de David Feddes

David Feddes

De la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa. Şi cei doi vor fi un singur trup. (Marcu 10:6-8)

Anul trecut a fost un an important pentru homosexualii care caută aprobarea guvernului. În Canada, un tribunal din Ontario a hotărât în favoarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, iar un tribunal din Columbia Britanică a dat o sentinţă similară. Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat toate legile în vigoare împotriva activităţii homosexuale, iar un tribunal din Massachusetts a hotărât în favoarea căsătoriei între homosexuali, spunând: constituţia statului „interzice crearea unor cetăţeni de clasa a doua”.

Activiştii homosexuali s-au bucurat de aceste hotărâri. Dar ce s-a întâmplat apoi? Când tribunalul din Ontario a dat undă verde căsătoriei între homosexuali, s-au îngrămădit la altar mulţimi de homosexuali? S-au repezit să obţină un certificat de căsătorie nenumărate cupluri de acelaşi sex, dorind cu nerăbdare căsătoria, dar împiedicate mai înainte de legi „discriminatorii”? Nu, homosexualii şi lesbienele au sărbătorit decizia ca pe un eveniment pentru statutul lor politic şi social, dar numai câţiva s-au căsătorit. Cei mai mulţi nu au făcut-o.

De ce nu? Se pare că cei mai mulţi nu vor să se căsătorească. Cei mai mulţi vor ca oficialii guvernului să sprijine căsătoria homosexuală, deoarece cred că aceasta va transmite un mesaj că este bine să fii homosexual. Dar în viaţa de zi cu zi, pe puţini îi interesează să fie legaţi de o altă persoană. Toţi vor aura prestigiului şi normalităţii, care vine odată cu faptul de a spune că homosexualii sunt la fel de demni de a fi aleşi pentru căsătorie ca şi heterosexualii, dar mult mai puţini vor monogamia şi angajamentul pe viaţă al căsătoriei tradiţionale.

Un site homosexual şi-a exprimat îngrijorarea că, în timp ce căsătoria pentru homosexuali pare că înlătură discriminarea, este posibil să accentueze alte forme de discriminare. Căsătoria homosexuală i-ar putea înjosi pe bisexualii care vor să fie liberi să se culce atât cu bărbaţi, cât şi cu femei, în funcţie de pofta lor. Ar fi, de asemenea, incorectă faţă de transsexuali, care nu vor să se definească exclusiv ca bărbaţi sau femei, ci să oscileze între a se considera bărbaţi sau femei în funcţie de dispoziţia lor. „Transgenderii vor fi trecuţi cu vederea”, se plânge îngrijorat scriitorul. „Vor fi nevoiţi să-şi asume un singur gen «oficial» ca să se căsătorească.” Dar o altă problemă, spune el, este că definirea căsătoriei ca o unire a două persoane este o discriminare împotriva oricui vrea mai mult decât aceasta. „Posibilitatea poligamiei legalizate deplin acceptate”, se lamentează el, „va fi înlăturată din cultura lesbiană şi homosexuală.”

Poate că nu este nevoie să se îngrijoreze. Poligamia, fie heterosexuală, fie homosexuală, poate fi următorul lucru care va câştiga aprobarea tribunalului. O mişcare în acest sens se desfăşoară deja în Statele Unite. Un soţ şi o soţie căsătoriţi oficial, cărora li s-a alăturat o femeie, au mers ca un trio ca să solicite o autorizaţie de căsătorie. Solicitarea lor a fost respinsă pe baza unei legi existente care interzice poligamia, dar Drepturile Civile şi Fundaţia Libertăţilor din Utah au făcut proces la curtea federală în favoarea lor, acuzând că legea împotriva poligamiei este discriminatorie şi le violează drepturile şi libertăţile. Dacă preferinţa personală este principiul conducător în problemele celor de acelaşi sex, este logic ca guvernul să nu facă discriminare nici împotriva oamenilor care preferă poligamia.

De ce nu ar trebui să dea guvernul aprobări de căsătorie pentru soţi multipli? De ce nu ar trebui să dea guvernul aprobări de căsătorie pentru parteneri de acelaşi sex? Cel mai simplu răspuns este că o căsătorie între un bărbat şi o femeie este contextul corect pentru sex şi naşterea copiilor şi este piatra de temelie a construirii unei culturi şi civilizaţii sănătoase. Aceasta nu este adevărat despre poligamie sau despre sexul între persoane de acelaşi sex, deci nu există niciun motiv bun pentru ca guvernul să încurajeze şi să promoveze asemenea devieri. Pe lângă aceasta, este imposibil ca guvernul să aprobe căsătoria între persoane de acelaşi sex. Nu există un asemenea lucru.

Definirea căsătoriei

Cuvântul căsătorie înseamnă unirea dintre un bărbat şi o femeie. Nu a existat niciodată un asemenea lucru precum căsătoria între persoane de acelaşi sex şi, atâta timp cât cuvintele înseamnă ceva, nu va exista niciodată. Dicţionarul defineşte căsătoria ca „instituţia socială sub care un bărbat şi o femeie îşi stabilesc decizia de a trăi ca soţ şi soţie”.

Nu este discriminare; este definiţie. Ar fi o discriminare să spui că un frate şi o soră sunt fraţi şi nu soţi? Ar fi discriminare să spui că un grup de studenţi în anul întâi la colegiu, care se mută într-un apartament în campus, sunt colegi de apartament, şi nu tineri căsătoriţi? Nu, este doar o folosire exactă a cuvintelor. Cuvântul căsătorie înseamnă unirea unui soţ şi a unei soţii. Ar fi un nonsens să aplici cuvântul căsătorie unei relaţii de tip frate-soră sau unei relaţii de tipul colegi de apartament la colegiu şi ar fi o prostie să cerem ca guvernul să privească asemenea relaţii în felul în care priveşte căsătoria. De asemenea, este un nonsens să aplici cuvântul căsătorie unui cuplu de acelaşi sex şi să ceri ca guvernul să-l privească în acelaşi fel în care priveşte căsătoria.

Instituţia căsătoriei datează de la începutul rasei omeneşti. De la bun început, căsătoria a fost unirea dintre un bărbat şi o femeie. Cartea Geneza arată clar aceasta, iar Isus Însuşi, autoritatea supremă, declară: „De la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa. Şi cei doi vor fi un singur trup” (Marcu 10:6-8). Orice fac împreună două persoane de acelaşi sex, relaţia lor nu este căsătorie – nu este, conform oricărei culturi, de la începutul creaţiei.

Unii judecători au folosit greşit puterea tribunalelor, cerând parlamentelor şi legiuitorilor să sprijine dreptul la căsătoria homosexuală, pe care judecătorii l-au descoperit cumva în constituţie şi legislaţie, care nu au menţionat niciodată această chestiune. Acum întrebarea este: Cum vor răspunde cetăţenii şi cei care fac legile la o asemenea nebunie? Tribunalele pot pretinde puterea de a crea o nouă instituţie din nimic, pot pretinde puterea de a redefini cuvintele, de a reinterpreta constituţiile şi de a remodela societatea, dar căsătoria va fi întotdeauna între un soţ şi o soţie. Căsătoria a existat cu mult înainte de judecători şi tribunale. Chiar dacă iubiţii de acelaşi sex decid să numească relaţia lor căsătorie, chiar dacă un congres sau un parlament se ploconeşte şi schimbă definiţia căsătoriei, faptul de a spune că relaţia este căsătorie, nu o face să fie aşa ceva. Dacă spui că un câine este pisică, aceasta nu-l va face să miaune, iar dacă doi oameni de acelaşi sex trăiesc împreună, aceasta nu va face ca relaţia lor să fie o căsătorie.

Monogamie fidelă?

Redefinirea căsătoriei pentru a include parteneri de acelaşi sex nu va schimba doar normele acceptabile pentru căsătorie. Va schimba şi instituţia căsătoriei, pentru a însemna ceva mai mult decât monogamie fidelă. Precum am menţionat mai devreme, mulţi homosexuali vor susţinerea publică, oficială, a felului lor de sexualitate, dar puţini vor, de fapt, căsătoria – dacă ea înseamnă devoţiune permanentă, exclusivă, pentru un partener. În special printre bărbaţii homosexuali, ideea de „relaţii stabile” este foarte diferită de ceea ce căsătoria tradiţională înţelege prin angajament.

Olanda (patria bunicilor mei) a fost prima ţară care a legalizat „căsătoria” cuplurilor de acelaşi sex. Un studiu olandez a găsit că lungimea medie a parteneriatelor stabile este de aproximativ doi ani. Şi chiar dacă o aşa-numită relaţie de angajament durează ceva vreme, ce înseamnă de fapt? Înseamnă împărţirea unei case şi a unui pat, dar rareori înseamnă fidelitate sexuală. Un studiu al bărbaţilor homosexuali în relaţii stabile a găsit că mai puţin de 5% îşi erau fideli unul celuilalt de-a lungul relaţiei. Homosexualii olandezi, în parteneriate presupuse a fi stabile, ajungeau la o medie de opt parteneri sexuali pe an, în afara persoanei faţă de care se presupunea că îşi asumaseră o obligaţie. Ceea ce cei mai mulţi heterosexuali ar numi înşelătorie sau adulter, mulţi bărbaţi homosexuali – chiar cei în relaţii pe termen lung – ar numi un mod de viaţă.

Poate aceasta explică de ce cei mai mulţi homosexuali canadieni care sprijină aprobarea de către guvern a căsătoriei homosexuale nu sunt dornici să intre în căsătorie ei înşişi. Ar lua în considerare căsătoria, numai dacă ar însemna ceva total diferit de ceea ce a însemnat din punct de vedere istoric. Editorul unei publicaţii canadiene homosexuale a spus: „Aş fi pentru căsătorie, dacă aş crede că cei care sunt homosexuali ar pune în discuţie şi ar schimba instituţia şi nu ar crede înţelesul tradiţional al cuvintelor «până ce moartea ne va despărţi» şi monogamie pentru totdeauna.” Cu alte cuvinte, ar lua în considerare căsătoria dacă nu ar implica pe cineva de sex opus, dacă nu ar fi un angajament de a fi credincios din punct de vedere sexual unei persoane şi dacă nu ar însemna că durează până la moarte. Dacă o căsătorie nu ar avea niciunul dintre lucrurile care fac căsătoria să fie ceea ce este, el ar fi cu totul pentru ea!

Unii dintre cei care vor căsătoria homosexuală aprobată de guvern susţin că aceasta ar încuraja mai mult monogamia şi fidelitatea printre homosexuali. Dar căsătoria homosexuală nu-i va face pe homosexuali mai monogami şi fideli; va face doar căsătoria însăşi mai puţin monogamă şi fidelă. Într-adevăr, pentru a înţelege mişcarea pentru căsătoria homosexuală, trebuie să vedem cum se încadrează ea în imaginea mai amplă a revoluţiei sexuale. Nu am fi ajuns niciodată în punctul în care căsătoria homosexuală ar putea fi luată în considerare, dacă heterosexualii nu ar fi fost atât de ocupaţi să distrugă complet căsătoria. David Frum scrie:

„Fundalul pentru triumful căsătoriei între persoanele de acelaşi sex din Canada este năruirea căsătoriei în cadrul populaţiei generale. [În doar şase ani] numărul cuplurilor [necăsătorite] care trăiesc [împreună]… a crescut cu 20%… numărul cuplurilor căsătorite a crescut numai cu 3%… Răspândirea coabitării pare să-i fi învăţat pe canadieni să gândească despre viaţa de familie în moduri noi. Ei sunt din ce în ce mai doritori să se gândească la familie ca la un aranjament de tip uşă turnantă (coabitarea medie durează numai cinci ani), în care părinţii intră şi ies din vieţile copiilor lor şi ai altor oameni.

Dacă v-aţi obişnuit cu ideea că adesea copiii dintr-un cămin vor avea o relaţie biologică cu un adult, dar nu neapărat şi cu celălalt, atunci nu veţi găsi căsătoria între persoanele de acelaşi sex o idee foarte exotică [neobişnuită]; într-adevăr, veţi fi gata să credeţi că prejudecata şi ura sunt singurele motive posibile pentru care cineva s-ar opune căsătoriei între persoanele de acelaşi sex.” (National Review, 14 iulie 2003)

Cei care se opun căsătoriei între persoanele de acelaşi sex au dreptate să o facă, dar trebuie să înţelegem toţi că nu am ajuns în acest punct peste noapte. Păcatele şi slăbiciunile heterosexualilor – atitudinile împotriva copiilor şi milioanele de avorturi, epidemia părinţilor singuri, privirea sexului ca pe un drept personal, de netăgăduit, separat de angajamentul personal sau de obligaţia publică – oferă cadrul în care căsătoria între persoanele de acelaşi sex nu pare prea diferită de ceea ce se întâmplă printre mulţi heterosexuali astăzi.

Ar fi greşit să-i blamăm pe homosexuali pentru toate acestea. Căsătoria homosexuală poate face un rău şi mai mare la ceea ce rămâne din respectul tradiţional pentru căsătorie, dar cel mai mare rău a fost deja făcut de heterosexuali. Societatea a înaintat deja mult pe un drum greşit, înainte de a ajunge aici. Dar acum, că ne aflăm la o întretăiere de drumuri, ce ar trebui să facem? Doar să ne năpustim înainte, până vom ajunge într‑un punct fără întoarcere? Nu, cererea pentru căsătoria homosexuală ar trebui să slujească drept o chemare la trezire. Ar trebui să ne alarmeze cât de mult a decăzut căsătoria şi cât de urgent este pentru noi să facem cale întoarsă, să ne pocăim şi să ne întoarcem la căsătorie aşa cum a hotărât-o Dumnezeu şi cum a definit-o Isus. Este timpul pentru heterosexuali şi, de asemenea, pentru homosexuali să se pocăiască, să caute iertarea lui Dumnezeu şi să trăiască după înţelepciunea lui Dumnezeu.

Rolul guvernului

Când este vorba de politica guvernului, mulţi spun că trebuie să rămână separată de religie. Ei spun că moralitatea nu poate fi legiferată. Dar guvernul legiferează moralitatea sexuală când scoate în afara legii poligamia, bestialitatea, violul, molestarea copiilor şi pornografia infantilă. Întrebarea nu este dacă guvernul ar trebui să legifereze moralitatea, ci cât de mult. Bineînţeles că niciun guvern nu poate interzice sau pedepsi fiecare formă de păcat. El incriminează numai lucrurile care sunt considerate a fi cele mai dăunătoare pentru ordinea şi bunăstarea publică.

Totuşi, chiar dacă un guvern nu incriminează şi nu pedepseşte toate păcatele, există o diferenţă uriaşă între a nu pedepsi şi a susţine ceva. Sunt trei moduri în care guvernul poate trata un comportament: îl poate pedepsi, îl poate tolera sau îl poate încuraja. Cândva, homosexualitatea era pedepsită. Acum este tolerată. Următoarea mişcare este să fie încurajată, să fie ridicată la acelaşi nivel al valorii şi importanţei ca şi căsătoria. Ar fi o greşeală colosală. Este un lucru să tolerezi păcate comise în particular; este cu totul altceva să faci dintr-un anumit păcat o parte onorată a sistemului public.

Aţi observat ironia recentelor argumente în favoarea homosexualităţii? Dintr-o răsuflare, suporterii spun că este o problemă complet particulară, în care guvernul ar trebui să nu se amestece. Dar în clipa următoare, ei cer ca guvernul să se implice şi să acorde aprobarea oficială. Când Curtea Supremă a SUA a anulat legi împotriva homosexualităţii, Judecătorul Anthony Kenney a scris: „Solicitanţii au dreptul la respect pentru viaţa lor particulară. Statul nu poate înjosi existenţa şi nu poate controla destinul, făcând din comportamentul lor sexual privat un delict.” Un homosexual a spus: „Dreptul nostru la intimitate trebuie să fie respectat, ca al oricui altcuiva.” Dar dacă scopurile sunt intimitatea şi faptul de a fi lăsat în pace, de ce sunt parade publice care fac caz de homosexualitate? De ce se cere ca şcolile publice să predea despre homosexualitate cât mai devreme şi cât mai frecvent? De ce se cere ca fondurile publice să vindece boli răspândite de comportamentul homosexual? De ce să se ceară aprobarea specială de către guvern a homosexualităţii, prin acordarea unui certificat de căsătorie?

Dacă homosexualitatea este o problemă complet privată, căreia îi dau curs oamenii şi faţă de care guvernul trebuie să stea departe, atunci nu este ceva ce şcolile publice trebuie să predea şi nu este ceva ce guvernul trebuie să aprobe, să reglementeze şi să subvenţioneze. Dar dacă într-adevăr are o valoare publică, aceasta ar nega argumentul că este doar un comportament privat. Cei care cer: „Ţineţi guvernul afară din dormitorul nostru”, nu ar trebui să ceară: „Guvernul ar trebui să aprobe şi să sprijine ceea ce facem în dormitorul nostru.” Cei care spun: „Ce facem noi nu este treaba nimănui altcuiva”, nu ar trebui să spună: „Ce facem noi este atât de important pentru binele public şi pentru viitorul societăţii, încât ar trebui să aibă aceeaşi aprobare publică şi guvernamentală ca şi căsătoria.”

Multe comportamente personale sunt greşite din punct de vedere moral, totuşi guvernul nu alege să le pedepsească, dar nici nu le susţine, ci doar le tolerează. În societatea noastră, de exemplu, nu există pedeapsă pentru adulter – dar cel puţin guvernul nu dă adulterului recunoaştere şi privilegii speciale. Nu există pedeapsă pentru pornografie – dar cel puţin nu se cere ca reviste ca Playboy să fie studiate în şcoli. În mod similar, nu există pedeapsă pentru păcatul homosexual, dar nu ar trebui să îi acordăm aprobare publică oficială şi să îl ridicăm la nivelul căsătoriei.

Unii oameni cred că ar fi un compromis sănătos să se restrângă cuvântul „căsătorie” la unirea dintre un bărbat şi o femeie, dar în acest caz să avem aprobarea guvernului pentru „uniuni civile” între homosexuali. Dar efectul ar fi că li s-ar acorda cam acelaşi statut legal şi public ca şi căsătoriei, fără a li se spune astfel. De ce să se scoată în relief homosexualitatea pentru un tratament special şi să nu se declare şi alte relaţii drept „uniuni civile”? Ar trebui guvernul să declare uniuni civile relaţiile dintre studenţii din campusurile colegiilor, care locuiesc împreună câţiva ani? Ar trebui guvernul să declare orice prietenie apropiată „uniune civilă”? Bineînţeles că nu. Deci de ce să autorizeze prietenii în care diferenţa principală este elementul suplimentar al sexului păcătos?

Este un simplu fapt că o căsătorie este în mod unic importantă şi strategică, în creşterea următoarei generaţii de cetăţeni. De aceea, un guvern bun are un interes special în sprijinirea căsătoriei. Nu este doar o învăţătură biblică, ci un fapt observabil, copiii se dezvoltă cel mai bine în familii conduse de un tată şi o mamă, dedicaţi unul celuilalt într-o căsătorie pe viaţă. Societatea binecuvântează căsătoria, deoarece căsătoria binecuvântează societatea. Viitorul societăţii depinde de viitorul familiei. Nu depinde atât de mult de alte feluri de relaţii şi cu siguranţă nu depinde de relaţii care sunt păcătoase.

Rolul Bisericii

Între timp, orice face guvernul, Biserica trebuie să continue să proclame Cuvântul lui Dumnezeu. Orice fac legislatorii şi judecătorii, creştinii şi păstorii lor trebuie să continue să înveţe şi să trăiască după standardul lui Isus de celibat, când sunt necăsătoriţi şi după standardul lui Isus de credincioşie în căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Trebuie să continuăm să-i chemăm pe oamenii imorali din punct de vedere sexual, să se pocăiască şi să găsească mântuire în Domnul înviat.

Este un adevăr trist că unele biserici apostate şi unii păstori au luat-o înaintea guvernului în respingerea standardelor biblice pentru căsătorie. Biserica Unită a Canadei a votat oficial o moţiune, chemând guvernul canadian să aprobe căsătoria între persoanele de acelaşi sex. Biserica Unită ordinează pastori homosexuali şi binecuvântează unirile de acelaşi sex de ani de zile. În SUA, Biserica Episcopală a consacrat ca episcop un bărbat care a divorţat de soţia lui şi locuieşte cu un bărbat, dând o lovitură nu numai căsătoriei, ci şi unităţii Bisericii.

Asemenea erori strigătoare la cer i-au şocat pe unii oameni, dar, de decenii, aceste denominaţiuni şi altele asemenea lor au sprijinit lideri care au negat naşterea din fecioară şi învierea trupească a lui Isus şi care au negat mântuirea numai prin Isus. Când liderii neagă esenţa creştinătăţii, ar trebui să ne şocheze că neagă şi moralitatea creştină? Orice biserică ce face asemenea lucruri nu este o biserică, mai mult decât un parteneriat între persoane de acelaşi sex este o căsătorie.

Isus spune: „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori” (Matei 7:15). Lupii în haine de episcop au distrus şi au sfâşiat doctrinele biblice vitale despre Dumnezeu şi mântuire, iar acum distrug modelul moral pentru sex, căsătorie şi familie, revelat în Biblie.

Nebunia guvernului în exaltarea homosexualităţii nu ar fi avut loc, dacă bisericile nu ar fi deschis drumul către pierzare. Este ceva obişnuit să se spună că religia nu ar trebui să influenţeze politica, dar adevărul este că religia întotdeauna influenţează politica, iar o religie rea produce o politică rea. Religiile umanismului secular şi liberalismului teologic apostat sunt forţele conducătoare din spatele revoluţiei sexuale şi a mişcării pentru căsătoria între persoanele de acelaşi sex.

Cei care preţuiesc o civilizaţie sănătoasă au nevoie de curaj politic, pentru a se împotrivi ultimului atac şi pentru a întări temeliile fărâmiţate ale societăţii. Dar acţiunea politică, deşi importantă, nu este suficientă. Guvernul este un produs al culturii, iar cultura este în mare măsură un produs al Bisericii şi al familiei (sau al lipsei ei). Aceasta înseamnă că nu avem nevoie doar de amendamente sau legi care să apere familia. Avem nevoie de trezire în bisericile noastre, de renaştere în relaţia noastră cu Dumnezeu şi de reînnoire în căsătorie şi în viaţa de familie.

[David Feddes, Same-Sex Marriage. Copyright © 2002 The Back to God Hour. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Barbara Johnson

Barbara Johnson

Probabil că simţi că eşti un caz unic, nu unul într-o minoritate uriaşă răspândită pretutindeni în lume. Dacă părinţii şi-ar aminti de alte cazuri în care prietenii lor au auzit destăinuiri similare, şocul lor ar fi mult mai mic.

Faptul de a fi homosexual nu anulează dragostea de părinte, nu mai mult decât anulează Dumnezeu dragostea Sa pentru copii Lui când au căzut în păcat. El ne iubeşte în continuare. După ce copiii le spun părinţilor că sunt implicaţi în homosexualitate, luptele lor interioare măcar sunt exteriorizate.

Ce s-a schimbat?

Copilul tău nu este o tragedie. Este tot copilul tău. Faptul de a şti că este implicat în homosexualitate nu şterge toată bucuria şi binecuvântarea care a fost el pentru tine din anii copilăriei.

Numai fiindcă ai aflat despre problema lui, nu mai poţi fi aceeaşi mamă iubitoare care erai cu câteva ore înainte? S-a schimbat el?

Nu este acelaşi copil pentru care ai fi făcut totul, ţi-ai fi dat chiar viaţa, ca să salvezi viaţa lui? Unde sunt dragostea şi compasiunea pe care i le arătai cu atâta uşurinţă înainte?

Când copilul tău îţi dezvăluie un aspect al vieţii lui, aceasta este o expresie a încrederii sale profunde în tine. Faptul de a-ţi face destăinuirea probabil că reprezintă o decizie majoră în viaţa lui. Îşi va aminti mult timp de reacţia ta.

Ce oportunitate extraordinară pentru toţi părinţii, de a-şi arăta devotamentul şi loialitatea faţă de copilul lor, când devin pentru prima oară conştienţi de dilema lui! Cunoaşterea unui asemenea lucru paralizează cumva abilitatea noastră de a ne arăta loialitatea faţă de copil?

Dragoste necondiţionată

Arată-i că-l iubeşti în ciuda a orice. Trebuie să-i transmiţi dragostea ta necondiţionată. Îl iubeşti, dar trebuie să urăşti păcatul lui, fiindcă îl răneşte. Indiferent de starea lui, îl iubeşti.

Dacă se află adânc în păcat, dacă vrea să se schimbe, dacă nu vrea să se schimbe sau dacă este chiar prea încordat ca să vorbească despre asta cu tine, fă-l să înţeleagă că dragostea ta nu depinde de comportamentul lui. Îl poţi iubi datorită luptei lui cu homosexualitatea, nu în ciuda ei.

Arată dragoste!

Fă ca dragostea ta să se reverse peste copilul tău în orice mod posibil. Aceasta va preveni ca în inima ta să se instaleze inerţia şi amărăciunea. Iar pe el îl va asigura de dragostea ta necondiţionată, ceea ce îi va aminti de dragostea lui Dumnezeu.

Caută-L pe Dumnezeu!

Stai aproape de Dumnezeu! Uneori, situaţii ca acestea îi conduc pe oameni la Dumnezeu. Dacă înainte de aceasta nu erai în părtăşie cu El, poţi fi acum.

Laudă-L pe Dumnezeu în situaţia ta, ştiind că ţi-l va înapoia pe copilul tău la timpul Lui, pentru a realiza o adevărată părtăşie. Fii gata să-ţi întâmpini copilul cu braţele deschise, fără să-i pui întrebări.

Fii mulţumitor!

Fă ca atitudinea ta permanentă să fie: „Laudă-L pe Domnul în orice circumstanţe!” Situaţia de faţă a venit la tine prin filtrul special al lui Dumnezeu, pentru a-ţi curăţi viaţa şi a face ca familia ta să fie unită în slujirea Domnului.

Încercările trebuie să întărească legăturile, făcându-le puternice precum cablurile. Lasă ca încercarea de faţă să-ţi aprofundeze credinţa şi să te facă un metal scump în folosul Stăpânului, după ce zgura a fost îndepărtată prin foc.

Dă-I-l pe copilul tău lui Dumnezeu!

Mai presus de toate, înconjoară-l pe copilul tău cu dragoste şi prezintă-l Domnului la timpul Său. Dedicarea faţă de Domnul te va elibera, pentru a te ruga ca puterea vindecătoare a Duhului Sfânt să-l copleşească şi să-l elibereze.

Păstrează întotdeauna în inima ta Romani 8:28: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele…” Chiar când totul pare distrus, versetul respectiv ar trebui să ocupe o poziţie de frunte pe lista versetelor despre suferinţă.

Să citezi versetul de mai sus la repezeală, fără a fi trecut prin această încercare, ar fi culmea ipocriziei şi dragoste falsă. Dar urmăreşte să te umpli cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca atunci când te trezeşti în mijlocul nopţii cu semnele acute ale simptomelor de anxietate, să auzi glasul Domnului şoptindu-ţi: „Copilul Meu, asta va lucra spre binele tău, fiindcă Mă iubeşti şi eşti chemat pentru scopurile Mele.”

Hrăneşte-te cu versete de ajutor va fi genul de îndemn interior de la Domnul care te vindecă.

Meditează la aceasta: „În slujba dragostei numai cei răniţi pot sluji, fiindcă numai ei înţeleg strigătul inimii care sângerează.”

Şocul şi supărarea pe care le simţi vor dispărea într-o zi, iar în locul lor va fi o inimă plină de dragoste, care să-i slujească pe cei pe care Dumnezeu îi va aduce în viaţa ta, fiindcă ai băut paharul încercării pline de suferinţă.

[Barbara Johnson, Advice for Parents of Gay Children. Copyright © Barbara Johnson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de David Feddes

David Feddes

Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. (Marcu 2:17)

Daniel are o soţie şi trei copii mici. Călătoreşte deseori departe de casă din cauza serviciului şi îşi petrece nopţile în diferite oraşe. Uneori, când este plecat, Daniel merge la prostituate sau la alte femei disponibile.

În ultimul timp, Daniel are probleme de sănătate. Se duce la medic. Un test al sângelui arată că are HIV, virusul care provoacă SIDA. Daniel nu este sigur care femeie i-a dat HIV şi nu are idee câte alte femei a infectat.

Daniel nu vrea să ştie nimeni despre problema lui cu HIV. Este prea ruşinos să spună cuiva. Deci continuă să întreţină relaţii sexuale cu soţia lui şi nu foloseşte prezervativ. Dacă ar face-o, soţia lui ar deveni bănuitoare şi s-ar întreba ce nu este în ordine.

Puţin mai târziu, soţia lui Daniel, Rebecca, bănuieşte ceva şi se întreabă dacă ea însăşi are HIV. Dar nu vrea să facă un test şi, dacă este infectată, nu vrea să afle nimeni. Între timp, îl alăptează încă pe cel mai mic copil al ei, iar Rebecca nu ştie dacă bebeluşul ar putea lua HIV prin alăptare. Nu a auzit niciodată de un medicament care ajută la protejarea de HIV a bebeluşilor sugari şi nu îndrăzneşte să-i dea copilului un înlocuitor pentru laptele matern. În comunitatea ei, toate mamele îşi alăptează copiii, astfel încât orice mamă care opreşte alăptatul şi foloseşte lapte ca înlocuitor ar putea la fel de bine să poarte un semn: „Ceva nu este în ordine cu mine.” Oamenii ar evita-o, de teamă să nu se molipsească de ce are ea, iar Rebecca nu vrea să fie dispreţuită şi izolată. Astfel, nu face testul şi continuă să-şi alăpteze bebeluşul.

Câteva luni mai târziu, rămâne din nou gravidă. Daniel şi Rebecca nu discută dacă bebeluşul lor nenăscut ar putea lua HIV, nu discută despre aceasta cu nimeni. Doar îşi continuă viaţa ca de obicei.

Nu mult după ce se naşte copilul, Daniel se îmbolnăveşte atât de tare încât nu mai are rost să pretindă că totul este în ordine. Oamenii află despre boala lui. Dar nici atunci, nimeni dintre prietenii sau rudele lui nu spune multe despre SIDA. Doar îl evită pe Daniel. El nu-şi permite medicamentele care le ajută pe victimele HIV/SIDA să trăiască uneori mai mult. În cele din urmă Daniel moare, lăsându-şi soţia şi copiii fără niciun venit.

Câţiva oameni de treabă încearcă să ajute familia, dar cei mai mulţi îi evită. Rebecca şi copiii ei nu au mâncare suficientă. Primesc putină mâncare, care îi ţine în viată, dar sunt subalimentaţi şi slăbiţi. Apoi HIV-ul Rebeccăi devine SIDA. Fără o hrănire adecvată sau acces la medicamente, ea moare repede, lăsând în urmă patru orfani tineri. Cei doi copii mai mici sunt seropozitivi şi sunt condamnaţi să moară în copilărie. Unul a luat virusul prin alăptare, celălalt l-a luat înainte de naştere, de la mama infectată.

Nevoia de adevăr

Această poveste se bazează pe evenimente care li se întâmplă multor oameni din zilele noastre. SIDA este un ucigaş necruţător, care loveşte bărbaţi, femei şi copii. În lupta împotriva SIDA, una dintre cele mai importante arme este adevărul. Trebuie să spunem adevărul despre SIDA. Puterea mortală a SIDA ar dispărea dacă fiecare ar şti adevărul, ar trăi conform lui şi ar spune celuilalt despre el.

Dacă Daniel ar fi trăit după adevărul lui Dumnezeu că sexul este un dar frumos, de care trebuie să te bucuri numai în cadrul căsătoriei, nu ar fi luat niciodată virusul HIV. Şi chiar după ce l‑a luat, cei din familia lui ar fi fost cruţaţi, dacă i-ar fi spus adevărul soţiei lui. După ce Rebecca a luat boala, şi-ar fi putut, de asemenea, proteja copilul pe care îl alăpta, dacă ar fi căutat adevărul despre starea ei şi ar fi ştiut că HIV se transmite uneori prin alăptare.

Dacă cei din comunitatea lor ar fi ştiut adevărul că HIV/SIDA nu se ia doar aflându-te lângă cineva şi dacă ar fi ascultat de adevărul lui Dumnezeu despre iubirea celor bolnavi şi în nevoie, familia nu ar fi fost evitată, iar oamenii nu ar fi fost atât de tentaţi să ascundă adevărul despre faptul că au SIDA. Dacă Daniel şi Rebecca ar fi ştiut şi ar fi acţionat după adevărul că 30% dintre copiii născuţi din femei cu HIV iau boala din pântecele mamei, s-ar fi putut reţine de la a mai avea copii.

Totuşi, odată ce răul este făcut, nu este destul să ni se reamintească adevărurile de care ar fi trebuit să ascultăm. Trebuie să privim în faţă păcatele şi greşelile noastre şi, mai presus de toate, trebuie să ştim că există speranţă în faţa bolii şi a morţii. În timp ce vom vedea adevărul despre SIDA, vom vedea că cel mai important adevăr este că Dumnezeu dă dragoste şi viaţă oamenilor, chiar şi în cele mai îngrozitoare situaţii, dacă se încred în Isus. Este posibil să înfrunţi ceva atât de îngrozitor ca SIDA cu speranţă, nu cu disperare, când vii la Isus.

Statistici înspăimântătoare

Un adevăr important despre SIDA este că ea este o epidemie răspândită şi îngrozitoare. La început, impactul ei teribil era concentrat asupra unei anumite minorităţi a populaţiei: bărbaţii homosexuali. La începutul anilor 1980, când medicii au observat o boală nouă, ciudată, au numit-o GRID, Imunodeficienţa Legată de Homosexuali, pentru că cei mai mulţi oameni care aveau acea boală erau bărbaţi homosexuali. Apoi s-a aflat că utilizatorii de droguri au luat boala folosind acele în comun. Alţi câţiva oameni au luat SIDA prin transfuzii cu sânge infectat, înainte ca sângele să fie examinat pentru HIV. Dar în zilele de început ale SIDA, cei care nu erau bărbaţi homosexuali sau utilizatori de droguri erau în siguranţă.

Bărbaţii homosexuali reprezintă încă grupul de risc cel mai ridicat, dar rata infecţiei printre heterosexuali este în creştere, iar multe femei şi mulţi copii devin infectaţi. Cele trei moduri principale de a lua HIV sunt: prin activitatea sexuală, prin folosirea de droguri şi prin transmiterea de la părinte la copil. Nu iei HIV dacă cineva strănută lângă tine sau dacă bei din acelaşi pahar, pentru că virusul nu trăieşte în salivă. Nu iei HIV atingând sau strângând mâinile sau sărutând sau utilizând toaleta care a fost folosită de o persoană infectată. Nu iei HIV dacă un ţânţar înţeapă o persoană infectată şi apoi te înţeapă pe tine, pentru că deşi sângele poartă virusul, HIV moare în ţânţar. Sunt multe lucruri care nu îţi vor da HIV, deci nu ar trebui să avem temeri inutile. Dar se ştie că unele lucruri transmit HIV şi trebuie să fim atenţi la ele. Copiii nenăscuţi şi copiii care sunt alăptaţi îl pot lua de la mame infectate. Dacă eşti tânăr sau adult, poţi lua HIV folosind în comun un ac cu o persoană infectată sau prin activitate sexuală cu o persoană infectată.

Dr. Richard van Houten a întocmit nişte statistici înspăimântătoare. Nu mai departe decât în 1995, numai 8% dintre noile infecţii în Canada erau printre femei. Acum [anul 2001, n. trad.], 24% dintre canadienii care se infectează sunt femei – o schimbare mare într-un timp scurt!

Năpasta SIDA este teribilă, în special în Africa. În 1990, Africa de Sud avea o rată a infecţiei mai mică de 1%; acum, rata printre femeile gravide este estimată la 25%. Aceasta înseamnă că una din patru femei gravide este infectată cu HIV. Şi cum rata transmiterii HIV de la mamă la copil este cam de 30%, unul din 13 copii născuţi în Africa de Sud va avea SIDA şi va muri probabil in copilărie. Iar dintre ceilalţi 12 copii, cel puţin doi îşi vor pierde mamele din cauza SIDA.

Alte ţări africane sunt şi ele cuprinse de epidemia SIDA. În Zimbabwe, 70% dintre decesele copiilor sub vârsta de 5 ani sunt din cauza SIDA. În Botswana, dacă ratele infectării nu descresc, aproape 90% dintre toţi cei care au acum 15 ani vor muri de SIDA înainte de a ajunge la 50 de ani. Speranţa de viaţă este sub 40 ani şi poate să scadă sub 30 de ani până în 2010. Speranţa de viaţă este la fel de scăzută în Mozambic, Malawi şi Swaziland.

SIDA nu a atins încă acest nivel în Nigeria, care are cea mai mare populaţie din Africa. Dar în Nigeria problema se înrăutăţeşte. În anul 2000 rata de infectare a depăşit 5%.

În Africa, SIDA se răspândeşte acum rapid printre cei cu vârsta între 16 şi 25 de ani, iar femeile se infectează mai uşor. Se estimează că dintre cei cu vârsta între 15 şi 24 de ani care au SIDA în întreaga lume, 60% sunt femei. Mai mult de 40 de milioane de oameni din întreaga lume sunt acum infectaţi, iar alte 22 de milioane au murit deja. În fiecare zi se nasc 1800 de copii infectaţi cu HIV. În fiecare lună mor de SIDA 42000 de copii.

Aceasta este o tragedie teribilă pentru indivizi, familii şi prieteni. Este, de asemenea, fatal pentru ţări şi pentru sistemele lor sociale. Când tinerii mor cu milioanele, daunele economice sunt severe. Chiar când oamenii sunt calificaţi şi gata pentru a deveni productivi, se duc. În Zambia, numărul profesorilor de şcoală care mor de SIDA este egal cu aproximativ jumătate din numărul tuturor noilor profesori care sunt pregătiţi în fiecare an. SIDA poate distruge sistemele de educaţie şi sistemele economice şi poate face ca sisteme politice întregi să fie mai puţin stabile ca oricând. Unele naţiuni care se îngrijorau cândva din cauza creşterii populaţiei, sunt îngrijorate acum că nu au destui oameni care să facă treaba şi să plătească taxele.

Ucigaş şi mincinos

Toată această oroare este lucrarea unui ucigaş vicios, care nu vrea să ştim adevărul despre SIDA. Boala însăşi poate fi numită un ucigaş, dar ucigaşul principal este Satan, prinţul întunericului şi al morţii. Cum multiplică Satan moartea? Prin minciuni. Cum a spus Isus, Satan „de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Lui Satan îi plac minciunile şi savurează moartea. I-a minţit pe primii noştri părinţi, Adam şi Eva, ca să aducă moarte rasei omeneşti. Şi astăzi mai foloseşte minciuni pentru a răspândi moartea. Aceasta este cu siguranţă adevărat despre SIDA – un ucigaş care este cu atât mai mortal, cu cât adevărul este mai puţin cunoscut sau mai ignorat.

Minciunile lui Satan sunt oribile şi el foloseşte minciuni diferite pentru oameni diferiţi, în locuri diferite. Adesea foloseşte minciuna că a face sex cu oricine vrei este calea spre fericire. Dar adevărul este că oamenii sunt mult mai fericiţi când se reţin de la sex dacă sunt necăsătoriţi şi când sunt credincioşi soţului sau soţiei lor dacă sunt căsătoriţi.

Dumnezeu spune că sexul este pentru căsătorie, iar căsătoria este pe viaţă. Dumnezeu ne cheamă să ne abţinem de la sex în afara căsătoriei, pentru binele nostru. Dar Satan, mincinosul, spune: „Nu eşti decât un animal. Şi animalele au nevoi. Aşa ca urmează-ţi nevoile. N-ai ce face.” Cu toate acestea, Biblia spune că Dumnezeu nu va îngădui să fii ispitit peste puterile tale şi va pregăti un mijloc să ieşi din ispită (1 Corinteni 10:13). Poţi trăi cum îţi porunceşte Dumnezeu, dacă Îi ceri lui Dumnezeu să te ajute.

Multe oficialităţi vor să lupte cu epidemia SIDA, dând prezervative aproape oricui şi dând ace gratuite consumatorilor de droguri. Asemenea măsuri pot ajuta la reducerea riscului de SIDA pentru oamenii cu stiluri de viaţă păcătoase, iar eu sper că unele vieţi sunt cruţate. Dar mă tem că efectul general va fi răspândirea minciunii lui Satan. Prezervativul şi acul proclamă: „Voi, oamenii, sunteţi doar animale. Nu se poate aştepta de la voi să faceţi nimic corect, deci nici să nu încercaţi. Iată un mod de a vă îmbunătăţi şansele de supravieţuire, în timp ce faceţi ce este rău.”

Dumnezeu oferă mult mai mult. Te cheamă la un mod de viaţă mai bun. Dumnezeu spune că poţi fi diferit şi Dumnezeu îţi dă puterea să te schimbi. Prezervativele oferă o anumită protecţie dacă sunt folosite corect şi nu se rup, dar nu ar fi mai bine să tratăm sexul ca pe un dar de la Dumnezeu şi să ne vedem pe noi înşine şi unul pe celălalt, ca purtători ai chipului lui Dumnezeu?

În unele părţi ale lumii, Satan răspândeşte o altă minciună: dacă nu ai parte de sex poţi înnebuni, fiindcă dorinţa sexuală este naturală şi trebuie să i se dea curs. Dar adevărul este că oamenii care îşi controlează dorinţele sunt unii dintre cei mai sănătoşi şi mai înţelepţi oameni.

În unele locuri, oamenii sunt prostiţi să creadă că dacă nu faci sex înainte de căsătorie, aceasta îţi poate opri capacitatea de a avea copii mai târziu. Adevărul este exact opusul: sexul cu diferiţi parteneri înainte de căsătorie îţi poate da boli care te fac steril şi incapabil să ai copii. Şi o minciună deosebit de fatală în unele zone este că dacă ai SIDA, poţi scăpa de ea făcând sex cu o virgină. Adevărul este că a face un lucru atât de ticălos nu vindecă pe nimeni şi infectează o altă persoană, condamnând-o la moarte.

O altă minciună a lui Satan este că drogurile îţi pot rezolva problemele şi te fac să te simţi bine. Adevărul este că drogurile cauzează tot felul de probleme şi, pe termen lung, te fac să te simţi mai rău. Iar dacă foloseşti în comun ace când prepari droguri, poţi să iei HIV şi să mori.

Încă o minciună pe care Satan o foloseşte în unele culturi este că te poţi infecta cu HIV prin vrăjitorie. Dar când Satan vrea să răspândească SIDA, nu caută un vrăjitor sau un blestem puternic. Caută moduri de a face ca oamenii să meargă împotriva planului lui Dumnezeu. SIDA nu se răspândeşte prin formule magice, ci prin anumite fluide ale trupului, în principal prin sânge şi spermă.

Satan foloseşte minciuni ca să infecteze oamenii cu HIV şi, odată ce sunt infectaţi, foloseşte minciuni ca să-i ţină departe de adevăr. Mulţi dintre cei care sunt infectaţi nici nu ştiu. În Statele Unite, Centrele Federale pentru Controlul şi Prevenirea Bolii au condus un studiu major despre bărbaţii homosexuali şi bisexuali. S-a dovedit că 77% dintre bărbaţii infectaţi nu erau conştienţi că au HIV. Nu fuseseră trataţi recent – şi nu se văzuseră pe ei înşişi ca prezentând un risc ridicat. Nu ştiau adevărul despre starea lor.

Alţi oameni, chiar după ce află că sunt infectaţi, pur şi simplu nu vor să creadă. Se simt încă sănătoşi în cea mai mare parte a timpului şi continuă activităţile normale ani de zile. Nu iau măsuri să-şi protejeze sănătatea cât mai mult posibil şi nu iau măsuri să-i protejeze pe alţii.

Alţii privesc în faţă faptul că sunt infectaţi şi urmează toţi paşii medicali corecţi şi se poartă faţă de alţii în cel mai responsabil mod, dar chiar şi atunci, arsenalul de minciuni al lui Satan are o altă armă a înşelătoriei. Dacă ai HIV/SIDA, Satan şopteşte: „Eşti un păcătos împuţit şi asta este tot ce eşti. Acum primeşti ce meriţi. Nu mai există speranţă pentru tine. Dumnezeu te urăşte. Alţi oameni te vor urî dacă vor afla. Te poţi urî la fel de bine şi tu pe tine însuţi. Nu există cale de scăpare. Moartea vine şi nu este speranţă pentru tine după moarte. Eşti condamnat la un viitor fără dragoste, fără pace, fără fericire.” Numele Satan înseamnă „acuzator”, iar acuzaţiile sunt printre minciunile lui cele mai periculoase.

De obicei, Satan amestecă destul adevăr cât să-şi facă minciunile convingătoare. De exemplu, este adevărat că tu şi eu suntem păcătoşi şi este adevărat că păcatul merită moartea. Dar nu este adevărat că nu eşti nimic altceva decât un păcătos. Eşti, de asemenea, o persoană preţioasă, creată după chipul lui Dumnezeu. Este adevărat că fiecare dintre noi Îl ofensăm pe Dumnezeu prin păcatul nostru, dar nu este adevărat că Dumnezeu te urăşte sau că nu mai poţi iubi niciodată. Isus a iubit şi a transformat hoţi, prostituate şi ucigaşi, aşa că de ce nu ne-ar putea iubi pe tine şi pe mine? Este adevărat că SIDA este o boală îngrozitoare şi că dacă eşti infectat, te aşteaptă timpuri grele. Dar nu este adevărat că nu ai posibilitatea unui viitor fericit. Poţi să ai cel mai minunat viitor pe care ţi-l imaginezi, dacă te încrezi în Isus Cristos şi ai viaţa eternă în El. Satan îşi presară minciunile cu puţin adevăr, ici şi colo, dar Isus Cristos este adevărul (Ioan 14:6) şi spune: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).

Vindecător şi prieten

Dacă eşti bolnav de păcat şi bolnav de SIDA, eşti chiar genul de persoană pe care Isus a venit să o mântuiască. Când era la o petrecere cu păcătoşi care erau dispreţuiţi de alţii, Isus a spus: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). Dacă eşti vinovat de păcat şi eşti îngrozitor de bolnav, nu dispera. Fii bucuros că Isus vrea să fie prietenul tău şi să te ajute.

Duşmanii lui Isus L-au etichetat drept un prieten al păcătoşilor (Luca 7:34). Au vrut să o spună pe ca o insultă, dar pentru noi toţi, care suntem păcătoşi, este minunat să ştim că Isus este prietenul nostru. Pentru toţi cei care sunt bolnavi, este o veste bună să audă adevărul că Isus a venit să-i vindece pe cei bolnavi, nu să-Şi piardă vremea cu oamenii mândri de trupurile şi sufletele lor sănătoase. Deci, adevărul ultim despre SIDA este că ea este genul de lucru de care Isus a venit să Se ocupe.

Biblia spune: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8). Păcatul este lucrarea Diavolului. Moartea este lucrarea Diavolului. SIDA este lucrarea Diavolului. Minciunile lui Satan nu pot învinge adevărul lui Isus. Păcatele la care ne împinge Satan nu pot fi mai mari decât harul lui Isus. Teama şi ura care vin de la Satan nu pot anula dragostea lui Isus. Boala şi moartea răspândite de Satan nu pot opri puterea de înviere a lui Isus.

Dacă lumea alege să înfrunte maladia SIDA fără Dumnezeu şi fără Cristos, problema se va înrăutăţi. Cei care nu sunt copiii lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus, sunt parte a unei împărăţii conduse de Satan. Cum spune Biblia: „Toată lumea zace în Cel rău” (1 Ioan 5:19). Puterile lumeşti nu pot să se elibereze din strânsoarea lui Satan sau să respingă minciunile lui sau să învingă moartea. Lumea, ca întreg, nu se poate elibera de Satan, iar tu şi cu mine nu ne putem ocupa de Satan pe cont propriu. Nu putem să gândim mai repede decât Satan sau să-l biruim. Dar dacă ne încredem în Domnul şi luptăm cu armele Lui, vom cunoaşte adevărul şi adevărul ne va face liberi (Ioan 8:31-32).

Adevărul este că Isus a suferit şi Şi-a vărsat sângele, ca să plătească pentru vina noastră şi să ne elibereze de ruşinea noastră. A înviat dintre cei morţi ca să dea viaţă eternă şi bucurie oamenilor care mor. Nu este doar o problemă de sănătate sau boală, de viaţă sau moarte. Este o problemă de rai sau iad. Fie că avem sau nu SIDA, toţi vom muri de ceva la un moment dat şi apoi trebuie să intrăm în eternitate. Dumnezeul dragostei te cheamă să împarţi eternitatea cu El. Dar dacă nu-L vrei pe Domnul Isus în viaţa aceasta, nu Îl vei avea în viaţa care va veni. Singura alternativă la bucuria eternă cu Cristos, este un iad fără sfârşit, fără El. Deci, te rog din toată inima şi îţi spun cu autoritatea Dumnezeului Celui viu: Întoarce-te de la păcat şi întoarce-te la Isus. Primeşte dragostea Lui. Ascultă poruncile Lui. Cere-I să te cureţe cu sângele Lui şi să-ţi dea o putere nouă prin Sfântul Lui Duh. Urmează-L pe Domnul pe cărarea vieţii. Aşteaptă cu nerăbdare să te bucuri de prietenia cu Dumnezeu şi de plăceri, în noua Lui creaţie. „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31).

Pentru lectură suplimentară:

Richard van Houten, HIV/AIDS: An Overview.

Eugene Rubingh, Theological and Ethical Reflections on HIV/AIDS in Africa.

Notă: Ambele articole au fost publicate şi în REC Focus (un buletin de informaţii al Consiliului Ecumenic Reformat), în martie 2002.

[David Feddes, The Truth About AIDS. Copyright © 2002 The Back to God Hour, 6555 West College Drive, Palos Heights, Illinois 60453, USA, telefon: (01)708.371.8700. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Davies & Lori Thorkelson

Bob Davies

Ce este renunţarea?

Trei definiţii de bază ale cuvântului „renunţare” din dicţionar sunt:

a renunţa la un drept,

a pune deoparte un plan,

a da drumul unui lucru sau unei persoane.

Aceasta arată în termeni mai concreţi despre ce vorbim. Felul de renunţare cu care avem de-a face implică de obicei toate cele trei acţiuni!

Cine este afectat de renunţare?

Toţi suntem implicaţi într-un anumit fel în renunţare. Zilnic trebuie să facem alegeri. Trebuie să renunţam la lucrurile care ne separă de Dumnezeu. Putem înţelege aceasta când este vorba de lucruri, dar când este vorba de oameni, de multe ori există confuzie în ceea ce priveşte responsabilitatea noastră creştină. De aceea este renunţarea atât de dificilă, pentru că deseori implică pe cineva de care suntem cel mai apropiaţi, chiar ultima persoană căreia am vrea să-i dăm drumul.

Ana cunoştea durerea renunţării. Era o femeie evlavioasă, care s-a rugat neîncetat pentru un fiu, jurând că îl va dedica în slujba Domnului. Dumnezeu i-a încuviinţat rugăciunea când l-a născut Samuel. Ana l-a adus la templu, spunând: „Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului” (1 Samuel 1:27-28). Trebuie să fi fost o renunţare foarte dureroasă pentru o mamă care îşi petrecuse întreaga viaţă tânjind după un copil! Dar priorităţile Anei erau în ordine şi ea ştia cui îi aparţinea Samuel. Renunţarea nu este niciodată uşoară – oamenii care spun că este, probabil nu au experimentat-o niciodată! Este ceva plin de sens numai în contextul unor relaţii profund dedicate.

Este renunţarea o formă de pedeapsă?

Când Dumnezeu ne cere să dăm drumul cuiva apropiat nouă, durerea de a da drumul poate să pară ca o pedeapsă – dar nu este! Renunţarea nu este acţiunea lui Dumnezeu care îndepărtează din viaţa noastră pe cineva de care suntem ataşaţi în mod păcătos. Adevărata „renunţare” este o decizie matură, pe care o facem ca răspuns la cererea lui Dumnezeu. Avraam a văzut renunţarea la Isaac ca un act de închinare (Geneza 22:5). Când Dumnezeu cere aceasta de la noi, ne testează loialitatea, desăvârşind abilitatea noastră de a ne încrede în El, care este cel mai de preţ pentru noi. Faptul că Dumnezeu ne cere să renunţăm la cineva este un semn încurajator că El ştie că am stabilit deja o relaţie de încredere cu El. Nu ne cere să renunţăm mai presus de nivelul capacităţii noastre.

Cum diferă renunţarea de părăsire?

Renunţarea este „predarea cuiva”; părăsirea este „renunţarea la cineva”. Când dăm drumul cuiva pe care îl iubim, încetăm să ne mai asumăm responsabilitatea pentru el, dar nu încetăm să ne îndeplinim responsabilităţile faţă de el. Într-o şedinţă de consiliere, am vorbit cu nişte părinţi al căror fiu creştin era activ în stilul de viaţă homosexual. Era mulţumit că este homosexual şi avea greutăţi în a-şi păstra serviciul, iar părinţii lui garantau frecvent pentru el din punct de vedere financiar. Când i-au dat drumul băiatului lor, ajutorul financiar a încetat, deşi au continuat să-i transmită în alte moduri dragostea pe care o aveau pentru el.

Care sunt unele aspecte ale renunţării?

Confruntarea cu limitările noastre

În cele din urmă ajungem în punctul în care ne recunoaştem neajutorarea în legătură cu cel la care ţinem, realizând că am ajuns la limitele dragostei şi înţelepciunii omeneşti. Suntem gata să recunoaştem că avem nevoie să-L lăsăm pe Dumnezeu să preia conducerea.

Recunoaşterea stăpânirii lui Dumnezeu

Ca Ana, realizăm că persoana pe care o iubim Îi aparţine lui Dumnezeu – nu nouă. Deşi poate că ni s-a încredinţat o poziţie de grijă şi de responsabilitate faţă de ea, în cele din urmă, ea Îi aparţine lui Dumnezeu şi este responsabilitatea Lui.

Renunţarea la aşteptările noastre

Poate că am sperat că multe vor fi împlinite de persoana pe care o iubim: speranţe că fiii noştri sau fiicele noastre se vor căsători şi vor avea copii; planuri emoţionante pentru viitor, cu soţul sau soţia noastră, pe care le-am făcut când ne-am căsătorit. Şi, cu siguranţă, nu este greşit să avem asemenea speranţe! Dar este parte din renunţare să înţelegem că este posibil ca acele lucruri să nu se întâmple. Renunţăm la aşteptările noastre, realizând că numai Dumnezeu va aduce împlinire în viaţa noastră, deşi poate nu în felul în care am plănuit.

A da cuiva aceeaşi libertate pe care ne-o dă Dumnezeu nouă: responsabilitatea pentru alegerile noastre

Să le îngădui celor dragi să înfrunte consecinţele propriilor lor acţiuni, chiar dacă simt durere şi tragedie în acest proces, este probabil cea mai grea parte a renunţării. Este important să înţelegem că aceasta nu arată o lipsă de dragoste din partea noastră. Ca şi copii ai Lui, Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi aceeaşi libertate de alegere, iar relaţia Lui cu noi este una a dragostei perfecte.

Renunţarea la eforturile de a controla circumstanţele

Într-un mod foarte practic, trebuie să începem să ne încredem cu adevărat în lucrarea Duhului Sfânt. Despărţirea de homosexualitate cere o viziune şi o determinare care vin numai de la Dumnezeu. Numai El poate aduce convingerea de păcat şi o dorinţă pentru schimbare. Trebuie să începem să ne purtăm conform cu ceea ce ştim că este adevărat: că Dumnezeu poate rezolva situaţia cuiva mai bine decât orice plan cu care am veni noi.

Când dăm drumul cuiva?

Deşi poate avem prieteni care ne sfătuiesc „să dăm drumul cuiva”, Dumnezeu este singurul care ştie când suntem cu adevărat în stare să o facem. Deşi este posibil să „predăm” permanent pe cineva Domnului în rugăciunile noastre, va veni un timp anume când Dumnezeu ne va cere să-i dăm drumul şi aceasta, când vom avea ungerea şi puterea să o facem. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă pe Isaac, nu a fost când fiul lui era un nou născut, ci când era probabil adolescent. Cererea a venit când Avraam era pregătit, după ce văzuse credincioşia lui Dumnezeu dovedită în alte împrejurări.

Care este scopul renunţării?

De ce ne cere Dumnezeu să renunţăm la cineva pe care îl iubim? Din perspectiva noastră finită, ne întrebăm: „Ar putea fi oare nesigur de dragostea noastră pentru El? De ce cere Dumnezeu o dovadă atât de drastică a dedicării noastre?” Răspunsurile la aceste întrebări vin numai când înaintăm în cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, înţelegând că tot ce ne cere este în folosul nostru. Scopul renunţării devine mai clar când privim la rezultatele din viaţa noastră: siguranţă crescută şi o libertate mai mare.

Siguranţă

Renunţarea testează temelia pe care se bazează viaţa noastră. Isus vorbeşte despre fixarea afecţiunilor noastre în lucrurile de sus, dar cei mai mulţi dintre noi vor recunoaşte că afecţiunile noastre sunt destul de legate de pământ. Ne pasă profund de copiii, familia, prietenii şi slujba noastră. Sunt preocupări legitime! Când Dumnezeu spune că vrea să-L iubim mai presus de toţi ceilalţi, nu sugerează că ar trebui să avem grijă să nu-i iubim prea mult. Dar vrea, mai presus de toate, să aibă dedicarea noastră supremă pentru El şi să avem siguranţa noastră fundamentală în El. Lumea în care trăim este instabilă. Oamenii pe care ne bazăm cel mai mult nu sunt stâlpi care nu se clatină. Siguranţa în Dumnezeu nu este o opţiune. Este o necesitate totală, pentru ca viaţa noastră să se bazeze pe ceva solid. Dacă sentimentele noastre de siguranţă s-au legat prea strâns de ceva care se clatină, renunţarea ne face doar să dăm drumul celor trecătoare şi plasează înţelegerea noastră în ceea ce este etern şi de neclătinat.

Libertate

Când suntem capabili să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu pe cel de care suntem atât de preocupaţi, suntem eliberaţi de un tip de existenţă gen „carusel emoţional”, în care stările sufleteşti sunt dependente de acţiunile celui la care ţinem. Mama unui homosexual a ştiut că renunţarea a avut loc când nu se mai cufunda în depresie, de fiecare dată când fiul ei menţiona implicarea lui în stilul de viaţă homosexual. Aceasta nu înseamnă că suntem total neafectaţi de acţiunile celeilalte persoane, ci doar că nu suntem controlaţi de ele. Un alt beneficiu al renunţării este că mintea şi inima noastră pot să se concentreze asupra altor lucruri şi să aibă grijă de alţi oameni. Când suntem atât de absorbiţi de o persoană, neglijăm alte relaţii şi responsabilităţi. Faptul de „a da drumul” ne permite să ne angajăm, cu bucurie şi entuziasm, în noi preocupări. Suntem eliberaţi de constrângerea încercării de a duce persoana „înapoi la Domnul” şi suntem eliberaţi de sentimentul de vină şi de responsabilitate pentru alegerile sale. Deşi poate că nu realizăm, este posibil ca asemenea presiuni din partea noastră să aibă de fapt efectul opus, să îndepărteze persoana şi mai mult de Dumnezeu, mai degrabă decât să o îndepărteze de păcatul său. Renunţarea ne eliberează, ca să iubim persoana într-un mod mai relaxat, neposesiv, dându-i libertatea de a-L alege pe Dumnezeu pentru sine, fără presiunea aşteptărilor noastre.

[Bob Davies & Lori Thorkelson, Relinquishment: What Does It Really Mean To ‘Let Go’? Copyright © Bob Davies & Lori Thorkelson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Când eram copil, Jurnalul de casă al doamnelor avea un articol lunar: „Poate fi salvată această căsătorie?” (Faptul că citeam acea revistă spune ceva despre confuzia de gen pe care o aveam de timpuriu). Aşa cum îmi amintesc, articolele descriau o situaţie maritală îngrozitoare şi continuau apoi spunând cum s-a rezolvat – sau nu s-a rezolvat.

La Regeneration ne găsim destul de frecvent în situaţia de a ne pune aceeaşi întrebare. Pentru că mulţi dintre bărbaţii atraşi de persoanele de acelaşi sex care vin la noi şi aproape toţi bărbaţii cu dependenţe heterosexuale sunt căsătoriţi, faptul că ne ocupăm de căsătorii şi că încercăm să ajutăm soţiile este o parte importantă a misiunii noastre. Ca slujitori creştini, întotdeauna încercăm să salvăm căsătoriile, dar adesea trebuie să ajutăm soţiile ai căror soţi sunt implicaţi în păcat sexual continuu, să evalueze corect situaţia şi să decidă raţional drumul pe care îl au de urmat.

Punctul decisiv, desigur, este că fiecare femeie ar trebui să facă ce o cheamă Dumnezeu să facă, în situaţia dată. Dar pentru soţia care se luptă cu dorinţa de a scăpa dintr-o situaţie îngrozitor de dureroasă şi care, în acelaşi timp, vrea să-şi păstreze căsătoria, este mai uşor de spus decât de făcut.

Dumnezeu ne va vorbi în contextul situaţiei în care ne aflăm. Înţelegerea raţională a situaţiei ne ajută să-L auzim mai clar pe Dumnezeu. Scopul acestui articol este să ajute soţiile, îndeosebi pe cele aflate într-o mare tulburare emoţională, să vadă mai clar situaţia, pentru a-şi plănui astfel calea de urmat, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă articolul i-ar ajuta pe unii soţi să înţeleagă mai bine prin ce trec soţiile lor şi care sunt nevoile lor, ar fi un câştig în plus.

Cu siguranţă, articolul se adresează soţiei dependentului de sex, dar îi vorbeşte şi soţiei oricărui bărbat care se angajează repetat în păcatul sexual. Cred că dependenţa sexuală este reală. Ispita sexuală eliberează substanţe chimice în creier şi pare să le afecteze unora autocontrolul, acţionând precum primul pahar pentru alcoolic. Dar dependenţa nu este niciodată o justificare pentru păcat şi numai Dumnezeu este destul de înţelept pentru a judeca dacă o persoană este cu adevărat lipsită de putere sau doar autoindulgentă. Pentru scopurile acestui articol, distincţia nu este importantă. Totuşi, pentru a simplifica exprimarea, mă voi referi la „dependent”.

Cel mai adesea, un articol ca acesta ar fi scris de o femeie, de o soţie. Ne-am gândit că ar fi folositor ca articolul să fie scris de un bărbat care în mod clar a fost un dependent de sex, dar de un bărbat care a avut la dispoziţie mai mult de douăzeci şi cinci de ani ca să ajungă la obiectivitate asupra subiectului. Pe lângă aceasta, mare parte din înţelegerea reflectată aici vine de la soţia mea, Willa şi de la anii ei în lucrarea cu soţiile.

Iată 12 întrebări pe care şi le-ar putea pune o soţie, când îşi cântăreşte situaţia în rugăciune:

1. Vrea să se schimbe? Este o întrebare mai dificilă decât pare la prima vedere, fiindcă cei mai mulţi dependenţi de sex îşi urăsc şi în acelaşi timp îşi iubesc dependenţa. În cei zece ani în care am dus o viaţă de homosexual în timpul căsătoriei, uram ceea ce făceam, dar în acelaşi timp nu vedeam cum aş fi putut trăi fără acele lucruri. Semnele pozitive aici ar fi: (1) recunoaşte ce face, (2) crede că este greşit şi (3) face unele eforturi să se oprească.
2. Te iubeşte? Soţiile sunt înclinate să spună: „Dacă m-ar iubi cu adevărat, nu ar face aceste lucruri.” De obicei, nu este adevărat. Consumul de pornografie, întâlnirile homosexuale cu necunoscuţi, folosirea frecventă a prostituatelor nu au nimic de‑a face cu tine. Sunt doar manifestări ale deviaţiei sale. Caută semnele dragostei lui în alte moduri. Caută blândeţea, tandreţea, purtarea lui de grijă şi împlinirea celorlalte obligaţii ale lui, ca soţ al tău.
3. Face sex cu alte persoane sau dependenţa lui se limitează la pornografie, masturbare şi altele asemenea? Isus a spus într-adevăr că a te uita la o femeie poftind-o este echivalentul adulterului, deci păcatul consumatorului de pornografie este la fel de profund ca cel al unui bărbat care face sex cu o altă persoană. Cu toate acestea, nu a alunecat atât de departe în înşelare şi decadenţă, dacă nu a început încă să-şi pună în aplicare fanteziile. Dacă le trăieşte cu alţii, pentru propria ta protecţie în faţa bolii, ar trebui să încetezi să faci sex cu el. Bineînţeles, este posibil ca aceasta să aducă mai multă presiune în căsătorie.
4. Relaţiile lui sexuale cu alţii sunt doar sexuale, şi nu relaţionale? Cele mai multe dintre întâlnirile mele sexuale erau cu necunoscuţi, dar de câteva ori am fost cu un bărbat faţă de care am început să am sentimente. Deşi nu eram creştin pe vremea aceea şi înţelegeam foarte puţin din cele prin care treceam, Dumnezeu mi-a dat cumva harul incredibil de a şti că ar fi fost o trădare mult mai profundă şi mai mortală faţă de Willa şi am rupt relaţia. Dacă un soţ îşi dă inima, ca şi trupul, altei persoane, situaţia este mult mai rea.
5. Face lucruri pentru a încerca să se schimbe? Merge la un consilier sau la un grup de suport? Citeşte cărţi despre dependenţa sexuală? Poate că nu a făcut un mare progres, dar faptul că el continuă să facă eforturi vizibile să se schimbe arată unde este inima lui.
6. Este sincer cu tine? Este un punct critic. Din nefericire, cei mai mulţi bărbaţi care înfăptuiesc în mod obişnuit un păcat sexual, nu sunt sinceri cu soţiile lor. Teama şi ruşinea blochează sinceritatea. Dacă în căsătorie există o luptă pentru putere, el se teme că ea va folosi cunoaşterea eşecurilor lui ca pe o bâtă cu care să-i dea în cap. Dar în ciuda acestui lucru, o soţie are dreptul de a-i cere soţului ei să fie sincer. Nu are nimic pe care să se bazeze, dacă el nu este sincer. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să fie persoana care să-l monitorizeze sau că trebuie să ştie toate detaliile păcatelor lui, dar trebuie să cunoască în mare unde se află el în lupta lui. Căsătoria nu se poate reclădi până ce el nu este sincer.
7. Unde se află din punct de vedere spiritual? Dacă a întors spatele lui Dumnezeu şi Bisericii, din cauza vinei şi ruşinii, nu există prea multă speranţă pentru căsătorie. Dacă a renunţat singur la ajutorul harului, schimbarea reală este improbabilă, până ce nu există o reînnoire spirituală.
8. Îşi împlineşte celelalte obligaţii ca soţ şi tată? Dacă o face, atunci mare parte din viaţa lui este stabilă, iar valorile lui sunt corecte, şi aceasta aduce speranţă. Mai mult, vei fi mai capabilă să trăieşti cu această problemă, în timp ce se lucrează la rezolvarea ei. Dacă viaţa lui în general a scăpat de sub control sau dacă el este atât de narcisist încât nu vede nevoile tale sau ale copiilor, trebuie să se întâmple mult mai multe, decât faptul ca el să câştige control asupra sexualităţii. De fapt, cei mai mulţi oameni trebuie să pună în echilibru elementele de bază ale vieţii lor – să se ţină de serviciu, să se poarte responsabil, să învingă alte dependenţe – înainte ca să fie pregătiţi să se ocupe de luptele sexuale.
9. Relaţia sexuală maritală este satisfăcătoare? Mulţi bărbaţi dependenţi sexual au probleme cu adevărata intimitate. Pornografia şi masturbarea pot desensibiliza un bărbat faţă de o relaţie sexuală adevărată, iubitoare.
10. Ai tu însăţi probleme de care trebuie să te ocupi? Nimic din ceea ce faci nu poate fi o justificare pentru păcatul sexual al soţului tău, dar căsătoriile au rareori probleme doar din cauza unui singur partener. Totuşi, vedem că din cauză că problema sexuală a soţului pare enormă, multe soţii simt că dacă problema lui sexuală s-ar rezolva, totul ar fi bine. Rareori este aşa. Un motiv pentru care nu este aşa este că femeile care, fără să ştie, se căsătoresc cu bărbaţi homosexuali sau dependenţi sexual, sunt adesea atrase de ei din cauza slăbiciunii sau zdrobirii lor. O femeie care se teme de sexualitatea masculină puternică poate fi atrasă de „blândeţea” unui bărbat homosexual. O femeie care are dificultăţi în a relaţiona cu cineva altfel decât dacă îi poartă de grijă, codependentă, este atrasă de un bărbat cu probleme, precum un dependent de sex.
11. Care sunt celelalte probleme ale căsătoriei? Această întrebare este similară cu # 10 de mai sus. Aproape sigur, problema lui sexuală nu este singura problemă din căsătorie. Care sunt celelalte? Ai nevoie de ajutor pentru rezolvarea lor? Este el dornic să meargă la un consilier? Când celelalte ziduri au căzut, când iertarea şi harul lucrează în căsătorie, când el ajunge într‑adevăr să te iubească, vindecarea poate începe în el.
12. Fiind luate toate în considerare, este separarea sau divorţul o opţiune mai bună decât a rămâne împreună şi a trăi cu problema? Nu este greşit ca în deciziile tale să iei în considerare latura practică. Te va arunca divorţul în sărăcie? Ce efect va avea asupra copiilor? Pentru că ai motive biblice pentru divorţ sau despărţire, nu înseamnă că trebuie să divorţezi sau să te desparţi – sau că Dumnezeu vrea să o faci. Poate că trebuie cu adevărat să rămâi, chiar dacă nu ţi-a rămas nimic, şi să te încrezi în Dumnezeu ca să rezolve El lucrurile pentru tine.

Scopul acestor întrebări nu este să îţi dea o modalitate de a-ţi evalua căsătoria – şapte motive pozitive pentru a rămâne, şase pentru a ieşi din ea – ci de a-ţi permite să clarifici unele dintre gândurile şi temerile care îţi trec prin minte când îţi analizezi situaţia. Ele te pot ajuta să notezi răspunsurile, ca să ai timp să te gândeşti la ele. Apoi, după ce te-ai gândit, având sfatul pastorului şi al altor oameni evlavioşi din viaţa ta, roagă-te din toată inima. Soţia mea sugerează să pleci undeva singură un weekend, ca să te rogi în linişte şi singurătate. Poate că astfel Îl vei auzi pe Dumnezeu spunându-ţi dacă poate fi salvată sau nu căsătoria ta. Este posibil ca răspunsul să fie altul decât cel la care te-ai fi aşteptat.

Acum, un cuvânt pentru soţi. Uneori, după o cădere sexuală, o soţie îi cere soţului să îi promită că nu va mai face. Poate că ţi-ai promis-o ţie însuţi de atât de multe ori, dar ai eşuat, şi ştii că nu-i poţi promite. Dar uită-te la aceste întrebări şi vei vedea ce poţi face. Poţi încerca să o iubeşti din toată inima. Poţi fi sincer cu ea. Poţi împlini toate celelalte responsabilităţi ale tale ca soţ şi tată. Poţi petrece timp cu grupul de suport, cu cel care te monitorizează sau cu consilierul tău. Îl poţi căuta pe Dumnezeu din toată inima. Faptul că faci doar aceste lucruri va fi mai puţin decât doreşte soţia ta pentru căsătoria voastră, dar ele îi pot da speranţă, iar aceasta poate fi tot ceea ce ai să îi dai în momentul de faţă.

[Alan Medinger, Can This Marriage Be Saved? Copyright © 2001 Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de J. Budziszewski

J. Budziszewski

Ieri, în vestiar la serviciu, unul dintre colegii mei de muncă a găsit o scrisoare aparţinându-i unui alt coleg de muncă. A luat scrisoarea şi a citit-o. Era de la partenerul homosexual al colegului nostru. Restul personalului a aflat imediat despre homosexualitatea acestuia.

Dragă Profesore Theophilus,

Nu spusese nimănui, aşa că a fost atât de surprinzător. Sunt o mulţime de creştini mărturisitori la serviciu, foarte răuvoitori în felul în care vorbesc despre homosexualitate. Cum pot eu, ca şi creştin, să i-L arăt pe Cristos colegului meu homosexual şi în acelaşi timp, să îi ajut pe ceilalţi creştini de la serviciu să vadă că noi, ca şi creştini, trebuie să fim preocupaţi de binele etern al homosexualilor, nu să fim lipsiţi de respect faţă de ei? Nu cunosc persoana foarte bine, pentru că lucrează cu noi de numai câteva luni, dar vreau să fiu cumva în stare să depun mărturie faţă de el.

Cu sinceritate,

Jason

Profesorul Theophilus răspunde:

Dragă Jason,

Cred că va trebui să depui mărturie despre dragostea lui Cristos nu numai faţă de colegul tău care este homosexual, ci şi faţă de colegii tăi care spun că sunt creştini, dar vorbesc răuvoitor. Este destul să îi întrebi dacă sunt serioşi cu privire la jertfa lui Cristos. Isus a murit nu numai pentru păcatele tuturor, ci şi din cauza păcatelor tuturor. Nu numai heterosexualii, ci şi homosexualii sunt incluşi printre cei dintâi; nu numai homosexualii, ci şi heterosexualii sunt incluşi printre cei din urmă. Depunând mărturie atât faţă de colegul homosexual, cât şi faţă de colegii care spun că sunt creştini, dar vorbesc răuvoitor, aminteşte-ţi să vorbeşti mai degrabă cu blândeţe, decât cu siguranţă de sine, pentru că şi tu eşti doar un păcătos iertat.

Din cauza direcţiei potrivnice din care bate vântul, te afli într-o situaţie dificilă pentru a mărturisi. Îţi poate fi de ajutor să îţi aminteşti cele patru linii directoare pentru relaţiile cu oamenii care nu împărtăşesc standardele biblice (ceea ce înseamnă şi cei care urăsc): Nu te certa, Nu te scuza, Nu bate în retragere şi Nu te lăsa prins în capcană. Nu te certa înseamnă să nu te laşi atras într-un meci de strigăte sau într-o dezbatere. Nu te scuza înseamnă să nu te simţi vinovat sau să nu scuzi ceea ce ştii că eşti greşit. Nu bate în retragere înseamnă să-ţi aperi punctul de vedere, fără să te clatini sau să-ţi schimbi părerea. Nu te lăsa prins în capcană înseamnă să eviţi situaţiile în care eşti tentat să te dai bătut.

Cel mai bun sfat după Scriptură pentru aceste situaţii este Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia”; 1 Petru 3:15-16: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Cristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău”; şi 1 Tesaloniceni 5:17: „Rugaţi-vă neîncetat.” Dacă nu ştii cum să te rogi în această privinţă, aminteşte-ţi Romani 8:26: „Tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” De multe ori acest pasaj va fi ca apa rece pentru inima ta.

Har şi pace,

Profesorul Theophilus

[J. Budziszewski, Ask Professor Theophilus. Copyright © J. Budziszewski, Profesor de management şi filozofie, Universitatea din Texas, Austin, SUA, autor al How to Stay Christian in College şi The Line Through the Heart: Natural Law as Fact, Theory, and Sign of Contradiction. Acest articol a apărut iniţial în Boundless, www.boundless.org. Tradus şi publicat cu permisiune. Cei patru „nu” sunt împrumutaţi din cartea autorului, How to Stay Christian in College.]