Am citit mărturiile celor care au scris, am încercat să scriu şi eu, am şters şi iar am început să scriu. Nu ştiu dacă voi ajunge până la sfârşit, însă voi încerca din nou. Cu ce să încep? Îmi este ruşine de mine. Mă simt murdar. Îmi sună în minte acel verset de Traian Dorz: „M-a prins păcatul la răscruci.” Încerc să îmi expun viaţa mea (dacă nu mă exprim corect sau mănânc din litere, vă rog să mă înţelegeţi, încerc să scriu printre lacrimi). Am o viaţă dublă. Una pe care o cunosc cei apropiaţi, familia, care mă admiră. Din punctul lor de vedere sunt o persoană împlinită: am un job foarte bun, două facultăţi terminate.
Însă, în cealaltă parte, sunt o persoană sentimentală, care suferă pentru orice. Dacă cineva se uită la mine mai mult decât ar trebui, se nasc o mie de întrebări. De ce se uită? Oare se vede că sunt homosexual? Îmi plac tipii, mă îndrăgostesc de ei, iubesc şi sufăr şi totodată îmi doresc să fiu hetero, să am o viaţă normală, să strig în gura mare că sunt îndrăgostit şi că iubesc. Sunt un bărbat destul de atrăgător. Ce vor zice oamenii? De ce nu mă căsătoresc, că am tot ce vreau? Fetele roiesc în jurul meu, însă nu mă simt atras de ele. Dacă nu aş fi homosexual, aş putea avea o viaţă împlinită în care să mă bucur de tot, nu să port povara orientării mele.
În urmă cu doisprezece ani, la vârsta de treisprezece ani, am fost violat de un tip cu cinci ani mai mare decât mine. Nu ştiu de ce nu am zis nimic. Am continuat să întreţin relaţii sexuale cu el, deşi mă simţeam groaznic. Nu am mai putut să îndur duplicitatea vieţii mele şi, în clasa a douăsprezecea, am încercat să mă sinucid, dar nu am reuşit. M-am trezit a două zi în perfuzii la spital. Mă rugam mult, posteam două, trei zile pe săptămână. Duminica, la biserică, plângeam, într-una îmi era jenă de cei care se uitau la mine şi nu ştiau de ce plâng atâta. Doream să scap, să nu fiu prizonierul dorinţelor mele păcătoase.
În anul întâi de facultate mă îndrăgostisem foarte mult de cineva care era mai mare ca mine cu mulţi ani, însă găsisem în el toată iubirea pe care nu o avusesem din partea unui bărbat. Tatăl meu s-a sinucis când aveam patru ani, din cauza divorţului şi a pierderii custodiei mele, iar mama s-a recăsătorit. Soţul mamei mă ura pentru că semănam cu tatăl meu, de aceea a început să-mi facă viaţa imposibilă. La şaisprezece ani m-am convertit, crezând că voi reuşi să scap de orientarea mea, însă în zadar.
Să revin. Acest tip era tandru, atent, se părea că mă iubeşte. Mă simţeam împlinit, însă mă acuza conştiinţa pentru viaţa mea imorală. A fost perfectă relaţia mea cu el şase luni, apoi a început să nu îmi mai acorde atâta atenţie şi să întreţină relaţii sexuale şi cu alţii. Sufeream îngrozitor, mă simţeam trădat, dat la o parte. După încă şase luni, am hotărât să mă despart de el.
Am terminat Teologia şi Psihologia, aşa că sunt tobă de teologie neoprotestantă. Teorie cunosc destulă. Nu funcţionează. Am început din nou să postesc, să mă rog, crezând că voi evada. Nu am avut nicio şansă: deşi ştiu că lumea homosexualilor e o lume a desfrâului, a nelegiuirii, nu am puterea să ies, să devin hetero.
Aş vrea să vorbesc cu cei care trec printr-o problemă ca a mea. Nu am dat anunţ matrimonial şi nu caut homosexuali cu care să mă cuplez, ci efectiv aş vrea să discut cu tineri care se confruntă cu acest păcat. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, să se roage pentru mine. Mă bazez pe puterea rugăciunii, însă pentru a fugi de ispită trebuie să ai putere; dacă nu ai, nu poţi fugi. Nu am putere să rup acum, am nevoie de rugăciune ca să o pot face. Nu mă simt bine, nu sunt OK, mă termină psihic această duplicitate.
Toată ziua ascult oamenii plângându-se de una, de alta; eu nu am timp să mă plâng. Inima îmi plânge şi trebuie să zâmbesc, fiindcă am creat o lume perfectă. Cum e să mergi la un psiholog care e încruntat şi trist? Ce speranţă îţi dă acela? De ce aş avea motiv să fiu trist, din punctul lor de vedere? Însă, din punctul meu de vedere, îmi vine să-mi iau viaţa. Mă urăsc pentru că sunt homosexual. Uneori dau vina pe El că e vinovat pentru ceea ce sunt eu, alteori mă împac cu gândul că m-a acceptat, fiindcă am luptat foarte mult să scap. Nu vreau să fiu homosexual! Nu vreau! Vreau să am o viaţă curată, o familie, copii, să mergem la biserică, să pot ţine capul sus în biserica celor neprihăniţi. Vreau să fiu un om normal.
Îl iubesc pe Dumnezeu şi mă gândesc dacă nu e paradoxal ceea ce spun, fiindcă mă contrazice Biblia, când zice ca cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, să se depărteze de rău. Însă eu nu am puterea să mă depărtez de rău, sunt prins. Dacă nu Îl iubesc pe El, atunci de ce mă macină că sunt homosexual? Dacă nu L-aş iubi, nu mi-ar păsa de El, că Îl ofensez cu viaţa mea imorală. Nu mă obligă nimic să renunţ la imoralitatea asta, în afară de conştiinţa mea şi dragostea pentru El.
Ştiţi cât am suferit pentru că m-am convertit? Câtă bătaie am luat de la părinţi, câte nopţi am dormit pe afară fiindcă Îl iubesc pe El? Da, afară, pentru că părinţii mei sunt ortodocşi, însă extremişti. Ştiţi cât plâng noaptea şi câte posturi am ţinut să scap de această orientare? Nu ştie nimeni, doar eu şi Dumnezeu. V-a fost vreodată jenă de ceea ce sunteţi?
DUPĂ UN TIMP
Nu ştiu dacă are vreun rost să scriu, însă mă simt foarte, foarte singur şi totodată nici nu vreau să am prietenii apropiaţi, de frică să nu mă cunoască mai bine decât le dau eu voie să mă cunoască. Am citit câteva mărturii ale tinerilor care se confruntă cu problema homosexualităţii, care e şi problema mea. Luptă în mine două firi. Una e cea pământească: îmi place ceea ce fac, să întreţin relaţii sexuale cu băieţii, însă după aceea mă simt şi mai singur şi murdar, îmi este scârbă de mine, de ceea ce fac, mă spăl imediat şi stau câteva ore şocat şi nu mă ating. Cealaltă fire îmi zice că tot ce fac e păcat şi nu fac decât să Îl întorc pe Dumnezeu împotriva mea şi a familiei mele.
Am trecut prin câteva probleme foarte, foarte mari cu familia, am avut accident cu maşina şi sunt sigur că toate acestea sunt trimise de Dumnezeu să mă trezească, la fel ca furtuna pe mare din cauza neascultării lui Iona, însă nu am putere să mă ridic să părăsesc această „lume”. Nu am cu cine să vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt cu adevărat. Am o relaţie cu un tip acum, mă iubeşte etc., dar eu sunt rece şi nu mă simt împlinit, ci dimpotrivă, simt cum zi de zi mă afund fără scăpare.
Zilele trecute am vrut să mă sinucid, am înghiţit un pumn de pastile. E a doua oară. Nu mă pot regăsi. Sunt zile în care stau închis în camera mea şi mă gândesc cum să mă sinucid, care sunt urmările. Mă gândesc la viitorul meu şi mă înspăimântă, mai ales că încep să mă întrebe cunoscuţii când mă căsătoresc. Ce să fac? Nu mai am scăpare. Care e soarta mea? Sunt disperat.
Timotei, sunt convins că ziua mult aşteptată de tine – cea a schimbării – va veni. Iar timpul acesta şi experienţele tale sunt o încercare prin care vei căpăta formă şi atributele pietrei care trebuie să fii.
Gândul iubirii mele faţă de Dumnezeu m-a măcinat mereu: cum Îl iubesc când nu Îl urmez? Dar El poate vedea inima ta.
Personal, rareori îndrăznesc să mă rog. Iar când o fac, nu pot spune nimic altceva decât mulţumiri pentru harul ce-l mai primesc încă de la El, tot repetând asta, ca o incantaţie. Promit însă să te amintesc pe tine dăţile viitoare.
Numele meu este Aurel şi am depus şi eu mărturie. Mi-a plăcut foarte mult mărturia ta. Când o citeam, simţeam ca şi cum erai lângă mine şi îmi povesteai ce te frământă. Nu fi dezamăgit, ai să reuşeşti! Ai făcut tu altele pe care nu mulţi le fac (două facultăţi etc.) şi nu reuşeşti asta, care este mult mai uşor? Eu îţi doresc succes şi nu te da bătut! Niciodată nu este prea târziu.
Timotei, mă regăsesc mult în vorbele tale, chiar m-a emoţionat asemănarea dintre tine şi mine. Şi eu am o viaţă frumoasă, dar complicată. De fapt, complicată de mine.
Când aveam vreo 14 –15 ani, aveam un prieten căruia îi plăceau băieţii, iar eu eram unul din ei. Aşa s-a întâmplat că am cedat avansurilor lui. Bine, timpul a trecut, eu am crescut, iar pe la 17 ani am început să schimb acest aspect al vieţi mele, cu ajutorul religiei. Am dat la teologie, şi un timp a fost totul bine, dar s-a întâmplat să dau curs iar unei invitaţii nepotrivite şi de aici am început să decad. El s-a îndrăgostit rău de mine, eu nu, iar când i-am zis că s-a terminat, a început calvarul. A făcut crize, mă urmărea, îmi trimitea scrisori, mă suna. Îngrozitor, pentru că această latură a mea era doar a mea, dar o dată cu asta s-a făcut de cunoscut şi părinţilor mei, fraţilor mei, şi oricât de mult aş vrea eu să şterg asta, nu voi putea vreodată.
Am început să devin o persoană religioasă. A mers asta mult timp, dar dacă este înrădăcinat adânc şi ţi se mai şi oferă ocazii, e greu. După aproape opt ani de abstinenţă, în care nu am avut nicio aventură măcar, am cedat gândurilor mele, odată cu apariţia unui băiat extrem de frumos şi bineînţeles gay. Am fost cu el doi ani şi poate eram încă, dar am luat decizia de a reveni cu picioarele pe pământ, ştiind că nu o să meargă.
Şi aşa a fost, iar acum sunt cuminte de cinci luni. Sper să nu mai dau frâu liber dorinţelor mele. Viaţa de gay nu este pentru mine, sunt conştient de acest lucru, dar există acel condiment care pare că dă un gust mai bun vieţii, deşi până acum am avut numai necazuri. Dar pe cine dau vina? Pe mine, pe alţii? Sunt alături de tine. Mintea o modelăm doar noi, nimeni altul, doar să vrem. Acolo se nasc aceste vise false. Va fi greu, ştiu asta…
Prieten drag, aici, pe acest site, parcă ne mai alinăm suferinţa şi ne dăm seama că nu suntem singuri. Ce este trist, şi pe mine mă doare, este că nu găsim înţelegere, ajutor, sprijin, consiliere în biserică. Eu am suferit mult, şi nu cumva să zică cineva că nu am cerut ajutor, că vă dau lista cu numerele de telefon ale celor de la care am cerut ajutor. Nici eu nu ştiu cum se va sfârşi povestea mea. Îmi doresc aceleaşi lucruri, dar… sper, îmi doresc, plâng, mă urăsc, am vrut să îmi iau viaţa.
Ce viaţă am avut! Urma să conduc biserica, visasem ani de zile acest lucru, mă rugasem, şi a trebuit să renunţ. Am fost nebun, am simţit că îmi pierd minţile, nu puteam face nimic, nici acum nu pot.
Te înţeleg, Timotei, te înţeleg. Ştiu ce este suferinţa, ştiu ce înseamnă să vrei să mori, totuşi cumva, fără vreo explicaţie logică, sunt în viaţă şi lupt şi visez pentru mine, pentru viaţa mea, pentru Biserica lui Dumnezeu. Sunt nebun?
Este normal să fii afectat de neputinţa de a te ridica deasupra nevoilor tale sexuale. Însă nu adăuga acestui păcat pe cel mai mare dintre ele, şi anume disperarea. Disperarea ascunde în ea păcatul necredinţei şi ne rupe de încredinţarea că Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat.
Derapajul psihologic în disperare este presupusa sa legitimare şi oareşcum umilinţă (de exemplu, „Nu sunt vrednic de Dumnezeu, prin urmare mă sinucid sau nu are rost să o iau de la capăt”, „Sunt prea păcătos, prea murdar, prea dezgustător în ochii lui Dumnezeu ca să aibă sens să mai sper” etc.). Părerea de rău pentru păcatul nostru e de la Duhul Sfânt, disperarea e însă de la Diavol.
Gândeşte-te că în săptămâna Patimilor atât Iuda, cât şi apostolul Petru s-au lepădat de Domnul Isus. Unul s-a simţit nevrednic de Dumnezeu şi şi-a luat zilele. Celălalt s-a simţit nevrednic de Dumnezeu şi şi-a cerut iertare. Este evident care dintre cei doi s-a instalat în umilinţa dumnezeiască.
Întrebat de câte ori ar trebui să iertăm pe aproapele nostru greşit, Cristos răspunde că ar trebui să iertăm aproapelui nostru de şaptezeci de ori câte şapte. Ceea ce nu presupune o aritmetică (de patru sute nouăzeci de ori) a cazuisticii iertării, ci o absenţă a limitei. Ni se cere să iertăm la infinit, atâta timp cât părerea de rău a celui în culpă este autentică. Poate părea absurd şi împotriva reflexelor noastre interne în ce priveşte simţul dreptăţii, însă la aceasta suntem chemaţi. Cu atât mai mult Dumnezeu Se leagă să o facă ori de câte ori ne cerem iertare, dacă pocăinţa noastră e autentică!
Am uneori amici sau colegi de serviciu în jurul meu care vor să se lase de fumat. De fiecare dată, le atrag atenţia asupra unui obstacol psihologic cu care se pot confrunta. De multe ori reuşesc să se lase câteva zile, există o euforie a renunţării şi a desprinderii de un obicei rău, însă uneori nu durează şi se trezesc cedând ispitei.
Reacţia psihologică a cuiva care nu a mai fumat trei săptămâni şi a cedat unei ţigări este să se livreze dezamăgirii şi să renunţe la a mai încerca. În loc să-şi spună: „Okay, am căzut. Mă voi ridica şi o voi lua de la capăt. Am reuşit trei săptămâni fără ţigări. Poate voi reuşi din ce în ce mai mult sau poate că nu, dar tot merită să fiu în luptă, decât pe margine.” Cei mai mulţi îşi spun: „Este evident că nu are rost. Nu mai încerc.”
Când crezi că se bucură Satan mai mult? Când eşti copleşit de vinovăţie şi renunţi să te ridici sau când o iei de la capăt, la nesfârşit? Ce încerc să îţi spun nu este să iei păcatul tău şi harul lui Dumnezeu în lejer. Ci să vezi că, disperând şi cochetând cu sinuciderea, doar faci jocul celui viclean. Cât timp eşti în viaţă, mai ai o şansă să lucrezi cu Dumnezeu la sfinţirea ta. Când cedezi disperării şi nu mai încerci, victoria Celui Rău este deplină. Domnul să te binecuvânteze şi să-ţi dea tărie în lupta nesfârşită pe care o avem de dus!
Timotei, luptă puțin mai mult! Mie îmi pare atât de rău de noi, că necurmat suspin sau oftez. Te sfătuiesc din propria experiență, am 20 ani, pentru că încerc și eu să scap. După ce am fost la trei păstori, am observat că dacă nu facem nimic, cu nimic ne alegem, ba chiar suntem mai răi pe zi ce trece.
Îţi promit că dacă vei face ce-ți zic, vei ajunge cel puțin în stadiul meu, deși încă mă mai lupt cu gândurile. Doresc ca Domnul să ne ajute să luptăm pe zi ce trece tot mai mult, că să scăpam din groapa sau chiar din prăpastia asta.
Experiența mea a fost puțin mai bună ca a unora din voi, cei ce ați scris. Am fost botezat cu Duhul Sfânt și apoi am întretinut relații sexuale cu băieţi. În acea seară, eu am început, nu am vrut să o fac, dar eram așa de robit, încât cu oricine dormeam în pat, doar băieți, îi forțam să fac sex cu ei. Am știut că nu e bine, dar nu m-am putut abține, şi nu a fost numai o data. Dar apoi am avut o depresie de tremuram tot și nu mai puteam gândi. Eram sigur de faptul că a fost din cauza a ceea ce am făcut. Parcă cineva îmi forța mâna la nas să mă omor, sau când vedeam un cuțit parcă mă forța cineva să mă omor – slavă Domnului că nu am făcut-o! – dar apoi am mers la păstorul unde mergeam la biserică și i-am spus ce-i cu mine. Când i-am spus cum mă simt, mi-a sugerat să mă duc la psihiatrie. Am luat tratamentul și mi-am revenit puțin. De trei ori am fost internat.
Când am fost la o întrunire de frați înguști, îți spun sincer că ei sunt aspri cu nelegiuirea, dar sunt oameni ca și noi, am vorbit cu niște păstori și le-am spus cu ce mă confrunt, adică ochii mei fugeau după băieții mai simpatici. Tot așa a merse și mai departe, ba mai mult, mă gândeam nopțile mai înspre prezent că dorm cu băieții. Practicam și alte perversiuni sexuale. Dar am observat ce ți-am spus mai sus, că nu rezolvăm nimic dacă nu încercăm.
Deși acum încă am atracție pentru ei și aceasta nu știu cum să o schimb, nu sunt de acord cu ideea că așa m-am născut, mă lupt. M-am rugat de de nenumărate ori ca Domnul să mă scape, dar ceva din mine nu vrea, și cred din toată inima că este firea și știi ce-i ea. Nu mai privesc poze și filme, deși m-am uitat la unul și nu pot să mi-l mai scot din cap. Să știi, Timotei, că am probleme și cu vocea unora, adică timbrul mă atrage la ei, cu mâinile, că au mâinile mai nu știu cum.
Am hotărât să nu mă mai uit la filme, chiar simple cu tipi cool; nu am mai conversat cu cei care sunt așa și nici nu vreau. Deși mă lupt mult, să nu cumva să mă dau la ei sau altceva de felul acesta, îți sugerez să renunți la ei dacă îi ai în preajma ta; eu unul am hotărât să nu mă mai holbez la ei. Nu uita că nu este ușor. Dar eu mă gândesc că mai bine stau cu capul în pământ acum, decât să stau în ziua judecăţii. Roagă-te cu lacrimi, iar dacă nu ai, cere-I lui Isus.
Încerc să mă integrez în familie, apoi între colegi, și apoi în biserică. Și mie mi-e frică de ce ai spus tu, că ne descoperă, dar vreau să-ți spun ceva: că atunci când mă luptam cu mine tot mai mult, cu atât mai mult conversau oamenii cu mine, deși nu știau ce-i cu mine, și asta cred că doar Dumnezeu o face. Mie mi se pare că sunt fățarnic, că încerc să fiu altul fiindcă mă dau drept altul, dar și aceasta o cred că ceva venind de la Satan. Trebuie să credem Biblia, deși eu mă lupt să o cred. Domnul cu tine! Doamne, dă-ne putere!
Timotei, ştiu că lupta pe care o duci nu este uşoară. Mă regăsesc parţial în relatarea ta. Tot ce pot să-ţi spun sunt cuvinte simple, dar izvorâte dintr-o inimă care empatizează cu durerea ta.
Citesc acum o carte care se numeşte Lupta fiecărui băiat, scrisă de Stephen Arterburn, Fred Stoeker & Mike Yorkey, publicată la Societatea Biblică din România.
Te sfătuiesc şi sfătuiesc şi pe ceilalţi băieţi/bărbaţi care sunt încercaţi de aceste duhuri să încerce să o procure, pentru a putea înţelege care este metoda cea mai potrivită de a lupta cu acest păcat. În ea se vorbeşte clar şi într-un mod deschis despre autosatisfacere şi efectele ei în viaţa de creştin. Cartea conţine şi multe mărturii ale tinerilor care au trecut prin probleme asemănătoare cu a ta (relaţii în afara căsătoriei şi probleme care pot apărea). Te rog să faci rost de această carte (se poate procura şi online). Să nu te laşi înşelat de gândul că poate este doar o altă carte care tratează superficial problemele tinerilor.
Eu, după multe încercări nereuşite de a pune capăt păcatului, după douăzeci şi şapte de ani de luptă, am reuşit cu ajutorul Domnului, să găsesc eliberare. Încerc şi fiecare zi este o nouă luptă, dar mă bizui pe promisiunile Domnului şi pe Cuvântul Său şi ştiu că Satan nu va mai avea câştig.
Ca şi tine, şi eu pot spune că sunt o persoană realizată, lucrez ca profesor şi am toate lucrurile materiale de care am nevoie: o maşină puternică, un telefon bun etc. Dar nu lucrurile acestea împlinesc şi desăvârşesc o persoană.
Sfatul meu este să-ţi procuri cartea, vei vedea că nu sunt doar vorbe goale. În niciun caz să nu te gândeşti la sinucidere, luptă-te cu acest gând (duh) şi nu te lăsa învins. Încearcă numai să te gândeşti la consecinţele acestui păcat pentru veşnicie. Chiar îţi doreşti să fii rupt de Domnul Isus pentru eternitate? Doreşti să fii un „ucenic” al lui Satan? Mă rog Domnului ca acest gând al tău să dispară şi să începi cu adevărat lupta cea bună. Rămâi în pacea şi harul nespus al Domnului Isus!
Bună, sunt Silviu. Am 29 de ani. Trăiesc în Austria de 5 ani, şi aici în Austria m-am întors la domnul Isus, doar prin harul şi mila Sa. Nush cum s-a făcut întâmplarea k eu, deşi gay din copilărie fiind, totuşi El, în îndurarea Lui, a găsit să mă cheme la curăţire. E greu într-adevăr să duci lupta aceasta în inima şi mintea ta. Eu o duc şi ştiu k nu e uşor, cel puţin o simt pe pielea mea. Fapt e k sunt întors numai de un an la Domnul. Nu am să detaliez cum şi prin ce mijloc m-a întors Domnul, dar eu cred k lupta o putem duce cu Isus împreună.
La început a fost totul frumos, am cunoscut pacea şi dragostea de copil născut din nou, dar ulterior lupta mea era prea mare să o pot căra, deşi ştiu k numai prin post şi rugăciune ies aceste duhuri rele. Eu cel puţin sunt cam încăpăţânat la capitolul post, ptr k nu sunt obişnuit să postesc.
Eu am început să am relaţii sexuale de mic copil. Trăiam în orfelinat, abandonat de părinţi, şi acolo am cunoscut desfrâul şi modul de păcătuire al homosexualităţii. Într-adevăr, faptul că mulţi băieşti şi fete erau nesupravegheaţi de educatori, a dus la faptul de a mă culca cu băieţi în pat. Țin minte k prima mea relaţie sexuală o aveam la 5-6 ani, şi prima a fost cu o fată. Nu a fost ceva serios k atunci când o fac cei mari, dar ştiu k ne jucam unul cu celălalt, şi apoi urmând şi cu băieţii, tot aşa din joc prostesc. Și aşa am ajuns să devin gay.
Anii au trecut, dar în cămin era un băiat cu care aveam relatiii sexuale aproape în fiecare zi. Culmea era k eu nu îl ştiam k îi plac băieţii, dar într-o noapte s-a urcat la mine în pat şi m-a ademenit, şi de atunci relaţia noastră era numai pe sex. Nu am avut relaţii serioase cu băieţi sau de iubire, deşi îmi plăceau/plac băieţii arătoși şi simpatici. Știam în cugetul meu de copil mic k acesta este un păcat rău, dar nu îi dădeam atenţie, ptr k deja eram stăpânit de el.
Am avut multe relaţii cu băieţi şi bărbaţi. Chiar şi plecat fiind din România mi-am dorit să mă angajez într-un bar gay de prin altă ţară. Și visul mi s-a îndeplinit, am lucrat k barman într-un bar şi o saună de gay. Vă daţi seama cam ce era pe akolo. Am început să şi iau droguri şi să nu îmi mai pese de nimeni şi nimik, numai de mine şi de modul în care trăiam.
Prin chemarea Domnului am ajuns să Îl cunosc, deşi nu foarte bn pe Domnul, mai am ink de citit Scriptura, dar văd în mine lupta aceasta pe care o duceam în trecut. Nu mai am relaţii cu bărbaţi, am renunţat de atunci la jobul pe care îl aveam şi m-am angajat în altă parte. Deşi, după o periadă de timp, satana nu te lasă. Văd k abia acum începe lupta spirituală, şi nu e uşor. Vă spun sincer k am început să mă uit iarăşi la filme porno cu bărbaţi şi să mă autosatisfac. Am spus asta şi pastorului bisericii de 2 ori, dar parcă nu pot să mă las. Într-adevăr, nu doresc să mă culc cu cineva, dar în mine e firea kare doreşte acet lucru şi nu pot opri lucru acesta. Am tot spus k nu o să mă mai masturbez sau să mă uit la filme porno, dar e în zadar.
Eu, cel puţin când satana vine cu un gând, eu mă gândesc la versete din Biblie, cum ar fi, de exemplu, nici moartea, nici puterile întunericului sau chiar nici viaţa nu ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos. Știu în mintea mea k nu e bn ce fac, dar nu am puterea şi atracţia faţă de nicio fată. Nici nush cum e să ai o relaţie cu o femeie. Mie ink îmi plac bărbaţii şi mă tot rog Domnului să îmi ieie viaţa, decât mă mai păcătuiesc aşa.
Să ştiţi, fraţilor, k noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva acelor duhuri obraznice care ne fură mintea şi inima şi sentimentele. Eu şi noaptea când dorm nu am pace din partea celui rău, spun asta ptr k vine cu vise pornografice în mintea mea şi îmi arată tot felul de plăceri, ca şi când aş fi eu în visul acela. Și când mă trezesc îmi spun mie: Doamne, Îţi mulţumesc k nu am mai făcut-o cu trupul. Sper să pot să duc lupta până la sfârşit cu acest duh obraznic, deşi nu e uşor.
Nu renunţaţi la Isus, ptr k El nu a renunţat la noi. Chiar dak păcătuim cu voia, avem la Tatăl un Mijlocitor. Nu spun lucrul acesta k să păcătuiţi, dar Ioan ne spune: dak ne mărturisim păcatele, El este drept şi credincios k să ne ierte şi să ne curățească de nelegiuire.
Oricum, Domnul să fie cu tine şi cu cei ce ducem această luptă. Domnul ne-a chemat la curăție şi voia Lui este, cred, să fugim de curvie, oricare ar fi ea.
Nu am scris multe, ptr k nu aş vrea să vă plictisesc.