de Dan Hitz

Dan Hitz

Dragi prieteni,

Cât de des v-aţi rezolvat problemele din viaţă, gândindu-vă în mod repetat la ele pentru a le înţelege mai bine, şi aţi recunoscut că vă confruntaţi din nou cu o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o? Sunt uimit de câte ori, când mi se slujeşte în rugăciune, sunt condus înapoi la o amintire, iar primul meu răspuns este: „Credeam că m-am ocupat deja de asta!” Uneori rămânem tăcuţi şi ne întrebăm ce ne-a scăpat, din moment ce Domnul trebuie să ne aducă „înapoi în jurul acestui munte”. În loc să avem impresia că ne-a scăpat ceva, ar fi mai bine să realizăm că Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lase acolo unde ne aflăm. El vrea să ne aducă la un nivel mai profund al vindecării. În cea mai mare parte a timpului suntem mulţumiţi cu statu-quoul şi privim cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră ca pe un semn că este furios pe noi. În acele momente, Domnul îndepărtează, pur şi simplu, un alt strat al cepei pentru a revela un nivel mai profund al durerii şi a ne aduce la un nivel mai profund de vindecare. Precum a remarcat unul din membrii echipei noastre Living Waters: „Întotdeauna plângi când cureţi o ceapă!”

Luna aceasta m-am simţit îndemnat să vă încurajez să acceptaţi acest proces. Unii prieteni din misiune mi-au cerut să scriu o mărturie despre învingerea rănii provocate de mamă. „Nicio problemă”, m-am gândit. „Dumnezeu a făcut o mare lucrare vindecându-mă de rănirea pe care mi-a provocat-o mama.” Sunt sigur că Domnul a chicotit la mine, când am început să-mi scriu mărturia, iar El a început, cu dragoste, să îndepărteze un alt strat al cepei mele. M-am trezit privind lung la computer timp de câteva ore şi găsind numeroase scuze pentru a opri proiectul. În sfârşit, am început să scriu şi am simţit o durere incredibil de mare ieşind la suprafaţă, privind înapoi în trecut. Învăţ deci să accept procesul şi să-mi aduc durerea la Isus, când apare iar la suprafaţă.

Într-o întâlnire de rugăciune pentru vindecare, Domnul a continuat să îndepărteze noul strat de ceapă şi mi-a arătat emoţii dureroase care fuseseră întotdeauna prezente, dar rămăseseră cumva nedesluşite. Am început să înţeleg cum mi-am închis o parte din inimă când am fost molestat pe când eram doar un băieţel. Domnul a început să-mi slujească la un nivel mai profund al adevărului şi îndurării, descoperind şi vindecând durerea şi teama pe care le îngropasem. Acceptasem durerea din cauză că trupul meu răspunsese la atingerea păcătoasă, dar Domnul mi-a explicat, cu blândeţe, că trupul nostru este construit ca să răspundă la atingere. Nu eram rău fiindcă trupul meu a răspuns la lucrurile pe care mi le făcuse abuzatoarea mea. El m-a asigurat că eram în siguranţă dacă acceptam din nou bucuria inocenţei. Renunţasem la acea bucurie fiindcă am presupus, în mod greşit, că datorită ei mă molestase mama mea. Acum pot să-mi accept sexualitatea la un nivel mai profund, ca pe un dar minunat de la Dumnezeu, răscumpărat la cruce.

Sunt atât de recunoscător pentru îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi şi pentru dorinţa Lui de a ne vindeca complet! Dacă ai fost chinuit de o durere emoţională de care credeai că te-ai ocupat deja, să nu cazi în capcana duşmanului de a te simţi condamnat. Recunoaşte nivelul mai profund al durerii ca pe o oportunitate de a-L întâlni pe Mântuitor la cruce şi de a primi o revelaţie mai profundă a răscumpărării Sale. Apelează la creştini siguri, de încredere, care să-ţi fie alături pe drumul dureros pe care îl ai de străbătut şi care să te ducă la Isus. Dacă tu sau cineva cunoscut ţie aveţi nevoie de ajutor, apelează Reconciliation Ministries la 586.739.5114 şi află despre consilierea individuală şi slujirea în rugăciune. Lasă-ne să fim alături de tine, în timp ce Domnul te aduce la un nivel mai profund al vindecării şi păcii!

În Cristos,

Dan Hitz, Director la Reconciliation Ministries din Michigan

Încă îmi amintesc că mă uitam la televizor şi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Ar trebui să-ţi poată da o injecţie care să facă vocile să plece…” Au ieşit din casă şi s-au întors mai târziu. Viaţa, aşa cum o ştiam eu, nu avea să mai fie niciodată aceeaşi.

Era o zi tipică. Eu eram un copilaş atipic. Mama mea şi cu mine intram în maşină, ducându-ne la magazin. Mama mi-a spus că obrajii îmi erau prea palizi, m-a dus înapoi în casă şi mi-a pus dezinfectant pe faţă. Mi-a făcut obrajii roşii. Mi-a făcut şi ochii să-mi ardă. Am plâns. Nu le pun tuturor copiilor mamele dezinfectant pe faţă ca să le facă obrajii frumoşi şi roşii?

Să cresc având-o pe mama în preajmă a fost ca şi cum aş fi crescut în Zona crepusculară [serial de televiziune american creat în genurile ştiinţifico-fantastic, groază, fantezie, dramă, thriller psihologic, n. trad.]. Cum separă cineva straniul de realitate când realitatea este stranie? Cum ştie un copil mic ce este normal şi ce nu este normal? Mama suferea de schizofrenie paranoidă. Lucrurile erau stranii, dar nu tot timpul. Uneori minele de teren dispăreau, dacă tulburai apele. Alteori nu dispăreau. Uneori ceea ce cauza explozii într-o zi, nu le provoca în ziua următoare. Apoi din nou… poate că…

Andy Comiskey compară rănirea provocată de mamă cu faptul de a avea o inimă ca un filtru. Indiferent cât de multă dragoste se toarnă în ea, nu are capacitatea de a o reţine. În lucrarea Living Waters, el scrie: „Lipsa maternală se poate exprima printr-o foame puternică, haotică după interacţiune cu femeile, care la ambele sexe poate să devină erotizată. Ea poate, de asemenea, să alimenteze dependenţe emoţionale puternice, caracterizate de ţinere strânsă, apucare, tendinţe «infantile». Unii simt golul ca pe o singurătate terorizantă, un abis emoţional însoţit de sentimente de părăsire. Alţii definesc starea ca pe o goliciune profundă, având un sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa lui.” (p. 26)

Andy Comiskey are dreptate. Rănirea provocată de mamă este profundă. Ea este, în acelaşi timp, un gol fără fund şi un recipient sub presiune al durerii. Poţi încerca să alungi golul prin deconectare emoţională sau suprarealizare… prin păcat sau prin perfecţionism inspirat religios. Dacă nu aducem rănirea provocată de mamă la Isus, golul dureros rămâne.

Rănirea pe care mi-a provocat-o mama a fost profundă şi a început din pântece. M-am născut având un sentiment de respingere. Ca adult, am avut probleme cu modelele de autoritate din viaţa mea şi deseori îmi spuneam: „Ei nu ştiu ce să facă cu mine.”

Înainte de a intra la grădiniţă, mama m-a molestat pe când mă îmbăia. Am făcut faţă închizându-mi „întrerupătoarele circuitului emoţional” din inimă. În altă ocazie, îmi amintesc că m-a chemat în timp ce făcea baie. Când am întrebat-o ce vroia, mi-a răspuns că vroia doar să-mi arate cum arată o femeie goală. Încă îmi amintesc cum am ieşit din baie şi am privit fix în colţul sufrageriei noastre. Ce face un băieţel cu informaţii pe care nu a avut niciodată intenţia să le primească?

La câţiva ani după incidentele din cadă mă aflam acasă la un prieten, iar el mi-a arătat o revistă pornografică a tatălui său. M-am înroşit! Am întors capul de frică. Nu aşa face toată lumea? Prietenul meu a râs de mine. Cred că nu orice băieţel îşi întoarce capul de frică din cauza imaginii unei femei goale.

Încă îmi amintesc ziua când tata a dus-o pe mama la spital pentru injecţia care se presupunea că „face vocile să plece”. Nu a funcţionat. Am avut parte de numeroase perioade cu mult comportament anormal – ţipete, uşi trântite, plânsete – iar apoi mama se ducea, în sfârşit, la spital. Un zombie venea acasă în vizită. Vorbea realmente lent şi se mişca efectiv ţeapăn. Ochii îi străluceau. Făcea comentarii bizare despre lucruri sfinte, care se presupunea că sunt sigure. Forţele demonice care o controlau erau atente să-L aducă pe „Dumnezeu” în ecuaţie. Ziua în care mama a manifestat o manifestare demonică ciudată în biserică a fost ziua în care m-am prăbuşit sub greutatea ruşinii şi mi-am închis inima faţă de Dumnezeu şi poporul Lui. Pe atunci eram la începutul adolescenţei şi aş fi putut într-adevăr să apelez la suportul comunităţii. Un alt dezastru al rănii provocate de mamă.

M-am luptat cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex din şcoala generală, deşi îmi amintesc că în şcoala elementară îi studiam pe băieţi pe terenul de joacă. Cea mai dureroasă rană a mea a venit mai târziu, în liceu. Mama trecea printr-un episod psihotic/demonic deosebit de rău şi ne-a atras pe tatăl meu şi pe mine într-un uragan. În mijlocul furtunii, a ameninţat că va întreţine relaţii sexuale cu mine şi s-a aşezat în faţa mea. Am roşit. Prin harul lui Dumnezeu, tata a fost capabil să ne calmeze pe amândoi, dar răul fusese deja făcut. Din acel moment, toate femeile au devenit periculoase. Aveam nevoie disperată de cineva care să mă protejeze, deci am declarat că toţi bărbaţii erau siguri. În mod conştient, am pus adevărul pe raft când mi-am adus aminte că tatăl unui prieten de-al meu era şi el bolnav mintal. Nu ştiam cum să supravieţuiesc fără să modelez propria-mi realitate. Am decis, de asemenea, că nu mă voi căsători niciodată, fiindcă dacă soţia mea ar fi fost la fel de anormală ca mama, aş fi avut o cădere emoţională şi nu ar mai fi fost speranţă pentru mine.

La audierea pentru competenţa mintală a mamei mele, avocatul acuzării şi avocatul apărării erau tată şi fiu. Avocatul care o apăra pe mama lua apărarea comportamentul ei demonic. Avea dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum considera ea potrivit? Îmi amintesc că eram amorţit când am depus mărturie. Cunoşteam povestea violenţei, halucinaţiilor, încercării de a da foc casei… Mama a izbucnit în lacrimi, a ţipat că minţeam şi a declarat că nu mai eram fiul ei. Asistentele au mângâiat-o, în timp ce o scoteau din sală. Eu am rămas acolo singur. Nimeni nu m-a mângâiat pe mine.

Am încercat să-mi umplu golul din inimă prin fantezii homosexuale compulsive şi autosatisfacere. Scopul meu în viaţă era să-l găsesc pe „domnul Potrivit” şi să trăiesc fericit pentru totdeauna. Teatrul liceului mi-a oferit o scurtă alinare temporară a realităţii. Când poftele, fanteziile şi întâlnirile homosexuale au eşuat în a mă satisface, am apelat la mâncare penttu a-mi amorţi durerea. Anorexia m-a făcut să ajung la 56 de kilograme şi tot eram prea gras pentru „domnul Potrivit”. Înfometarea s-a transformat în îndopare şi purgare, petrecându-mi următorii trei ani încercând să-mi umplu golul prin bulimie. Andy Comiskey avea dreptate când a scris: „Unii simt golul ca pe o singurătate terorizantă, un abis emoţional însoţit de sentimente de părăsire. Alţii definesc starea ca pe o goliciune profundă, având un sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa lui.” (p. 26)

Dar Dumnezeu…

Îmi amintesc ziua de 24 iunie 1984, când I-am cerut lui Isus Cristos să intre în inima mea. Groapa fără fund din sufletul meu a început să se închidă. Isus Cristos a umplut goliciunea pe care încercam să o umplu cu mâncare şi, din ziua aceea, nu m-am mai îndopat. La început nu am fost gata să-mi dezvălui inima înaintea Lui. Ar fi fost nevoie de prea multă încredere. Ştiam cum să-mi ţin circuitele emoţionale închise. Cum să ridic ziduri emoţionale. Dar Domnul ne iubeşte destul demult ca să lucreze în inimile noastre într-un ritm pe care să-l acceptăm şi care să ne ajute să învăţăm să ne încredem în El câte un pas o dată. Relaţia mea cu Cristos a fost extrem de timidă în anii de început. Îmi citeam Biblia, mă închinam, absorbeam învăţătura şi făceam toate lucrurile creştine potrivite, dar nu L-am lăsat să pătrundă prea adânc în sufletul meu. M-am rugat să mă supun voii Lui şi ca El să facă tot ce era nevoie pentru a mă face asemenea Lui, dar nu I-am permis accesul în profunzimea durerii mele.

Dan & Marianne Hitz în ziua căsătoriei, 25 octombrie 1986, şi în iulie 2011

Domnul nu ne violează graniţele personale – voinţa noastră liberă – ne întâlneşte acolo unde ne aflăm. A lucrat în inima mea cât de profund L-am lăsat eu, câte un pas o dată. Treptat, a început să mă redefinească. Pierdeam identificarea cu abuzul din trecut, cu mama mea bolnavă mintal şi cu păcatul meu. Începeam să mă identific cu El – acceptat de Dumnezeu Tatăl şi devenind întocmai ca Fiul Său Isus. Domnul a început să-mi vindece teama de femei şi mi-a adus o frumoasă cea mai bună prietenă, care a devenit soţia mea. Marianne şi cu mine am învăţat să păşim împreună prin munţii şi văile vieţii, crescând în dragostea pe care o avem unul faţă de celălalt şi faţă de Domnul. Soţia mea şi cu mine realizăm că nu ne putem repara unul pe celălalt. Numai Isus poate face asta. Ea nu este răspunsul la problemele mele. Eu nu sunt răspunsul la problemele ei. Aceasta ne eliberează ca să-L căutăm pe Domnul unul pentru celălalt şi ca să ne bucurăm de binecuvântările relaţiei noastre mai din plin.

Să devenim mai mult ca Cristos nu este ceva automat. Nici învingerea rănii provocate de mamă nu este. Trebuie să ne deschidem inima faţă de Isus, singurul care poate cu adevărat să răscumpere ceea ce este pierdut în viaţa noastră. Cel mai mare pas în vindecare l-am făcut când Domnul şi cu mine am început să ne luptăm cu durerea profundă pe care o aveam încă înrădăcinată în inimă. Aveam ziduri defensive destul de puternice în suflet şi le foloseam ca să evit durerea. Le foloseam ca să-L ţin pe Dumnezeu departe de spaimele inimii mele, unde credeam că trebuia să fiu întotdeauna pe cont propriu. După ani de căsătorie şi de misiune, am început să dau drumul tăriei pe care o foloseam ca să ignor durerea şi să sprijin zidurile. Ele au început să se năruie în ziua în care am strigat la Domnul şi am recunoscut că tot ce făcusem ca să mă repar nu funcţionase. I-am îngăduit cu adevărat permisiunea să facă aşa cum vedea El potrivit. Zidurile s-au năruit şi mai mult când I-am îngăduit să păşească alături de mine în viaţa mea dureroasă, am admis că încă mă durea, mi-am dus durerea la cruce şi am acceptat învierea Lui aducătoare de viaţă în domeniile zdrobite ale inimii mele. El a început să mă conecteze cu comunitatea la un nivel mai profund. Parte din vindecarea mea a avut loc prin Living Waters, parte prin rugăciunea de vindecare şi parte prin consilierea tradiţională. Şi mai multă vindecare a avut loc când am umblat în ascultare şi în relaţie cu Mântuitorul meu.

Când am participat la trainingul Living Waters, cineva care se ruga mi-a dat cuvântul că Domnul vroia să-mi zdrobească sentimentul de autosuficienţă. Atât de mulţi ani crezusem minciuna că „eram pe cont propriu” şi că nimeni nu avea să mă protejeze, încât nu ştiam cum să trăiesc fără ea. Prin multiple întâlniri de slujire, Domnul mi-a arătat că întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi cu mine. Acum puteam să încep să demolez zidurile defensive pe care le ridicasem pentru autoprotecţie, în ziua în care tata a dus-o pe mama la spital pentru o injecţie care „să facă vocile să plece”. Domnul este protecţia mea. Întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi. Acum pot să învăţ să interacţionez în siguranţă cu lumea din jur, ştiind că Isus este cetăţuia mea.

Am continuat să las garda jos, să-mi recunosc durerea şi să-L întâlnesc pe Domnul în mijlocul ei. L-am întâlnit, prin rugăciunea de vindecare, în amintirea cu mama mea molestându-mă. Mama, care ar fi trebuit să fie cea mai sigură persoană din viaţa mea, a fost cea mai periculoasă. O baie care ar fi trebuit să mă facă curat, a adus pângărire. Când ne rugam, am putut să-L simt pe Isus curăţindu-mă de teamă şi ruşine, în timp ce mă ştergea, mă învelea într-un prosop şi mă ţinea aproape de El. Mâinile Lui erau în locurile potrivite. Domenii moarte din bucăţica inimii mele care îi aparţinea băieţelului au revenit la viaţă, şi am început să învăţ să am din nou încredere în oameni şi să-mi accept sexualitatea. Isus este protectorul meu.

Într-o altă întâlnire de rugăciune pentru vindecare, ne-am rugat cu privire la momentul când mama mi s-a arătat goală în cadă. Când I-am cerut lui Isus să-mi arate alte amintiri legate de acea experienţă, am revăzut momentul când prietenul meu mi-a arătat paginile de mijloc ale revistei pornografice a tatălui său şi am roşit. Am plâns când partenerul meu de rugăciune m-a întrebat ce mi-a furat mama în ziua când mi s-a arătat goală. Am realizat că mama îmi furase aprecierea inerentă pentru feminin pe care Domnul a plănuit să existe în inima fiecărui bărbat. Da, pornografia este păcătoasă, dar orice băieţel ar fi trebuit să fie intrigat, nu îngrozit de imaginea unei femei goale. Prin întâlnirea de rugăciune, Domnul a restaurat cu adevărat aprecierea mea pentru trupul feminin.

Domnul mi-a vindecat multe răni provocate la audierea pentru competenţa mintală a mamei mele. Nu mai sunt amar faţă de asistentele care au mângâiat-o pe mama, pe mine lăsându-mă acolo singur. Am iertat sistemul legal şi echipa tată/fiu de avocaţi ai acuzării/apărării. Mai mult decât orice, pot să accept că sunt un fiu al lui Dumnezeu Tatăl, care mă iubeşte şi mă acceptă chiar şi când mama mea mă părăseşte. Cel mai important, sunt fiul Lui.

Acum pot să accept Trupul lui Cristos ca familia mea, chiar şi cu toate imperfecţiunile şi provocările lui. Domnul mi-a vindecat multe întărituri create când mama a avut manifestarea demonică la biserică. Cuplul care m-a dus cu maşina acasă nu m-a judecat – gândind că sunt şi eu nebun pentru că aveam o mamă bolnavă mintal. Mi-au oferit compasiune când m-au dus cu maşina acasă şi au încercat să folosească umorul ca să mă ajute să mă simt mai bine. L-am iertat pe preotul care a refuzat să vină la noi acasă ca să se roage pentru mama când l-am chemat, implorându-l să ne ajute. Simt compasiune pentru el acum, recunoscând că era copleşit şi îi lipsea educaţia necesară dat fiind gravitatea stării mamei mele. La urma urmei, în cele din urmă, a venit, iar mama a sfârşit prin a se interna în ziua aceea. Doar că, în amărăciunea mea, nu am văzut contribuţia lui. Binele evlavios şi răul demonic coexistă în lume astăzi. Plinătatea şi zdrobirea coexistă în Trupul lui Cristos astăzi. Dragostea lui Isus ne ajută să-i iertăm pe cei zdrobiţi şi să celebrăm întregul.

Puterea lui Dumnezeu a dărâmat întăriturile create în ziua când mama a avut episodul demonic în bucătărie şi a ameninţat că va întreţine relaţii sexuale cu mine. Când am început să am tot mai multă încredere în Domnul, El a păşit alături de mine, pas cu pas, pe drumul traumatizant pe care îl aveam de străbătut. Mi-a arătat că nu eram o „minunăţie fără coloană vertebrală”, cum mă descrisesem întotdeauna a fi, ci că rămăsesem specific în casă ca să-l protejez pe tata, în caz că mama avea să devină iar violentă. El mi-a arătat că de fapt mama nu s-a aşezat în faţa mea, ci în faţa tatălui meu. Mi-a arătat că El m-a păstrat în siguranţă în mijlocul furtunii şi că toate forţele iadului nu m-au putut distruge, pentru că El este tăria mea. El nu mi-a dat „un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Timotei 1:7) Mi-a arătat că, deşi nu orice femeie este periculoasă şi nu orice bărbat este sigur, El este destul de puternic ca să mă conducă în luptă şi să mă poarte în siguranţă la biruinţă. Din fericire, Dumnezeu m-a eliberat ca să-mi preţuiesc şi să-mi apreciez soţia mai mult, fără filtrul temerii de femei între noi.

Ştiu, de asemenea, că Dumnezeu mi-a „întocmit rinichii” şi m-a „ţesut în pântecele mamei mele”. (Psalmul 139:13) El mi-a arătat o imagine a mamei ţipând la tata fiindcă o lăsase însărcinată cu mine. Am recunoscut înfăţişarea neajutorată a chipului tatălui meu, pe care o văzusem de atâtea ori când nu ştia ce să facă. Am văzut-o pe mama ridicându-şi pumnii de mânie pentru a-i coborî apoi asupra stomacului, amortizând lovitura în ultima clipă, ca să nu mă rănească înăuntrul pântecelui ei. Am recunoscut originea gândului: „Ei nu ştiu ce să facă cu mine”, dar atunci am auzit inima lui Dumnezeu spunând: „Eu te-am vrut şi ştiu ce să fac cu tine.” Acum pot să mă odihnesc în identitatea mea în Cristos, ştiind că El mă iubeşte mult şi S-a bucurat în ziua naşterii mele. Acum pot să stau în autoritatea mea în Cristos şi să-mi ocup locul de drept în Trupul Lui.

Dan Hitz cu familia

La sfârşitul unei intense întâlniri de rugăciune pentru vindecare, i-am spus partenerului meu de rugăciune că vreau să mă rog ca să-I cer lui Dumnezeu să mă facă bărbatul care aş fi fost dacă nu aş fi avut o mamă demonizată care suferea de schizofrenie paranoidă. Rugăciunea mea nu a trecut dincolo de prima propoziţie. Domnul mi-a arătat că, prin restaurarea din traumele pe care le-am îndurat, m-a făcut un bărbat al lui Dumnezeu chiar mai bun decât aş fi fost dacă nu aş fi avut parte de durere. Când umblăm cu Cristos în restaurare, suntem atraşi mai aproape de inima Lui şi învăţăm mai multe despre dragostea Lui pentru noi, decât am putea cunoaşte în orice alt mod. Când ne predăm Lui, primim biruinţa Lui.

Domnul are mult mai multă vindecare la dispoziţie pentru mine, continuând să pătrundă în inima mea cu dragoste şi să atingă locurile ascunse ale durerii. Învăţ tot mai mult să mă încred în inima lui Dumnezeu Tatăl, ca să mă înveţe lucrurile pe care mama mea şi tatăl meu nu au reuşit să mă înveţe. Învăţ să am încredere în El tot mai mult, în timp ce El continuă să vindece rănirea provocată de mama în părţile mai ascunse ale inimii mele. Dumnezeu este dragoste, iar scopul Lui pentru viaţa noastră este transformarea noastră completă după chipul Fiului Său. Călătoria nu este uşoară, dar răsplata este de nepreţuit.

Dacă suferi din cauza unei răni provocate de mamă, strigă la Isus şi caută ajutorul unor creştini de încredere ca să-ţi fie alături în drumul către restaurare pe care îl ai de străbătut. Domnul are să-ţi dea mult mai mult în călătoria ta cu El. Vei învăţa mai multe despre harul şi tăria Lui decât ţi-ai fi putut imagina vreodată.

[Dan Hitz, Reconciliation Ministries Newsletter for June 2012, Overcoming the Mother Wound. Copyright © 2012 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Dan este Director la Reconciliation Ministries din Michigan, o misiune care îi ajută pe bărbaţi, femei şi adolescenţi să învingă problemele sexuale şi relaţionale. A fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei, trăind detaşat emoţional de tatăl său şi având o mamă care suferea de schizofrenie paranoidă. Acest articol s-a adresat efectelor emoţionale ale trăirii într-un mediu predictibil doar prin impredictibilitate, arătând puterea lui Isus Cristos de a vindeca durerea profundă din suflet datorate rănii provocate de mamă. Pentru o altă mărturie a lui Dan, clic aici. Pentru o înregistrare video cu el, clic aici.]