17.05.2009

Doresc să fiu ajutat, dacă este posibil în ţară. Cum aş putea să iau legătura cu cineva care să-mi acorde ajutor? Trec printr-o situaţie asemănătoare cu a celor care au mărturii pe site şi aş dori să fiu eliberat. Simt că mă prăbuşesc. Sunt creştin şi L-am slujit pe Domnul din tinereţe, acum am familie, dar nu pot scăpa de această problemă care mă aduce în pragul disperării. Vă rog din suflet, faceţi ceva pentru mine, iar Domnul vă va răsplăti! Sunt dispus să discut mai pe larg despre situaţia mea, prin ce am trecut şi prin ce trec acum. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

18.05.2009

Mulţumesc mult că m-ai contactat. Parcă mă simt mai bine deja. Sper să fiu eliberat. Pot avea o adresă şi un număr de telefon din oraşul meu unde să pot suna?

19.05.2009

Aş vrea să-mi dai mai multe detalii despre cel care mă poate ajuta aici, deoarece sunt destul de cunoscut în zonă, lucrând la o instituţie creştină şi fiind membru într-o biserică renumită. Nu aş vrea să fiu pus în situaţia neplăcută de a sta în faţa unor oameni care să nu păstreze confidenţial nevoia mea de schimbare. De aceea, ai putea să-mi dai numele lui, pentru a vedea dacă mă pot duce la el sau dacă trebuie să merg în alt judeţ?

Am o familie foarte frumoasă şi nu aş vrea să sufere auzind lucruri nedorite, în primul rând de mine, mai ales pentru că soţia mea ar suferi prea tare şi nu ştiu cum ar putea să facă faţă unui asemenea şoc. Dorinţa mea arzătoare este să mă schimb, să fiu spălat şi curăţit prin sângele lui Cristos. Cred că numai El mai poate să facă o schimbare în viaţa mea.

19.05.2009

Îţi mulţumesc mult pentru timpul pe care mi l-ai acordat, dându-mi datele colaboratorului vostru din oraşul meu. Nu pot să merg la el, deoarece mă cunoaşte bine. Chiar am participat recent la ceva cursuri la el la biserică şi am stat de vorbă cu el. Ne cunoaştem de mulţi ani şi nu am încredere, pentru că mare i-ar fi mirarea şi sigur va şopti şi la alţii. Poate greşesc, dar nu simt deschidere faţă de el şi am impresia că nu este chiar potrivit pentru mine. Dacă ai avea o altă sugestie, m-aş bucura.

Familia mea este foarte cunoscută în ţară şi străinătate, am pastori şi prezbiteri în familie. Eu am făcut patru ani de teologie, am diplomă, am mers în misiune, sunt chemat să fac anumite slujbe, fraţii neştiind cu ce mă confrunt. Bineînţeles că refuz să mai slujesc, însă uneori mi se întâmplă să mai accept, nescăpând de insistenţele fraţilor.

Prin urmare, aş vrea să mă înţelegi în ce situaţie sunt. Aş fi dispus să plec oriunde în ţară sau în străinătate, pentru o perioadă de zece, cincisprezece zile, numai să beneficiez de confidenţialitate, de anonimat. Poate cer prea mult, dar vreau să fiu eliberat, doresc din tot sufletul.

20.05.2009

Îţi mulţumesc pentru ce faci pentru mine. În prima fază aş vrea să vorbesc cu tine pe mess, însă nu pot să intru la o oră fixă, deoarece depind şi de familie. Astăzi cred că voi putea, fiindcă soţia va fi plecată mai mult timp, însă am mai putea vorbi şi pe telefon. Te sun eu dacă îmi dai un număr de telefon, poate ne va fi mai uşor în modul acesta.

Am început să mă rog de ceva timp şi citesc Biblia în fiecare zi. Acest lucru face parte din viaţa mea, dar acum, sfătuindu-mă şi tu, o voi face cu mai mult zel, de asemenea, şi rugăciunea. M-am cam speriat la gândul că este nevoie de aşa mult timp pentru eliberarea de această patimă, însă eu sper să fie mai repede la mine.

Nu am încotro, trebuie să lupt, altfel simt că mă distrug şi îmi ruinez familia, soţia şi copiii şi, nu în ultimul rând, pe mine însumi. Nu mai vreau să trăiesc o viaţă duplicitară şi mă gândesc şi la veşnicia care ne stă în faţă şi în care cred din toată inima. Este un motiv în plus pentru care vreau să lupt împreună cu Domnul Isus, să fiu mântuit şi aşa mai departe. Sper să vorbim pe mess sau la telefon. Vreau să fiu eliberat şi tânjesc după asta.

22.05.2009

Se pare că nu prea putem să luăm legătura pe mess, asta este situaţia. Până vom vorbi, doresc să-ţi mai împărtăşesc câteva lucruri cu care mă confrunt.

Am avut o relaţie cu un tip din biserică aproximativ trei ani. Tipul nu este în problemă, dar a acceptat de dragul prieteniei. El nu este de acord cu ce s-a întâmplat, suferă foarte mult din cauza asta şi nu mai vrea sub nicio formă acest lucru, dar vrea să rămânem prieteni. Numai că eu nu pot să rămân prieten cu el şi să nu fiu ispitit. I-am spus şi lui, iar cam de două săptămâni am renunţat să ne mai întâlnim şi să ne mai sunăm.

Însă vreau să-ţi spun că mă simt foarte rău şi simt o durere în piept şi în inimă. Vreau să îl sun în fiecare zi, parcă nu mă mai pot concentra la altceva, mă gândesc numai la el. Noi nu am mai vrut să trăim în acest păcat, însă nu am reuşit; după o lună, am căzut din nou. Am încercat de nenumărate ori să punem capăt acestei situaţii, nedorite de el şi dorite de mine, dar se pare că nu am putut.

Nu am relaţii cu altcineva şi nici nu mă interesează, nici nu am atracţie faţă de altcineva. Nici de bărbaţi în general nu sunt atras în mod expres. Am mai avut o relaţie cu un tip în urmă cu cinci ani. El s-a căsătorit şi a plecat în Spania. A fost în ţară, m-a vizitat, am povestit, dar, sincer, nu am mai simţit nicio atracţie faţă de el. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată aşa ceva între noi, iar lucrurile au mers cât se poate de bine, în sensul eliberării mele de el.

Însă acum nu ştiu cum să fac cu cel care este aproape şi la care simt că cedez în unele momente. Soţia mea suferă din cauză că nu am chef de comunicare. Am relaţii sexuale cu ea de două, trei ori pe săptămână, însă mă simt prea încordat şi parcă nu am nicio dorinţă să fac nimic. Când aveam relaţii cu el, aveam chef de toate, însă acum nu pot să fac nimic, parcă m-am blocat.

Soţia nu ştie absolut deloc în ce probleme mă zbat. Nu înţelege ce este cu mine, ne certăm mereu şi spunem că ne despărţim. Nu îmi doresc acest lucru, vreau să fiu salvat şi să o fac fericită, să fiu un om normal, iar, din acest punct de vedere, să îi dau tot ce am mai bun, dar simt că nu pot. Şi soţia este credincioasă, însă este foarte sensibilă şi cam supărăcioasă din fire. În rest, nu o jignesc, nu mă port urât cu ea, mai ales că sunt conştient în ce stare sunt eu, dar nu ne mai înţelegem. Avem casă, ne descurcăm bine din punct de vedere financiar, avem şi o afacere, însă nu suntem fericiţi.

Am recurs la a-ţi scrie acest e-mail pentru a mă mai elibera, deoarece nu discut cu nimeni despre problema mea. Poate mă aminteşti şi pe mine în rugăciunile tale, şi mai aştept sfaturi de la tine. Am mare nevoie. Nu doresc ca Diavolul să câştige teren în viaţa mea ca să mă despart de soţie, pentru că simt că atunci ar fi şi mai rău pentru mine.

Sunt multe de spus, poate vom reuşi totuşi să discutăm pe mess într-o zi. Doresc eliberare mai mult decât apa. Sunt disperat! Am mare nevoie de ajutor.

22.05.2009

Mă întrebai dacă am plăcere sexuală cu soţia. Da, am. Când o făceam mai des cu prietenul meu, parcă nu era chiar aşa, dar când stau mai mult cu soţia, am atracţie super faţă de ea. Am şi faţă de alte femei, dar trebuie să fie foarte atrăgătoare. Faţă de alţii, acum nu; dacă am un prieten, nu mă mai interesează absolut nimeni, dacă nu aş avea, poate că m-ar interesa, dar ar trebui să fie special; nu sunt atras de oricine. Cu primul prieten am fost zece ani, cu al doilea, trei ani. Am mai avut relaţii cu bărbaţi când eram pe punctul de a termina cu primul. Nu ţin minte cu câţi, cu opt, nouă.

Nu ştiu dacă soţia m-ar părăsi dacă ar afla; probabil, fiindcă nu ne mai înţelegem bine în ultimul timp. Şi azi ne‑am certat. E nemulţumită din cauză că nu comunic destul cu ea şi nu îi acord atenţia pe care şi-o doreşte. Nu pot, pentru că sunt atras de prietenul meu. Nu fac mare lucru cu el, fiindcă nu acceptă prea multe, este foarte dur şi nu suportă chestia. Este de acord fiindcă vrea să fim prieteni şi nu vrea să mă piardă. Tatăl lui este prezbiter la biserică, iar familia lui este bine văzută, sunt toţi cu studii superioare, iar el este la facultate. Este destul de inteligent. Ştiu că am făcut din prietenul meu un idol. Îmi pare nespus de rău!

M-ai întrebat cât mă rog zilnic. Treizeci de minute, o oră, depinde de zi, poate şi mai mult, poate şi mai puţin, dar sunt cu gândul la Isus. Am nevoie de ajutor, mă simt deprimat. Oricum, situaţia este mult mai bună. Sunt conştient de ce am discutat şi data trecută, iar împreună cu Domnul Isus fac tot ce îmi stă în putere să lupt până la capăt. Vreau să fiu eliberat.

Crede-mă, îmi vine să urlu! M-am blocat, parcă nu mai pot continua cu celelalte activităţi pe care le aveam. Am trecut prin momente grele. Am vorbit cu el, i-am spus că vreau să mă schimb şi s-a bucurat, dar nu vreau să mă mai întâlnesc cu el şi nu ştiu cum să fac asta. El nu înţelege, pentru el nu este greu, fiindcă nu este interesat de ce sunt eu. Eram, poate că acum nu mai sunt. Dar nu vrea, chiar nu vrea. Aşa nu se poate, trebuie să se rupă şi această legătură. Roagă-te pentru mine!

Sper ca mărturia mea să fie de un real folos, spre bine. Dacă tu crezi că mă poţi ajuta în continuare, te rog să o faci. Oricum, ţi-am simţit lipsa cât nu am mai discutat. Mă simt mai bine când vorbim. Ajută-mă, te rog! Strig din străfundul inimii.

28.05.2009

Mă simt foarte rău sufleteşte. Mulţumesc mult pentru tot ce faci pentru mine. Fii binecuvântat!

15.01.2013

Am citit mărturia lui Sami şi am rămas impresionat de sinceritatea lui, dar şi de dorinţa lui de a se implica în lucrarea cu homosexualii. Mă bucur pentru el şi mă alătur rugăciunilor lui. Bunul Dumnezeu să ne dea înţelepciunea necesară şi puterea de a şti cum să facem lucrurile doar în voia Lui, ca să se întoarcă tot mai mulţi homosexuali la Domnul Isus şi să renunţe la stilul lor de viaţă foarte distrugător şi periculos, pentru că schimbarea este posibilă. După cum spune apostolul Pavel în Romani 6:23: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Amin.

Legat de ceea ce zice Sami, că are o prietenă cu care discută şi îşi doreşte să se căsătorească, totuşi nu are atracţie totală pentru partea feminină, este o mare problemă. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar trebuie să lupţi cu toată fiinţa ta, mai întâi pentru eliberarea de sub această stare de păcat, să îţi rezolvi această problemă a ta personală, iar mai apoi să îţi faci planuri de căsătorie.

Spun aceasta deoarece şi eu am trecut pe aici. Am aproape patruzeci de ani, sunt căsătorit, am trei copii, fac parte dintr-o biserică evanghelică şi am intrat în căsătorie crezând că, dacă mă voi căsători, nu mai voi avea contacte homosexuale. Dar, din nefericire, nu a fost aşa, cu o soţie şi trei copii am continuat să trăiesc în acest păcat groaznic timp de doisprezece ani după căsătorie. Şi a fost groaznic nu numai pentru mine, ci şi pentru soţia şi copii mei, fiindcă nu mai aveam energia necesară de a mă ocupa de ei, eram stors de puteri şi intram adesea în depresii, anxietăţi etc.

Acum situaţia s-a schimbat la mine, am continuat să lupt şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al celor de la Contra Curentului şi al unor consilieri, am reuşit să-mi fac ordine în viaţă şi trăiesc, dar nu cum aş trăi eu, ci Cristos trăieşte în mine.

Pentru cei care duc lupta mea: trebuie să dezvolţi o viaţă cristocentrică, Isus în centrul vieţii tale. Indiferent ce s-ar întâmpla, spune în gândul tău: orice s-ar întâmpla, nu mai vreau să fiu homosexual şi, chiar dacă trebuie să mor, mai bine mort pentru Cristos, decât mort pentru păcat. Pentru că fericire şi împlinire aşa nu vei avea absolut niciodată, repet, absolut niciodată. Nu te grăbi în vederea căsătoriei, o spun deoarece mie mi s-au întâmplat multe dezastre după căsătorie. Dar avem şanse să fim eliberaţi. Eu am experimentat acest lucru şi acum sunt cel mai fericit om, pentru că trăiesc împreună cu Isus. Nu te da bătut, mergi înainte! Schimbarea este posibilă! Amin.

POVESTEA MEA

Este destul de greu să mă întorc în timp. Anii au trecut, iar multe dintre amintirile plăcute sau mai puţin plăcute s-au şters, însă ceva este clar, prezentul. El îmi spune că ceva încă nu s-a schimbat, iar aceasta este alegerea identităţii mele, care şi azi mă urmăreşte şi care îmi doresc, mai mult ca orice, să fie diferită.

Am venit pe lume într-o familie cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de o trăire în ideal, însă nu a fost cum visasem. Lucrurile s-au schimbat în viaţa mea la vârsta de opt ani, când un vecin de pe strada unde locuiam m-a invitat la joacă. Dar am descoperit că nu era o joacă de copil, ci o joacă de om mare. Aşa gândeam eu la ora aceea, descoperind ceea ce se zbătea în mine: dorinţa de a avea contact homosexual. Eram confuz.

Copilăria a continuat, neînţelegând de fapt ce avea să-mi schimbe identitatea şi orientarea sexuală. M-am trezit la vârsta de treisprezece ani că deveneam tot mai atras de partea masculină, însă tot nu conştientizam ce se întâmpla cu mine. Mergeam la biserică împreună cu familia, de altfel foarte credincioasă. Eu participam la toate activităţile, cântam, recitam poezii; mai târziu am devenit lider de tineret. Uitându-mă înapoi, parcă era un vis urât care avea să dispară simplu, ca oricare altul, însă nu a fost aşa.

Cu trecerea timpului, situaţia s-a agravat, iar identitatea mea s-a format ca homosexuală. Începând să experimentez tot mai mult anumite plăceri, care acum aduc o mare amărăciune fiinţei mele, îmi doream de mic să fiu fericit alături de soţia mea şi să o fac foarte fericită, deoarece mama mea nu a avut parte de aşa ceva. Ziceam că nu voi fi ca tatăl meu, dur, rece faţă de mama şi faţă de copiii lui, deşi este conducător în biserică.

După multe păcate şi trăiri murdare, într-o seară de rugăciune de marţi seara, unde eram adunaţi puţini la număr, am simţit chemarea lui Dumnezeu. Se părea că s-a coborât cerul în acea cameră şi am decis să-mi dau viaţa Lui, hotărând că ajunge cât L-am întristat. Aveam vârsta de şaptesprezece ani. Vroiam să încep o viaţă nouă, fericită cu Domnul şi să renunţ la acele păcate ascunse despre care nu ştia nimeni. Credeam că botezându-mă voi scăpa de ele şi că pentru nimic în lume nu voi mai face ce am făcut. Am spus celor din familia mea că vreau să mă botez, la care ei s-au bucurat foarte tare. Am făcut botezul, am fost fericit, am invitat colegi de şcoală.

Mă simţeam ca o mireasă a unui prinţ, dar timpul a trecut şi peste două săptămâni aveam să cad iar în păcatul homosexualităţii, fapt care mi-a produs durere şi amărăciune profundă. Credeam că nu mi se poate întâmpla aşa ceva, dar s-a întâmplat şi a continuat să se întâmple până în prezent. Deci apa botezului nu a schimbat natura mea păcătoasă, am rămas acelaşi, iar schimbarea a fost doar de suprafaţă. Deşi îmi doream mult să-L slujesc pe Domnul cu toată fiinţa mea şi eram sincer, nu aveam puterea, şi nici îndrăzneala, să spun cuiva cu ce mă confruntam.

A sosit timpul să plec de acasă, să fiu angajat într-o lucrare de misionariat printr-un frate de la biserică, şi am plecat sperând că lucrurile se vor schimba în viaţa mea şi cu privire la atracţiile homosexuale. Însă, departe de casă, într-o atmosferă spirituală, am constatat că situaţia nu s-a schimbat şi că atracţiile deveneau tot mai puternice, deşi eram adult. Aveam douăzeci de ani. Începusem să mă îngrijorez, însă continuam să caut prieteni cu care să-mi satisfac nevoile homosexuale. În cele din urmă, am găsit un tip din biserică, cu care m-am împrietenit şi cu care am fost timp de patru ani.

Vrând să scap de acest păcat, am hotărât să mă căsătoresc, crezând că, după căsătorie, voi scăpa şi voi fi eliberat. A venit şi ziua nunţii, eu căsătorindu-mă cu o fată tot din biserică, crezând că voi fi cel mai fericit om. Dar în noaptea nunţii am constatat că de fapt vroiam să fiu în pat cu el, nu cu mireasa mea.

În fine, a trecut, am plecat în luna de miere şi încercam să fac faţă situaţiei, să dau tot ce este mai bun soţiei mele, însă gândurile îmi erau îndreptate tot spre el. Au trecut opt luni de la nuntă şi am hotărât să lucrez în continuare la acea misiune, unde avea să se angajeze şi prietenul meu, cu care am început să reiau comportamentul de trăire murdară.

După încă şase ani, am hotărât să terminăm acea viaţă compromisă, el spunându-mi că dacă eu nu mă căsătoream, era altceva şi am fi putut rămâne împreună, însă acum nu mai vroia să trăiască aşa, ci să se căsătorească. Pe atunci aveam deja doi copii şi, ce să zic, nu am vrut să întrerup acea prietenie. Însă, cu timpul, devenise un coşmar, nici relaţia familială nu mergea prea bine, şi am zis OK, sper că de aici înainte totul o să se schimbe şi o să încep o viaţă nouă. El a plecat în străinătate şi, cam după opt luni, am fost eliberat şi nu am mai simţit nicio atracţie faţă de el. El s-a căsătorit, iar acum este în ordine, pentru că, deşi am avut relaţii timp de zece ani, am fost singurul bărbat cu care a avut de-a face şi de care a fost atras.

Dar cu mine situaţia nu s-a schimbat prea mult, fiindcă, la un an după ce am fost eliberat de el, am intrat în relaţie cu un alt tip, tot din biserică, la insistenţele mele, el nefiind homosexual, începând din nou să trăiesc o viaţă homosexuală. Credeam că ştiu ce fac, că nu voi mai lăsa să fiu din nou dependent şi că va fi ceva aşa, de suprafaţă, să mai uit din ce fusese înainte.

Am ajuns să constat, cu exasperare, că viaţa trăită în homosexualitate mergea din ce în ce tot mai adânc spre moarte şi spre a mă ruina pe mine, pe soţia mea şi, de acum, pe cei trei copii, ei fiind nevinovaţi. Probabil nu sunt suficient de conştient cât de mult am pierdut din cauza homosexualităţii, iar acest păcat nu a adus nicio frântură de bucurie în viaţa mea. Acum mă întreb ce rost are să mă chinuiesc în acest mod de viaţă, ajuns la vârsta de peste treizeci de ani?

În urma trăirii unei profunde dezamăgiri, am hotărât să caut ajutor. De această dată l-am găsit la oamenii deosebiţi ai lui Dumnezeu de la Contra Curentului, cu care m-am sfătuit şi care m-au încurajat. Aşa a început lupta în procesul de eliberare. Au trecut câteva luni de atunci. Nu pot să spun că sunt eliberat total de atracţii, însă o schimbare majoră s-a produs în viaţa mea, începând din momentul în care m-am lăsat ajutat şi coordonat de oameni călăuziţi de Dumnezeu.

Acum simt că trăiesc, că identific nevoile familiei mele mai uşor, o înţeleg pe soţia mea mult mai bine. Sunt gata să fac orice pentru ea şi pentru copiii mei, ceea ce până acum parcă făceam, dar nu cum o fac acum, cu o altă mentalitate, cu o altă pasiune. Sunt foarte preocupat de câştigarea familiei mele şi de a mă implica până în cele mai mărunte nevoi ale soţiei şi copiilor. Am pace, am linişte, simt că trăiesc cu adevărat.

De-abia acum, după mulţi ani de pribegie în care am căutat în lada de gunoi a Diavolului, realizez unde m-a dus aceasta şi ce spune Romani 6:23: „Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Am o nouă viaţă, chiar dacă trebuie să-mi duc crucea în fiecare zi. Ştiu la Cine să privesc, iar ţinta mea este Isus. Prin El şi pentru El sunt toate lucrurile, a Lui să fie gloria în veci! Amin.

Viaţa trăită în homosexualitate este complexă şi extrem de complicată, cumplită, dureroasă, amară, poate mai amară ca paharul care I s-a dat lui Isus să-l bea: fiere amestecată cu oţet. Cei ce sunt în problemă o ştiu mai bine.

Eu am hotărât:

„Multă vreme-n lume am fost cu tine, dar acum

A sosit momentul să ne despărţim în drum.

Tu rămâi cu tine să-ţi continui calea ta,

Dar eu nu mai merg cu tine alăturea.

Adio lume, prietenia s-a sfârşit.

Mă-ntorc la Cel ce pentru mine mult a suferit,

Din veşnicii, El m-a iubit necontenit.

El nu-i un simplu om, ci Dumnezeu cu adevărat,

Prin sângele de Domn din moarte m-a răscumpărat.

Cu El trăiesc şi sunt curat, ce minunat!”

DUPĂ UN TIMP

Perceperea mea despre Dumnezeu este următoarea: bun şi drept, te lasă să alegi, te lasă să cauţi; este ca un tată modern şi inteligent care înţelege urcuşurile, dar şi coborâşurile din viaţa copilului Său.

Uneori parcă mă supăr pe El pentru că este prea dur, alteori parcă este prea bun cu mine şi cu cei din jurul meu. Sincer, simt dragostea Lui. Când nu am la cine să mă duc, strig către El, Îi cer ajutorul. Uneori îl primesc, alteori nu, însă mă uşurez, primesc acea speranţă, acel impuls, acel imbold care îmi spune că totul va fi bine din nou şi că acest necunoscut al meu făcea parte din planul Său pentru mine.

Îl mai percep super-corect şi simt că aşteaptă corectitudine şi din partea noastră. Simt că vrea să ne desfăşurăm într-o perfecţiune totală, ceea ce eu nu reuşesc, deşi îmi doresc foarte mult. Mai simt că uneori ne lasă să ne chinuim prea tare şi nu vine cu miracolul când omul nu mai poate, însă cumva înţeleg şi aici cum stau lucrurile din punct de vedere teologic.

Ce să mai zic? Am înţeles că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi, să o ducem, să nu tăiem din ea şi că doar lucrurile de sus ne pot da pacea, fericirea şi împlinirea. Ceea ce se află aici jos este numai durere, chin şi suferinţă. Nimic nu produce împlinire care să dăinuiască, aşa că am renunţat la pretenţiile mele, la pofte, plăceri, ambiţii, la tot ce-i pământesc. Încerc să aspir spre cele cereşti şi cred în Dumnezeul atotputernic, sfânt, minunat, mântuitor, iertător, iubitor. Am ales a Lui cărare.

Cu lacrimi în ochi, mărturisesc: schimbarea este posibilă! Trăiesc raiul pe pământ de puţin timp, de când am hotărât să rup cu adevărat cu păcatul homosexualităţii. Da, cred că este greu, cumplit de greu. Vă spun din experienţă proprie; sunt dureri de moarte, simţi că nu mai ai aer, că totul se prăbuşeşte sub picioare.

Din luna mai a anului 2009 am început să iau hotărârea de a ieşi dintr-o prietenie de patru ani. Luptele au fost grele. Nu ştiu dacă s-au terminat, nu cred, dar ştiu un lucru: viaţa mea s-a schimbat. Simt că trăiesc, că viaţa are gust, Îl simt pe Dumnezeu lângă mine, cum îmi ocroteşte familia, soţia, copiii. Relaţia dintre mine şi soţia mea este în fiecare zi tot mai bună. Eu, care în trecut nu aveam nevoie de femeie, fac dragoste cu ea de trei, patru ori pe săptămână şi ne simţim amândoi minunat. Sunt fericit, ea este fericită, copiii sunt fericiţi.

Acum pot să aleg să spun „nu” păcatului, să schimb macazul gândurilor în direcţia pozitivă şi să nu mă mai las trântit şi dus de Diavol în întunericul beznă în care mă târam. Îmi este ruşine de mine! Nu pot să cred că făceam asemenea lucruri urâte şi murdare, nu mă mai recunosc pe mine însumi. Sunt zile în care mă uit la mine şi zic că parcă nu sunt eu. Dumnezeu a făcut această lucrare minunată! El face ca lucrurile să fie ca la început, perfecte, noi, minunate, frumoase.

Am apelat la ajutorul unor oameni de suflet, care m-au ajutat, m-au purtat în rugăciunile lor, m-au sfătuit. I-am ascultat şi am reuşit. Acum sunt consiliat singur, dar merg şi la consiliere împreună cu soţia o dată pe săptămână, iar lupta noastră nu este zadarnică. Ne bucurăm de mari rezultate şi am ascultat de sfaturile acestor oameni, pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru ridicarea multor inimi zdrobite şi trântite la pământ. Eu personal îi consider ca o unealtă în mâna lui Dumnezeu.

Au fost momente când nu i-am înţeles când îmi dădeau sfaturi; mi se păreau aberante, însă era doar o părere. Aveau perfectă dreptate şi le mulţumesc din suflet pentru tot ajutorul pe care mi l-au acordat. Ştiu că lupta mea nu s-a terminat, dar pot să spun că parţial am învins, iar de aici înainte ştiu cum să lupt, la cine să alerg după ajutor. Mi s-a luat ceaţa pe care o aveam pe ochi şi acum văd adevărata frumuseţe, libertate, pace, bucurie, zâmbet, speranţă şi tot ceea ce nu aş fi putut să văd înainte.

Dragul meu prieten care citeşti aceste rânduri, nu dispera! Crede-mă, nu vei muri, nu ţi se va întâmpla nimic mai rău decât este acum în viaţa ta. Te sfătuiesc: intră în această luptă şi rămâi acolo, la postul de veghe, până vei reuşi şi vei primi atâta bucurie, încât nu vei mai şti ce să faci cu ea. Nu sunt basme, nu sunt glume, este o realitate. Psalmul 121:1-2: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.”

Sunt un tip normal, OK, lucrez şi sunt student. Mi-ar fi foarte greu să recunosc în public că sunt homosexual.

Când m-am născut, părinţii mei erau foarte tineri. Tata avea douăzeci de ani, mama nouăsprezece. Deşi erau atât de tineri, s-au căsătorit. Am un frate cu doi ani mai mare decât mine, el este un tip normal.

În timp, tatăl meu a devenit alcoolic. S-a sinucis la vârsta de treizeci şi opt de ani, numai el ştie de ce. L-am găsit mort în casă, spânzurat de ţevile din baie. Nu ştia că o să-l găsesc eu, se aştepta să vină mama înaintea mea. Casa era plină de sânge, pentru că îşi tăiase venele la ambele mâini. Am avut un şoc în momentul acela. Aveam optsprezece ani.

După moartea tatălui meu, am început să consum droguri, heroină injectabilă. De unde aveam bani? Lucram, luam şi de la mama. M-am drogat timp de trei ani şi jumătate. Mulţi prieteni de-ai mei au murit aşa, dar eu am reuşit să scap cu ajutorul mamei, care este asistentă la spital. Am făcut tratament, perfuzii şi am luat metadonă. Nu m-am mai drogat din 2004 şi nici nu mai vreau, pentru că ştiu prin ce am trecut. Acum sunt bine, nu mai iau metadonă, nu consum niciun fel de alcool, deşi lucrez într-un restaurant. În schimb, fumez două pachete de ţigări pe zi.

De la moartea tatălui meu m-am schimbat, mi-au apărut atracţii homosexuale. Par masculin, dar îmi plac băieţii. Ai mei nu ştiu că sunt homosexual, de fapt nimeni nu ştie, mă feresc. Aveam anumite gesturi, un mers ca de manechin, dar m-am uitat cum merg bărbaţii şi i-am imitat. Acum merg normal, degajat, dar nu neobişnuit.

Cu ultima mea prietenă am fost împreună un an şi şase luni, apoi ea a plecat din ţară pentru studii. La plecare i-am spus că ochii care nu se văd se uită. De curând, m-a anunţat că şi-a găsit pe altcineva acolo. Cu ea sau fără ea, viaţa merge înainte, sunt o mulţime de fete. Problema este că nu mă simt aşa de bine cu fetele cum m-aş simţi cu un bărbat.

Până acum nu am făcut nimic cu niciun bărbat. Mă întreb dacă pot scăpa, ca să-mi placă doar fetele? Vreau să fiu ajutat să îmi revin, să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi. Sper să reuşesc.

DUPĂ UN TIMP

Au avut loc schimbări mari în viaţa familiei mele. Deşi ştia ce s-a întâmplat cu tatăl nostru, fratele meu bea mult. Când era treaz, vorbeam cu el, promitea că nu va mai bea, dar a doua zi o lua de la început. Fiindcă dădea toţi banii pe băutură, nu-şi mai cumpăra nimic şi purta hainele mele, fără să-mi ceară voie, sau le vindea ca să-şi ia de băut. Câştigam bine şi mă invidia pentru asta. Mi-a spart televizorul, mi-a distrus lucrurile. Eram cei mai mari duşmani, deşi el este cu numai doi ani mai mare decât mine. Din această cauză, am plecat de acasă şi am stat cu chirie câteva luni. Când m-am întors, s-a întâmplat nenorocirea.

Într-o noapte, stăteam amândoi în faţa blocului, fiecare cu prietenii lui. Fratele meu a băut iar. La ora unu noaptea am vrut să ne întoarcem acasă. Când am ajuns în apartament, am auzit un zgomot puternic în urma mea, iar el nu era nicăieri. Urcând scările, beat fiind, s-a dezechilibrat şi a căzut în cap pe ciment de la etajul trei. Era într-o baltă de sânge. Şaptezeci şi două de ore medicii nu au putut să intervină nici măcar cu perfuzii, până nu a ieşit alcoolul din organism. Apoi a fost operat pe creier. După o comă de două săptămâni şi două luni de spitalizare, l-am luat acasă.

Acum îşi foloseşte mâinile bine, mănâncă singur, dar nu mai poate merge, din cauza atrofierii muşchilor datorită nemişcării îndelungate, aşa că va trebui să-l internăm pentru recuperare. A orbit complet. Are momente de luciditate şi momente în care nu ne cunoaşte. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, nici că a fost operat pe creier; nu i-am spus. Iar eu, cel pe care îl ura, am ajuns să am grijă de el în cele mai mici amănunte.

De atâta suferinţă şi oboseală – el o scoală cam la o oră, două ore noaptea – mama a slăbit mult. Ţin la ea ca la ochii din cap şi o ajut la îngrijirea fratelui meu, fiindcă singură nu s-ar descurca, în primul rând, pentru că nu are putere. Pe lângă asta, bunica din partea mamei are semipareză în urma unui accident cerebral, iar acum locuieşte cu noi.

Cu rudele din partea tatălui ne-am răcit, din cauză că, după moartea lui, ne-au acuzat că noi l-am omorât, deci nu avem de la cine să cerem ajutor. Nenorocirile au venit asupra familiei noastre una după alta: sinuciderea tatălui meu, boala bunicii, accidentul fratelui meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de droguri cu ajutorul mamei mele.

Poate vă întrebaţi de ce v-am povestit despre fratele meu? Pentru a vă face cunoscute schimbările care au avut loc în viaţa mea în ultimele luni şi pentru a arăta ravagiile pe care le poate face alcoolul în viaţa unui om şi a celor apropiaţi lui. La numai treizeci de ani, fratele meu a ajuns să se chinuiască pe sine şi să ne chinuiască şi pe noi.

Este însă şi ceva bun în viaţa mea. Cu atâtea probleme, nici nu mă mai gândesc la bărbaţi. Mă ocup de serviciu şi de ai mei. Prietena mea, despre care credeam că m-a înşelat, de fapt nu a făcut-o. Suntem din nou împreună. M-a chemat în străinătate, dar de dragul familiei am rămas în ţară ca să am grijă de fratele meu. Prietena mea mă înţelege, dar peste doi ani voi avea treizeci de ani. Vreau să am familia mea, copii. Vreau să mă căsătoresc.

Mă numesc Rareş şi am văzut anunţul vostru. Cum aş putea să scap de această practică de bisexual? Aş vrea să scap, să nu mai am de-a face cu lucruri imorale. Am încercat să vorbesc cu cineva, dar mi-e ruşine şi nu am curaj, singurul cu care pot vorbi este Dumnezeu. Problema e că am fost violat, dacă pot spune aşa, când am fost mic, şi aş vrea să nu mă mai gândesc la acest viciu.

Sunt evanghelic. Eu sunt de acord cu voi şi îmi e ruşine de ce am făcut. Mi-e cam greu să spun. Vreau să mă las, să nu mai fac cu băieţi, de aceea am zis că aş vrea să vorbesc cu cineva care mă înţelege şi să rămână între noi. Nu vreau să afle cineva. Fetele mă atrag aşa şi-aşa, deci mai mult mă atrag băieţii.

Asta e, am o problemă, dar nu am putut discuta nici cu pastorul, cu nimeni. Să ştiţi că de multe ori îmi vine să plâng. Sunt şi singur, înţelegeţi, nu am pe nimeni, pentru că ai mei au murit. Am fost la casa de copii. Stau singur într-o locuinţă socială, am serviciu, nu câştig aşa bine. Merg la adunare de şapte ani, dar anul trecut L-am primit pe Cristos şi m-am botezat, şi nu vreau să se afle despre mine. Nu am zis la nimeni, nu pot vorbi cu nimeni deloc, tocmai pentru că mi-e frică şi ruşine. Dacă ştie cineva că sunt eu, ce mă fac?

La un moment dat am vrut să mă sinucid. Eram mântuit atunci. După ce am întreţinut relaţii sexuale cu un prieten, am vrut să iau un pumn de medicamente. De aceea am căutat un site creştin, să vorbesc cu cineva, că nu mai puteam să ţin în mine. Am căutat pe net cum să mă las de lucruri, ştiţi voi de care. Am vrut să caut sfaturi, că pe mIRC nu intru, că degeaba sunt creştini, sunt numai cu numele, că râd de tine. Am găsit sfaturi pentru a scăpa de autosatisfacere şi mi le-am copiat.

La mine totul a început când m-a violat la casa de copii unul de optsprezece ani. Asta s-a întâmplat când eram în clasa a treia şi nu am putut zice la nimeni, că băiatul era bine văzut. Dar eu nu-l suportam. De multe ori regret că sunt pocăit, că aş fi vrut să-i dau în cap pentru ce mi-a făcut. A văzut că eram băiat fain şi a profitat, m-a bătut până am sângerat şi a abuzat de mine. Mi-a fost foarte frică – mai mulţi au fost violaţi. Dar îmi pare rău că nu i-am zis directorului. Nu aveam curaj, dar bine, că o săptămână numai bătaie am primit ca să nu spun. Mă bătea până îmi curgea sângele din gură şi atunci mă viola. A ştiut el metoda cum să facă să mă reducă la tăcere. Să fii violat la nouă ani… şi de ce? Pentru că eram frumos, cum a zis el. Şi era mai în vârstă ca mine cu aproape nouă ani. Ce puteam face? Nu-l băgau la puşcărie, că mai mulţi au păţit, cu alţii au ştiut; educatorii i-au bătut pe violatori şi gata, i-au lăsat liberi. Ce poliţie? Nu au ştiut ei de aşa ceva. El nici acuma nu-i căsătorit.

Nu numai eu am păţit asta, ci mai mulţi colegi de-ai mei; am fost selectaţi care eram frumoşi. Nu primeam bătaie la faţă, ca să nu ne-o strice. Cel despre care am spus m-a violat de trei ori, de fiecare dată duminica. Ţin minte, nu am uitat. A patra oară când a vrut să mă violeze, a zis că ori sar de pe un copac, ori îl las să mă violeze. Am preferat mai bine să sar de pe copac. A mai vrut să mă violeze unul, dar i-am zis unui prieten mai mare, că şi el a fost abuzat, a fost blond cu ochi albaştri, şi el a intrat peste noi, că i-am spus unde şi când, că acela m-a chemat la el în cameră. Dar bine, că al doilea a făcut cu fetiţe şi cu băieţi. Ne-am unit şi am hotărât să-i zicem directorului cu cine a făcut şi l-a dat afară din casa de copii.

Am fost cu patru băieţi din anul trecut din august. Că mi‑a plăcut de un băiat şi cu el am făcut prima oară. Ieşisem de la casa de copii la optsprezece ani, acum nouă ani; nu am făcut până la douăzeci şi şase de ani, dar simţeam deja de la cincisprezece ani să fac. Cu băiatul de care mi-a plăcut, am stat la o fundaţie. Am făcut la mine, când am venit de la biserică. Am găsit ceilalţi băieţi pe mIRC, dar oricum am scos mIRC-ul afară.

Şi am ştiut că ceva nu-i în regulă cu mine, că la paisprezece ani citeam deja Biblia şi am găsit cu Sodoma şi Gomora, că şi ei făceau aşa. Dar am avut pofte şi cu unul am făcut şi tot aşa, dar de mult aş vrea să mă las. De aceea mi-e şi cam frică să am prieteni din afara bisericii, că aşa sunt eu, mai bine mă joc cu ăştia mici şi îmi creez o lume a mea, că lumea asta e bandită.

A trecut ceva timp de când urmăresc site-ul vostru şi de când mi-am propus să vă scriu. De fapt, aş fi preferat să nu fi fost nevoie să o fac, dar se pare că în seara aceasta am capitulat.

Mă numesc Petru şi am douăzeci şi şase de ani. M-am născut într-o familie de creştini evanghelici într-un sat din apropierea oraşului Cluj-Napoca. Totul a început când am venit la facultate la Cluj. M-am împrietenit cu unul din colegii de grupă, el fiind, de asemenea, creştin evanghelic, şi am devenit nedespărţiţi. Am devenit atât de apropiat de el, încât i-am mărturisit despre lupta mea cu atracţiile homosexuale; atunci am descoperit că se confruntă cu aceeaşi problemă şi el. Cred că vă imaginaţi ce s-a întâmplat mai departe.

Acum, după mai bine de şapte ani petrecuţi în acest stil de viaţă şi având zeci de parteneri, am ajuns la capătul puterilor. Sunt obosit şi gol, iar viaţa nu mai reprezintă nimic pentru mine. Îl vreau pe Dumnezeu înapoi, dar parcă nu mai pot. Am ajuns dependent de relaţiile sexuale, sunt ca drogaţii după doză. Uneori sunt la birou şi nu mă pot concentra asupra muncii, aştept să se termine programul şi să dau doar un singur telefon, să am un bărbat de care să mă folosesc pentru a-mi satisface pofta.

Am nevoie de ajutor, sunt disperat şi nu pot să mă schimb singur. M-am gândit să vorbesc cu păstorul bisericii pe care o frecventez, dar e prea riscant, are vârsta părinţilor mei şi nu cred că ar înţelege, plus că nu-l consider de încredere. I-am mărturisit unui păstor american despre lupta mea în urmă cu patru ani; m-a încurajat să ies cu fete, nu m-a ajutat deloc.

Am nevoie de ajutorul vostru. Nu ştiu ce să mai fac, ştiu doar că nu mai pot continua viaţa aşa, încep să clachez tot mai des. Sunt un mizerabil! Toate visele mele s-au năruit. Vreau să am iertarea lui Dumnezeu şi o viaţă nouă.

Aţi putea să mă ajutaţi. De unde sunteţi? Aveţi reprezentanţi şi în Cluj? Bănuiesc că da, doar e un oraş mare. Vă rog, înduraţi-vă şi de mine! Vă mulţumesc şi aştept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră.

Sunt eu, fără nume, un simplu om, cu atâtea şi atâtea dureri, dureri pe care nu le vreau, cu o viaţă pe care nu o doresc. Trist, şi totuşi cineva ne obligă să trăim, Dumnezeu sau noi, natura sau Cel Rău. Este prea mare dilema ca să putem înţelege cine ce vrea de la noi.

Am douăzeci de ani, sunt un student cu multe întrebări şi multe enigme. Îmi place de la matematică la filozofie, scriu filozofic şi ciudat şi romantic. Dincolo de toate, sunt mândru că am cunoscut mult din viaţă. Din păcate, am ajuns să cred că este frumos şi uşor să fii prost şi astfel să nu ai ocazia să gândeşti nopţi în şir, să scrii, să citeşti şi să te cerţi cu tine însuţi că nu ştii de unde vii şi unde te duci.

M-am născut într-o familie neoprotestantă cu mulţi copii, acolo unde evanghelicii sunt mulţi. Am crescut într-o biserică foarte mare unde totul a fost posibil: să am mulţi amici, să merg în tabere naţionale creştine, să fiu inclusiv lider, să aud sute de predici, să slujesc biserica. Totuşi, într-o zi, am recunoscut faţă de mine însumi că sunt homosexual. Mă doare mai mult decât credeţi când spun asta. Noi, homosexualii, trăim fără să îi pese cuiva de noi.

Sunt un tip capabil de orice, de la a munci şi a îmbărbăta, la a face sport de performanţă şi a lua parte la concursuri de orice fel, dar, în toată nebunia mea şi în trăirea vieţii mele, auzeam cuvinte denigratoare: femeia, gay-ul, deşi nimeni nu ştia, nu mă comportam astfel. Poate pentru că eram guraliv şi mă băgam în orice. Eram prieten cu fetele. Cu ele am fumat, cu ele m-am îndepărtat de Dumnezeu şi am făcut tot ce nu era demn de un creştin, deşi integritatea sexuală mi-am păstrat-o. Eram mult prea vesel şi ironic şi nu multe fete aveau curajul să se bage, de frică să nu se facă de râs. Puteam, de altfel, să văd o fată goală şi să nu am niciun „sentiment” sexual faţă de ea, exclamam, dar nu se întâmpla nimic.

De mic mă autosatisfăceam cu vecinii, pentru că, în acele momente, aveam o emoţie aparte, pentru că eram cu bărbaţi care mă apreciau, ceea ce tata nu făcea, deşi era mândru că eram bun la şcoală fără să fiu tocilar. Acum îmi dau seama că tata nu m-a îmbrăţişat niciodată. Aş fi vrut să o facă. Mă iubeşte, dar nu ştie să o arate.

Vreau să povestesc despre trăirile mele homosexuale şi despre cele spirituale şi să specific că, pe la nouăsprezece ani, după ce am avut relaţii sexuale cu câţiva băieţi, m-am botezat. Înainte de botez mi-am mărturisit orice păcat, tot, şi am crezut că o să fiu eliberat. A fost a treia oară când m-am mărturisit, şi iar am căzut. Am primit Duhul Sfânt şi credeam că am scăpat. Eram în al nouălea cer, dar nici bucuria nu este bună, m-a făcut pasiv şi leneş, şi treptat am renunţat la relaţia mea cu Dumnezeu. Am ajuns pe mIRC şi am dat de homosexuali, ca să nu mai vorbesc că devenisem dependent de pornografie homosexuală şi autosatisfacere.

De la şaptesprezece ani am o relaţie cu o fată creştină din cauza căreia am suferit mult, aproape un an. Apoi a început să ţină la mine, să ne scriem scrisori de dragoste, să stăm noaptea la lumina lunii şi să ne spunem cât ne iubim. Chiar ne iubeam, însă eram un impostor. Mă întâlneam şi cu vecinul meu homosexual, cu care întreţineam relaţii sexuale. Mă simţeam oribil şi luam hotărârea să nu o mai fac, însă tot acolo ajungeam.

Plecând în alt oraş la facultate, am dat de o lume homosexuală mai „serioasă”, iar în decurs de două luni am făcut sex cu unsprezece băieţi. Trist şi dureros! De fiecare dată, mă hotăram să renunţ la păcatul meu. M-am luat iar de fumat şi mi-am pierdut vremea neinvestind în mine, trezindu-mă cu un gol în suflet. Am vrut să mă sinucid.

Am citit cum că nu ne-am născut homosexuali, ci am devenit. Dar la fel de bine puteam deveni şi cei mai tari bărbaţi. De fapt, nu înţeleg exact influenţa factorilor tată pasiv, mamă dominantă, mediu familial preponderent feminin. Am prieteni pe care îi verifică mama lor ca pe ceas, au surori, dar ies cu fete mereu, acum se însoară şi sunt nebuni după femei, deci este relativă treaba.

Cred că mă pot schimba, visez la acest lucru şi de aceea stau acum în noapte şi scriu aceste rânduri, pentru că undeva, în mine, cineva strigă că trebuie să lupt. Este un pas mare în viaţa mea, o disciplină, o maturizare pe care nu o înţeleg, însă nu merită să ascund că sunt supărat pe Dumnezeu şi că ceea ce mi s-a întâmplat nu este demn de cineva care vine din Dumnezeu, adică de om.

Este greu, îmi este tare greu. Am apelat la pastori şi nimeni nu doreşte să acorde ajutor, toţi sunt speriaţi, dar nu înţeleg de ce? Lupta după raiul pe pământ nu este corectă. De ce trebuie să-mi pierd nu ştiu câţi ani să-mi bag în cap femeile, iar apoi să mulţumesc Domnului? Am venit pe pământ fără să vreau şi am fost aruncat în lupta vieţii cu un handicap mare, pe care Biblia îl condamnă. Nu vroiam să trăiesc ca un homosexual, nu vroiam homosexualitate, nu mi-am ales trăirile, comportamentul însă eu mi l-am ales. Am suficiente motive să demonstrez că nu există Divinitate, dar ceva nu îmi dă pace, faptul că atunci când mă rog mă cutremur şi ceva trece prin mine şi simt că vorbesc cu Cineva.

Nu ştiu de ce a trebuit să am înclinaţii lirice, de ce gândesc, de ce mor când vrea natura, de ce nu mor, de ce nu pot fi fericit, de ce nu pot fi hetero, de ce trebuie să lupt pentru eliberare, iar apoi conştiinţa să mă oblige să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu înţeleg unde este Dumnezeu în disperarea mea, nu înţeleg de ce am văzut minuni făcute de Dumnezeu, de ce uneori îmi arată că nu există, iar alteori, când sunt gata să Îl scot din viaţa mea, apare şi mă întreabă ce fac şi îmi spune câte are să-mi dea dacă mă căiesc de păcatul meu şi îl părăsesc. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă pocăinţa. Pocăinţa este un lucru mult prea mare pentru lumea în care trăim. Iar acum Îl înţeleg pe Dumnezeu. Voi mai găsi oare credinţa când mă voi întoarce la El? De ce Îl înţeleg doar în raţiune şi nu atunci când mă rog, când ceva demonic mă cheamă pe internet, când nu mai pot, când mă autosatisfac, când Îl rog să mă elibereze?

Înţeleg Biblia şi nu ştiu dacă voi mai găsi credinţă, dar întrebarea mea, Doamne, este alta: „Vei mai exista Tu şi atunci?” Pentru că, dacă vei exista, este imposibil ca noi să nu biruim păcatul. Pavel spune: „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte.” Dumnezeule, dacă mai exişti, dacă ai existat, dacă noi, oamenii din Adam, avem ceva cu Tine, de ce nu vorbeşti cu noi? De ce trebuie să avem regim spiritual şi să credem? De ce Satan este mai vizibil ca Tine? De ce să lupt, Doamne?

Da, bună întrebare: de ce să lupt? Pentru că sunt complexat şi nu sunt gata să mă accept, nu pentru că mai cred în rai? Deşi, sincer, în fiecare zi am minute în care meditez la el şi cred că măcar o dată am să vorbesc cu Dumnezeu sau doar tânjesc după ceva superior mie. Sper să mă joc cu nişte copilaşi frumoşi al căror tată să fiu eu. Îmi doresc să fiu fericit. Dar, până atunci, viaţa mea este întunecată de întrebări fără răspuns: „De ce?” sau „De ce, Doamne?” Îmi plac bărbaţii şi nu ştiu ce să fac, nu mă mai suport şi aş vrea să mor! Ce pot să fac?

DUPĂ UN TIMP

Am douăzeci şi unu de ani, am trăit în imoralitatea homosexualităţii. Mi-am adus aminte de zilele când stăteam pe mIRC şi mă întâlneam şi cu doi bărbaţi într-o zi, am vrut chiar să mă sinucid. Dar, după cum scrie: „Dacă Mă vei căuta cu toată inima, Mă vei găsi”, am experimentat versetul acesta. Da, se poate! Nu am mai avut relaţii de niciun fel. Am crezut şi m-am luptat şi m-am încrezut în El. Sunt un om nou de jumătate de an deja şi, chiar dacă mai sunt amintirile trecutului, mila Domnului m-a iertat, m-a schimbat şi nu mă mai robeşte pofta. Nu-mi mai sunt dragi bărbaţii. Nu pot decât să preamăresc pe Domnul. Nu pot decât să preamăresc puterea Lui. Nu pot decât să-I slujesc cu tot ce am. Ştiu că e greu, că amintirile adesea miros a pofte, însă se poate. Am vrut să fiu o încurajare. Toate cele bune în Cristos!

[După terminarea primei facultăţi, Paul s-a înscris la Facultatea de Teologie.]

M-am născut într-o familie de creştini neoprotestanţi.

La scurt timp după naşterea mea, părinţii au început să se certe din ce în ce mai des; tatăl meu a început să bea, să îi vorbească vulgar mamei şi să o înşele. Pe când împlineam vârsta de şapte luni, părinţii au înaintat actele de divorţ. În fine, după multe procese, eu, prin hotărâre judecătorească aveam sa fiu lăsat în custodia mamei.

Din câte mi-au povestit ulterior părinţii, la vârsta de un an tatăl meu a venit şi m-a luat la el sub pretextul că vrea să îmi ţină ziua de naştere. Nu am „petrecut” nici o zi, nici două, nici chiar o săptămână cum se „petrec” românii adevăraţi, ci mai bine de un an am fost ţinut departe de mama. Nu am fost înapoiat acesteia decât în urma unei vizite făcute de dânsa, împreună cu executorul judecătoresc, tatălui meu. Deşi mulţi îmi zic că este imposibil să am amintiri la o vârstă atât de fragedă, eu îmi amintesc foarte bine ziua în care mama a venit să mă ia acasă. Nu ţin minte foarte multe detalii, însă imaginea care m-a urmărit o perioadă de timp, aceea în care eu stăteam îngheţat de frig, în faţa porţii din bare de fier, de la curtea din spate a casei tatălui meu, nu o pot uita. O văd la fel de clar şi pe mama, care a fugit cu braţele deschise spre mine şi m-a luat în braţe, cât şi maşina vişinie care avea să mă ducă acasă. Ulterior, mama mi-a confirmat această imagine, adăugând „decorului” câteva amănunte pe care eu le uitasem: eram îmbrăcat cu nişte hăinuţe destul de subţiri pentru acea perioada a anului, fără căciuliţă pe cap şi cu o pereche de cizmuliţe de gumă în picioare.

Următoarea amintire vie pe care o am din acea perioadă este legată tot de tatăl meu: era cred început de primăvară, când, din nou, acesta mă ducea la el „pentru câteva zile”.

Era o zi ploioasă, când tatăl meu, împreună cu soţia sa, au hotărât că este o zi numai bună de mers la cumpărături. Zis şi făcut. În câteva ore ne aflam în oraş, de unde au fost cumpărate mai multe lucruri, printre care şi câteva hăinuţe şi un ursuleţ de pluş pentru mine. Am ajuns în gară, de unde trebuia să luăm trenul spre casă. Ţin minte că am vrut neapărat ca geanta cu hăinuţele şi ursuleţul cumpărat să stea cât mai aproape de mine: au pus-o sub locul meu de pe bancă. În fine, a sosit trenul. În timp ce intra în gară, îmi aduc aminte că mă străduiam să număr vagoanele. Nu mai ştiu câte erau; dar după ce am terminat de numărat, m-am întors mândru spre camarazii mei de călătorie, explicându-le cum am ajuns eu la marea performanţă de a număra toate vagoanele. Am rămas înlemnit când am văzut că de fapt vorbeam singur. Nu mai era nici tatăl meu lângă mine şi nici nevasta acestuia. Speriat, am sărit jos de pe bancă şi am început să îi strig. I-am văzut că se îndreptau spre capătul peronului. Am fugit după ei strigând într-una. Nu pot uita privirea pe care au aruncat-o înapoia lor, o privire… ceva de genul: „Sper că nu m-a văzut”, privire care probabil avea menirea de a-i asigura că se pot urca în siguranţă în tren, fără mine. Mult timp după această întâmplare mă trezeam speriat noaptea, visând că sunt părăsit în acea gară, plină de oameni gălăgioşi şi plouată.

Când am crescut mai mare l-am întrebat odată pe tata care a fost motivul pentru care a dorit să mă lase în gară. Nu a putut decât să schimbe câteva priviri cu soţia sa, după care, ca şi cum nu l-am întrebat nimic, a schimbat subiectul.

Cu timpul, mintea mea de copil avea să fie umplută cu multe alte lucruri, şi pentru o perioadă am uitat acea întâmplare. Nu aveam să mă bucur prea mult de roadele acestui fapt, deoarece odată cu trecerea timpului această întâmplare revenea din nou în vise, chinuindu-mă.

Timpul a trecut, iar eu împreună cu el mă îndepărtam de anii aceia, pornind nesigur, pe o cale necunoscută mie, pe un drum pe care nu am mai fost până atunci. Nu aş fi crezut niciodată că anii pe care îi aveam în faţă îmi vor aduce atâtea dezamăgiri…

Era începutul lunii iunie, o zi însorită de vară, când mă întorceam acasă de la şcoală. Mă grăbeam să mănânc ceva şi să ies apoi cu prietenii la joacă. Când am ajuns în faţa porţii, un om m-a chemat pe nume. M-am întors şi fiind învăţat de mama mea să fiu politicos, zâmbind l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. M-a întrebat dacă îl cunosc. Senin, i-am răspuns că nu. În minutele care au urmat am aflat că el era de fapt tatăl meu, venit în localitate la nişte amici. A spus că nu a putut să nu se oprească atunci când m-a văzut. Mi-a promis că o să revină în zilele următoare să mă ia la el, ca să petrecem împreună sfârşitul de săptămână. L-am aşteptat mult, dar nu a mai venit. Îmi aduc aminte cum cu ochii plini de lacrimi despachetam bagajul şi nu mă lăsam alinat de mama care încerca să vorbească cu mine.

Următoarea dată când l-am văzut pe tatăl meu a fost după aproximativ un an, când din nou a venit să-şi viziteze vechii prieteni de pahar. De data aceasta m-a luat cu el. Am rămas profund dezamăgit de felul în care s-a purtat cu mine. După două zile, s-a îmbătat împreună cu soţia lui şi au ţinut-o aşa mai bine de trei zile. Se trezeau puţin doar ca să se îmbete din nou, şi tot aşa. Nu aveam decât vreo 9 – 10 ani. Nu ştiam drumul spre casă şi eram şi prea mic ca să pornesc de unul singur. Aşa că am rămas condamnat la aproximativ o săptămână, închis în casă, fără mâncare. Mereu îmi spuneau că mă iubesc, iar după câteva secunde mă înjurau, îmi spuneau că se bucură că sunt cu ei, doar ca să mă facă prost peste un minut. Mereu mi se spunea că semăn cu mama, că sunt la fel de prost ca şi ea şi că, voi ajunge cu siguranţă să fiu un ratat.

După această întâmplare nu l-am mai văzut pe tatăl meu până pe la vârsta de 13 ani, când l-am căutat eu. Din nou au început să curgă subestimările din partea lor, mai ales din partea tatălui. De fiecare dată când mergeam la el ţinea neapărat să se îmbete măcar o dată. Odată beat, se destupau zăgazurile iadului peste mine. Nu mă bătea fizic, însă avea grijă ca psihicul să îmi fie mereu vânăt, de pe urma felului în care vorbea cu mine. În acea perioadă ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt cu adevărat. Personalitatea mi-a fost puternic afectată, ajunsesem să cred faptul că nu sunt bun de nimic, că sunt un prost, că sunt prea neîndemânatic ca să mă mai pot apuca de ceva, că sunt prea urât ca să merit să am prieteni. Situaţia şcolară a avut şi ea de suferit. Din acea perioadă am început să mă urăsc pe mine însumi. Nu mai vorbeam cu aproape nimeni; mereu mă găsea mama singur în cameră mâzgălind câte o bucată de hârtie cu creionul. Începusem să îi urăsc pe toţi. Mă uram şi pe mine. Mă percepeam ca fiind foarte urât şi din acest motiv îi evitam pe vechii prieteni. Ieşeam din ce în ce mai rar din casă, iar mersul la şcoală mi se părea un chin. Credeam că toata lumea este de aceeaşi părere cu tatăl meu. Cu toate acestea continuam să merg la el; eram prins într-un cerc vicios. Tânjeam după dragostea de tată, după o mângâiere din partea acestuia. Deşi nu le primeam, nu puteam înceta să mai merg la el. Mereu îmi ziceam că „data viitoare va fi mai bine”. Nu am ajuns să trăiesc nicicând acea „dată viitoare”. Mama mea nu ştia nimic din ceea ce mi se întâmpla acolo.

Toate acestea au ţinut până nu demult; mai exact până pe la vârsta de 16 ani şi jumătate, când am cunoscut câţiva oameni care m-au ajutat să înţeleg că de fapt tot ceea ce credeam eu despre mine nu era adevărat. A fost nevoie de timp şi de răbdare din partea lor şi a mea. Într-un final am ajuns să mă percep din nou aşa cum sunt şi nu cum m-a făcut tatăl meu să cred că sunt. Cu toate acestea, rănile pe care le aveam în suflet au rămas. Şi încă mai sunt acolo. Nu s-au putut vindeca şi nici nu ştiu dacă vreodată vor fi vindecate.

Ultima vizită făcută tatălui meu a fost şi decisivă în hotărârea pe care o luasem cu ceva timp înainte, şi anume aceea de a nu îl mai vizita: am stat la el cred cinci zile. Patru dintre acestea, amândoi – tatăl şi soţia acestuia – au fost beţi criţă. Am văzut lucruri de care îmi este ruşine să le spun, mi s-au spus lucruri pe care aş fi preferat să nu la aud. Au spus lucruri obscene şi vulgare la adresa mamei mele. Din nou am stat fără să mănânc, decât foarte puţin. Din acea zi am început să îmi urăsc mai mult decât orice tatăl. Numai când mă gândesc la el, la zâmbetul sarcastic pe care îl afişa mereu, la tonul batjocoritor cu care mă aborda, mă scutur până în adâncul sufletului meu, şi îmi amintesc din nou de tot ceea ce am trăit alături de „tata”… mai bine nu!!!

Povestea mea vis-a-vis de tatăl meu începe pe la vârsta de 1 an şi s-a încheiat acum câteva luni în urmă. Sunt aproape 17 ani de zile. O viaţă de om…

În tot acest timp am fost învăţat ce înseamnă „tată”. Am învăţat că a avea un tată este ca şi cum ai alege să trăieşti cu o lipitoare imensă pe spate; în fiecare zi aceasta să soarbă ceea ce este de valoare din tine. Am învăţat că a aştepta afecţiune de la un tată este aidoma cu a-i spune unui urs grizzly să te mângâie. Am ajuns ca acest cuvânt „tată” să mă ducă mereu cu gândul la durere sufletească, respingere si dezamăgire. Tot acest cuvânt m-a învăţat ce înseamnă subestimarea şi prin el am reuşit să cunosc resentimentul.

Cât despre mama… ea a fost aceea care s-a ocupat de mine. Ea mi-a dat educaţia pe care o am şi îi mulţumesc pentru asta. De la ea am învăţat că trebuie să lupt şi ea mi-a spus sa mă port mereu astfel încât să pot ţine fruntea sus în faţa oricui. De la ea am învăţat mândria şi de la ea cunosc detaşarea. Ştiu acum că mă iubeşte şi că m-a iubit dintotdeauna; dar nu a fost pricepută niciodată în a-mi arate aceasta. Era tipul de persoană foarte serioasă, distantă şi poate puţin cam dură. Era dominantă. De când mă ştiu făcea diferenţe între mine şi fraţii mei, motiv pentru care mă simţeam adeseori inferior. Felul ei dur de a fi m-a făcut să mă închid în mine, încetul cu încetul. În mare parte, perioada în care mama s-a purtat aşa cu mine s-a suprapus cu primele vizite pe care eu le-am făcut tatălui meu, ceea ce a făcut ca rănile făcute de tata să fie agravate. Veneam acasă de la el şi căutam înţelegere la mama. Nu am primit-o. Aşteptam de la ea un semn vizibil, un gest măcar al faptului că mă iubeşte şi este acolo lângă mine. Am rămas doar cu aşteptarea şi cu inima-mi plină de durere. Nu o condamn pentru asta. Poate nici ea nu a avut parte de ele…

Nu Îl pot înţelege pe Dumnezeu. Poate Îl văd adesea în lumina a ceea ce mi s-a întâmplat cu tatăl meu. De când mi-am dat seama că mă confrunt cu problema aceasta – de pe la vârsta 9 ani – am căutat necontenit o modalitate prin care să devin normal. Nu a funcţionat nimic.

Probabil eu gândesc altfel decât majoritatea. Poate doar mie mi se întâmplă asta. Poate alţii primesc răspuns la multele rugăciuni, poate altora Dumnezeu le vorbeşte direct şi frecvent. Poate că alţii simt dragostea lui Dumnezeu şi poate că alţii chiar Îl percep pe Dumnezeu ca tată. Se poate. În cazul meu este cu totul diferit: am cerut să fiu vindecat de când mi-am dat seama că sunt diferit. Au fost momente când am fost disperat şi când nu doream pentru nimic în lume ca a doua zi dimineaţa să mai fiu aşa. Au fost aproape nouă ani de zile în care am strigat necontenit la El. Chiar credeam că poate să mă schimbe, şi acum cred la fel; dar nu înţeleg de ce nu vrea sa o facă. Nu înţeleg de ce nu îmi răspunde, de ce mă lasă să cred că El nici nu aude ce îi cer, ce mă rog, ce îmi doresc din tot sufletul? Oare să fi asurzit Dumnezeu? Dacă nu, de ce mă lasă să deduc asta?

Unii vin cu premisa că sigur nu este voia Lui ca eu să fiu schimbat. Dar cum rămâne atunci cu restul homosexualilor care caută schimbarea şi al căror număr se ridică poate la sute de mii, dacă nu mai mult? Toţi am fost condamnaţi la aceeaşi soartă? Sunt alţii care vin cu ideea că nu este aşa de important la urma urmei să fii normal. Dar este cineva care să ne înţeleagă cu adevărat frustrarea cu care trăim? Aşa a fost creat Adam la început? Am înţeles că este un comportament dobândit. Cu asta Dumnezeu S-a scos. Dar suntem noi oare de vină că ne-am născut unor părinţi care conştient sau nu, ne-au adus aici? De ce trebuie să plătim noi pentru păcatele părinţilor sau ale bunicilor noştri?

Am trecut prin momente când am ajuns să fiu ferm convins de faptul că Dumnezeu nu există. De ce nu îşi apără cauza? De ce nu intervine? De ce nu dă un semn că e acolo sus? De ce a mai lăsat să fie scris în Biblie că putem cere orice vom vrea cu credinţă în rugăciune şi dacă este după voia Lui ne va fi dat? De ce a mai scris, dacă ştia că nu are să Se ţină de promisiune? Tind să cred că este după voia Lui ca să nu avem atracţii faţă de acelaşi sex; Adam nu a fost creat aşa. Nici Eva. Deci aceasta cerinţă este îndeplinită. Credinţă am avut. Voinţă de asemenea, şi toate acestea I le-am cerut în rugăciune. De ce nu S-a ţinut de promisiune? Într-un fel Îl înţeleg: este Dumnezeu, are toată puterea, stă în Cer şi… normal că face ce vrea. Nu am nimic împotrivă, însă sunt dezamăgit de felul în care Îşi împlineşte Cuvântul. De ce l-a mai scris atunci? Vorbeşte de dragoste. Unde Îi este dragostea? Mai spune că înţelege prin ce trecem şi că ştie exact ce simţim; dar scuză-mă, dacă simte, cum poate să stea cu aşa ceva în spate şi să nu acţioneze într-un fel? În fine, nu Îl pot înţelege şi nici nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să Îl înţeleg. De un timp încoace nici nu mai vreau să Îl înţeleg. Este prea ciudat. Am început să Îl urăsc. De ce nu răspunde? Îi este chiar aşa de greu să ne facă normali? Lui, care a făcut spaţiul cosmic şi astrele printr-un cuvânt? Lui, care a făcut întreg pământul din nimic, doar vorbind? Lui, care spune despre Sine că are toată puterea în cer şi pe pământ; El nu poate??? Fii serios!

Rămân la aceste cuvinte; nici nu mai ştiu ce să mai spun. Să îmi exprim în continuare nemulţumirea? Mi-ar lua ore întregi şi zeci de pagini. Măcar de ar fi de un folos. Măcar…

Acum, mulţi dintre cei care mă cunosc şi au citit mărturia înţeleg probabil de ce nu pot percepe iubirea aşa cum o percep alţii. De ce rămân rece la complimentele care îmi sunt făcute. De ce nu mă pot bucura de viaţă şi de ce am impresia pe care o am despre aceasta. Acum pot să înţeleagă de ce sunt aşa introvertit şi de ce sunt rănit atât de uşor de cei din jur. Aş vrea să fiu altfel. Aş vrea să pot trece cu vederea aceşti 18 ani, dar nu pot. E o viaţă de om. E viaţa mea. Nu o parte din viaţa mea, ci viaţa mea. De multe ori mă trezesc că plâng ca un copil. De multe ori mi-e teamă că urletele sufletului meu răzbesc în afară, de multe ori mi-aş dori să pot fugi undeva., să pot să dispar pentru o vreme, să pot trăi în anonimat faţă de tot trecutul, faţă de toate amintirile care mă bântuie.

Am trăit o viaţă în minciună. O viaţă în care m-am minţit mereu că totul este bine, că totul este OK, că am toate motivele din lume ca să mă bucur, să fiu fericit. M-am săturat să fac asta. De multe ori mă gândesc că era mai bine să nu mă fi născut. Era mai bine să fi rămas undeva în nefiinţă decât să mă nasc, decât să fiu om, decât să trăiesc şi să trăiesc aşa. Unde îmi sunt visele pe care le-am făurit copil fiind? Acelea în care îmi doream să schimb lumea, să o fac mai frumoasă, mai fericită, mai plină de dragoste? Nu am reuşit să o schimb eu. A fost mai rapidă, mai nemiloasă, răzbunătoare, şi toate visele pe care eu le aveam cu privire la ea, mi le-a întors înapoi folosind antonime.

De ce eu? De ce eu, Doamne? De ce? Şi strigătele se răsfrâng încet în tăcere, se închid din nou în locaşurile în care au stat dintotdeauna şi vor rămâne acolo până data viitoare, până când din nou, plictisite de propriul lor infern, vor încerca să iasă în afară. Cine mă va elibera? Cine îmi va aduce din nou zâmbetul pe buze? Cine mă va face să radiez din nou din toată fiinţa mea? Speranţa mea a fost şi nu mai e… Ce paradox! A fost destulă, dar s-a săturat să mai aştepte. S-a epuizat, s-a dus, s-a stins… dar va renaşte iar…