de Kevin

Numele meu este Kevin. Am fost homosexual. Nu, nu am fost doar un tip cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Am fost mândru că făceam parte din grupul agresiv al activiştilor care şi astăzi cer o acceptare socială totală şi aprobarea prin lege a homosexualităţii. Povestea mea este totodată şi modul prin care încerc să răscumpăr măcar o parte din răul pe care l-am provocat de-a lungul anilor. Vă voi spune adevărul despre homosexualitate şi ce înseamnă de fapt stilul de viaţă homosexual. Întreaga problemă a homosexualităţii se poate împărţi în trei domenii: psihologic, spiritual şi politic.

Domeniul psihologic

De la unsprezece la treizeci şi trei de ani am fost atras de bărbaţi, deşi mi-a fost mereu teamă de bărbaţii adevăraţi şi nu am agreat compania lor. Când eram copil, tatăl meu a fost bolnav destul de mult timp şi a murit când eu aveam aproape zece ani, deci am crescut fără să am realmente un model masculin care să mă înveţe cum să fiu băiat. Am avut fraţi mai mari, dar nu am fost foarte apropiat de niciunul dintre ei. Eram însă apropiat de surorile şi de mama mea, iar ele au rămas mereu cele mai bune prietene ale mele. De asemenea, nu am avut prieteni băieţi, întrucât îmi era frică de ei. Eram apropiat doar de fetele care îmi erau prietene. Lor nu le păsa cât de gras eram sau dacă puteam sau nu să arunc mingea de baseball.

Lipsa mea de „conectare” cu băieţii de vârsta mea şi lipsa unei figuri paterne m-au aşezat pe un drum care m-a condus, în adolescenţă, la atracţii faţă de cei acelaşi sex. Ca adolescent, nu-mi plăceau sentimentele pe care le aveam faţă de băieţi şi aş fi preferat să nu le am.

În cea mai mare parte, eram foarte egoist. Mă simţeam inferior celorlalţi şi în special inferior băieţilor de vârsta mea. Uram să mă aflu în preajma băieţilor! Mă simţeam respins de tatăl meu şi de fraţii mei mai mari, fiindcă ştiam că gândeau despre mine că eram urât şi stupid. Mă simţeam foarte singur, aşa că am căutat atenţie în alte direcţii. Eram un adolescent răsfăţat şi tratat cu o indulgenţă excesivă, supărat din cauza lipsei de relaţii masculine apropiate de care suferise în copilărie. Mă simţeam abandonat şi respins de adulţi şi de alţii, şi mă simţeam jignit sau rănit cu uşurinţă, chiar şi la cele mai mici critici.

Când eram în ultimii ani de liceu, am încercat să ies cu fete. A fost nostim, fiindcă oricum preferam tovărăşia lor, nu pe cea a băieţilor. Acele fete mă ajutau şi să par heterosexual.

Cu timpul, când am trecut de douăzeci de ani, am locuit de unul singur şi am mers la colegiu. Am ales să studiez arta teatrală. Am câştigat câteva premii şi burse pentru activitatea mea pe scenă ca actor. Piesele şi scenetele mă atrăgeau foarte mult. De ce? Simplu. Teatrul îmi oferea o mască. Puteam obţine acceptare, laude sau pur şi simplu atenţie, apărând în faţa multor oameni şi pretinzând că eram altcineva.

Între timp, am cunoscut noi prieteni din viaţa homosexuală. Îmi erau colegi de facultate şi de club şi făceau parte din noua mea viaţă de homosexual, pe care o păstram ascunsă. Cu ajutorul lor, mi-am acceptat în cele din urmă „orientarea” de bărbat homosexual. Nu am realizat atunci, dar fusesem racolat. La început nu mi-a fost uşor să-mi accept noua identitate sexuală, dar sinele meu interior deja supradimensionat s-a simţit mai bine când câţiva dintre noii mei prieteni mi-au spus că atracţiile homosexuale erau un dar special de la Dumnezeu. Acei bărbaţi mai în vârstă şi mai „înţelepţi” mi-au spus că eram o victimă şi că mulţi oameni, inclusiv mama şi membrii familiei mele, erau vinovaţi. Prin urmar, meritam să mă înconjor de oameni care mă iubeau cu adevărat, aceştia fiind numai homosexualii.

Nu mi-a mai fost ruşine de „orientarea” mea! Nu mai eram un tip care se lupta cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex. O, nu! Eram mândru de mine! Eram homosexual! Eram „gay”! Cu alte cuvinte, eram racolat!

O vreme am fost fericit, participând la paradele homosexualilor, petrecând timp în librării cu pornografie homosexuală şi în baruri pentru homosexuali. Am avut relaţii platonice cu câţiva prieteni care se vedeau şi ei ca victime. Îmi părea rău pentru ei, iar lor le părea rău pentru mine. Vă asigur că viaţa mea alături de acei prieteni, în anii ’80, a fost o viaţă plină de autocompătimire. Vă vine să credeţi că autocompătimirea este contagioasă şi formatoare de deprinderi? Vreau să spun că-mi plăcea de tipii aceia fiindcă le era milă de bietul de mine. Dacă îmi părea rău pentru ei şi îi băteam pe umăr din când în când, ei bine, era un preţ mic de plătit pentru compătimirea şi atenţia pe care le primeam în schimb. Autocompătimirea ne-a condus, în mod automat, la un protest public. Autocompătimirea şi protestul sunt cam aceleaşi lucruri. Aceste sentimente explică bine escapadele mele publice, melodramatice şi uneori şocante, care s-au bucurat de susţinere publică de prea multe ori.

Acest gen de preocupare de sine a făcut foarte dificil pentru mine să iubesc. Eram ca un copil care vroia mereu ca toată atenţia şi dragostea să fie îndreptate spre el. Dar aceasta nu m-a oprit să caut împlinirea visului meu. Tot ce vroiam acum de la viaţă era ceea ce mi se spusese că era obiectivul ideal: găseşte un bărbat care să fie „iubitul” tău, mută-te cu el şi fiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi! Între timp, este în regulă dacă găseşti pe alţii cu care să te joci, să petreci şi să te culci. Acesta era visul meu. Nu am găsit însă mereu „iubiţi”, iar când am reuşit, realitatea nu se potrivea cu visul care mi se promisese. Nu aveam linişte. Nu aveam linişte fiindcă eram motivat de dorinţa după figura din imaginaţia mea: un tată care să mă iubească şi să-mi fie alături.

De fapt, nu prea eram interesat de „iubiţi”. Eram prea interesat de mine însumi şi de propriile mele dorinţe. Mă foloseam de bărbaţi fiindcă vroiam ca cineva să-mi poarte de grijă, dar nu vroiam pe cineva care să aibă nevoie de ceva de la mine. „Obiectivul perfect” şi „visul” meu nu erau deci nimic altceva decât agăţarea mea de câteva relaţii între doi bărbaţi care erau preocupaţi de sine şi se autocompătimeau.

Între timp, membrii familiei mele mă acceptaseră în casele lor şi nu mi-au interzis niciodată să-mi văd nepoţii şi nepoatele. Am fost acceptat ca parte a unui stil de viaţă care nu se mai desfăşura în ascuns. Îi convinsesem că mă născusem homosexual. Prietenii mei şi cu mine ieşisem din „dulap”, eram liberi, toleraţi şi fericiţi. Ei bine, eram oricum, numai fericiţi nu. Viaţa pe care o duceam era, prin natura ei, foarte egoistă şi plină de mânie. În viaţa mea nu era loc decât pentru mine. Orice om pe care pretindeam că îl iubesc era cineva pe care îl foloseam pentru ceea ce se numeşte „autosatisfacere reciprocă”, nici măcar pentru „a face dragoste”. Prieteniile pe care le-am avut erau la fel ca numeroşii mei „iubiţi” – foarte trecătoare şi condiţionate. Toate relaţiile mele erau superficiale.

Cum era de fapt viaţa homosexuală? Era un stil de viaţă foarte uşor, fiindcă nu trebuia să dau socoteală nimănui: nu aveam responsabilitatea unei soţii, a unui copil sau a unei familii. Pentru un tânăr de nouăsprezece ani, stilul de viaţă homosexual este foarte atrăgător pe termen scurt, deoarece pare a fi o petrecere perpetuă. Poţi avea toate avantajele unei vieţi heterosexuale, fără vreuna dintre responsabilităţile ei. Să aveţi în minte asta când îi veţi auzi pe activişti susţinând aceleaşi argumente pe care le susţineam şi eu cândva: „Nu numiţi asta «alegerea unui stil de viaţă»! Nu am ales asta pentru mine! Aşa m-am născut. De ce aş alege să trec prin povara zilnică de a fi homosexual într-o lume atât de intolerantă şi bigotă?” Da, aşa spuneam şi eu, însă nu eram sincer nici măcar faţă de mine însumi. De fapt, este un stil de viaţă foarte uşor!

Deşi era uşor, nu era însă prea satisfăcător. Pe măsură ce mă apropiam de vârsta de treizeci de ani, deveneam tot mai nefericit. A început să-mi cadă părul şi luam în greutate. Eram ca Andrew Cunanan:^[1] prea bătrân pentru a mai avea valoare în cultura homosexuală a tinerilor.

Domeniul spiritual

Dar tot credeam că nefericirea mea se datora altora. Eram supărat pe toţi „homofobii” şi eram foarte supărat şi pe Biserică. De aceea am ales să mă implic într-un grup religios pro-homosexualitate numit Dignity. Deşi nu era recunoscut de Biserică, cel puţin acolo puteam pretinde că să fiu homosexual era în ordine şi că mă aflam în Biserică.

La sfârşitul anilor ’80, am auzit despre un grup numit Exodus. Acesta îi ajuta pe oameni să iasă din acest stil de viaţă, iar unii reuşeau chiar să-şi schimbe orientarea. Ceea ce m-a făcut curios, deoarece încă nu aveam linişte! De la Exodus am aflat despre un grup romano-catolic, înfiinţat de părintele John Harvey cam cu douăzeci de ani în urmă, numit Courage. Am luat legătura cu grupul respectiv şi am aflat multe despre învăţătura Bisericii, dar şi despre mine însumi.

Courage era un grup nou pentru mine. Se baza pe ceva solid – pe însăşi Biserica Catolică. Cele cinci obiective ale sale pentru învingerea atracţiilor homosexuale au fost uşor de înţeles pentru mine. Pentru cineva pierdut în deşert ca mine, erau înviorătoare. Courage a fost locul unde am clădit prietenii curate cu bărbaţi care acceptau aceeaşi provocare ca mine. Nu numai că am fost tratat ca un adult, dar mi se şi cerea să mă port ca atare. Acei bărbaţi nu mă compătimeau, ci mai degrabă mă provocau să înţeleg că eram neputincios în încercarea de a-mi controla pornirile şi că aveam nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru a-mi schimba viaţa odată pentru totdeauna! După numai cinci ani, Courage m-a readus la Sfintele Taine, iar viaţa mea s-a schimbat.

Acum sunt un fost homosexual, iar stilul meu de viaţă s-a schimbat. M-am căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume şi avem trei copii. Copil fiind, nu am avut prieteni băieţi, însă acum, ca adult, lucrurile s-au schimbat. Apreciez tovărăşia unor bărbaţi adevăraţi şi, pentru prima dată în viaţă, nu-mi mai este teamă de ei.

După cum vă puteţi închipui, am primit reacţii destul de neobişnuite la schimbarea din viaţa mea din partea foştilor mei prieteni şi a unor membri de familie. Toţi au părut să se distanţeze de mine. Când eram un activist homosexual declarat, cu probleme, fiind deprimat şi neliniştit, cei mai mulţi dintre prietenii mei heterosexuali erau dispuşi să mă tolereze. Unii chiar mă acceptaseră şi mă susţineau, întrucât îi convinsesem că aşa mă născusem. Cred că acum ar fi cazul să accept că mi-au fost doar prieteni „de vreme rea”.

Mă tem că în cultura de astăzi, atunci când eşti disfuncţional, la pământ, trist, dependent de droguri şi deprimat, ai mai mulţi prieteni decât ai vrea. Dar când începi să-ţi faci ordine în viaţă, rămâi pe cont propriu. Nu mai eşti bine-venit în casa unora şi, cu siguranţă, nu mai eşti bine-venit în preajma activiştilor homosexuali, din cauză că acum eşti văzut ca o ameninţare. Cardinalul Francis George a spus odată: „Deseori m-am întrebat de ce un bărbat presupus heterosexual, poate căsătorit şi cu copii, este admirat şi lăudat când declară că este homosexual, dar drumul în sens invers este denunţat ca fiind represiv.”

Deci este adevărat că nu-mi place acest gen de răspuns din partea culturii noastre, însă nu am de gând să-mi mai plâng de milă. Nu vreau să reiau acelaşi gen de răspuns pe care l-am avut ca activist, fiind obligat pe nedrept să mă ascund din nou. La urma urmei şi eu am contribuit la crearea culturii homosexuale!

Domeniul politic

Într-un anumit sens, astăzi oamenii au de suferit când activiştii redefinesc termenii, dându-le alte sensuri. De pildă, cuvântul „fobie”. Dicţionarele definesc „fobia” ca „o teamă sau spaimă persistentă, iraţională”. Cuvântul esenţial aici este „iraţional”. De aceea, homofobia nu funcţionează când mi se aplică mie, întrucât nu există nimic iraţional în teama sau spaima mea faţă de homosexualitate. Convingerea mea că nu aş vrea ca copiii mei să treacă prin ceea ce am trecut eu este foarte raţională şi se bazează pe o cunoaştere aprofundată şi pe raţiune.

Un alt cuvânt este „racolare”. Ca activist, am susţinut lucruri precum programe şcolare pentru primii ani de liceu care îi învăţau pe elevi „tolerarea” şi „acceptarea” homosexualilor. Desigur, mă enervam foarte tare pe voi, homofobii, din cauză că mă acuzaţi că încercam să racolez băieţi şi fete pentru stilul de viaţă homosexual. În inima mea, nu credeam că vă mint. Noi insistam cu fermitate că homosexualii nu racolează tineri şi băieţi, deoarece credeam că nu poţi schimba orientarea cuiva din homosexuală în heterosexuală sau din heterosexuală în homosexuală.

Ei bine, dicţionarul defineşte „a racola” ca „a forma sau a se întări cu noi membri”. De asemenea, este important să înţelegem ce anume implică racolarea. Racolarea pentru ce? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să explic un alt cuvânt: „gay”. „Gay” este un cuvânt cu conotaţie socială, în rândul comunităţii homosexuale, care înseamnă: „Am ieşit din «dulap», sunt mândru de atracţia mea faţă de cei de acelaşi sex, iar tu eşti bolnav dacă nu eşti şi tu mândru de mine!”

Această atitudine este exprimată cu un scop. Are un public ţintă. Publicul ţintă nu sunt doar „homofobii” din această lume rea şi crudă, ci şi restul homosexualilor, care se presupune că au fost forţaţi să se urască pe ei înşişi atât de mult, încât vor să se sinucidă. Vedeţi, celor mai mulţi dintre cei care au atracţii faţă de cei de acelaşi sex nu le place că le au. Mulţi dintre cei care au atracţii faţă de cei de acelaşi sex nu vor să dea frâu liber atracţiilor şi de aceea se simt prizonierii dorinţelor lor emoţionale. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi homosexuali nu sunt „gay”. [„Gay”, în limba engleză, are şi sensul de „vesel”. N. trad.]. Ceea ce noi, activiştii homosexuali, ştiam! Activiştii homosexuali îi au ca ţintă pe cei confuzi din punct de vedere sexual.

Activiştii vor să ajungă la acei băieţi care, la vârsta de paisprezece ani, se luptă cu confuzia sexuală. Ei trebuie să-i convingă că „să fii homosexual este în ordine”, că nu este posibil să-şi schimbe atracţiile şi că sexualitatea lor este sănătoasă, este un dar de la Dumnezeu şi ar fi chiar un păcat să şi-o refuze. Chiar dacă pe atunci nu spuneam lucrurile chiar aşa, de fapt îi racolam! Nu îi racolam ca să aibă atracţii faţă de cei de acelaşi sex, ci mai degrabă ca să devină homosexuali.

Ceea ce am învăţat pe parcursul drumului dificil pe care l-am parcurs este ceea ce sper să învăţaţi şi voi: cu motivaţie şi cu ajutorul lui Dumnezeu, oamenii îşi pot schimba orientarea. Viaţa mea, alături de soţia mea şi de cei trei copii minunaţi ai noştri, nu ar fi fost posibilă dacă aş fi continuat să mă mint că „odată ce eşti homosexual, eşti întotdeauna homosexual.” Mă aflu aici ca „recrutat” de Dumnezeu, pentru a transmite această informaţie cât mai multora dintre voi.

Notă

^[1] Andrew Cunanan a fost un criminal în serie american care a ucis cel puţin cinci persoane, inclusiv pe creatorul de modă Gianni Versace. Cunanan s-a sinucis în apropierea casei lui Versace, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. [N. trad.]

[Recruited. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Kevin este disponibil pentru seminarii şi conferinţe. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]