mihai. De ani de zile mă lupt cu homosexualitatea, deşi pentru moment a învins. Cu ani de zile în urmă, am descoperit site-ul celor de la Exodus şi am visat ca, într-o zi, să traduc acest site şi pentru români. Mi-aţi luat-o înainte. Am plâns când am văzut site-ul vostru.

Am treizeci şi trei de ani, lucrez într-un domeniu bun, am un salariu decent, dar am şi o viaţă mizerabilă. De mult îmi tot zic că o să-mi fac timp să-mi scriu povestea. Ceva m-a oprit până acum. Nici nu ştiu de unde să încep, însă ştiu sigur că multe răni se vor redeschide, dar tot ce contează este ca povestea mea să ajute pe cineva sau măcar să tragă un semnal de alarmă.

Una din primele mele amintiri este cea când mergeam cu mama şi cu tata la ţară, undeva în Dâmboviţa. Îmi amintesc şi acum pantofii pe care îi aveam, ce frumoşi erau şi ce mândru eram de ei. Mama stătea faţă în faţă cu tata. Ani de zile am crezut că se iubeau, dar, privind în urmă, ceva îmi spune că de fapt nu se iubeau. Mama a avut o căsnicie grea.

O altă amintire este când, fiind în casă, într-o iarnă, mama gătea varză călită şi, pentru că lumina se tot aprindea şi stingea, încercând să coboare din pat, a început să râdă. Tata s-a enervat, a luat ceasul şi a vrut să îi dea cu el în cap. Am început să ţip şi să plâng, iar fratele meu tăcea, doar tăcea. Aveam şase ani.

Restul amintirilor sunt cu mama luând bătaie de la tata. O dată a prins-o în colţul de la bucătărie şi a bătut-o cu pumnii în burtă, iar eu ţipam. Între timp au divorţat şi s-au recăsătorit.

Tata a fost jucător de fotbal. Urăsc fotbalul! Niciodată nu a jucat cu mine fotbal, nici măcar o dată. Atât de multe ori am visat că joc fotbal cu el, dar a rămas un vis. Niciodată nu l-am simţit aproape pe tata şi mi-am dorit atât de mult să merg cu el la film, la pescuit, în parc, la fotbal. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Când creşteam, îmi doream cât mai mult să îl copiez pe tata, să fiu ca tata, dar tata nu era.

Pe la şapte ani a venit în parcul din faţa curţii mele un nene mai în vârstă. A început să-mi spună că are bomboane pentru mine şi că, dacă îl las să mă atingă, îmi mai aduce. Îmi amintesc ce frică am tras prima dată când m-a atins, ce speriat eram. A mai continuat şi altădată. Am mers cu el şi cu alţi copii la gârlă, acolo m-a luat în apă şi a început să mă pipăie. Doamne, ce îmi bătea inima! Nu ştiam ce să fac, nu mai rezistam. Am mers la o prietenă de familie mai în vârstă şi l-am spus. Cineva s-a luat de el.

Pe la paisprezece ani m-am apropiat mai mult de vărul meu, iar din apropierea aceasta am început să avem o relaţie sexuală care a durat până pe la douăzeci şi unu de ani. Prima dată am fost speriat, am plâns, nu ştiam ce să fac, apoi am crezut că aşa este normal, pentru ca, într-un final, să realizez că îmi place.

La douăzeci şi doi de ani am cunoscut o fată, ne-am logodit, relaţia a ţinut câteva luni, iar apoi nimic.

Pe la douăzeci şi unu de ani, veneam de la liceu pe jos, eram la seral, iar în Piaţa Universităţii am fost oprit de un băiat. Iniţial am crezut că vrea să-mi ceară bani, dar de fapt el îmi vorbea despre Isus şi m-a invitat la biserică. Nu ştiu de ce, dar i-am dat numărul meu de telefon. Era septembrie 1997. A tot continuat să mă sune, să mă invite la biserica lui. Nu m-am dus. Mergeam la o biserică tradiţională, pentru că acolo fusesem botezat ca bebeluş, şi nu credeam că mai există vreo altă biserică adevărată. Îl căutam pe Dumnezeu, dar nu aveam alternativă. În biserica în care eram nu Îl găseam, simţeam că îmi lipseşte ceva.

Apoi, pe 3 mai 1998 am vrut să merg la biserica prietenului meu Laurenţiu, dar a intervenit ceva şi nu am mai putut. Mi-a părut aşa de rău! Totuşi, pe 10 mai am ajuns la biserică. Am rămas fără cuvinte. Erau oameni care aveau un scop în viaţă, ştiau pentru ce trăiesc, erau fericiţi că Îl au pe Isus, că umblă cu Dumnezeu. Vorbeau aşa frumos despre Isus, trăiau aşa cu multă bucurie mântuirea ce le fusese dată! Am început să studiez Biblia cu ei, eram conştient că ceva trebuia să se schimbe în mine. În prima săptămână am primit o scrisoare de la un bărbat homosexual. Eu îl căutasem. Când am citit scrisoarea, mi s-a făcut frică, totuşi i-am răspuns, vroiam să merg să îl văd şi să am relaţii sexuale cu el.

Într-unul din studiile despre păcate am avut ca temă de casă să mă gândesc la păcatele mele, iar apoi să vorbim despre ele. Am venit, am vorbit, dar am ascuns ceva în mod special. Nu am vorbit despre homosexualitate, despre relaţia cu vărul meu, despre dorinţele mele sexuale. Am realizat că nu pot să intru în apa botezului ascunzând ceva cu bună ştiinţă. L-am sunat pe Laurenţiu şi i-am zis tot. Ce frică mi-a fost! Totuşi, am făcut acest lucru. Am ştiut că doar cu Dumnezeu voi scăpa de homosexualitate.

Opt ani de zile nu s-a întâmplat nimic, apoi m-am căsătorit. Nu ca să scap de gândurile pe care le aveam, ci pentru că o iubeam şi am crezut că voi avea o căsnicie frumoasă, alături de Dumnezeu. După trei ani am divorţat.

Între timp, devenisem pastor de tineret şi eram şi administratorul bisericii. Ulterior plecării mele din biserică, am aflat că se pregăteau să-mi ceară să conduc biserica. Am preferat să divorţez, să renunţ la tot, la Dumnezeu, la biserică, la grupul meu de tineret. Nu mai suportam.

Este un lucru pe care îl reproşez soţiei mele, cu care am rămas în bune relaţii: faptul că trei ani de zile m-a suspectat de relaţii cu alţi bărbaţi, când nu era adevărat. Am suferit mult că nu a avut încredere în mine. Până într-o zi, era în decembrie 2005, când am cunoscut un băiat care venea şi pe la biserică. Am simţit nevoia să fiu iubit şi acceptat, să fie cineva lângă mine fără să-mi ceară ceva sau să vrea să mă schimbe. Relaţia mea cu Gabi a durat vreo patru, cinci luni. Pe 1 mai 2006 i-am zis soţiei mele că nu are rost să mergem mai departe, iar trei zile mai târziu m-am mutat de acasă.

Am avut momente în care am vrut să mă omor, am plâns, am căzut în genunchi şi I-am cerut lui Dumnezeu să‑mi ia viaţa. De ce eu, de ce să mi se întâmple mie? Nu eu am ales asta! Vreau să fiu normal, vreau să fiu un soţ bun! De multe ori am vrut să mă arunc de la etaj, să termin o dată pentru totdeauna cu viaţa asta de iad. Nu vreau să fiu homosexual, nu vreau să îmbătrânesc lângă un bărbat, nu de asta m-a creat Dumnezeu!

În toţi cei opt ani cât am fost în biserică, am căutat ajutor. De multe ori oamenii au râs de mine, m-au bârfit la alţii. Am suferit atât de mult! Nu mi-a venit să cred că şi în Biserica lui Dumnezeu se întâmplă asta. Mă întrebam dacă există oare vreun loc, vreo biserică unde să pot găsi sprijin şi ajutor, un grup de sprijin. Într-o zi voi deveni psihoterapeut şi voi încerca să fac un astfel de grup.

În 2006 am divorţat, iar viaţa mea a decăzut. Am cunoscut un băiat în 2007, tot Laurenţiu îl cheamă. Suntem împreună de aproape trei ani; relaţia merge greu, cu multe probleme, nici nu ar avea cum altfel. Eu am fost implicat în multe relaţii, aşa am ajuns să am şi sifilis. Şi eu, şi Laurenţiu am făcut injecţii, am luat medicamente. Din şase în şase luni îmi fac analizele, să nu cumva să am HIV. La un moment dat am fost aşa speriat, am crezut că am HIV, am plâns, mi-am blestemat zilele, am vrut să mor. Uneori este greu şi să mori.

Nu am HIV, nici sifilis nu mai am. Încă Îl caut pe Dumnezeu, îmi doresc să fiu cu El, dar nu am puterea să mă opresc. Am ajuns să dau bani pentru sex. Eu sunt cel folosit şi tot eu plătesc. Uneori plâng după ce dau bani pentru sex.

Nici nu ştiţi ce greu este să treci prin viaţă fiind homosexual şi totuşi luptând să fii cu Dumnezeu; să nu te înţelegi, să nu ştii încotro să o iei, să simţi că-ţi pierzi minţile, să-ţi doreşti să mori şi totuşi să-ţi dai seama că nici măcar asta nu o poţi face! Nu pot muri când vreau eu. Încotro va merge viaţa mea, nici eu nu ştiu. Oare eu sunt cel care îi atrage pe bărbaţi sexual, eu caut nenorocirea? Dacă nu mă voi schimba niciodată, dacă nu voi fi normal niciodată? Oare ce va fi cu viaţa mea? Îmi doresc să mor.

[Între timp Mihai a absolvit Facultatea de Psihologie.]

Dădusem, din întâmplare, de site-ul dumneavoastră. Citeam şi citeam mărturii ale celor care au scăpat de anumite înclinaţii sexuale. Chiar mă bucur pentru ei. Din păcate, şi eu mă confrunt cu homosexualitatea. Până acum nu am vorbit cu nimeni despre asta. Am treizeci de ani, sunt creştin evanghelic, religia nu e semnificativă, nu am avut relaţii sexuale cu tipi niciodată, însă sunt momente în care „tânjesc”, dacă mă pot exprima aşa, însă parcă ceva mă reţine şi renunţ.

E dificil să trăiesc înconjurat de oameni frumoşi, fericiţi, să văd fericirea pe chipul lor, iar eu să fiu ca o persoană cu o mască pe care o afişez foarte des, ca fiind fericit. Mă închid în camera mea şi plâng, când sunt doar eu şi Dumnezeu. Mă simt eliberat, însă gândurile mă năpădesc iar.

Am avut o copilărie fericită, fără traume. Greşeala mea a fost că, atunci când am simţit că sunt atras de bărbaţi, am continuat să mă informez, şi parcă dorinţa în mine creşte mereu.

Sunt momente în care vreau să urlu. Simt că nici Dumnezeu nu mă mai ascultă şi mă întreb: „Doamne, Tu ai venit în lume pentru cei care au nevoie de ajutor”, uitând, de fapt, că sunt un nimeni şi că nu am eu autoritatea de a cere socoteală Celui care mi-a oferit viaţă. Îmi e foarte greu, sunt singur şi nu am cu cine să împărtăşesc trăirile mele, însă cel mai greu este că mă simt lăsat la o parte de Dumnezeu.

Aveţi grijă de voi şi nu ştiu ce să spun, sper ca site-ul dumneavoastră să ne ajute, pe lângă Cuvânt, rugăciune, dar, dincolo de acestea, să existe motivaţia de a o face. Fiindcă tind să cred că am ajuns să ne complăcem, că nu ne mai dorim. Eu unul, chiar dacă nu am practicat, ajung să mă complac…

Mă numesc Maxim, am douăzeci de ani şi sunt din Republica Moldova. Am hotărât să vă scriu deoarece sunt homosexual.

Nu îi condamn pe oamenii care îi urăsc pe cei ca mine; nu ştiu cum m-aş fi comportat eu dacă eram altfel. Dar îmi este foarte greu să trăiesc astfel, deja nici nu ştiu ce să mai fac. Cine oare mă poate ajuta? Exista oare cineva?

M-am săturat să plâng în pernă şi să mă rog, poate se schimbă ceva. Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai trist, deoarece mă întreb ce va fi cu viaţa mea. Cum o să mă căsătoresc? Cum voi avea copiii pe care deja mi-i doresc enorm?

Despre mine nu ştie nimeni nimic şi nici nu va afla niciodată nimeni nimic. De mult mi-am dat seama că sunt homosexual, dar nu puteam recunoaşte. Nu vroiam să fiu aşa şi nu vreau nici amu’. Dar nu eu am ales să fiu homosexual. Sunt momente când îmi este tare greu, şi asta din ce în ce mai des. Nici nu ştiu ce va fi mai departe.

Relaţia mea cu părinţii este super. Sunt cei mai buni părinţi, am tot respectul pentru ei. Amândoi mă susţin în totalitate, mai mult decât îi susţin pe prietenii mei părinţii lor. De aceea mă simt vinovat în faţa lor că sunt aşa şi nu vreau să-i răsplătesc astfel.

Am avut o singură relaţie homosexuală, care încă durează, dar acum doar discutăm. Nu vreau să mai recurg la homosexualitate, dar recunosc că îmi vin în minte gânduri rele. Îmi dau bine seama că este o stare greu de schimbat, dar aş vrea măcar să trăiesc mai uşor cu problema mea. M-am săturat să duc o viaţă dublă.

Îmi este ciudă câteodată pe viaţă. Sper să fac şi eu parte dintre cei care devin heterosexuali şi voi face, orice s-ar întâmpla. Nu voi rămâne aşa. Am citit mărturiile de pe site, de aceea mai sper şi eu. M-au impresionat unele din ele.

Cred în Dumnezeu şi mă rog acasă. La biserici nu umblu, dar mă stărui să mă rog zilnic. Îl iubesc pe Iisus şi cred că a murit pentru păcatele mele. Deşi sunt homosexual, vreau foarte mult să trăiesc curat, cum cere El. Încerc să nu-mi pierd speranţa.

Îmi este greu să-I spun Domnului tot ce simt. Eu nu mă ştiu ruga. Vreau să-mi fac prieteni creştini, ca să am cu cine vorbi despre starea mea. Am citit despre pastorul care a fost homosexual. Ce super! Să te întorci şi să salvezi pe alţii e ceva divin. Acum încep să înţeleg de ce se fac atâtea eforturi pentru mine. Şi am să scriu şi eu despre mine.

Am douăzeci de ani şi am avut o relaţie de două săptămâni cu cel mai bun prieten al meu, care este evanghelic. A fost singura dată când am fost cu un băiat. Pe drumul de întoarcere în ţară a început să-mi spună că ştie el ce am făcut, că nici Dumnezeu nu mă mai iartă şi că iadul este pentru cei ca mine. Nu înţeleg, dacă nu vroia, de ce a acceptat?

Apoi m-am întors la lucru în străinătate. Acolo am fost într-o seară la biserică, la programul cu tineretul, invitat de un amic care nu cunoaşte problema mea. Dar pastorul sigur a ştiut de mine, pentru că numai despre mine a vorbit acolo. Spunea despre băieţi, că-mi plac băieţii, şi despre ce am făcut în ascuns. Mi-a fost frică şi am zis că nu mă mai duc. No bine, înaintea lui Dumnezeu suntem descoperiţi, El cunoaşte tot.

Dacă aş veni acasă, prietenul ar fi o ispită pentru mine, aşa că m-am hotărât să amân întoarcerea mea măcar până îmi revin puţin. Am vorbit cu el pe Messenger şi m-a certat rău. Ne-am luat adio unul de la altul. Nu-l mai caut cât trăiesc. Poate nu e homosexual, nu ştiu, nu mă interesează. Eu vreau să lupt pentru mine.

Nu renunţ o clipă la ce mi-am propus. Mă rog, dar nu are cine să mă ajute. Am vorbit cu consilierul o dată, şi de atunci m-a lăsat baltă. Eu credeam că-l interesează persoana mea, dar m-am înşelat. Nu sunt un câine, să fiu trimis de ici colo, mă descurc şi singur. Trebuia să-mi spună că nu poate să mă ajute, nu să mă ţină cu iluzii. Am crezut în el, am avut mari speranţe că luptăm şi învingem, dar acum… Umblu la toată lumea cu problema mea, să mă ajute. Sunt dezamăgit. Nu mai încerc la nimeni. De trei luni nimic, şi am zis că luptăm… Of, Doamne!

DUPĂ UN TIMP

Când m-am întors în ţară, m-a căutat prietenul meu şi a vrut să merg la el. Nu m-am dus, martor mi-e Dumnezeu. S‑a supărat şi m-a făcut în toate felurile. Mi-a dat ignore.

Sunt în Italia la lucru acum. De două săptămâni stau la sora mea. A venit la mine fostul meu prieten; înainte să plec, m-a mai căutat o dată. M-a întrebat ce fac, cum sunt. Mi-a recomandat o conferinţă evanghelică şi am să mă duc, că sunt multe fete, poate îmi găsesc şi eu o prietenă acolo.