de Charles & Lynn

Niciunul dintre noi nu şi-a imaginat provocările care aveau să testeze căsnicia noastră creştină, dar lupta secretă cu homosexualitatea ne-a aruncat într-un proces de recuperare care ne-a adus mai aproape de Cristos şi unul de celălalt. În ultimii şase ani, Cristos a restaurat căsnicia noastră şi ne-a învăţat lecţii care ne rugăm să vă ofere speranţa vindecării Sale.

Charles: Vindecarea nu înlocuieşte homosexualitatea cu heterosexualitatea. Vindecarea ne învaţă că suntem liberi să urmăm sfinţenia şi puritatea. Libertatea nu înseamnă absenţa ispitei, ci mai degrabă tăria şi harul pe care ni le oferă Dumnezeu în ispite.

Lynn: Nu am puterea să îl „repar” pe Charles, nici nu ar trebui ca acesta să fie scopul meu. Dumnezeu vrea să mă încred în El în ceea ce îl priveşte pe Charles. Să mă rog pentru soţul meu are mai multă eficienţă decât încercările mele de a-i controla comportamentul. Înţelegerea acestui lucru mă eliberează pentru a putea descoperi cum vrea Dumnezeu să mă transforme.

Charles: Libertatea de a trăi pentru Cristos este posibilă în comunitatea creştină. Consilierul meu, grupul de suport de la Exodus şi fraţii de credinţă care mă monitorizează m-au ajutat să învăţ că identitatea mea nu se găseşte în bărbaţi, ci numai în Cristos. Când fraţii mei creştini mi-au arătat dragostea, harul şi îndurarea lui Cristos, am învăţat să o iubesc pe Lynn şi să am grijă de ea într-un fel pe care înainte nici nu mi l-aş fi imaginat. Prin procesul de a învăţa ceea ce este real şi adevărat despre identitatea, sexualitatea şi capacitatea mea de a avea relaţii sănătoase, am învăţat un nou mod de a-i privi pe ceilalţi şi lumea.

Lynn: În ciuda bunelor intenţii, partenerii de căsătorie nu sunt parteneri de monitorizare eficienţi. Chiar de la începutul acestui proces, am descoperit că răspunsurile noastre „temătoare” intensificau luptele celuilalt. Dumnezeu ne-a dăruit prieteni creştini înţelepţi, care nu erau ameninţaţi de lupta cu homosexualitatea. Chiar şi în momentele noastre cele mai „urâte”, acei prieteni ne-au iubit şi ne-au călăuzit înapoi la Adevăr. Ne-au cerut să facem acelaşi lucru pentru ei şi, făcând astfel, ne-au ajutat să revenim la „normalitate”.

Charles: Prin consiliere am descoperit că atracţia este atât emoţională, cât şi fizică. Deşi comportamentul meu homosexual se baza pe atracţia fizică, atracţia mea emoţională era pentru Lynn. Atracţia mea faţă de cei de acelaşi sex nu avea nicio legătură cu atracţia mea emoţională, ceea ce mi-a oferit un punct de plecare pentru a-mi vedea căsătoria ca adevărată şi legitimă. Înţelegerea acestui lucru mi-a oferit mijlocul pentru ca atracţia mea fizică faţă de Lynn să apară şi să se dezvolte. Când am ajuns să înţeleg dinamica dintre atracţia emoţională şi cea fizică, am descoperit că eram atras în mod sincer numai de Lynn.

Lynn: Există mângâiere în a şti că dragostea lui Charles pentru mine este mai profundă decât simpla atracţie fizică. El îşi confirmă dedicarea faţă de mine alegând să nu dea curs atracţiei spontane faţă de cei de acelaşi sex. Ceea ce Satan a intenţionat să fie spre distrugere, Dumnezeu a răscumpărat, ca dovadă a puterii Sale vindecătoare şi a dragostei lui Charles pentru mine. Acum avem o relaţie sănătoasă din punct de vedere emoţional şi fizic.

[Charles & Lynn, Freedom – Grace Through Temptations. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Oscar Galindo

Oscar Galindo

Numele meu este Oscar Galindo şi am trăit toată viaţa în Mexic. M-am născut într-o familie prezbiteriană şi am crescut în Biserica Prezbiteriană până la vârsta de cincisprezece ani. Sunt cel mai mic dintre cei trei copii: fratele meu este cel mai mare, sora mea este mijlocia, iar apoi sunt eu. Părinţii mei au divorţat când eu aveam trei ani. Tatăl meu a încercat întotdeauna să se îngrijească de nevoile noastre materiale, dar nu a fost niciodată un părinte apropiat sau iubitor.

Tânjeam să am un tată. Mama lucra ca profesoară şi obişnuiam să o rog: „Mamă, vreau să am un tată. Vrei să faci rost de unul pentru mine, te rog?” Dar asta nu s-a întâmplat niciodată.

Când eram cam de doisprezece sau treisprezece ani, am început să dezvolt tipare de dependenţă, precum încercarea de a atinge bărbaţi în autobuz sau de a-i privi în băile publice. Apoi am avut prima experienţă cu sexul. M-am simţit foarte murdar şi am alergat acasă şi am făcut o baie, plângând şi cerându-I iertare lui Dumnezeu. Dar câteva zile mai târziu încercam să-mi amintesc unde spusese tipul că locuia.

La numai paisprezece ani, am devenit din ce în ce mai implicat în sexul cu necunoscuţi. Eram foarte impulsiv. Când eram în autobuz, mă aşezam lângă un tip şi încercam să îl ating. Uneori unii mă băteau zdravăn, iar alţii credeau că încercam să îi jefuiesc şi se enervau foarte tare pe mine.

Familia mea era conştientă de starea mea. Mama m-a dus la un medic pentru un control fizic, fiindcă se temea că aş fi putut contracta o boală venerică. M-a dus şi la alţi medici, psihologi şi psihiatri. Dar m-am dus numai pentru că vroiam să înţeleagă că nu aveam de gând să mă schimb. Nu vroiam să mă schimb şi, prin urmare, nu s-a întâmplat nimic.

Am început să merg la petreceri cu homosexuali, să beau şi să vin acasă foarte târziu. Mama era foarte supărată şi a încercat să mă „schimbe”. Eu m-am supărat mai tare decât s-a supărat ea, aşa că m-am hotărât să plec de acasă. Am fugit în unul dintre cele mai mari oraşe din lume: Mexico City (aflat la o depărtare de două ore de casa mea). Acolo am întâlnit o mulţime de homosexuali şi, cu toate că în final m-am întors acasă, de atunci m-am dus frecvent în Mexico City ca să vizitez baruri, discoteci, localuri sexuale şi saune.

Am avut primul partener homosexual la vârsta de şaptesprezece ani. M-am „îndrăgostit” cu adevărat de acel tip, dar el m-a rănit foarte mult. Întreaga mea familie ştia că aveam o relaţie foarte nesănătoasă cu un jucător de fotbal bisexual, în vârstă de douăzeci şi doi de ani. Odată el m-a încurajat să beau în exces. După acea experienţă, am jurat că nu voi mai trece niciodată prin aşa ceva. De atunci am încercat să nu mai fiu eu victima, ci mai degrabă cel care victimizează.

Când am înţeles că relaţiile homosexuale presupuneau de obicei numeroase conflicte, am început să beau tot mai mult şi să mă duc la chefuri în weekenduri.

Ceea ce am continuat să fac până la douăzeci şi cinci de ani, încercând uneori să găsesc un iubit, întrebându-mă întotdeauna când găseam pe cineva: „Ar putea fi el Domnul Potrivit?” Încercam să am o relaţie bună, sfârşind doar prin a deveni frustrat câtva timp după aceea. Am găsit refugiu în alcool şi întâlniri sexuale anonime în localuri rău-famate, saune, toalete publice şi oriunde altundeva.

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după un chef cu băutură în exces, m-am simţit rău, sănătatea fiindu-mi extrem de afectată. Locuiam cu mama, dar ea lucra în alt oraş pe vremea aceea. Eram singur, foarte abătut, frustrat, deprimat şi în mare suferinţă din punct de vedere fizic, emoţional şi spiritual. Mi-am făcut o evaluare a vieţii: eram singur, bolnav, stilul meu de viaţă îmi adusese numai durere, supărare şi disperare. Trebuia să mă schimb, dar mai încercasem şi nu fusesem în stare.

Pe când meditam, în întunericul camerei mele au apărut deodată doi „îngeri”! „Suntem aici pentru că Isus te iubeşte, şi noi te iubim, de asemenea.” M-au îmbrăţişat, m-au sărutat pe obraji şi mi-au împărtăşit vestea bună a mântuirii. Am început să plâng cu sughiţuri şi, în mijlocul plânsului, I-am cerut Domnului să intre în viaţa mea. Am plâns fără întrerupere o săptămână întreagă!

Am început să „beau” altceva: Biblia, şi să memorez versete. Iar când am putut, am frecventat o biserică. Am căutat informaţii despre misiunile foştilor homosexuali. Am găsit una în Mexico City. Nu ştiau prea bine cum să mă ajute. Ştiam că dorinţele homosexuale nu vor dispărea instantaneu. Credeam că Dumnezeu avea să facă ceva, dar când? Nu aveam răspunsul.

M-am gândit la o misiune de eliberare, fiindcă fusesem implicat în unele activităţi care deschiseseră uşa demonilor. Misiunea de eliberare a ajutat, dar dorinţele mele nu au dispărut. În biserică nu era disponibilă consilierea. Câtva timp mai târziu, am început să cad sexual. Am fost foarte dezamăgit de mine însumi, dar nu de Dumnezeu. Ştiam că era responsabilitatea mea, dar nu şi cum să capăt control asupra ispitelor. Învăţăturile bisericii păreau prea „spirituale” pentru nevoile mele.

Apoi am auzit despre Exodus. Am cumpărat cărţi, mărturii şi resurse de la ei. Deşi nu ştiam prea bine engleza, am hotărât că voi traduce acele cărţi, învăţături şi mărturii (aşa am învăţat cea mai mare parte din engleza pe care o ştiu). Mi-a luat şase luni ca să traduc prima carte, Counseling the Homosexual [Consiliindu-l pe homosexual] de Michael Saia. Am învăţat tot mai multe despre cauzele homosexualităţii, dependenţa emoţională, realitatea schimbării şi o mulţime de alte lucruri. Eram chiar însetat după asemenea informaţii. Mai târziu (poate ani de zile mai târziu), am înţeles că prin ea însăşi, cunoaşterea nu aduce restaurare şi împlinire. Nu am ajuns la cele două citind uriaşa bibliotecă pe care o obţinusem, ci mai degrabă printr-o relaţie personală cu Dumnezeu, încetul cu încetul, pas cu pas, timp de zece ani. Să învăţ în mod practic a fost uneori solicitant, dureros şi frustrant. Dar Duhul Sfânt m-a ajutat să continui, să aştept ca Dumnezeu să răspundă, să mă încred în El în ciuda aşteptărilor şi întrebărilor mele fără răspuns. În ciuda eşecurilor, doream profund tot ce avea Dumnezeu pus de o parte pentru mine.

Privind în urmă, realizez că a meritat efortul. Trăiesc o experienţa unei noi libertăţi şi o relaţie reînnoită cu Tatăl. Nu mai sunt implicat în activitate homosexuală. Uneori mă simt încă atras de bărbaţi, dar gândul la sexul homosexual mă face să mă simt puţin dezgustat. Nu mă mai văd comportându-mă ca un homosexual. Îi mărturisesc imediat ispitele mele lui Dumnezeu, înainte să devină păcat, şi merg înainte, odihnindu-mă în Domnul.

Ştiu că trebuie să am o relaţie personală, zilnică şi constantă, clipă de clipă, cu Isus, pentru a deveni mai puternic, mai sănătos şi pentru a creşte în masculinitatea şi heterosexualitatea mea. Învăţând mai multe de la Dumnezeu, înţeleg că am nevoie de El tot mai mult şi că am înaintea mea un drum lung de străbătut.

Acum am libertatea de a împărtăşi despre călătoria mea spre restaurare şi de a spune că este posibil să ieşi din homosexualitate, dar cel mai bun mod de a o face şi lucrul pe care trebuie să îl faci înainte de toate, este să stabileşti o relaţie personală, intimă, profundă, permanentă, de zi cu zi cu Creatorul nostru.

Am început recent primul meu grup de suport în unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii, Mexico City. Îi ajutăm pe cei care se luptă, pe rudele şi prietenii lor. Ne-am rugat pentru aceasta mulţi ani, iar acum aproape că aud glasul lui Dumnezeu confirmând această chemare în viaţa mea. Între timp, continui umblarea mea de zi cu zi cu Domnul, maturizându-mă datorită Lui, învăţând de la El, „alergând cu răbdare în cursa care ne stă înainte, uitându-mă ţintă la Isus, Autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre”. (Evrei 12:1-2)

[Oscar Galindo, Free from the Bondage of Homosexuality. Copyright © Oscar Galindo. Tradus şi publicat cu permisiune. Oscar a fost Director la Exodus Latin America. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

Provin dintr-o familie extrem de disfuncţională. La vârsta de unsprezece ani, fusesem deja abuzat fizic şi părăsit de tatăl meu, molestat de un unchi şi violat timp de trei ani de un adolescent mai mare decât mine. Abuzul m-a făcut să fiu foarte confuz cu privire la mine însumi ca bărbat şi mi-a dat sentimente ambivalente faţă de bărbaţi în general. Aveam o dorinţă reală de a fi iubit de bărbaţi, dar în acelaşi timp aveam o teamă şi o neîncredere imensă în ei.

Viaţa mea dublă

După pubertate, am devenit foarte atras sexual de băieţi. Vroiam să mă potrivesc cu ei şi să fiu ca ei, dar efectiv nu ştiam cum. Fără să mă fi distanţat vreodată cu adevărat de ataşamentul excesiv faţă de mama mea, mă simţeam în siguranţă şi mă identificam uşor cu ea şi cu cele două surori mai mari ale mele. Confuzia de gen m-a condus la o viaţă dublă. Am fost întotdeauna un băieţel bun, fiind lăudat pentru calităţile mele domestice şi fiindcă nu intram niciodată în necaz, în timp ce, în interiorul meu, mă confruntam cu poftă şi cu atracţii puternice faţă de cei de acelaşi sex.

Viaţa mea dublă a continuat la maturitate, până la vârsta de treizeci şi cinci de ani. Când eram căsătorit deja doisprezece ani şi aveam doi fii, fără voia mea, am fost trecut în rezervă din Forţele Aeriene ale Statelor Unite. Nu la mult timp după trecerea în rezervă, mi-am pierdut căsătoria, fiii, toate veniturile şi orice speranţă de a fi vreodată liber de sentimentele mele de poftă faţă de bărbaţi. Mi-am făcut apoi un iubit şi am început să beau alcool şi să consum droguri, ceea ce a continuat timp de doi ani infernali şi ruşinoşi. Apoi totul s-a dezintegrat iar. Mi-am pierdut slujba, iubitul, maşina şi toţi „prietenii” homosexuali.

Experienţa mea cu Dumnezeu

În timp ce stăteam cu sora mea mai mare şi încercam să-mi pun viaţa în ordine, am avut o experienţă uimitoare cu Dumnezeu. Într-o zi de februarie în anul 1983, mă simţeam foarte deprimat şi frustrat. M-am gândit să mă uit la televizor ca să mă înveselesc. Treceam de la un canal la altul, când am dat de canalul PTL, iar pastorul a rostit cuvântul „homosexual”. Glasul lui mi-a trezit atenţia şi am decis să ascult. Credeam de fapt că mă va lua la rost şi mă va judeca. Dar ceea ce spunea el mi-a atins inima. A zis că şi dacă eu credeam că m-am născut homosexual, de fapt nu m-am născut astfel. A spus că trăiesc în minciună şi în robia poftei, dar că puteam să fiu liber şi să cunosc bucuria adevărată a unui copil al lui Dumnezeu. Mi-a cerut să renunţ la Satan şi să spun o rugăciune de eliberare împreună cu el.

Când am terminat de spus rugăciunea, am fost complet copleşit de puterea Duhului Sfânt. Uzasem covorul bisericii mergând de atâtea ori la altar, dar de data aceea a fost diferit. A fost atât de dramatic, încât m-am ridicat realmente de pe genunchi ca să mă uit în oglindă, pentru a vedea dacă nu avusesem un atac cerebral sau ceva de genul. Nu avusesem niciun atac. Am simţit marea putere, dragostea şi bucuria lui Cristos, într-o măsură de nedescris. În momentul acela, am ştiut că robia mea faţă de poftă şi homosexualitate a fost instantaneu zdrobită. A fost, de asemenea, momentul în care a început procesul vindecării mele psihologice.

Au trecut mai bine de şaptesprezece ani din acea zi şi, prin harul lui Dumnezeu, nu am mai păcătuit niciodată sexual cu un bărbat. Drumul pe care l-am străbătut a fost extrem de dificil, dar Dumnezeu a fost credincios ca să-mi împlinească orice nevoie şi să mă ajute să trec prin multe nopţi întunecate ale sufletului meu. Ceea ce tatăl meu pământesc nu a fost capabil să facă, Tatăl meu ceresc a făcut şi mi-a vindecat identitatea zdrobită şi confuză de bărbat homosexual.

Noua mea viaţă

Astăzi mă simt sigur în identitatea mea de bărbat heterosexual şi mă bucur de o atracţie sănătoasă faţă de sexul opus. Soţia mea, Myra, şi cu mine ne-am căsătorit pe 12 februarie 2005. Ea este o bucurie constantă pentru mine şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru ea. Dumnezeu a restaurat relaţia mea cu fiii mei şi cu alţi membri ai familiei mele. A trebuit să iert multe altora şi să mă iert pe mine însumi. Sunt, de asemenea, foarte recunoscător şi binecuvântat să Îi slujesc lui Dumnezeu într-o misiune a foştilor homosexuali şi vreau să Îi slujesc în acest gen de misiune tot restul vieţii mele.

[Copyright © Larry Bell. Tradus şi publicat cu permisiune. Larry este licenţiat în administrarea afacerilor la Belmont Abbey College, este Director Asociat la Clean Heart Ministries şi are mai mult de douăzeci de ani de experienţă slujind în misiunile foştilor homosexuali. A condus grupuri de suport atât la Dependenţii de Sex Anonimi, cât şi la Homosexualii Anonimi, şi a vorbit pe tema zdrobirii sexuale în biserici şi la diferite forumuri. Este un mare luptător în rugăciune pentru mulţi dintre cei care se află în robia păcatului sexual şi predă în Programul Living Waters. Larry este acum căsătorit, este tatăl a doi fii adulţi şi are un nepot.]

Jim Katsoudas

Povestea zdrobirii mele sexuale şi a vindecării mele prin dragostea lui Isus Cristos conţine numeroase caracteristici tipice bărbaţilor care se luptă cu homosexualitatea. Am avut parte de abuz sexual şi de o relaţie dificilă cu un tată pasiv şi distant. Totuşi, ca în cazul oricui altcineva, viaţa mea a luat o întorsătură unică datorită personalităţii mele, alegerilor mele şi planului lui Dumnezeu pentru mine.

Sunt un fost homosexual. Am fost fiul risipitor, fratele mai mare şi tatăl îndurător. Am experimentat eliberarea de ruşine ca femeia de la fântână şi ca femeii prinse în adulter, mi s-a mai dat o şansă. Ca prostituata care a spălat picioarele lui Isus cu lacrimile ei, am găsit iertare. Ca pe Lazăr, Isus m-a ridicat din mormântul iadului pe pământ. Ca leprosul şi ca femeia care a atins haina lui Isus, am găsit vindecare. Am fost ca apostolii Petru, Toma şi Ioan, dar şi ca Iuda. Am gustat îndurarea, iertarea şi dragostea oferite de Cristos. Am comis adulter, am tânjit după atenţia bărbaţilor, iar din punct de vedere sexual am fost cu mulţi. Am fost căutat pentru sex şi, la rândul meu, am căutat pe alţii pentru sex. Am jelit moartea lui Isus şi L-am pironit pe cruce.

Nu am fost întotdeauna capabil să ştiu cine eram sau măcar să împărtăşesc altora pe unde am trecut. În adolescenţă, mă uitam în oglindă şi mă întrebam: „Cine eşti? De ce exişti?” La paisprezece ani, stăteam întins în pat noaptea, întrebându-mă dacă, din cauză că aveam sentimente homosexuale, am fost creat pentru a fi un exemplu al mâniei lui Dumnezeu.

Dar nu m-am născut astfel. M-am născut cu o identitate, un destin, un plan şi un scop date mie de Creatorul Meu. Nu m-am trezit într-o dimineaţă, alegând să fiu homosexual. Relaţiile de familie nesănătoase, percepţiile mele greşite despre tatăl meu şi despre familia mea, ca şi alegerile mele m-au condus pe acest drum. Sunt un bărbat răscumpărat; sunt fiul Dumnezeului Celui Viu.

Totul a început într-o zi rece de decembrie, când m-am născut într-o familie iubitoare, plină de grijă, dar disfuncţională. Eram cel mai mic şi singurul fiu dintre cei cinci copii. Părinţii mei greci erau oameni care munceau din greu şi ne iubeau cum ştiau mai bine. Mama ne ducea la biserica ortodoxă greacă. Ea m-a sfătuit să mă încred în Isus şi să nu mă îngrijorez din cauza tradiţiilor. Tata lucra ore îndelungate pentru a ne întreţine. Mă iubea, dar era foarte pasiv în relaţia cu surorile mele şi cu mine. Noi doi nu am fost niciodată apropiaţi. În primii ani de viaţă am trăit simţindu-mă părăsit şi respins de el. Lipsa de dragoste percepută şi lipsa de atenţie din partea tatălui meu a dat naştere unui gol uriaş în sufletul meu. Mama a murit când aveam opt ani. Tata nu s-a mobilizat niciodată pentru a se îngriji de mine. În schimb, i-a îngăduit surorii mele de optsprezece ani să continue lucrurile de unde le-a lăsat mama. Crescând într-o lume dominată de femei, tânjeam după relaţii masculine. Iar la nouă ani avusesem deja parte de abuz sexual din partea a trei indivizi diferiţi şi de abuz verbal din partea unei învăţătoare.

După ce am împlinit treisprezece ani, tata m-a trimis să locuiesc cu sora mea mai mare, care era căsătorită şi locuia în alt oraş. Deşi acum înţeleg că a luat decizia spre binele meu, ea m-a făcut să mă simt şi mai neiubit de tata. Simţeam că nu mă vroia şi că îi era ruşine cu mine.

Până la vârsta de şaptesprezece ani, tata îmi spusese de două ori că nu eram genul de fiu pe care îl vroia. Tatăl meu iubea sporturile. Eu eram sensibil şi iubeam artele. Neavând pe nimeni care să-mi arate cum să joc sport sau cum să mă implic în sport, am crescut urând sporturile. Faptul că aveam fizicul, dar nu şi abilităţile unui atlet m-a făcut să mă simt inadecvat ca bărbat. Am avut un sentiment de inadecvare un timp foarte îndelungat. Crescând, am avut zbateri profunde deoarece nu mă simţeam bărbat. Ştiam că din punct de vedere fizic eram bărbat, dar din punct de vedere emoţional nu mă simţeam masculin.

După ce am trăit cu respingerea percepută din partea tatălui meu, am început să îl resping. Am jurat să nu devin niciodată ca el şi să nu-i dau voie să pătrundă în viaţa mea. Am început să am relaţii sexuale cu bărbaţi. I-am întâlnit mergând la librăriile cu pornografie, un obicei pe care îl aveam încă de la şaisprezece ani. În următorii cinci ani am trăit ca un tânăr drăguţ, politicos ziua şi ca un prădător sexual în căutare de bărbaţi noaptea. În realitate, căutam doar dragostea tatălui meu.

Aveam cincisprezece ani şi eram la liceu în anii ’70, când sora mea mijlocie, care era pe atunci la colegiu, a fost mântuită şi a intrat în Mişcarea lui Isus. Simţea că era chemarea ei să-l evanghelizeze pe fratele ei mai mic. La vârsta de nouăsprezece ani, trăind pe ascuns ca homosexual noaptea, ajunsesem să sufăr de o depresie profundă, cea mai gravă depresie a mea de până atunci. Mă simţeam prins în capcana sexualităţii, pe care începusem deja să o urăsc. Eram stăpânit de teamă gândindu-mă la ce ar fi făcut tatăl meu şi familia mea dacă ar fi aflat. Am hotărât să-mi iau viaţa. Mi-am făcut un plan de sinucidere, dar nu am fost în stare să îl duc până la capăt. Ceea ce m-a făcut să mă simt un ratat; nu puteam nici măcar să mă sinucid.

Ştiind despre depresia mea, sora mea a continuat să depună mărturie faţă de mine. Mi-a lămurit lupta pentru sufletul meu dintre Cristos şi Satan. Îmi amintesc că mă gândeam că nu-l vroiam pe niciunul dintre ei. Îmi doream doar să nu mai fiu deprimat. Sora mea mi-a făcut cunoscută rugăciunea păcătosului şi mi-a zis că dacă îmi predam inima lui Cristos, aveam să găsesc ceea ce îmi doream atât de mult. În noaptea aceea, în timp ce făceam duş, am strigat la Dumnezeu. L-am implorat să mă ajute; I-am cerut iertare pentru viaţa mea dezordonată. Isus a venit şi m-a salvat. Stăteam în cadă, cu apa curgând din duş precum cristalul, căzând pe mine. Baia era plină de o lumină strălucitoare. Groapa adâncă a depresiei a dispărut. Când m-am îmbrăcat şi am ieşit din baie, sora mea avea un zâmbet larg pe faţă şi lacrimi în ochi. Ştia că Domnul mă mântuise.

Am continuat să cad din punct de vedere sexual. După aceea eram plin de ruşine şi vină, rugându-L pe Dumnezeu să mă ierte. În cele din urmă, L-am implorat pe Dumnezeu să mă schimbe, fiindcă eram hotărât să nu mă mai lupt cu sentimentele homosexuale. Vroiam doar să fiu normal. Domnul a început să vorbească inimii mele şi să-mi spună: „Dacă tu vei face ce este posibil, Eu voi face imposibilul.” Ceea ce era posibil însemna să stau departe de librăriile cu pornografie şi de locurile unde puteam găsi bărbaţi. A fost greu, dar Domnul a fost îndurător şi răbdător cu mine. Aveam perioade de biruinţă, dar apoi încurcam lucrurile şi cădeam. El era întotdeauna acolo ca să mă ridice şi să cureţe murdăria de pe mine, luându-mă de mână ca un Tată iubitor şi ajutându-mă să umblu în ascultare de El.

Domnul mi-a fost atât de loial în procesul schimbării! El a lucrat în ciuda inimii mele răzvrătite, atitudinii mele încăpăţânate şi resentimentelor mele faţă de bărbaţi şi faţă de autoritate. Ani de zile mai târziu, am putut spune cu adevărat că în viaţa mea a avut loc o vindecare semnificativă.

În următorii câţiva ani am fost viu din punct de vedere fizic, dar mort din punct de vedere emoţional. În cele din urmă, m-am dus la o biserică evanghelică. Nu aveam idee că Domnul lucra şi plănuia să folosească acea biserică în mod semnificativ pentru vindecarea mea. Pastorul bisericii a început să mă ucenicizeze şi să mă consilieze. El şi întreaga biserică au jucat un rol uriaş în vindecarea mea, ajutându-mă să mă fac bine. Terry mi-a arătat întotdeauna dragoste necondiţionată. El a fost primul bărbat în care am învăţat să am încredere. În timp ce mă uceniciza cu privire la Biblie, m-a încurajat să mă implic mai mult în viaţa bisericii. M-a convins să merg regulat la micul dejun săptămânal de rugăciune al bărbaţilor, care a adus numeroase schimbări pozitive în viaţa mea. Fanteziile homosexuale s-au diminuat. La începutul experienţei mele în biserică, am fost atacat constant de Satan. Mă înţepa adesea cu trecutul meu, spunându-mi că atunci când biserica va afla despre mine, mă va respinge. Dar Domnul a continuat să mă atragă şi să îndepărteze pietrele din zidul cu care îmi înconjurasem inima.

În 1992, la vârsta de treizeci şi doi de ani, după ce am renunţat la slujbă şi mi-am vândut casa, m-am mutat în Columbia, Carolina de Sud, pentru a merge la Universitatea Internaţională din Columbia. Domnul a folosit următorii patru ani nu numai pentru a mă educa, ci şi pentru a fi un tată pentru mine. Colegiul mi-a oferit nu numai înţelegere biblică, ci m-a şi silit să învăţ mai multe despre modul corect de relaţionare faţă de oameni. Pentru prima dată în viaţă, aveam prieteni bărbaţi de vârsta mea. Iar Isus mi-a deschis tot mai mult ochii cu privire la sexul opus. Am încetat să mă tem de femei, iar când am permis adevăratei mele identităţi de bărbat să iasă la suprafaţă, am învăţat să mă bucur de ele şi de diferenţele stabilite de Dumnezeu între bărbat şi femeie. Era ca şi cum aş fi trecut iar prin pubertate. Ieşeam cu femei şi mă bucuram de compania lor.

În anii pe care i-am petrecut la Columbia am primit prin poştă o revistă de la Focus on the Family. Pe copertă, uitându-se la mine, erau un bărbat, soţia şi copiii lui – un bărbat care părăsise homosexualitatea. Am citit de trei ori articolul, plângând. M-am gândit: „Dumnezeule, este cineva ca mine!” Deci nu eram singurul care lăsasem homosexualitatea în urmă.

În vara anului 1993, muncind la lucrarea mea de licenţă cu pastorul Terry, el m-a confruntat cu privire la mânia şi lipsa de iertare pe care le nutream faţă de tatăl meu. Mi-a spus că dacă nu învăţam să-mi iert tatăl, mânia şi amărăciunea aveau să distrugă nu numai fiinţa mea, ci şi viaţa la care mă chema Domnul. În următoarele trei luni m-am luptat cu emoţiile mele şi cu Dumnezeu în ceea ce privea iertarea tatălui meu. Din fericire, Dumnezeu a câştigat.

În zilele libere de Crăciun, am hotărât să-i fac cunoscut tatălui meu că l-am iertat fiindcă mă părăsise. Stând cu el şi încercând să găsesc cuvintele potrivite, el m-a privit cu lacrimi în ochi. Mi-a cerut să îl iert că nu se purtase ca un tată cu mine. Mi-a mai spus şi că era foarte mândru de mine. Eu deja plângeam şi îi spuneam că l-am iertat.

Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a zis: „Tatăl tău ţi-a cerut de mult timp să îl ierţi, dar mânia şi amărăciunea ta faţă de el te-au împiedicat să îl auzi şi trebuie să îi ceri iertare pentru lipsa ta de respect şi de dragoste.” Acel timp special a adus nu numai o mare vindecare în viaţa mea, ci m-a pregătit pentru moartea tatălui meu şi pentru rolul pe care urma să îl am în aducerea lui la Cristos. La nouă luni după împăcarea noastră, tata s-a rugat să-L primească pe Isus Cristos. Zece zile mai târziu, L-a întâlnit faţă în faţă.

Cu colegiul absolvit şi având o licenţă, m-am mutat înapoi în Charlotte, unde locuisem înainte de colegiu. Am aflat despre o misiune din zonă a Exodus International şi am început să lucrez cu Larry Bell.

În anul 2000, prin credinţă, am înfiinţat împreună cu Larry o altă filială a Exodus, Clean Heart Ministries. Când privesc în urmă la viaţa mea, la numeroasele evenimente şi circumstanţe prin care m-a condus Domnul, văd că am avut parte de o călătorie plină de suişuri şi coborâşuri, cu multe drumuri şerpuitoare şi cu munţi de pe care nu am putut întotdeauna vedea drumul care îmi stătea înainte. Dar ţinându-mă strâns de mâna lui Isus, El mi-a dat o nouă identitate. Trecutul şi păcatul meu nu mă mai definesc astăzi. Sunt un bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu.

[Jim Katsoudas’ Testimony. Copyright © Jim Katsoudas. Tradus şi publicat cu permisiune. Jim este licenţiat ca pastor la Columbia International University, are un masterat în consiliere creştină la Gordon-Cornwell Seminary din Charlotte, Carolina de Nord şi este Director Executiv la Clean Heart Ministries, unde este şi coordonator în programul Living Waters. Din anul 1997, lucrează cu misiuni ale foştilor homosexuali. A ţinut seminare de educaţie creştină atât în Statele Unite, cât şi în Ucraina. Jim şi-a făcut cunoscută mărturia în multe biserici, la televiziune şi radio, şi a ţinut seminare despre zdrobirea sexuală. Este plin de pasiune pentru a ajuta bărbaţii şi femeile să-şi găsească adevărata identitate în Isus Cristos şi libertatea de a-şi trăi viaţa în sexualitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Este membru al bisericii St. Giles Presbyterian Church. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

Dragi prieteni,

Cât de des v-aţi rezolvat problemele din viaţă, gândindu-vă în mod repetat la ele pentru a le înţelege mai bine, şi aţi recunoscut că vă confruntaţi din nou cu o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o? Sunt uimit de câte ori, când mi se slujeşte în rugăciune, sunt condus înapoi la o amintire, iar primul meu răspuns este: „Credeam că m-am ocupat deja de asta!” Uneori rămânem tăcuţi şi ne întrebăm ce ne-a scăpat, din moment ce Domnul trebuie să ne aducă „înapoi în jurul acestui munte”. În loc să avem impresia că ne-a scăpat ceva, ar fi mai bine să realizăm că Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lase acolo unde ne aflăm. El vrea să ne aducă la un nivel mai profund al vindecării. În cea mai mare parte a timpului suntem mulţumiţi cu statu-quoul şi privim cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră ca pe un semn că este furios pe noi. În acele momente, Domnul îndepărtează, pur şi simplu, un alt strat al cepei pentru a revela un nivel mai profund al durerii şi a ne aduce la un nivel mai profund de vindecare. Precum a remarcat unul din membrii echipei noastre Living Waters: „Întotdeauna plângi când cureţi o ceapă!”

Luna aceasta m-am simţit îndemnat să vă încurajez să acceptaţi acest proces. Unii prieteni din misiune mi-au cerut să scriu o mărturie despre învingerea rănii provocate de mamă. „Nicio problemă”, m-am gândit. „Dumnezeu a făcut o mare lucrare vindecându-mă de rănirea pe care mi-a provocat-o mama.” Sunt sigur că Domnul a chicotit la mine, când am început să-mi scriu mărturia, iar El a început, cu dragoste, să îndepărteze un alt strat al cepei mele. M-am trezit privind lung la computer timp de câteva ore şi găsind numeroase scuze pentru a opri proiectul. În sfârşit, am început să scriu şi am simţit o durere incredibil de mare ieşind la suprafaţă, privind înapoi în trecut. Învăţ deci să accept procesul şi să-mi aduc durerea la Isus, când apare iar la suprafaţă.

Într-o întâlnire de rugăciune pentru vindecare, Domnul a continuat să îndepărteze noul strat de ceapă şi mi-a arătat emoţii dureroase care fuseseră întotdeauna prezente, dar rămăseseră cumva nedesluşite. Am început să înţeleg cum mi-am închis o parte din inimă când am fost molestat pe când eram doar un băieţel. Domnul a început să-mi slujească la un nivel mai profund al adevărului şi îndurării, descoperind şi vindecând durerea şi teama pe care le îngropasem. Acceptasem durerea din cauză că trupul meu răspunsese la atingerea păcătoasă, dar Domnul mi-a explicat, cu blândeţe, că trupul nostru este construit ca să răspundă la atingere. Nu eram rău fiindcă trupul meu a răspuns la lucrurile pe care mi le făcuse abuzatoarea mea. El m-a asigurat că eram în siguranţă dacă acceptam din nou bucuria inocenţei. Renunţasem la acea bucurie fiindcă am presupus, în mod greşit, că datorită ei mă molestase mama mea. Acum pot să-mi accept sexualitatea la un nivel mai profund, ca pe un dar minunat de la Dumnezeu, răscumpărat la cruce.

Sunt atât de recunoscător pentru îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi şi pentru dorinţa Lui de a ne vindeca complet! Dacă ai fost chinuit de o durere emoţională de care credeai că te-ai ocupat deja, să nu cazi în capcana duşmanului de a te simţi condamnat. Recunoaşte nivelul mai profund al durerii ca pe o oportunitate de a-L întâlni pe Mântuitor la cruce şi de a primi o revelaţie mai profundă a răscumpărării Sale. Apelează la creştini siguri, de încredere, care să-ţi fie alături pe drumul dureros pe care îl ai de străbătut şi care să te ducă la Isus. Dacă tu sau cineva cunoscut ţie aveţi nevoie de ajutor, apelează Reconciliation Ministries la 586.739.5114 şi află despre consilierea individuală şi slujirea în rugăciune. Lasă-ne să fim alături de tine, în timp ce Domnul te aduce la un nivel mai profund al vindecării şi păcii!

În Cristos,

Dan Hitz, Director la Reconciliation Ministries din Michigan

Încă îmi amintesc că mă uitam la televizor şi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Ar trebui să-ţi poată da o injecţie care să facă vocile să plece…” Au ieşit din casă şi s-au întors mai târziu. Viaţa, aşa cum o ştiam eu, nu avea să mai fie niciodată aceeaşi.

Era o zi tipică. Eu eram un copilaş atipic. Mama mea şi cu mine intram în maşină, ducându-ne la magazin. Mama mi-a spus că obrajii îmi erau prea palizi, m-a dus înapoi în casă şi mi-a pus dezinfectant pe faţă. Mi-a făcut obrajii roşii. Mi-a făcut şi ochii să-mi ardă. Am plâns. Nu le pun tuturor copiilor mamele dezinfectant pe faţă ca să le facă obrajii frumoşi şi roşii?

Să cresc având-o pe mama în preajmă a fost ca şi cum aş fi crescut în Zona crepusculară [serial de televiziune american creat în genurile ştiinţifico-fantastic, groază, fantezie, dramă, thriller psihologic, n. trad.]. Cum separă cineva straniul de realitate când realitatea este stranie? Cum ştie un copil mic ce este normal şi ce nu este normal? Mama suferea de schizofrenie paranoidă. Lucrurile erau stranii, dar nu tot timpul. Uneori minele de teren dispăreau, dacă tulburai apele. Alteori nu dispăreau. Uneori ceea ce cauza explozii într-o zi, nu le provoca în ziua următoare. Apoi din nou… poate că…

Andy Comiskey compară rănirea provocată de mamă cu faptul de a avea o inimă ca un filtru. Indiferent cât de multă dragoste se toarnă în ea, nu are capacitatea de a o reţine. În lucrarea Living Waters, el scrie: „Lipsa maternală se poate exprima printr-o foame puternică, haotică după interacţiune cu femeile, care la ambele sexe poate să devină erotizată. Ea poate, de asemenea, să alimenteze dependenţe emoţionale puternice, caracterizate de ţinere strânsă, apucare, tendinţe «infantile». Unii simt golul ca pe o singurătate terorizantă, un abis emoţional însoţit de sentimente de părăsire. Alţii definesc starea ca pe o goliciune profundă, având un sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa lui.” (p. 26)

Andy Comiskey are dreptate. Rănirea provocată de mamă este profundă. Ea este, în acelaşi timp, un gol fără fund şi un recipient sub presiune al durerii. Poţi încerca să alungi golul prin deconectare emoţională sau suprarealizare… prin păcat sau prin perfecţionism inspirat religios. Dacă nu aducem rănirea provocată de mamă la Isus, golul dureros rămâne.

Rănirea pe care mi-a provocat-o mama a fost profundă şi a început din pântece. M-am născut având un sentiment de respingere. Ca adult, am avut probleme cu modelele de autoritate din viaţa mea şi deseori îmi spuneam: „Ei nu ştiu ce să facă cu mine.”

Înainte de a intra la grădiniţă, mama m-a molestat pe când mă îmbăia. Am făcut faţă închizându-mi „întrerupătoarele circuitului emoţional” din inimă. În altă ocazie, îmi amintesc că m-a chemat în timp ce făcea baie. Când am întrebat-o ce vroia, mi-a răspuns că vroia doar să-mi arate cum arată o femeie goală. Încă îmi amintesc cum am ieşit din baie şi am privit fix în colţul sufrageriei noastre. Ce face un băieţel cu informaţii pe care nu a avut niciodată intenţia să le primească?

La câţiva ani după incidentele din cadă mă aflam acasă la un prieten, iar el mi-a arătat o revistă pornografică a tatălui său. M-am înroşit! Am întors capul de frică. Nu aşa face toată lumea? Prietenul meu a râs de mine. Cred că nu orice băieţel îşi întoarce capul de frică din cauza imaginii unei femei goale.

Încă îmi amintesc ziua când tata a dus-o pe mama la spital pentru injecţia care se presupunea că „face vocile să plece”. Nu a funcţionat. Am avut parte de numeroase perioade cu mult comportament anormal – ţipete, uşi trântite, plânsete – iar apoi mama se ducea, în sfârşit, la spital. Un zombie venea acasă în vizită. Vorbea realmente lent şi se mişca efectiv ţeapăn. Ochii îi străluceau. Făcea comentarii bizare despre lucruri sfinte, care se presupunea că sunt sigure. Forţele demonice care o controlau erau atente să-L aducă pe „Dumnezeu” în ecuaţie. Ziua în care mama a manifestat o manifestare demonică ciudată în biserică a fost ziua în care m-am prăbuşit sub greutatea ruşinii şi mi-am închis inima faţă de Dumnezeu şi poporul Lui. Pe atunci eram la începutul adolescenţei şi aş fi putut într-adevăr să apelez la suportul comunităţii. Un alt dezastru al rănii provocate de mamă.

M-am luptat cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex din şcoala generală, deşi îmi amintesc că în şcoala elementară îi studiam pe băieţi pe terenul de joacă. Cea mai dureroasă rană a mea a venit mai târziu, în liceu. Mama trecea printr-un episod psihotic/demonic deosebit de rău şi ne-a atras pe tatăl meu şi pe mine într-un uragan. În mijlocul furtunii, a ameninţat că va întreţine relaţii sexuale cu mine şi s-a aşezat în faţa mea. Am roşit. Prin harul lui Dumnezeu, tata a fost capabil să ne calmeze pe amândoi, dar răul fusese deja făcut. Din acel moment, toate femeile au devenit periculoase. Aveam nevoie disperată de cineva care să mă protejeze, deci am declarat că toţi bărbaţii erau siguri. În mod conştient, am pus adevărul pe raft când mi-am adus aminte că tatăl unui prieten de-al meu era şi el bolnav mintal. Nu ştiam cum să supravieţuiesc fără să modelez propria-mi realitate. Am decis, de asemenea, că nu mă voi căsători niciodată, fiindcă dacă soţia mea ar fi fost la fel de anormală ca mama, aş fi avut o cădere emoţională şi nu ar mai fi fost speranţă pentru mine.

La audierea pentru competenţa mintală a mamei mele, avocatul acuzării şi avocatul apărării erau tată şi fiu. Avocatul care o apăra pe mama lua apărarea comportamentul ei demonic. Avea dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum considera ea potrivit? Îmi amintesc că eram amorţit când am depus mărturie. Cunoşteam povestea violenţei, halucinaţiilor, încercării de a da foc casei… Mama a izbucnit în lacrimi, a ţipat că minţeam şi a declarat că nu mai eram fiul ei. Asistentele au mângâiat-o, în timp ce o scoteau din sală. Eu am rămas acolo singur. Nimeni nu m-a mângâiat pe mine.

Am încercat să-mi umplu golul din inimă prin fantezii homosexuale compulsive şi autosatisfacere. Scopul meu în viaţă era să-l găsesc pe „domnul Potrivit” şi să trăiesc fericit pentru totdeauna. Teatrul liceului mi-a oferit o scurtă alinare temporară a realităţii. Când poftele, fanteziile şi întâlnirile homosexuale au eşuat în a mă satisface, am apelat la mâncare penttu a-mi amorţi durerea. Anorexia m-a făcut să ajung la 56 de kilograme şi tot eram prea gras pentru „domnul Potrivit”. Înfometarea s-a transformat în îndopare şi purgare, petrecându-mi următorii trei ani încercând să-mi umplu golul prin bulimie. Andy Comiskey avea dreptate când a scris: „Unii simt golul ca pe o singurătate terorizantă, un abis emoţional însoţit de sentimente de părăsire. Alţii definesc starea ca pe o goliciune profundă, având un sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa lui.” (p. 26)

Dar Dumnezeu…

Îmi amintesc ziua de 24 iunie 1984, când I-am cerut lui Isus Cristos să intre în inima mea. Groapa fără fund din sufletul meu a început să se închidă. Isus Cristos a umplut goliciunea pe care încercam să o umplu cu mâncare şi, din ziua aceea, nu m-am mai îndopat. La început nu am fost gata să-mi dezvălui inima înaintea Lui. Ar fi fost nevoie de prea multă încredere. Ştiam cum să-mi ţin circuitele emoţionale închise. Cum să ridic ziduri emoţionale. Dar Domnul ne iubeşte destul demult ca să lucreze în inimile noastre într-un ritm pe care să-l acceptăm şi care să ne ajute să învăţăm să ne încredem în El câte un pas o dată. Relaţia mea cu Cristos a fost extrem de timidă în anii de început. Îmi citeam Biblia, mă închinam, absorbeam învăţătura şi făceam toate lucrurile creştine potrivite, dar nu L-am lăsat să pătrundă prea adânc în sufletul meu. M-am rugat să mă supun voii Lui şi ca El să facă tot ce era nevoie pentru a mă face asemenea Lui, dar nu I-am permis accesul în profunzimea durerii mele.

Dan & Marianne Hitz în ziua căsătoriei, 25 octombrie 1986, şi în iulie 2011

Domnul nu ne violează graniţele personale – voinţa noastră liberă – ne întâlneşte acolo unde ne aflăm. A lucrat în inima mea cât de profund L-am lăsat eu, câte un pas o dată. Treptat, a început să mă redefinească. Pierdeam identificarea cu abuzul din trecut, cu mama mea bolnavă mintal şi cu păcatul meu. Începeam să mă identific cu El – acceptat de Dumnezeu Tatăl şi devenind întocmai ca Fiul Său Isus. Domnul a început să-mi vindece teama de femei şi mi-a adus o frumoasă cea mai bună prietenă, care a devenit soţia mea. Marianne şi cu mine am învăţat să păşim împreună prin munţii şi văile vieţii, crescând în dragostea pe care o avem unul faţă de celălalt şi faţă de Domnul. Soţia mea şi cu mine realizăm că nu ne putem repara unul pe celălalt. Numai Isus poate face asta. Ea nu este răspunsul la problemele mele. Eu nu sunt răspunsul la problemele ei. Aceasta ne eliberează ca să-L căutăm pe Domnul unul pentru celălalt şi ca să ne bucurăm de binecuvântările relaţiei noastre mai din plin.

Să devenim mai mult ca Cristos nu este ceva automat. Nici învingerea rănii provocate de mamă nu este. Trebuie să ne deschidem inima faţă de Isus, singurul care poate cu adevărat să răscumpere ceea ce este pierdut în viaţa noastră. Cel mai mare pas în vindecare l-am făcut când Domnul şi cu mine am început să ne luptăm cu durerea profundă pe care o aveam încă înrădăcinată în inimă. Aveam ziduri defensive destul de puternice în suflet şi le foloseam ca să evit durerea. Le foloseam ca să-L ţin pe Dumnezeu departe de spaimele inimii mele, unde credeam că trebuia să fiu întotdeauna pe cont propriu. După ani de căsătorie şi de misiune, am început să dau drumul tăriei pe care o foloseam ca să ignor durerea şi să sprijin zidurile. Ele au început să se năruie în ziua în care am strigat la Domnul şi am recunoscut că tot ce făcusem ca să mă repar nu funcţionase. I-am îngăduit cu adevărat permisiunea să facă aşa cum vedea El potrivit. Zidurile s-au năruit şi mai mult când I-am îngăduit să păşească alături de mine în viaţa mea dureroasă, am admis că încă mă durea, mi-am dus durerea la cruce şi am acceptat învierea Lui aducătoare de viaţă în domeniile zdrobite ale inimii mele. El a început să mă conecteze cu comunitatea la un nivel mai profund. Parte din vindecarea mea a avut loc prin Living Waters, parte prin rugăciunea de vindecare şi parte prin consilierea tradiţională. Şi mai multă vindecare a avut loc când am umblat în ascultare şi în relaţie cu Mântuitorul meu.

Când am participat la trainingul Living Waters, cineva care se ruga mi-a dat cuvântul că Domnul vroia să-mi zdrobească sentimentul de autosuficienţă. Atât de mulţi ani crezusem minciuna că „eram pe cont propriu” şi că nimeni nu avea să mă protejeze, încât nu ştiam cum să trăiesc fără ea. Prin multiple întâlniri de slujire, Domnul mi-a arătat că întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi cu mine. Acum puteam să încep să demolez zidurile defensive pe care le ridicasem pentru autoprotecţie, în ziua în care tata a dus-o pe mama la spital pentru o injecţie care „să facă vocile să plece”. Domnul este protecţia mea. Întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi. Acum pot să învăţ să interacţionez în siguranţă cu lumea din jur, ştiind că Isus este cetăţuia mea.

Am continuat să las garda jos, să-mi recunosc durerea şi să-L întâlnesc pe Domnul în mijlocul ei. L-am întâlnit, prin rugăciunea de vindecare, în amintirea cu mama mea molestându-mă. Mama, care ar fi trebuit să fie cea mai sigură persoană din viaţa mea, a fost cea mai periculoasă. O baie care ar fi trebuit să mă facă curat, a adus pângărire. Când ne rugam, am putut să-L simt pe Isus curăţindu-mă de teamă şi ruşine, în timp ce mă ştergea, mă învelea într-un prosop şi mă ţinea aproape de El. Mâinile Lui erau în locurile potrivite. Domenii moarte din bucăţica inimii mele care îi aparţinea băieţelului au revenit la viaţă, şi am început să învăţ să am din nou încredere în oameni şi să-mi accept sexualitatea. Isus este protectorul meu.

Într-o altă întâlnire de rugăciune pentru vindecare, ne-am rugat cu privire la momentul când mama mi s-a arătat goală în cadă. Când I-am cerut lui Isus să-mi arate alte amintiri legate de acea experienţă, am revăzut momentul când prietenul meu mi-a arătat paginile de mijloc ale revistei pornografice a tatălui său şi am roşit. Am plâns când partenerul meu de rugăciune m-a întrebat ce mi-a furat mama în ziua când mi s-a arătat goală. Am realizat că mama îmi furase aprecierea inerentă pentru feminin pe care Domnul a plănuit să existe în inima fiecărui bărbat. Da, pornografia este păcătoasă, dar orice băieţel ar fi trebuit să fie intrigat, nu îngrozit de imaginea unei femei goale. Prin întâlnirea de rugăciune, Domnul a restaurat cu adevărat aprecierea mea pentru trupul feminin.

Domnul mi-a vindecat multe răni provocate la audierea pentru competenţa mintală a mamei mele. Nu mai sunt amar faţă de asistentele care au mângâiat-o pe mama, pe mine lăsându-mă acolo singur. Am iertat sistemul legal şi echipa tată/fiu de avocaţi ai acuzării/apărării. Mai mult decât orice, pot să accept că sunt un fiu al lui Dumnezeu Tatăl, care mă iubeşte şi mă acceptă chiar şi când mama mea mă părăseşte. Cel mai important, sunt fiul Lui.

Acum pot să accept Trupul lui Cristos ca familia mea, chiar şi cu toate imperfecţiunile şi provocările lui. Domnul mi-a vindecat multe întărituri create când mama a avut manifestarea demonică la biserică. Cuplul care m-a dus cu maşina acasă nu m-a judecat – gândind că sunt şi eu nebun pentru că aveam o mamă bolnavă mintal. Mi-au oferit compasiune când m-au dus cu maşina acasă şi au încercat să folosească umorul ca să mă ajute să mă simt mai bine. L-am iertat pe preotul care a refuzat să vină la noi acasă ca să se roage pentru mama când l-am chemat, implorându-l să ne ajute. Simt compasiune pentru el acum, recunoscând că era copleşit şi îi lipsea educaţia necesară dat fiind gravitatea stării mamei mele. La urma urmei, în cele din urmă, a venit, iar mama a sfârşit prin a se interna în ziua aceea. Doar că, în amărăciunea mea, nu am văzut contribuţia lui. Binele evlavios şi răul demonic coexistă în lume astăzi. Plinătatea şi zdrobirea coexistă în Trupul lui Cristos astăzi. Dragostea lui Isus ne ajută să-i iertăm pe cei zdrobiţi şi să celebrăm întregul.

Puterea lui Dumnezeu a dărâmat întăriturile create în ziua când mama a avut episodul demonic în bucătărie şi a ameninţat că va întreţine relaţii sexuale cu mine. Când am început să am tot mai multă încredere în Domnul, El a păşit alături de mine, pas cu pas, pe drumul traumatizant pe care îl aveam de străbătut. Mi-a arătat că nu eram o „minunăţie fără coloană vertebrală”, cum mă descrisesem întotdeauna a fi, ci că rămăsesem specific în casă ca să-l protejez pe tata, în caz că mama avea să devină iar violentă. El mi-a arătat că de fapt mama nu s-a aşezat în faţa mea, ci în faţa tatălui meu. Mi-a arătat că El m-a păstrat în siguranţă în mijlocul furtunii şi că toate forţele iadului nu m-au putut distruge, pentru că El este tăria mea. El nu mi-a dat „un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Timotei 1:7) Mi-a arătat că, deşi nu orice femeie este periculoasă şi nu orice bărbat este sigur, El este destul de puternic ca să mă conducă în luptă şi să mă poarte în siguranţă la biruinţă. Din fericire, Dumnezeu m-a eliberat ca să-mi preţuiesc şi să-mi apreciez soţia mai mult, fără filtrul temerii de femei între noi.

Ştiu, de asemenea, că Dumnezeu mi-a „întocmit rinichii” şi m-a „ţesut în pântecele mamei mele”. (Psalmul 139:13) El mi-a arătat o imagine a mamei ţipând la tata fiindcă o lăsase însărcinată cu mine. Am recunoscut înfăţişarea neajutorată a chipului tatălui meu, pe care o văzusem de atâtea ori când nu ştia ce să facă. Am văzut-o pe mama ridicându-şi pumnii de mânie pentru a-i coborî apoi asupra stomacului, amortizând lovitura în ultima clipă, ca să nu mă rănească înăuntrul pântecelui ei. Am recunoscut originea gândului: „Ei nu ştiu ce să facă cu mine”, dar atunci am auzit inima lui Dumnezeu spunând: „Eu te-am vrut şi ştiu ce să fac cu tine.” Acum pot să mă odihnesc în identitatea mea în Cristos, ştiind că El mă iubeşte mult şi S-a bucurat în ziua naşterii mele. Acum pot să stau în autoritatea mea în Cristos şi să-mi ocup locul de drept în Trupul Lui.

Dan Hitz cu familia

La sfârşitul unei intense întâlniri de rugăciune pentru vindecare, i-am spus partenerului meu de rugăciune că vreau să mă rog ca să-I cer lui Dumnezeu să mă facă bărbatul care aş fi fost dacă nu aş fi avut o mamă demonizată care suferea de schizofrenie paranoidă. Rugăciunea mea nu a trecut dincolo de prima propoziţie. Domnul mi-a arătat că, prin restaurarea din traumele pe care le-am îndurat, m-a făcut un bărbat al lui Dumnezeu chiar mai bun decât aş fi fost dacă nu aş fi avut parte de durere. Când umblăm cu Cristos în restaurare, suntem atraşi mai aproape de inima Lui şi învăţăm mai multe despre dragostea Lui pentru noi, decât am putea cunoaşte în orice alt mod. Când ne predăm Lui, primim biruinţa Lui.

Domnul are mult mai multă vindecare la dispoziţie pentru mine, continuând să pătrundă în inima mea cu dragoste şi să atingă locurile ascunse ale durerii. Învăţ tot mai mult să mă încred în inima lui Dumnezeu Tatăl, ca să mă înveţe lucrurile pe care mama mea şi tatăl meu nu au reuşit să mă înveţe. Învăţ să am încredere în El tot mai mult, în timp ce El continuă să vindece rănirea provocată de mama în părţile mai ascunse ale inimii mele. Dumnezeu este dragoste, iar scopul Lui pentru viaţa noastră este transformarea noastră completă după chipul Fiului Său. Călătoria nu este uşoară, dar răsplata este de nepreţuit.

Dacă suferi din cauza unei răni provocate de mamă, strigă la Isus şi caută ajutorul unor creştini de încredere ca să-ţi fie alături în drumul către restaurare pe care îl ai de străbătut. Domnul are să-ţi dea mult mai mult în călătoria ta cu El. Vei învăţa mai multe despre harul şi tăria Lui decât ţi-ai fi putut imagina vreodată.

[Dan Hitz, Reconciliation Ministries Newsletter for June 2012, Overcoming the Mother Wound. Copyright © 2012 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Dan este Director la Reconciliation Ministries din Michigan, o misiune care îi ajută pe bărbaţi, femei şi adolescenţi să învingă problemele sexuale şi relaţionale. A fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei, trăind detaşat emoţional de tatăl său şi având o mamă care suferea de schizofrenie paranoidă. Acest articol s-a adresat efectelor emoţionale ale trăirii într-un mediu predictibil doar prin impredictibilitate, arătând puterea lui Isus Cristos de a vindeca durerea profundă din suflet datorate rănii provocate de mamă. Pentru o altă mărturie a lui Dan, clic aici. Pentru o înregistrare video cu el, clic aici.]

de Michael Babb

Michael Babb

Era primăvara anului 1984. Stăteam la fereastra biroului meu, privind în gol la dimineaţa mohorâtă, lipsită de soare. Un nor familiar de depresie coborâse peste mine, sentiment pe care îl avusesem de multe ori în ultimele luni.

„De atâta timp vreau să fiu liber”, mă gândeam eu, în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. „Dar sunt la fel de pustiu ca întotdeauna. Este moartea singura cale de ieşire?”

M-am gândit la copilăria mea. Părinţii mei se despărţiseră când eu aveam patru ani, din cauza consumului de alcool excesiv al tatălui meu. Divorţul lor a survenit patru ani mai târziu. Drept rezultat, mă simţeam inferior între copiii de aceeaşi vârstă. Toţi aveau doi părinţi şi familii „normale”, în timp ce eu locuiam cu mama şi cu două surori mai mari.

Fără tată, mi-a lipsit modelul masculin necesar unei bune dezvoltări masculine. Mă simţeam extrem de inadecvat când mă raportam la alţi băieţi. Cam de pe la vârsta de cinci ani, îmi amintesc că eram interesat de trupul masculin. Când am ajuns la pubertate, atracţiile s-au intensificat.

În timpul liceului şi colegiului nu am cunoscut pe nimeni care să ducă astfel de lupte şi nu am dat curs niciodată atracţiilor faţă de cei de acelaşi sex. M-aş fi omorât dacă ar fi bănuit cineva latura ascunsă a vieţii mele.

Simţeam o anumită atracţie faţă de femei şi m-am îndrăgostit de o colegă de clasă, cu care m-am şi căsătorit. După nouă luni totuşi, soţia mea a fost omorâtă într-un accident de maşină. A murit fără ca măcar să ştie despre lupta mea secretă. Două alte rude apropiate ale mele au murit în următorii trei ani. Îmi doream să mor şi eu. „Poate că eu voi fi următorul”, mi-am zis. „Atunci nu voi mai fi nevoit să trăiesc cu această luptă îngrozitoare.”

Cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost când L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu în anul 1974. Crescând într-o confesiune legalistă, crezusem că dacă trăieşti corect, eşti automat creştin. Apoi mai mulţi prieteni de-ai mei s-au alăturat mişcării Jesus People şi au început să vorbească tot timpul despre Isus Cristos. Într-o noapte, fiind singur în apartament, am făcut o rugăciune simplă: „Doamne, dacă încă nu Te cunosc, vreau să Te cunosc cu adevărat. Vreau o viaţă mai bună. Vreau ajutor.”

Viaţa mea a început să se schimbe după acea rugăciune. Am renunţat la înjurături şi la fumatul marijuanei. Când citeam Biblia, simţeam o bucurie adâncă. Pentru prima dată în viaţă, ştiam că Dumnezeu mă iubea. Luptele homosexuale s-au diminuat şi, în cele din urmă, am simţit parţial libertatea după care tânjeam cu disperare. Procesul vindecării mele a continuat timp de mai mulţi ani.

În acea perioadă urmam cursuri serale la un colegiu biblic din apropiere. Într-o seară, o studentă pe nume Beth şi-a făcut cunoscută mărturia, iar Domnul a vorbit inimii mele: „Te vei căsători cu ea.” Beth şi cu mine ne-am cunoscut întâmplător, dar după acea seară, relaţia noastră a devenit repede mai profundă. Ne-am căsătorit patru luni mai târziu. Eram din nou soţ, iar sentimentele homosexuale se diminuaseră mult. Dar rădăcinile luptei mele erau încă nerezolvate. Apoi au venit sentimentele tipice ale vârstei de mijloc, îndeosebi după ce mi-am schimbat serviciul de două ori. La vârsta de treizeci şi cinci de ani, îmi vedeam trupul îmbătrânind şi aveam fantezii în care făceam sex cu bărbaţi mai tineri.

Am devenit puternic atras de un asociat de afaceri şi am început să petrecem timp împreună aproape în fiecare seară. Relaţia noastră s-a transformat în dependenţă emoţională, apoi a devenit sexuală. Nu după mult timp am fost gata să-mi părăsesc soţia, serviciul şi pe Dumnezeul meu pentru acel bărbat. Ştiam în inima mea că ce făceam era greşit, dar nu aveam putere să mă opresc.

Vina mea s-a transformat în depresie. Eram conştient că urma dezintegrarea căsătoriei mele. Cu cât petreceam mai mult timp cu prietenul meu, cu atât mai puţin vroiam să fiu cu Beth. Într-o noapte, a primit un telefon anonim. „Soţul tău se întâlneşte cu altcineva”, a spus persoana, apoi a închis. După aceea, Beth m-a confruntat, dar eu am negat totul. „Lucrez doar până târziu”, am minţit, simţind că-mi venea rău de la stomac. Eram chinuit de frustrare. Căsnicia mea cândva fericită era acum un obstacol în calea dorinţelor mele dezlănţuite pentru lumea homosexuală.

Privind pe fereastră în acea zi mohorâtă de primăvară, am înţeles că tocmai lucrul după care tânjisem în toţi acei ani, mă dezamăgise. „În sfârşit, m-am îndrăgostit de un bărbat”, mi-am spus mie însumi, „dar aş prefera să mor!”

Apoi a venit un telefon care mi-a schimbat viaţa. Julie, soţia unui fost pastor, mi-a telefonat din Boston. Ştiind că eram deprimat, se rugase cu râvnă pentru mine. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu i-a descoperit detalii specifice despre luptele mele.

„Am două cuvinte pentru tine”, mi-a zis ea. „Homosexualitate şi sinucidere.”

„Ai dreptate”, am recunoscut, simţind o eliberare uriaşă pentru că păcatele mele ascunse erau în sfârşit ştiute. Julie mi-a făcut cunoscut că, indiferent ce s-a întâmplat, mă iubea în continuare. „Voi fi întotdeauna alături de tine”, a adăugat.

După ce am închis telefonul, Beth a intrat în cameră. „Vrei să-mi spui şi mie despre ce a fost vorba?” m-a întrebat ea. „Ei bine, ştii că avem doar simulacrul unei căsnicii”, am început eu. „Este o relaţie slabă, nici măcar o prietenie…” Apoi am rostit cuvintele pe care le ţinusem închise în mine de ani de zile: „Sunt homosexual.”

I-am povestit lui Beth prin ce trecusem până atunci, iar în seara următoare am avut o discuţie lungă. „Mă iubeşti?” m-a întrebat ea. „Îl iubeşti pe el mai mult decât pe mine? Dacă îl vrei, atunci du-te. Dacă nu, sunt aici ca să rezolvăm problemele.” În timp ce vorbea, am înţeles că marea mea teamă de respingere era nefondată. Cel mai tainic secret al meu ieşea la iveală, iar oamenii care îmi erau cei mai apropiaţi răspundeau cu dragoste.

Imediat, Dumnezeu a început să intervină în viaţa mea. Eram nevoit să îl văd pe prietenul meu în fiecare zi la serviciu, dar apoi am primit o ofertă de angajare în oraşul Oklahoma, la două sute patruzeci de kilometri spre sud. Atât soţia mea, cât şi eu am simţit că separarea şi noul mediu ar fi ideale. Ne-am pus casa în vânzare şi ne-am mutat în Oklahoma.

După ce am lucrat şase luni la noul serviciu, m-am dus în concediu cu familia. În casa unui prieten, am găsit mărturia unui fost homosexual, Sy Rogers. M-am închis în baie şi am citit broşura de trei ori! După concediu, i-am scris lui Sy. Mi-a răspuns cu o scrisoare frumoasă, dându-mi versete din Scriptură şi încurajându-mă. Am început să corespondăm şi mi-a povestit despre The First Stone, o misiune locală a foştilor homosexuali din Oklahoma City.

Câteva luni mai târziu, m-am dus acolo la o întâlnire faţă în faţă cu un consilier şi am ştiut imediat că misiunea respectivă era potrivită pentru mine. Am simţit aşa o dragoste, acceptare şi înţelegere, de care aveam nevoie cu disperare.

Am învăţat despre importanţa vitală a unei relaţii de fiecare clipă cu Isus, care avea să-mi aducă pace şi bucurie în viaţă. Dumnezeu mi-a arătat că era nevoie să Îl cunosc în mod intim, nu doar intelectual. Am înţeles că de când devenisem creştin învăţasem multe despre Dumnezeu, dar nu Îl cunoscusem cu adevărat. Ştiam despre abstinenţa homosexuală, dar nu şi despre vindecarea de homosexualitate.

Dumnezeu mi-a arătat că nu avea să vină nimic peste mine fără să pot face faţă şi că îmi oferea o cale de scăpare. (1 Corinteni 10:13) Cu siguranţă, urmau să vină ispite homosexuale. Dar când au venit ispitele, am învăţat din ele; Dumnezeu a folosit chiar şi ispita spre binele meu.

Am învăţat, de asemenea, cum să-mi controlez gândurile de poftă, supunându-le lui Isus în rugăciune. Când privirile îmi hoinăreau, mă opream şi făceam alegeri corecte, neîngăduind emoţiilor să se dezlănţuie din cauza poftei. Încet, încet am învăţat ce înseamnă „să-ţi iei crucea” şi să-L urmezi pe Isus (Matei 16:24), neîngăduind vechile dorinţe ale naturii mele umane păcătoase. Uneori nu am vrut să Îl ascult pe Cristos. Am căzut în vechile obiceiuri, dar m-am ridicat şi am continuat să merg înainte.

După un an şi jumătate, casa noastră din Kansas era încă nevândută. Am primit o altă ofertă de angajare în Wichita, iar apartamentul în care locuiam în Oklahoma nu a mai fost disponibil.

Dumnezeu mi-a dat un impuls puternic: „Du-te înapoi în Wichita şi începe o misiune pentru homosexuali.” La sfârşitul anului 1986 eram deja înapoi în Kansas. Patru luni mai târziu, a avut loc prima noastră întâlnire de grup, iar de atunci am mers înainte cu toată puterea.

Vindecarea mea continuă. Dumnezeu m-a adus în punctul în care nu mă mai văd ca „homosexual”. Deşi am ocazional dorinţe homosexuale, ele nu mă controlează. Acum privesc înainte la fiecare zi cu o anticipare plină de bucurie, nu cu o strângere emoţională puternică în interior. După ani de lupte, în sfârşit umblu în libertatea Lui!

[Michael Babb, Free At Last! Copyright © 1992, 2000 Michael Babb. Tradus şi publicat cu permisiune. Michael şi soţia sa Beth au trei copii. El este Director la misiunea Freedom At Last. Poate fi contactat la adresa: Freedom At Last, P.O. Box 13314, Wichita, Kansas 67213, USA, telefon: (01)316.263.2350, e-mail: freemickey@juno.com.]