de Dan Hitz

Dan Hitz

De multe ori ispitele şi eşecurile se produc ciclic. Când Satan L-a ispitit pe Isus după postul Său de patruzeci de zile şi nu a fost capabil să Îl facă să păcătuiască, „a plecat de la El, până la o vreme”. (Luca 4:13) Bărbaţii care se luptă cu adicţia sexuală adesea oscilează între o perioadă de relativă libertate şi una de eşec extrem. Perioadele de hotărâre sfântă pot să fie scurte – întrerupte de o inimă schimbătoare, dependentul ajungând apoi în groapa disperării. Acest articol lămureşte ciclul dependenţei, explorând intensificarea păcatului şi dezolarea ulterioară. Înţelegerea ciclului adicţiei îl ajută pe cel care se luptă cu ea să înveţe să rupă tiparele obişnuite şi să înceapă să păşească pe un nou drum către libertate. Articolul se concentrează asupra ciclului adicţiei din perspectiva unui bărbat adult dependent de sex, o perspectivă foarte similară pentru toate tipurile de adicţii.

Trăim într-o lume a senzualităţii şi ispitei. Rănile şi problemele nerezolvate ne străpung inima şi ne provoacă durere. În efortul de a evita durerea, dependentul a învăţat să se disocieze de inima sa şi să rupă legătura cu sursa durerii. Capul se separă de inimă, unde se dezvoltă ruşinea de bază, având un înveliş tare. Din cauză că dependentul a învăţat să se trateze prin păcat, el nu învaţă niciodată să-şi exprime emoţiile cum ar trebui. Îi este teamă de adevărata intimitate, care cere o inimă deschisă. Măştile exterioare îi opresc pe oameni să vadă adevăratul sine, iar dependentul devine un expert în fuga de durere. Un dependent se poate afla în starea aceasta un timp îndelungat, în timp ce indiferenţa şi stresul se clădesc simultan.

Stadiul preocupării – Presiunea sexuală intensă. Când în viaţa dependentului se întâmplă ceva care străpunge şi pătrunde în ruşinea sa de bază, el începe să simtă durerea suprimată şi ciclul începe. În mod subconştient, dependentul începe să se gândească la moduri de a-şi „trata” durerea şi de a o evita. Presiunea sexuală creşte, iar el caută o supapă de scăpare. Imaginile mintale încep să îl bombardeze pe dependent, când începe să se gândească la sex şi gratificare, fără să le dea de fapt curs. El îşi aminteşte de „vremurile bune de altădată” şi se întreabă cât de aproape poate să se apropie de marginea prăpastiei fără să se prăbuşească. Acum adrenalina începe să-i intre în sânge, iar focalizarea lui trece de la durere la „soluţie”.

Intervenţiile sunt încă foarte posibile în stadiul preocupării, dacă dependentul face efortul de a le implementa. Cel mai important lucru pe care îl poate face este să recunoască ce se întâmplă şi să sune pe cineva familiarizat cu lupta lui. Mărturisirea deplină a ispitelor şi dorinţelor către un partener de monitorizare ajută la aducerea luptei la lumină. Este important ca dependentul să discute despre declanşator – evenimentul care a început ciclul adicţiei – şi să înveţe moduri potrivite de a trata situaţia emoţională. Poate că evenimentul declanşator nu va fi rezolvat, dar discuţia cu un frate de încredere îl va ajuta pe dependent să navigheze cu succes prin emoţiile sale şi să evite tratamentul sexual propriu.

Raţionamentele şi scuzele. În timpul următorului stadiu al ciclului adicţiei, dependentul începe să „creeze motive” – raţionamente – de ce comportamentul sexual ilicit este de fapt în ordine. El îşi spune: „Dacă soţia mea şi-ar da mai mult interesul, nu aş fi în aşa hal” sau: „Dacă aş arunca doar o privire şi m-aş autosatisface, aş putea să adorm.” Adrenalina continuă să îi intre în sânge. Dependentul vorbeşte cu el însuşi ca să se convingă de adevărul propriilor sale raţionamente, pavând drumul către comportamentele respective. Viziunea tunelului începe să se dezvolte.

Intervenţiile devin mai puţin posibile când raţionamentele dependentului devin tot mai puternice. Este critic ca dependentul să se îndepărteze imediat de ispite şi să-şi sune partenerul de monitorizare. Raţionamentele trebuie înlocuite cu adevăruri biblice. Partenerul de monitorizare îl poate ajuta pe dependent să examineze raţionamentele, ca să vadă unde este vulnerabil.

Ritualurile – Exprimarea prin comportament. În timpul următoarei faze a ciclului adicţiei, dependentul trece de la a-şi pleca urechea, la a face. Nu are loc efectiv o întâlnire sexuală; totuşi, el se implică într-un comportament cu risc ridicat, care deschide uşa pentru o astfel de întâlnire. El închide uşa biroului şi priveşte „pe cineva care arată bine” pe internet sau stârneşte intenţionat o ceartă cu soţia, iese ca o furtună din casă şi conduce maşina într-o zonă nepotrivită a oraşului pentru a se „răcori”. De multe ori, dependenţii se pun sub o presiune şi mai mare, creând situaţii cu risc ridicat sau sabotându-şi cariera sau relaţiile. Astfel de acţiuni măresc probabilitatea eşecului. Raţionamentele diluează în continuare adevărul, iar gândurile despre consecinţe „dispar”. Inima dependentului bate repede, viziunea tunelului i-a redus gândurile la o singură ţintă.

Dacă în acest stadiu al ciclului adicţiei nu apare un miracol, eşecul este aproape inevitabil. Dependentul trebuie să se îndepărteze imediat de situaţia cu risc ridicat şi să sune pentru ajutor. Partenerul de monitorizare îl poate ajuta să realizeze ce urmează să piardă prin comportamentul cu risc ridicat şi să stabilească intervenţia pe viitor.

Actul sexual este înfăptuit. În următorul stadiu al ciclului adicţiei, actul sexual este înfăptuit. În cartea sa Căzând înainte [Falling Forward], Craig Lockwood defineşte actul sexual ca „o acţiune compulsivă cu o persoană, un loc sau un lucru, care în mod normal se termină prin orgasm”. Negarea şi raţionamentele dependentului lasă loc unei realităţi năucitoare.

Consecinţe dăunătoare pentru viaţă. În acest stadiu, dependentul recunoaşte unele consecinţe dăunătoare pe care păcatul le are asupra vieţii sale. Relaţiile lui importante pot fi distruse. Poate că s-a infectat cu HIV sau cu o altă boală cu transmitere sexuală. Dacă este sincer cu el însuşi, va realiza că viaţa i-a scăpat de sub control. În spirala descendentă a ciclului, negarea este zguduită de vină, disperare şi izolare. Noua vină şi noua disperare a dependentului dau naştere la dispreţ faţă de sine şi faţă de alţii. Dispreţul de sine „confirmă” că nu există speranţă pentru el. Dispreţul faţă de alţii produce mânie faţă de Dumnezeu, din cauză că „nu l-a oprit”, şi invidie faţă de cei care au succes. Ruşinea de bază din inimă devine mai puternică.

Intervenţiile sunt întrucâtva mai posibile în acest punct, datorită renunţării la negare. Deşi intervenţiile nu pot anula ceea ce tocmai s-a întâmplat, ele pot ajuta la prevenirea unor eşecuri sexuale viitoare şi încep să restaureze fundamentul dependentului. Sistemul de suport din viaţa celui care se luptă îl poate ajuta să vadă consecinţele păcatului său ca pe un imbold de a învinge. Dependentul trebuie să se dedice unei pocăinţe şi monitorizări depline faţă de sistemul său de suport şi faţă de autoritatea spirituală.

Stadiul hotărârii. În stadiul hotărârii, dependentul se simte îngrozitor din cauza a ceea ce a făcut şi jură încă o dată „să nu o mai facă niciodată”. Acum este pus faţă în faţă cu două hotărâri. El poate alege să spună cuiva şi să caute ajutor din exterior pentru restaurare sau îşi poate justifica decizia de a nu spune nimănui şi de a lupta singur. Cea de a doua alegere serveşte doar la întărirea negării şi zidurilor autoprotectoare, perpetuând şi mai mult ciclul adicţiei. El va avea parte de o perioadă de „biruinţă”, atât timp cât hotărârea lui se menţine temporar şi ruşinea de bază este ascunsă în spatele zidurilor protecţiei de sine. Acest gen de biruinţă este întotdeauna de scurtă durată. El se pune în situaţia ca întregul ciclu al adicţiei să înceapă din nou.

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13) Indiferent unde se află cineva în ciclul adicţiei, Dumnezeu poate să intervină – dacă dependentul Îl lasă. El trebuie să aleagă să fie sincer cu privire la lupta sa şi să caute ajutor. Eliberarea este disponibilă pentru toţi. Un lideri din echipa misiunii noastre a făcut o afirmaţie profundă în timpul unui seminar, când a spus: „Fiecare lider are o zi când a făcut-o pentru ultima oară.” Mulţi din echipa de conducere au fost dependenţi fără restricţii. Întreruperea ciclului adicţiei nu a fost uşoară, dar au făcut-o. Oricine a învăţat să-şi trateze singur durerea a devenit dependent de tratament. Vor fi momente când va da înapoi. Va trebui, de asemenea, să înveţe să se descurce cu presiunile emoţionale pe care le-a ignorat mulţi ani. Totuşi, el „poate totul în Cristos care îl întăreşte”. Dacă alege să se lase de păcatul lui, va ajunge să fie tot mai mult în armonie cu gândul lui Cristos. El îl va conduce prin încercări la biruinţă.

Dacă ai pe cineva drag care este dependent sexual şi tu vei avea nevoie de ajutor. Ai încredere în personalul pastoral de la biserica ta! Reconciliation Ministries se află la dispoziţia ta pentru a te ajuta. Vei avea nevoie de cineva care să-ţi fie alături în drumul pe care îl ai de străbătut şi să te înveţe limitele potrivite şi aşteptările potrivite. Va trebui, de asemenea, să te ocupi de rănile tale şi de sentimentul de pierdere. Dacă eşti dependent sexual, nu încerca să fii biruitor pe cont propriu. Ai nevoie de Trupul lui Cristos. Iacov 5:16 spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” Informează personalul pastoral de la biserica ta că ai nevoie de ajutor. Reconciliation Ministries are multe opţiuni pentru a te ajuta să învingi dependenţa sexuală. Religiozitatea nu te va elibera – pocăinţa adevărată şi sinceritatea cu privire la neliniştea emoţională şi mintală o vor face. Restaurarea din adicţia sexuală nu se întâmplă peste noapte, dar făcând câte un pas o dată, poţi învinge.

[Dan Hitz, The Cycle of Addiction. Copyright © 2007 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Acesta este al treilea articol adaptat după seria de învăţături a Reconciliation Ministries, Scăpând din temniţa pornografiei. În mare parte articolul a fost adaptat după Falling Forward, The Pursuit of Sexual Purity de Craig Lockwood.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Deşi vindecarea bărbatului homosexual este în multe moduri un proces indirect – care decurge din schimbările mai mari din viaţa lui spirituală – aproape fiecare bărbat care învinge homosexualitatea va trebui să se confrunte cu toate cele trei elemente ale problemei. Nu se va vindeca până ce nu se va fi ocupat într-o anumită măsură de comportament, atracţii şi identitate, iar acestea vor fi fost transformate într-o anumită măsură. Deşi înclinaţia sa naturală poate fi să se concentreze asupra comportamentului şi atracţiilor – pentru că acolo simte cea mai mare suferinţă – cred că cel mai bogat rod va apare în viaţa lui dacă se concentrează cel mai tare (şi devreme) în domeniul identităţii.

Acest lucru este adevărat din două motive. Mai întâi, identitatea este mai uşor influenţată de atacul direct decât comportamentului şi atracţiile. Încă nu am întâlnit bărbatul care a spus într-o zi: „Astăzi voi începe să fiu atras mai degrabă de femei decât de bărbaţi” şi, cu excepţia unui adevărate minuni, să descopere că s-a schimbat într-adevăr ceva. Cât despre comportament, deşi încercarea de a fi ascultător rămâne o parte esenţială a procesului de vindecare, o schimbare în comportament fără o schimbare profundă corespunzătoare în identitate, poate să fie doar puţin mai mult decât o abstinenţă „cu pumnii strânşi”. Pe de altă parte, identitatea, cum voi arăta, se poate schimba semnificativ printr-un program de alegeri conştiente şi acţiuni specifice.

Al doilea motiv pentru care procesul de schimbare poate fi grăbit atât de semnificativ ocupându-ne de problema identităţii, se datorează faptului că identitatea masculină incompletă este ceea ce conduce şi direcţionează comportamentul şi atracţiile homosexuale. Această identitate masculină frântă sau incompletă este mecanismul conducător care dă direcţie atracţiilor noastre sexuale şi motorul care dă putere comportamentului nostru păcătos. Să privim la aceasta mai în detaliu.

În ceea ce priveşte atracţiile, esenţa atracţiei sexuale  parte să conste în „diferenţe” sau în „diferenţă”. Cu siguranţă, pentru bărbatul cu orientare heterosexuală, o oarecare atracţie se poate datora cunoaşterii că penisul său interacţionând cu vaginul unei femei poate aduce o plăcere extraordinară. Dar toţi ştim că atracţia sexuală este mult mai mult decât atât. Dar sânii unei femei? De ce sunt un obiect al atracţiei sexuale pentru bărbat? Sunt doar organe care se află acolo ca să hrănească un copil; nu au o funcţie sexuală directă. Dar şoldurile ei, rotunjimea şi moliciunea pielii ei? Dar unele lucruri pe care le face intenţionat, ca faptul că îşi lasă părul să crească lung sau îşi dă cu ruj? De ce ar stârni aceste lucruri atracţia sexuală la cei mai mulţi bărbaţi? Pot fi mai multe motive. Trupul unei femei – sânii ei, rotunjimea – pot stârni dorinţa unui bărbat de a i se purta de grijă; diferenţele ei pot intriga apetitul lui pentru mister; vulnerabilitatea ei poate declanşa dorinţa lui de a cuceri. Toate acestea au sens, dar ceea ce îl îndreaptă sexual pe un bărbat către femeie este faptul că este „diferită”. Ea are lucruri pe care un bărbat nu le are în el însuşi.

Acele caracteristici pe care le are o femeie iar un bărbat nu le are, care simbolizează femeia, îl atrag spre ea. Ele exprimă feminitatea şi atrag masculinitatea lui. Partea masculină a unui bărbat tânjeşte după partea feminină. Privind la acest lucru din punct de vedere spiritual, bărbatul poate tânji după completarea, pentru restaurarea acelei părţi din el care a fost îndepărtată când a fost creată femeia. Sau poate din cauză că bărbatul şi femeia Îl pot reflecta pe Dumnezeu mai bine decât bărbatul sau femeia singură – amândoi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu – dorinţa puternică a bărbatului poate fi pentru o completare care Îl reflectă mai deplin pe Creatorul Său.

Sunt bărbat şi caut să-mi găsesc completarea într-o femeie. Dar dacă bărbatul nu are sentimentul interior că este bărbat? Va simţi aceleaşi atracţii pentru o femeie? Va fi ea persoana „diferită” de el? Nu, şi acesta este un lucru critic. Dacă simte că nu este complet ca bărbat, prima lui dorinţă puternică nu va fi pentru femei, ci pentru masculinitatea deplină; va fi tras de masculinitatea din ceilalţi bărbaţi. Aceasta va fi pentru el „diferenţa”. Va fi coasta care îi lipseşte. Va fi felul lui de a ajunge la împlinire. Urmează, deci, că dezvoltarea masculinităţii noastre – găsirea plinătăţii în noi înşine – va face lucruri mari atât pentru a micşora atracţiile noastre faţă de acelaşi sex, cât şi pentru a începe să fim atraşi sexual de femei.

Am spus că identitatea noastră masculină incompletă, pe lângă determinarea direcţiei atracţiilor noastre sexuale, este şi motorul care conduce comportamentul nostru homosexual. Puterea enormă a impulsului homosexual este văzută în lucrurile incredibil de nesăbuite, chiar nesănătoase, pe care le fac mulţi bărbaţi homosexuali pentru a avea un anumit gen de contact cu masculinitatea. Ce îl face pe un bărbat altminteri rezonabil, să agaţe un tânăr necunoscut, cu aspect dur, şi să-l ducă la el în apartament, ştiind foarte bine că riscă să fie jefuit şi bătut sau chiar mai rău? De ce un om de afaceri sau un liber profesionist inteligent, căsătorit, riscă arestarea şi umilinţa publică, având contact sexual cu un alt bărbat în toaleta unui teatru sau a unui restaurant? De ce m-am dus în mod repetat la un bar gay pe o magistrală importantă din Baltimore, ştiind că puteam fi văzut de oricine şi că întreaga mea înşelăciune putea fi descoperită?

Am făcut aceste lucruri din cauza enormităţii dorinţei profunde din interiorul nostru. Am fost împinşi să avem un oarecare contact cu orice reprezenta sau simboliza masculinitatea: o înfăţişare solidă, dură, muşchi, penisul unui bărbat. Erau simboluri ale masculinităţii – masculinitatea pe care nu o aveam – iar noi eram împinşi, aproape obsesiv, să ne uităm la ele, să le atingem, să le mirosim, să le gustăm, să devenim într-un fel una cu ele. Masculinitatea noastră incompletă striga după asta, striga după elementele care îi lipseau.

Leanne Payne ilustrează această dorinţă puternică pentru masculinitate cu teoria canibalismului. În „The Broken Image” [Imaginea frântă, Grand Rapids, Mich., Baker, 1996] ea descrie cum canibalii mănâncă numai oamenii pe care îi admiră, crezând că mâncându-i pot dobândi unele din trăsăturile lor. Acest impuls „mistuitor” pentru masculinitate al bărbatului homosexual devine evident: un bărbat care simte că îi lipseşte masculinitatea deplină, îşi satisface nevoia pentru ea prin comportamentului lui homosexual, sperând să dobândească ceva din masculinitatea altui bărbat.

Punctul cheie de amintit totuşi, este că dorinţa puternică pentru masculinitatea altuia este prezentă numai la un bărbat care simte că îi lipseşte propria lui masculinitate. Nu aşa stau lucrurile cu orice poftă? Tânjim după lucrurile pe care nu le avem sau despre care credem că ne lipsesc. Atât de intensă este acea dorinţă – atât de puternic motorul care îl poate împinge pe un bărbat la comportamentul homosexual – încât chiar şi când un astfel de comportament este opusul dorinţei sale umane fundamentale de a se proteja şi al convingerilor sale religioase de bază, tot nu se poate opri.

Problema identităţii se manifestă în alt fel. Mulţi dintre noi văd eşecul nostru de a fi încurajaţi de bărbaţi (sau invers, sentimentul că am fost respinşi) ca un element cheie în dezvoltarea homosexualităţii noastre. În această privinţă, puternicul impuls homosexual este o cerere disperată din partea băieţelului dinăuntru: „Îmi va arăta vreun bărbat că am valoare, ca de la bărbat la bărbat?”. Nu este doar un dor de a alina durerea stimei de sine scăzute. Un bărbat poate fi destul de preţuit de femeile din viaţa lui, şi poate recunoaşte că are daruri extraordinare în anumite domenii, dar strigătul băieţelului tot este acolo. Valoarea lui trebuie să fie arătată de un bărbat, şi domeniul în care este preţuit trebuie să exprime masculinitatea.

Ca în atât de multe părţi ale vieţii lui, în special în domeniile nevoii mai profunde, această nevoie poate fi sexualizată. Din acel moment, o legătură sexuală sau chiar şi a primi un semnal că un alt bărbat îl doreşte, chiar şi numai ca obiect sexual, satisface cumva temporar acel dor. Aceasta explică mare parte din ceea ce eu numesc „căutarea fără sentimente de parteneri sexuali în locuri publice” pe care o fac bărbaţii homosexuali, mergând acolo unde alţi bărbaţi pot veni la ei, chiar când contactul sexual nu este dorit. Uneori, în drum spre casă de la lucru, când ştiam că nu puteam explica o întârziere mai are de o jumătate de oră, tot mă opream la un bar gay. Nu căutam un contact sexual, ci speram doar că vreun bărbat îmi va arăta că mă vroia.

[Extras din Capitolul 2 din lucrarea Grown Into Manhood de Alan Medinger. Copyright © Alan Medinger. Tradus și publicat cu permisiune.]

Este foarte important să ai aşteptări realiste cu privire la ieşirea din homosexualitate. Uneori oamenii cred că dacă se roagă suficient sau dacă îşi doresc destul de mult, homosexualitatea lor va dispărea pur şi simplu. Este o aşteptare nerealistă. Schimbările în domeniul orientării sexuale au loc ca urmare a unui proces care implică, de obicei, un efort personal deosebit.

Imaginează-ţi că vrei o grădină de legume. Te-ai putea ruga ani de zile ca Dumnezeu să facă legumele să crească în curtea ta din spate. Când nu se întâmplă nimic, te-ai putea chiar hotărî să fii supărat pe Dumnezeu pentru că nu ţi-a auzit rugăciunile. Totuşi, realitatea este că, în timp ce Dumnezeu poate face ca legumele să crească, noi trebuie să pregătim solul, să plantăm seminţele, să udăm şi să plivim şi să facem şi alte lucrări. Aceasta asigură cea mai bună şansă ca să existe o abundenţă de legume de cules. În acelaşi fel, oamenii care vor să experimenteze schimbarea în sexualitatea lor, trebuie să muncească mult ca parte a acestui proces.

Dumnezeu, desigur, Îşi face lucrarea Lui, iar prin Duhul Lui împlineşte lucruri pe care nu le putem face noi înşine, dar noi trebuie să pregătim terenul în vieţile noastre şi să cooperăm cu ceea ce vrea Dumnezeu să facă.

Cât va dura aceasta?

Schimbarea depinde de un număr de factori. Aceştia includ:

1. Problemele de bază care sunt implicate

Cu cât factorii de bază implicaţi în atracţia cuiva faţă de persoanele de acelaşi sex sunt mai dificili şi mai complecşi, cu atât procesul schimbării poate dura mai mult. De exemplu, procesul poate dura mai mult pentru o persoană care a experimentat un abuz sexual sever în copilărie, decât pentru cineva care a experimentat un abuz sexual uşor.

2. Cât de mult suport are o persoană

Cu cât o persoană foloseşte mai mult lucruri care o ajută, cu atât progresul pe care se poate aştepta să-l facă este mai bun. De exemplu, o femeie care frecventează doar grupul de sprijin este mai probabil să facă un progres mai lent decât o altă femeie, care participă, de asemenea, la consilierea individuală, este implicată în părtăşia bisericii şi are prieteni cu care poate împărtăşi ce se întâmplă în viaţa ei.

3. Abilitatea şi bunăvoinţa de a înfrunta problemele personale dificile.

Cum procesul schimbării implică înfruntarea problemelor personale dificile şi durerea legată de aceste probleme, abilitatea şi bunăvoinţa unei persoane de a înfrunta aceste lucruri va afecta rata progresului său. Legată de bunăvoinţă este întrebarea dacă o persoană vrea cu adevărat să se schimbe.

Nu este neobişnuit ca procesul schimbării să dureze 5‑10 ani. Nu este un motiv de disperare. O uşurare semnificativă a intensităţii sentimentelor homosexuale poate, de asemenea, să vină mult mai repede. Dacă Dumnezeu este parte a procesului, El va umbla cu tine, te va proteja, îţi va călăuzi paşii şi va face ca lumina Lui să strălucească în întuneric. Aminteşte-ţi că scopul final nu este heterosexualitatea, ci să-L urmezi pe Dumnezeu şi să-ţi dai viaţa Lui.

Există vreo garanţie că va funcţiona?

Ca în cazul oricăror probleme personale profunde pe care o persoană poate că vrea să le schimbe, nu există rezultate garantate. Nimeni nu-ţi poate promite că în atâţia sau atâţia ani, vei experimenta o schimbare completă a orientării sexuale. Mulţi oameni experimentează o schimbare completă a orientării sexuale. Înainte erau atraşi numai de persoanele de acelaşi sex, acum sunt atraşi numai de sexul opus.

Alţi oameni experimentează un progres semnificativ către acea ţintă. Pot să fie acum pe deplin atraşi de sexul opus şi să fie gata pentru căsătorie, rămânând cu foarte puţină atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Pentru alţii, poate exista o mare schimbare în atracţia lor faţă de sexul opus, fără nicio schimbare în atracţia faţă de cei de acelaşi sex.

Iar alţii pot deveni capabili să facă alegeri sănătoase în ceea ce priveşte comportamentul lor şi totuşi să descopere că atracţia şi dorinţele lor rămân aceleaşi. Când doi oameni se confruntă cu aceeaşi problemă, normal ar fi să se aştepte la rezultate diferite. Deci schimbarea are loc, dar nu putem garanta măsura sau viteza cu care are loc schimbarea.

Cum are loc schimbarea?

Este util să înţelegem cele trei caracteristici ale schimbării; baza ei, rolul nostru şi rolul lui Dumnezeu în procesul schimbării şi cum arată procesul schimbării.

Cel mai bun fundament pentru a porni pe drumul schimbării

1. Viaţa este mai mare decât orientarea sexuală.

Nu lăsa ca dorinţa de a părăsi homosexualitatea să devină ţinta principală a vieţii tale. Nu deveni obsedat de schimbare, şi acesta este un lucru nesănătos. În schimb, trăieşte o viaţă echilibrată. Vor fi momente când vei lucra foarte mult la schimbarea acestui domeniu din viaţa ta şi momente când vor avea prioritate alte lucruri.

2. Dumnezeu te iubeşte şi te acceptă aşa cum eşti astăzi. [Există o preocupare universală a lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor: 1 Timotei 2:4, 2 Petru 3:9, Ezechiel 33:11. În sensul acesta, Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, cu dragostea care oferă mântuirea tuturor: Ioan 3:16. Dar dragostea este mai mult decât preocuparea generală pentru mântuirea oamenilor, este o afecţiune specială manifestată în relaţie, iar aceasta este condiţionată: Ioan 14:21, 23. Apare aici condiţia „dacă”: „Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi.” Aceasta este dragostea în relaţie, pe care Dumnezeu nu o are pentru cel care trăieşte în păcat. N. trad.] Ceea ce gândeşti, simţi şi faci poate, desigur, să afecteze percepţia şi experimentarea de către tine a dragostei Sale, dar dragostea Lui pentru tine nu este condiţionată de ceva ce gândeşti, simţi sau faci. [Dragostea pe care ne-o oferă Dumnezeu este necondiţionată, dar nu putem beneficia de ea în orice condiţii. Vezi Ioan 14:21, 23: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui… Drept răspuns, Isus i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” N. trad.] Nu este nevoie să te schimbi mai întâi sau să fii perfect sau să te îndrepţi, pentru ca Dumnezeu să te iubească. Să înţelegi aceasta intelectual este un lucru; să o ştii adânc, în interiorul tău, este cu totul alt lucru, dar aceasta este de cea mai mare importanţă. Când ştim că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat şi nu ne părăseşte niciodată, avem o temelie solidă de pe care să înfruntăm problemele dificile din vieţile noastre.

Uneori suntem tentaţi să mergem la una din cele două extreme. Prima extremă spune că Dumnezeu iubeşte pe toată lumea în afară de mine – eu nu sunt destul de bun. Este, pur şi simplu, o minciună. Nimeni nu este „destul de bun” pentru ca Dumnezeu să-l iubească, totuşi, pentru că Dumnezeu ne-a creat, ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Biblia spune: „pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi…” (Romani 5:8). Dumnezeu ne iubeşte în zdrobirea şi păcătoşenia noastră.

A ne duce la cealaltă extremă, de a spune că Dumnezeu mă iubeşte exact aşa cum sunt şi, prin urmare, nu trebuie să mă deschid schimbării pe care El vrea să o aducă în viaţa mea, iar nu este adevărat. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, dar ne iubeşte prea mult ca să ne lase aşa. El vrea să ne aducă la plinătate şi la o înţelegere şi mai mare a ceea ce înseamnă să fii fiul sau fiica Lui.

Parte a faptului de a cunoaşte că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat şi ne acceptă este să ajungem să ne iubim şi să ne acceptăm aşa cum suntem astăzi [după ce ne pocăim şi facem tot ce ţine de noi ca să trăim în neprihănire, n. trad.]. Este nevoie să recunoaştem partea din noi înşine care experimentează atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex şi să lucrăm pentru a împlini nevoile legitime şi pentru a rezolva rănile care au condus la o asemenea atracţie.

3. Nu trebuie să te identifici după orientarea sexuală.

Dintr-o perspectivă creştină, identitatea de bază a unei persoane mântuite este cea de copil mult iubit al lui Dumnezeu. Este ceea ce eşti cu adevărat, fie că ştii sau nu în acest moment. Nu trebuie să foloseşti o etichetă precum homosexual sau lesbiană [dacă nu mai trăieşti în păcatele homosexualităţii: fantezie homosexuală, masturbare, consum de pornografie, relaţii emoţionale nepotrivite cu bărbaţi, dependenţă emoţională, sex homosexual de orice tip, n. trad.]. În loc de a spune: „Aşa sunt eu”, poţi descrie ceea ce simţi sau experimentezi printr-o afirmaţie simplă, precum: „Mă confrunt cu sentimente homosexuale”; „Sunt atras de alţi bărbaţi/alte femei” sau: „Experimentez atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex.” În special când procesul schimbării este descurajator, şi uneori va fi, este important să-ţi aminteşti că aparţinem lui Dumnezeu şi că nimic nu ne poate despărţi de El. Această realitate ne poate ajuta să păstrăm o perspectivă corectă şi ne poate face să ne concentrăm asupra bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a credincioşiei Lui în toate circumstanţele.

Pentru mulţi oameni, schimbarea are loc când facem efectiv două lucruri:

1. Este nevoie să ne ocupăm de problemele de bază ale atracţiei homosexuale. Acestea sunt evenimentele şi dinamicile negative şi vătămătoare din copilărie, precum abuzul sexual, respingerea, lipsurile în relaţia cu părinţii noştri, ruşinea etc. În timp ce nu putem schimba ce s-a întâmplat, putem schimba cum ne afectează ele astăzi şi cum înţelegem ce s-a întâmplat.
2. Când sunt implicate probleme de bază este nevoie, de asemenea, să distrugem modelele nesănătoase ale trăirii şi gândirii şi să învăţăm în schimb unele noi. De exemplu, dacă am trăit ani de zile în moduri care au fost influenţate de rănirea şi durerea copilăriei, acele moduri au devenit obiceiuri şi tipare, moduri automate de a face lucruri şi a răspunde. Adesea, tiparele au fost întărite prin fantezie şi masturbare. Dacă sunt obiceiuri nesănătoase, trebuie să ne dezvăţăm de ele şi este nevoie ca ele să fie înlocuite cu noi moduri de a trăi şi a răspunde.

Procesul schimbării

1. Procesul schimbării este, în acelaşi timp, diferit şi la fel pentru toată lumea.

Fiecare persoană are personalitate, istorie personală, sistem de sprijin unice şi aşa mai departe. În acelaşi timp, sunt multe fire comune în procesul de schimbare al celor mai mulţi oameni. Abuzul sexual în copilărie sau probleme cu tatăl sau cu mama sunt două surse comune, la care mulţi bărbaţi şi femei trebuie să lucreze. Un sentiment de a fi „diferit” şi de a accepta etichetele pe care colegii le pun pe această diferenţă este, de asemenea, o poveste comună.

2. Schimbarea are loc în trei domenii: comportament, fantezie şi atracţie.

Cum schimbarea este un proces, este important de înţeles că schimbarea dintr-un domeniu se poate întâmpla mai devreme decât schimbarea dintr-un alt domeniu. În timp ce putem face schimbări cu privire la ceea ce facem şi la ceea ce gândim, avem mai puţin control asupra sentimentelor şi atracţiilor. Nu fi descurajat dacă un domeniu începe să se schimbe şi altul nu – este normal.

3. Lucrurile devin mai rele, înainte de a deveni mai bune. Când începem să lucrăm cu problemele dificile din trecut, deseori există multă durere de înfruntat. Lucrurile pot părea mai rele, pur şi simplu pentru că începem să facem faţă problemelor din trecut, care înainte au fost ignorate sau negate. Dumnezeu este credincios ca să ne îndrume la oamenii potriviţi, la biserică, prieteni, resurse şi alte lucruri de care avem nevoie în această călătorie. Şi, mai mult decât orice, El Însuşi păşeşte alături de noi!

[What Does Change Involve? Copyright © Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan  Medinger

Alan Medinger

„Nu pot să suport bărbaţii efeminaţi!” Cel care o spune nu este un tip macho, care se adresează tovarăşilor săi; este un bărbat care se luptă el însuşi cu homosexualitatea. Am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori, de la bărbaţii care vin la noi, pentru a primi ajutor în lupta cu homosexualitatea.

În mod ironic, înţeleg de ce simt ei astfel. Bărbatul care are o problemă homosexuală tânjeşte după masculinitate. Este atras – poate prea puternic – de masculin. Deficitul de masculinitate pe care îl simte în el însuşi se exprimă în dorul după sau în atracţia excesivă pentru masculinitatea altor bărbaţi. De asemenea, este ceva obişnuit că dispreţuim la alţii ceea ce urâm la noi înşine.

Dar ceilalţi? Mulţi, mulţi oameni, care sunt siguri de identitatea lor sexuală, sunt şi ei deranjaţi de bărbaţii efeminaţi şi, într-o măsură mai mică, de femeile masculine. Care este problema aici? Cu siguranţă este una demnă de explorare, în misiunea noastră.

Efeminarea la bărbaţi şi masculinitatea la femei sunt fără îndoială asociate cu homosexualitatea. Desigur, nu toate persoanele homosexuale au aceste caracteristici, iar mulţi bărbaţi efeminaţi şi multe femei masculine nu sunt homosexuali, dar trăsăturile sunt destul de comune pentru a crea stereotipuri aproape universal recunoscute. Homosexualii folosesc aceste stereotipuri pentru a se recunoaşte unul pe celălalt şi, mai des decât ar trebui, când întâlnesc un bărbat efeminat sau o femeie masculină, heterosexualii suspectează că este vorba de homosexualitate.

În general, aceste caracteristici sunt exprimate în vorbire, în îmbrăcăminte şi în mişcările trupului. Femeia care face pe grozava, cu voce profundă, care poartă blugi bărbăteşti şi o cămaşă de flanel, transmite imaginea unei lesbiene „dure”. Bărbatul graţios, îmbrăcat perfect, ale cărui cuvinte sunt rostite cu un accent şi un ton uşor diferit, transmite imaginea bărbatului homosexual efeminat.

Interesant, pe cât de des întâlnim în misiunea noastră efeminarea la bărbaţi şi masculinitatea la femei, pe atât de rar sunt ele confruntate direct. În parte, aceasta se poate datora faptului că mulţi dintre noi pur şi simplu nu ne-am gândit la aşa ceva. Mai des, suspectez că nu ne-am ocupat de ele pentru că dăm dovadă de o adevărată ambivalenţă cu privire la acest subiect.

În mulţi dintre noi se dă o luptă între o reacţie curajoasă de a spune: „Haide, poartă-te ca un bărbat!” şi o înţelegere mai profundă a faptului că sentimentele de a nu fi corespuns standardului niciodată sunt printre cele mai dureroase laturi ale homosexualităţii. Ştim că masculinitatea şi feminitatea adevărată nu se măsoară în lucruri superficiale ca felul în care pronunţăm cuvintele, aruncăm o minge sau ne încrucişăm picioarele, totuşi vedem în anumite manierisme şi afectări o trăire a vieţii vechi, de care persoana vrea să scape.

Un lucru important, pe care încercăm să îl facem în misiunea noastră, este să susţinem masculinitatea la bărbaţi şi feminitatea la femei. Indicarea caracteristicilor contrarii ar părea să fie opusul afirmării. „Ştii că te mişti ca o fată” nu va suna drept susţinere, pentru un bărbat care se luptă cu homosexualitatea.

Ca şi creştini, ar trebui să fim deasupra susţinerii stereotipurilor societăţii despre „bărbaţii adevăraţi” şi „femeile adevărate”, în special când ei sunt atât de răniţi de cei pentru care nu se ridică la înălţime. Ca şi creştini, ar trebui să apreciem minunata diversitate pe care a creat-o Dumnezeu în noi. O parte din diversitate are de-a face cu amestecul diferit de daruri masculine şi feminine, pe care le găsim în fiecare individ.

După ce am spus toate acestea – şi crezându-le – tot sunt de părere că bărbaţii şi femeile care înving homosexualitatea trebuie să se confrunte cu trăsăturile lor efeminate, respectiv masculine şi, pentru un număr de motive, cred că vindecarea este ajutată de un efort rezonabil de a le învinge.

Primul motiv este unul foarte practic. O cauză majoră a homosexualităţii noastre poate fi o lipsă de susţinere la începutul copilăriei. Acum, la maturitate, o parte majoră a vindecării vine dacă suntem susţinuţi de alţii în masculinitatea sau în feminitatea noastră. Totuşi, comportamentul efeminat al unui bărbat este potrivit pentru a aduce tocmai opusul – fie evitare sau dezgust din partea altor bărbaţi fie, în cazul bărbaţilor mai buni, mai amabili, a unei forme de condescendenţă – care ne tratează ca pe nişte băieţei slabi. La o femeie, comportamentul masculin poate stârni fie evitarea, fie o formă exagerată de susţinere, despre care femeia simte că nu este reală.

Susţinerea reală de care avem nevoie este mai probabil să vină dacă este un răspuns firesc la masculinitatea sau feminitatea noastră percepută. Nu va veni firesc, dacă avem caracteristici sau manierisme extreme ale sexului opus.

Al doilea motiv pentru care cred că eliminarea acestor caracteristici este bună, se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament recomandă anumite exprimări ale masculinităţii şi feminităţii pentru bărbaţi, respectiv pentru femei (1 Corinteni 11:4‑5). Chiar şi creştinii conservatori au reuşit, cumva, să ignore acele porunci, fără îndoială, simţind că ele sunt într-un anumit sens arbitrare. Ce contează al cui cap este acoperit şi al cui cap nu este acoperit în Biserică? Presupun că lui Dumnezeu nu Îi pasă cu adevărat al cui cap este acoperit, dar cred cu adevărat că Dumnezeu are un scop clar cu poruncile respective. El cheamă la o expresie exterioară vizibilă a diferenţelor şi complementarităţii pe care le-a pus în noi.

Aceste diferenţe aparent arbitrare pot fi comparate cu manierele – forme de comportament recomandate, care sunt, de cele mai multe ori, arbitrare. Dar manierele sunt adoptate de oamenii dintr-o cultură din două motive importante. Mai întâi, ele duc la un comportament previzibil, care face viaţa mai confortabilă pentru alţii. În al doilea rând, ele sunt semne simbolice ale respectului. Ne îmbrăcăm cu o anumită măsură de modestie, mestecăm cu gura închisă, pentru că am învăţat că alţii aşteaptă de la noi să o facem şi se simt mai confortabil când o facem. Ne ridicăm când intră în cameră persoane mai în vârstă sau un bărbat deschide uşa pentru o femeie în semn de respect. O societate care ignoră manierele, aşa cum a făcut a noastră cel puţin din anii 1960, învaţă în mod clar să îi ignore pe alţii în interesul puternicului eu.

Dumnezeu ne-a creat să fim creaturi sociale – să trăim în familii şi comunităţi. Dacă trăim conform unor modele oarecum previzibile, comunităţile şi familiile noastre funcţionează mai bine. Când căutăm să ne conformăm formelor potrivite de comportament masculin şi feminin, arătăm respect atât pentru masculinitate, cât şi pentru feminitate – ceva ce lipseşte foarte mult astăzi.

Un al treilea motiv pentru care schimbarea este în ordine – şi acesta este tot unul practic – este că efeminarea la bărbaţi şi masculinitatea la femei trimit semnale care ne conduc tocmai la oamenii cu care nu trebuie să avem relaţii. Bărbatul cu cămaşa neîncheiată la nasturi până la piept şi cu gulerul ridicat trimite un mesaj – conştient sau inconştient. Bărbaţii heterosexuali pur şi simplu nu se îmbracă aşa. Acest fapt reflectă cel puţin o ambivalenţă cu privire la învingerea homosexualităţii.

În sfârşit, multe dintre caracteristicile efeminate la bărbaţi şi chiar mai mult, dintre caracteristicile masculine la femei, sunt esenţialmente defensive în natura lor, iar renunţarea la defensivă este în mod clar parte a procesului de vindecare. Femeia masculină adoptă o îmbrăcăminte şi maniere care vor îndepărta bărbaţii. Postura ei declară: „Atinge-mă şi te voi face bucăţi.” Ea nu va învinge lesbianismul în spatele acestui zid. Pentru a-şi accepta adevăratul sine feminin, va trebui să devină vulnerabilă în unele privinţe.

Bărbatul efeminat, care nu ştie cine este el ca bărbat şi care simte că nu poate ajunge la masculinitate, alege ca modele nu bărbaţi, ci femei; deseori selectând femeia care este în exterior puternică, aşa cum vrea el să fie, dar în interior tandră şi vulnerabilă, aşa cum simte el că este. El devine Judy Garland sau Barbra Streisand sau adoptă un rol prin care râde de el însuşi, atât de comun în cultura homosexuală.

Totuşi, adevărul este că nu îşi va învinge niciodată homosexualitatea până nu renunţă la personalităţile false. Chiar dacă trebuie să nu fie nimeni pentru un timp, trebuie să renunţe la sinele fals, defensiv, înainte să poată deveni persoana dorită de Dumnezeu.

Da, cred că este bine ca bărbaţii şi femeile care vor să învingă homosexualitatea să renunţe pe cât posibil la caracteristicile efeminate, respectiv masculine. Cu toate acestea, trebuie să păstrăm echilibrul şi înţelepciunea. Făcându-ne pe fiecare dintre noi unic, Dumnezeu a îmbinat masculinul şi femininul în fiecare dintre noi. Unele femei vor fi mai puternice şi mai competitive decât altele; unii bărbaţi vor fi mai sensibili şi mai blânzi decât alţii. Lăudat să fie Domnul pentru unicitatea noastră!

Problema bărbaţilor efeminaţi şi a femeilor masculine este într-adevăr una dificilă. Cât de mult trebuie să ne conformăm? Cât de mult trebuie să ne acceptăm exact aşa cum suntem? Avem nevoie de echilibru. Cred că vom ajunge cel mai bine la echilibru dacă ne aţintim privirile la Isus. Isus ne iubeşte şi ne acceptă exact aşa cum suntem, indiferent cât de ciudaţi sau de singulari ne-a făcut trecutul nostru. Dar, ca toţi creştinii, suntem pe calea devenirii; suntem un popor aflat într-un proces şi, ca un popor aflat într-un proces, ar trebui să încercăm să renunţăm la lucrurile care sunt parte a trecutului nostru distrus. Ar trebui să căutăm să devenim tot ceea ce ne-a creat Dumnezeu să fim.

Dumnezeu a creat bărbatul şi a spus: „Bun” şi a creat femeia şi a spus „Bun”. Este ceva minunat şi glorios în masculinitate şi feminitate. Cred că de aceea suntem dezgustaţi de distorsiunile a ceea ce simţim că sunt masculinitatea şi feminitatea. Deşi nu vom înţelege poate niciodată deplina esenţă a masculinităţii şi feminităţii, Dumnezeu a avut un scop făcându-ne bărbaţi şi femei, făcându-ne diferiţi. El este un Dumnezeu al ordinii, nu al confuziei, şi nu ne vrea confuzi cu privire la masculinitatea sau feminitatea noastră. Este dificil, dar este bine să înţelegem adevărul.

[Alan Medinger, Effeminate Men, Masculine Women. Copyright © 1993 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

De ce Îl slujim pe Dumnezeu? De obicei, când pun această întrebare unui grup, primesc combinaţia de răspunsuri adevărate, de genul şcolii duminicale, precum… „Fiindcă merită.” „Fiindcă ne iubeşte.” „Fiindcă El este calea, adevărul şi viaţa.” Toate acestea sunt adevărate, dar mai sunt multe alte răspunsuri, în adâncul sufletului nostru, cărora nu suntem la fel de dornici să le dăm glas. Îl slujim şi fiindcă nu vrem să mergem în iad. Îl slujim fiindcă este singurul care ne poate împlini nevoile. Îl slujim fiindcă am căutat oriunde altundeva şi nu am găsit un răspuns mai bun. Când suntem atât de stresaţi încât suntem pe cale să o luăm razna, El este prezent pentru noi, ca să nu fim copleşiţi de durerea emoţională.

De ce continuăm să păcătuim? Din nou, răspunsurile tind să fie elegante, cum se aşteaptă de la cei din Biserică: „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.” „Fiindcă suntem răi.” „Fiindcă diavolul ne ispiteşte.” Adevărul este… păcătuim pentru că vrem. Ne place păcatul. Păcatul ne face să ne simţim bine. Când suntem atât de stresaţi încât nu mai ştim încotro să privim, păcatul ne ajută să scăpăm de realitate. Când a face lucrul care se cuvine pare să coste prea mult sau nu pare să merite efortul, păcatul ne oferă o răsplată rapidă. Păcătuim deoarece credem că este singurul lucru care ne va ajuta să nu ne lăsăm copleşiţi de durerea emoţională. Păcatul ne oferă siguranţă, este mângâierea noastră. El devine idolul care am crezut că ne va împlini nevoile.

Ce păcate idolatrizezi şi slujeşti? Toţi avem un anumit păcat pe care îl idolatrizăm, care pe vremuri am crezut că era o idee bună. Celor singuri, o întâlnire sexuală anonimă rapidă părea să le umple golul, fără cerinţe legate de durată. Pentru cei care nu Îl văd pe Dumnezeu, păcatul le oferă o soluţie cât de repede par să aibă ei nevoie, banii, cazinourile oferă o soluţie rapidă. Alcoolul ne amorţeşte creierul faţă de stresul şi eşecurile vieţii. Este beneficiul perceput al păcatului nostru – idolul nostru – care am crezut că ne va împlini toate nevoile. În Luca 16:13 citim: „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt.” Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu, şi păcatului. Ei se exclud reciproc. Păcatul tău va cere să scapi de Dumnezeu. Dumnezeu cere să scapi de păcat. Nu vorbesc despre lucrarea religioasă, legalistă a naturii umane păcătoase. Vorbesc despre un stil de viaţă în care ne pocăim şi Îl iubim pe Domnul Isus Cristos, şi Îi dăm Lui păcatele noastre, în timp ce ne atinge inima şi face o lucrare sfântă în noi, ca să ne împlinească cele mai profunde nevoi.

Fă-ţi timp să te rogi aceste cuvinte, meditând la ele, şi notează ce îţi spune Domnul. „Păcatul meu obişnuit ________ pretinde că-mi oferă ________.”

Gândul de a avea un „păcat care ne înfăşoară” sau un păcat cu care ne luptăm mai mult decât cu alte păcate vine din Evrei 2:1. „Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Lucrăm pornind de la premisa că noi, fiind creştini, ne vom reţine de la lucrurile pe care Biblia le numeşte păcătoase şi de la toate lucrurile dăunătoare fizic şi/sau psihologic, fie că au ajuns la nivelul de adicţie, fie că nu. Orice păcat este dăunător. 1 Tesaloniceni 5:22 ne spune: „Feriţi-vă de orice se pare rău.”

Care sunt principalele rădăcini ale păcatelor cu care ne luptăm? Uneori păcătuim ca să evităm durerea. Sexualitatea este foarte plăcută. Părţile trupului nostru sunt amorale. Un orgasm ne face să ne simţim bine. Durerea ne face să ne simţim rău. Zdrobirea noastră vrea, pur şi simplu, să evităm durerea emoţională şi să alegem cu entuziasm ceea ce ne face să ne simţim bine – un orgasm. Uneori ne este teamă de intimitate. Ne poate fi teamă să ne apropiem prea mult de cineva sau să devenim vulnerabili fiindcă riscăm să fim din nou răniţi, aşa că scăpăm pe tărâmul fanteziei. Fanteziile vor face orice le cerem şi nu ne vor respinge niciodată. Alţii vor să scape de anxietăţile vieţii. Păcatul ne poate sluji ca o mică barcă de salvare. Când anxietatea devine prea mare, intrăm în mica noastră lume păcătoasă şi scăpăm de toate. Dacă vrem să evităm singurătatea, cedarea la presiunea grupului ne va ajuta să corespundem aşteptărilor. Există şi alte motive pentru care ne implicăm în păcat repetat… răzvrătirea, încrederea în minciunile publicităţii şi marketingului, faptul că răspundem la cultura noastră. Uneori, pur şi simplu, ne-am înrădăcinat de decenii într-un obicei vechi şi nu ştim cum să scăpăm. Oricare ar fi rădăcinile păcatului nostru, de multe ori el ne ajută să evităm ceva ce nu vrem cu adevărat să înfruntăm.

Fă-ţi timp să te rogi aceste cuvinte, meditând la ele, şi notează ce îţi spune Domnul. „Păcatul meu obişnuit ________ pretinde că-mi oferă ________ şi mă ajută să evit ________.”

Păcatul este foarte costisitor. În Romani 6:23 scrie: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Când mă întâlnesc cu oameni care se luptă cu un păcat adictiv, una dintre cele mai sumbre întâlniri pe care le avem este cea când estimăm costul păcatului lor. Deşi mulţi mărturisesc că au cheltuit multe mii de dolari în închinarea idolatră faţă de păcat, sunt foarte conştienţi că există alte costuri mult mai ridicate. Păcatul i-a costat pe mulţi soţia şi copiii. Păcatul i-a costat pe alţii slujbe cu salarii de şase cifre şi/sau casa şi maşina. Păcatul ne împiedică să ne ocupăm cu curaj locul de drept în Împărăţia lui Dumnezeu. Deşi suntem cu adevărat victimizaţi de idolii noştri, păcatul nostru i-a rănit şi pe alţii. Victimele secundare sunt cei răniţi de victimizarea altora. Ei sunt familia celui exploatat sexual, care este martora efectelor abuzului şi trăieşte cu cel care suferă. O victimă secundară este copilul alcoolicului, care îşi pierde tatăl din cauza băuturii şi trece prin viaţă fără un model evlavios care să îl înveţe cum să-şi conducă propria-i familie. El trece prin viaţa de adult neştiind cum să aibă încredere în alţii. Păcatul îl costă mult pe cel care păcătuieşte. De obicei, pe cei nevinovaţi îi costă mult mai mult.

Fă-ţi timp să te rogi aceste cuvinte, meditând la ele, şi notează ce îţi spune Domnul. „Păcatul meu obişnuit ________ pretinde că-mi oferă ________ şi mă ajută să evit ________. De asemenea, mă costă ________ şi mă împiedică să fiu capabil să ________.”

Care este preţul schimbării? Când Isus S-a dus la omul paralizat din Luca, capitolul 5, l-a întrebat dacă vroia să fie vindecat. Ştia că exista un preţ de plătit pentru schimbare. Nu oricine este dornic să plătească preţul. Dacă mă schimb şi renunţ la păcatul cu care mă lupt, va trebui să-mi înfrunt uriaşii. Lucrurile pe care le evitam tratându-mă singur, vor începe să strige la mine. Bătălia poate fi prea copleşitoare. Acestea sunt doar câteva răspunsuri sincere care pot să sălăşluiască în inima noastră când înfruntăm realitatea renunţării la păcatul cu care ne luptăm în mod constant.

Când Naaman leprosul s-a dus la Elisei pentru vindecare, în 2 Regi, capitolul 5, vroia ca vindecarea să vină cum dorea el. Vroia ca vindecarea să reflecte onoarea înaltei lui poziţii militare. Elisei nu a lucrat conform agendei lui. În schimb, i-a spus lui Naaman să se smerească şi să accepte nişte neplăceri. Care sunt neplăcerile cu care te vei confrunta dacă te decizi să îţi părăseşti păcatul? Îţi este teamă că nu te vei mai lupta cu anumite lucruri ai prefera să te lupţi cu ele, decât să nu ai nimic? Îţi este teamă că nu vei şti cum să te porţi normal? Îţi este teamă de responsabilităţile mai mari pe care le vei avea dacă nu vei mai fi zdrobit? Asemenea temeri sunt foarte reale în inima cuiva care ia în considerare renunţarea la siguranţa de o viaţă a păcatului. La fel cum Naaman a rezistat cererilor inimii lui de a găsi vindecare în modul său şi l-a ascultat pe profetul Elisei, ca să găsească vindecare în modul lui Dumnezeu, şi tu vei găsi speranţă şi vindecare când vei umbla în adevărul, harul şi îndurarea Domnului Isus Cristos şi vei căuta vindecarea în modul Lui.

Fă-ţi timp să te rogi aceste cuvinte, meditând la ele, şi notează ce îţi spune Domnul. „Păcatul meu obişnuit ________ pretinde că-mi oferă ________ şi mă ajută să evit ________. De asemenea, mă costă ________ şi mă împiedică să fiu capabil să ________. Dacă renunţ, lucrul care mă sperie cel mai mult este ________. Dumnezeu are un dar mai bun decât ________ pentru mine în care să umblu şi voi avea încredere în El ca să mă echipeze pentru a-l obţine.”

Dacă ai nevoie de ajutor pentru păcatele sexuale şi/sau relaţionale, apelează 586.739.5114 şi află cum te poate ajuta Reconciliation Ministries să intri în plinătatea sexuală şi relaţională.

[Dan Hitz, The Perceived Benefits of Sin. Copyright © 2010 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul a fost adaptat după o serie de învăţături pe care Dan le-a prezentat la biserica Christ Community Church şi după o predică de a sa de la biserica River’s Edge Church din Sterling Heights, Michigan.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Erau opt sau nouă ani de când ieşisem din homosexualitate. Regeneration fusese înfiinţată şi eram activ în Exodus. Apărusem la radioul şi televiziunea creştină şi fusesem identificat ca fost homosexual într-un număr de publicaţii creştine. Dar acum, cu cooperarea mea, unul dintre cotidienele din Baltimore avea să scrie un articol despre Regeneration şi Alan Medinger. Când a publicat povestea, ea a apărut pe pagina întâi în ziarul de duminică şi conţinea fotografia mea. Acum lumea seculară avea să ştie; vecini, prieteni, colegi de muncă.

Luni, după ce a apărut articolul, am păşit în birou simţindu‑mă complet gol. Nu mă pot gândi la niciun alt mod în care să-mi descriu sentimentul. Nu mai puteam controla cine ştia şi simţeam că pentru cei mai mulţi dintre colegii mei, era o situaţie atât de jenantă, încât nu aveau să menţioneze nimic, dacă nu deschideam eu discuţia. Acea zi de luni a fost una dintre cele mai dificile din viaţa mea. Aşa cum s-a dovedit, pentru cei mai mulţi prieteni ai mei, descoperirea adevărului nu a părut să schimbe prea mult lucrurile.

Anterior interviului care a condus la acel articol, am simţit că primisem un mesaj clar de la Domnul că venise timpul să înlătur toate limitările impuse publicităţii. Dumnezeu fusese blând, îngăduindu-mi să mă fac cunoscut în viaţa publică câţiva ani, dar acum restricţiile existente împiedicau lucrarea misiunii şi trebuiau să dispară.

Cei mai mulţi bărbaţi şi femei care ies din homosexualitate nu trebuie să decidă cu privire la articole pe prima pagină în ziarul local. Dar efectiv, pentru fiecare bărbat sau femeie cu un trecut homosexual, decizia cu privire la cui să spună este critică – adesea agonizantă. Mulţi nu simt că au direcţia clară pe care am avut-o eu. Pentru mulţi, chestiunea are de-a face nu cu un interviu de presă, ci cu discuţia cu un prieten apropiat sau cu un membru de familie, cu un pastor, cu cineva cu care se întâlnesc sau cu membri ai unui grup de părtăşie în casă, de la biserică. Pentru mulţi este o decizie extrem de dureroasă, una despre care simt corect că poate să aibă un impact major asupra celor mai importante relaţii ale lor, asupra propriei lor vindecări în desfăşurare şi asupra eforturilor lor de a duce o viaţă în ascultare de Dumnezeu.

Pentru a-i ajuta pe cei care se luptă cu aceste decizii, aş dori să ofer şapte principii cu privire la decizia de a le spune altora despre trecutul nostru homosexual şi să sugerez apoi cum ar cântări ele în luarea acestor decizii dificile. Mai întâi, principiile:

1. Cea mai mare libertate este să nu-ţi pese cine ştie

Când nu avem nimic de ascuns, suntem complet liberi. Când ştie toată lumea sau nu ne pasă cine ştie despre trecutul nostru homosexual, acest lucru devine mai puţin important pentru noi. Nu mai protejăm permanent acel domeniu al vieţii noastre. Nu trebuie să fim mereu în gardă. Dacă spunem sau nu unei persoane sau alteia nu este o problemă şi suntem liberi să ne concentrăm asupra altor lucruri şi liberi să fim cine suntem cu adevărat.

2. Una dintre cele mai mari ameninţări pentru vindecarea noastră este să cădem din nou în izolare

Pentru mulţi oameni, un pas mare în procesul de vindecare are loc când ne contactează prima oară şi sparg astfel izolarea care a ascuns mulţi ani lupta lor cu homosexualitatea. Izolarea este un teren propice pentru ruşine. Izolarea în această chestiune ne desparte de suportul iubitor al altor oameni. Complet singuri cu lupta noastră, adesea singura voce pe care o auzim cu privire la acest subiect este vocea duşmanului, expert în acuzare şi înşelare. În special pentru cei care vin dintr-un mediu creştin conservator, se deschide o perspectivă nouă asupra vieţii şi realităţii, când află că pot fi deschişi şi sinceri cu privire la acea parte a vieţii lor, faţă de creştini.

Când cineva părăseşte misiunea pentru foştii homosexuali, este posibil să se întoarcă la izolare. În special dacă deschiderea rămăsese între limitele sigure ale grupului. Creşterea permanentă cere interacţiune cu alţi creştini. Ascultarea fidelă cere adesea darea de seamă în cadrul Trupului lui Cristos. O identitate personală sănătoasă cere să avem un loc unde să ne simţim liberi să fim cine suntem noi cu adevărat. Nu putem să avem niciuna dintre acestea, dacă ne întoarcem la izolare.

3. Consecinţele dezvăluirii trecutului nostru pot fi severe

Am fi nesocotiţi să minimalizăm posibilele consecinţe negative – pentru noi înşine şi pentru cei pe care îi iubim – care pot să apară din cauză că suntem deschişi cu privire la trecutul nostru. În unele medii religioase, un trecut homosexual ar putea descalifica total pe cineva pentru misiune. Cei care slujesc ca profesori, antrenori de cercetaşi, în armată sau care au roluri foarte importante în companii sau organizaţii conservatoare, trebuie să recunoască faptul că temerile lor cu privire la consecinţele dezvăluirii ar putea fi întemeiate.

Şi sunt oameni dragi de care trebuie să ţinem seama. La mine, cea mai mare durere a dezvăluirii mele publice a fost posibilul său efect asupra copiilor mei. Recent, un reporter de la un alt ziar local mi-a cerut să fac un articol despre Regeneration. I‑am cerut să amânăm până la terminarea anului şcolar. Nu vroiam ca fiul meu de 15 ani să fie nevoit să meargă pe holurile şcolii în ziua în care povestea mea apărea în ziarul de dimineaţă. Poate greşesc protejându-l astfel, dar nu greşesc crezând că pentru un băiat de 15 ani într-o astfel de situaţie, ar exista consecinţe.

4. Nimeni nu te cunoaşte cu adevărat, dacă nu ştie despre trecutul tău homosexual

Suntem cine ne-a făcut Dumnezeu, plus suma experienţelor noastre. Să fim incapabili să împărtăşim una dintre cele mai mari lupte – şi sper una dintre cele mai mari victorii – din viaţa noastră cu cineva pe care îl iubim cu adevărat, înseamnă să-i luăm acelei persoane oportunitatea de a cunoaşte cine suntem cu adevărat. Dacă trebuie să ocolim întotdeauna o parte majoră din viaţa noastră, înseamnă că ascundem o parte din noi înşine de cei apropiaţi nouă. Nu poate exista intimitate adevărată într‑o astfel de situaţie. Părinţi, fraţi, soţi, soţii sau viitori soţi sau soţii, prieteni adevăraţi, pastori, creştini de care suntem strâns legaţi, tuturor li se contestă dreptul de a ne cunoaşte cu adevărat, dacă nu le facem cunoscută această parte din viaţa noastră. Relaţiile nu pot ajunge niciodată la potenţialul lor, dacă nu suntem sinceri şi vulnerabili.

5. Nu vrei să fii definit de trecutul tău homosexual

Frank Worthen, unul dintre întemeietorii Exodus, a spus că pentru aceia dintre noi care ne aflăm la conducere în misiunea pentru foştii homosexuali, trecutul homosexual este urma piroanelor în mâinile noastre. Nu poate dispărea, fiindcă mărturia personală este o parte esenţială a misiunii noastre. Alţii, însă, care nu sunt persoane publice în acest gen de misiune, au dreptate nevrând să fie cunoscuţi ca „fostul homosexual”. Nimeni din Trupul lui Cristos nu ar trebui să fie definit de păcatele din trecut. Şi totuşi, din cauza atitudinii multor creştini faţă de homosexualitate şi a faptului că atât de puţini foşti homosexuali sunt vizibili în Biserică, acea identitate, odată cunoscută, poate să rămână lipită de noi. Ea poate să devină filtrul prin care suntem priviţi de fraţii şi surorile noastre.

6. Faptul de a fi deschis îţi permite să-i ajuţi pe alţii

Mulţi oameni mi-au mărturisit, cu o anumită amărăciune şi ruşine, că cineva le-a dezvăluit lupta sa personală cu zdrobirea sexuală, iar ei, jurând să nu-şi descopere trecutul, au păstrat tăcerea, fără să îi împărtăşească speranţa pe care ştiau că o puteau oferi. Când vorbesc într-o biserică, de orice mărime ar fi ea, sunt contactat invariabil de cineva din acea biserică, o persoană care se confruntă cu o problemă sexuală serioasă – cineva care este foarte probabil să fi suferit în tăcere ani de zile. Nu cred prea mult că „profesionalismul” meu îi face să vină în faţă; ci faptul că îmi fac cunoscută mărturia, iar aceasta mă face neameninţător. Ei ştiu că sunt capabil să le înţeleg dilema.

7. Mărturia ta Îi poate da glorie lui Dumnezeu

Cu cât lumea spune mai mult că nu ne putem schimba, cu atât mai multă glorie primeşte Dumnezeu când o facem. Împărtăşirea Evangheliei nu este o opţiune pentru creştin; este parte a ordinelor noastre de înaintare. Pentru mine şi, probabil, pentru tine, o parte a Veştii Bune este că, în viaţa noastră, Dumnezeu a câştigat victoria asupra homosexualităţii. Putem spune despre lucrările Lui minunate sau Îl putem tăgădui. Este un mesaj dur, dar nu este adevărat?

Cinci dintre principiile de mai sus par să susţină dezvăluirea trecutului nostru. Două din ele – posibilitatea consecinţelor negative reale şi faptul că am putea fi definiţi de trecutul nostru – par să fie împotriva dezvăluirii. Mai există un motiv împotriva dezvăluirii care nu a fost menţionat, şi el este probabil motivul‑cheie pentru mulţi oameni. Mândria înrădăcinată în stima de sine scăzută.

Stima de sine scăzută este elementul-cheie în condiţia homosexuală. Mulţi dintre noi au învăţat să scape de durerea stimei de sine scăzute prin diferite mijloace de autoprotecţie. Unii dintre noi, determinându-ne valoarea prin felul în care credem că ne văd alţii, ne-am creat o identitate falsă care ar câştiga respectul şi admiraţia altora. Să dezvăluim cuiva adevărul despre noi înşine ar însemna să punem în primejdie persoana falsă pe care am creat-o cu atâta atenţie; persoana care este creaţia mândriei noastre.

Dar aceasta înseamnă să ne agăţăm de vechea noastră zdrobire. Nu este ceva justificat. Autoprotecţia şi falsa imagine nu ne vor ajuta niciodată să scăpăm de stima de sine scăzută. Trăindu-ne viaţa ca persoana care suntem cu adevărat, vom scăpa de ea. Trăind în concordanţă cu cine suntem cu adevărat este ceea ce ne forţează să ne acceptăm pe noi înşine şi ne permite, în final, să aflăm dacă cineva ne iubeşte sincer şi acceptă persoana care suntem cu adevărat. Duşmanul nu va mai putea să şoptească: „Dacă ar şti cu adevărat şi ei te-ar respinge.” Dezvăluirea de sine potrivită poate fi parte a procesului de vindecare. Dacă îngăduim fricii şi ruşinii să ne ţină închişi într-o identitate falsă, aceasta împiedică procesul de vindecare. Cu siguranţă al Doisprezecelea Pas al Alcoolicilor Anonimi – să ducem mesajul celorlalţi – se bazează în parte pe aceste principii. AA consideră al Doisprezecelea Pas esenţial în menţinerea recuperării.

Deci cum decidem? Cui îi spunem? Ce este „dezvăluirea potrivită” pe care tocmai am menţionat-o? Dacă accepţi cele şapte principii de aici, va trebui să ajungi la concluzia că fiecare dintre noi are nevoie să se dezvăluie cuiva – pentru a fi cunoscut cu adevărat. Mai mult, eu cred: cu cât suntem mai liberi să dezvăluim adevărul despre noi înşine, cu atât este mai bine. Posibilitatea consecinţelor negative şi şansa de a fi pentru totdeauna etichetat ca „fost homosexual” hotărăsc momentul şi amploarea dezvăluirii noastre, dar nu ar trebui să fie o justificare pentru a nu o face deloc. În sfârşit, măsura şi durata vindecării ar trebui să influenţeze cât de publică ne facem viaţa şi cum ne folosim vieţile ca pe un semn de speranţă pentru alţii.

Psalmistul ne spune: „Fiecare neam de om să laude lucrările Tale şi să vestească isprăvile Tale cele mari!” (Psalmul 145:4). Să ne hotărâm să facem aceasta.

[Alan Medinger, Should We Shout It From the Housetops? Copyright © 1992 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]