Nu voi uita niciodată singura dată când tatăl meu m-a dus la grădiniţă cu bicicleta. Este prima mea amintire despre o interacţiune cu el (sau despre lipsa unei interacţiuni). M-a luat în braţele lui puternice, m-a pus pe pământ şi m-a ţinut de mână în timp ce am intrat împreună în grădiniţă. Apoi, pur şi simplu, a plecat.

Am plâns şi am fost trimis acasă din cauza tristeţii şi respingerii pe care le simţeam. Nu ştiam de ce bietul meu tată era atât de impenetrabil emoţional. Când era copil, tatăl lui nu îl îmbrăţişa niciodată şi îi vorbea doar pentru a-l critica. Crescuse simţind că ceilalţi îl priveau ca pe o fetiţă, datorită unor mesaje pe care le primise din fragedă copilărie, de genul: „Băieţii nu plâng.”

Fiindcă învăţase să îi fie ruşine să-şi exprime durerea emoţională datorată faptului că un tată excesiv de critic îi refuzase dragostea şi intimitatea, preţuind numai abilitatea fiului său de a avea copii, tata a avut copii fără a fi pregătit adecvat să îi crească aşa cum se cuvenea. Eu nu vroiam decât să mă ţină în braţe.

După incidentul cu bicicleta, cred că m-am retras instinctiv faţă de tata, pentru a nu mai simţi suferinţa a ceea ce percepeam a fi respingere din partea lui. Drept urmare, cred că m-am îndepărtat tot mai mult de moştenirea mea masculină, mai ales văzând că locuiam, în cea mai mare parte a timpului cu mama, din cauză că erau divorţaţi. Nu m-am simţit niciodată apropiat de tatăl meu.

Când am ajuns la pubertate, îmi amintesc că am fost absolut îngrozit când am văzut cum se dezvoltau organele genitale ale prietenului meu, căci foloseam pişoarele când făceam sport. Pentru mine, acum, aceasta confirmă că mă îndepărtam tot mai mult şi deveneam tot mai înstrăinat de sursa identităţii mele masculine (tatăl meu) despre care percepeam că mă „respingea”; ceea ce s-a transformat în şocul de a-mi vedea prietenul în acel mod. Deşi se presupune că este normal ca băieţii să meargă la toaletă împreună şi chiar să-şi compare „bărbăţia”, pe atunci aceasta era ceva ce mă intimida; nu mă simţeam confortabil cu mine însumi (şi cu el) pentru a experimenta un aspect care ar fi trebuit sărbătorit.

Poate că mi-aş fi dorit foarte mult să mă simt destul de în siguranţă pentru a vorbi cu el ca de la „frate la frate” despre faptul că ne maturizam amândoi, dar am avut reţineri deoarece, îndepărtându-mă de rădăcinile mele masculine, era aproape ca şi cum, în interiorul meu, s-ar fi declanşat o amintire, ca şi cum mi se amintea că niciodată nu am avut un sentiment de apartenenţă în preajma tatălui meu (sau a altor bărbaţi), ca şi cum ceva ar fi fost „greşit” cu mine. Drept rezultat, călătoria mea înspre dezvoltarea fizică a fost singuratică, înspăimântătoare. Văzându-l pe prietenul meu astfel, m-am simţit aproape ca o fată expusă indecent la nuditatea unui bărbat. Tot atunci mi-a apărut şi sentimentul de înstrăinare în preajma tovarăşilor de aceeaşi vârstă.

Când, pentru prima dată în viaţă, m-am simţit foarte trist şi singur în adolescenţă, ca şi cum ceva lipsea, nu am ştiut ce să fac, aşa că m-am dus la un consilier comunitar. Dacă nu aş fi ajuns acolo, poate că eu, un tânăr vulnerabil, nu aş fi fost sfătuit să mă duc la grupul Tânăr şi Homosexual, unde l-am întâlnit pe cel care avea să mă violeze.

Pe lângă faptul că a refuzat să folosească un prezervativ şi că a fost realmente foarte dur cu mine, mi-a explicat, la puţin timp după ce mă penetrase, că încercase de curând să se sinucidă din cauză că era sigur că avea SIDA. Îmi amintesc cum, imediat după incident, chiar când ieşeam din casa lui, mi-a trecut rapid prin minte: „Dacă are SIDA?” Apoi mi-am zis că eram „nerealist” şi am cumpărat repede ceva de băut ca „să şterg” amintirea a ceea ce se întâmplase (să-mi omor câteva celule din creier).

Bineînţeles, nu l-am mai văzut luni de zile după aceea, fiindcă eram prea ocupat să trăiesc în acel tărâm al viselor, al cercetării de sine şi al consumului de droguri (vă este cunoscut sentimentul, de scurtă durată şi fugar, de uşurare şi împlinire că în sfârşit „ai făcut-o”, că acum ai făcut sex şi faci parte din mulţime, că acum eşti „bărbat” şi „meriţi să exişti”, pe care îl simt toţi cei care îşi bazează valoarea de sine pe astfel de realizări?), încât uitasem totul (fugind de mine însumi).

Îmi amintesc cum sângeram şi cum, din cauza durerii, am strigat de câteva ori: „Opreşte-te!”, ca să iasă din mine. Deşi, din fericire, testul HIV mi-a ieşit negativ, datorită traumei din perioada de posibilă incubaţie am rămas cu cicatrice emoţionale.

Nu am adoptat niciodată pe deplin homosexualitatea ca identitate a mea. Am ştiut dintotdeauna că organele genitale ale unui om nu determină cine este el. Încă nu-mi fusese împlinită nevoia de dragoste „masculină” şi încă vroiam să am pe cineva. După ce am petrecut unul sau doi ani „bălăcindu-mă” în mlaştina superficialităţii şi judecării constante care constituie „viaţa homosexuală”, ajustându-mi înfăţişarea, mergând la sală iar şi iar, doar pentru a mă simţi acceptabil, am sfârşit prin a mă simţi şi mai rău!

O cercetare riguroasă a sufletului meu m-a condus la un răspuns simplu: „Homosexualitatea se bazează pe sex, şi nu pe valorile dragostei.” Am realizat, de asemenea, că homosexualitatea a transformat ceva ce se presupune a fi sacru şi privat (faptul de a face dragoste), în ceva ce nu doar că este degradant din punct de vedere moral, dar şi durează la fel de puţin ca o strângere de mână şi este la fel de lipsit de sens ca o privire goală. Deci venise timpul să intru în legătură cu izvorul dragostei, nu cu sexul; dacă nu vroiam să mai fiu cumplit de nefericit tot timpul.

Ceea ce am afirmat mai sus nu se limitează exclusiv la „homosexualitate”, dar face parte întotdeauna şi în mod constant, 100%, din homosexualitate. În opinia mea, actul de a face cu adevărat dragoste implică un bărbat şi o femeie care doresc să ofere numai plăcere partenerului şi nu aşteaptă absolut nimic în schimb, astfel încât copiii pot să crească într-un mediu stabil, cu părinţi care se iubesc unul pe celălalt. Pentru mine, a face cu adevărat dragoste nu implică doi oameni care se folosesc unul pe celălalt pentru a-şi alimenta dependenţa de bărbaţi, o amplificare a cercului vicios al disperării, „tot mai pierdut şi mai singur”, care apare datorită întârzierii în dezvoltării intimităţii bărbat-bărbat. De aceea, personal cred că homosexualitatea ar trebui să fie ilegală.

Am citit o carte (The Way Home or Face the Fire [Drumul spre casă sau înfruntă focul] de A. J. Hill), care descria trei feluri de sex:

1) sex – poftă pur animalică;

2) sex cu sentimente;

3) dragoste.

Nicio cantitate din primele două feluri de sex nu l-ar putea egala pe cel de al treilea!

Mânia mea se îndreaptă îndeosebi împotriva aşa-zişilor „profesionişti” ai sistemului şi a articolelor stupide pe care le văd în ziarul local, care încearcă să-i zugrăvească pe adolescenţii homosexuali ca pe nişte bieţi tineri nedreptăţiţi, bravi şi nobili. Mi se face rău când îi văd zugrăviţi pe cei care lucrează la organizaţia pro-homosexualitate pentru tineret ca „luptători nobili pentru oamenii de rând” şi îmi vine să plâng. Pentru mine, ei sunt ca lupii care se ascund în tufişuri lângă ţarcul plin de oi.

Nu am avut niciodată mare succes din punct de vedere politic la oameni, de aceea am ajuns la concluzia că trebuie să decidă ei singuri ce vor să creadă. Pot să fac recomandări doar pentru mine. Pe lângă aceasta, cred că homosexualii nu pot fi „schimbaţi”. Dacă există oameni care o fac, o fac doar pentru ei înşişi, iar eu am înţeles asta; chiar dacă am convingeri puternice cu privire la aceasta, nu trebuie să o iau în mod personal. Poate că este trist, dar opinia mea este că singurul mod în care oamenii pot să înveţe şi să se schimbe este pe cont propriu.

Nimănui nu-i place să îi fie atacat sistemul de convingeri, să i se spună: „Ce faci este greşit”, dar din nefericire mulţi oameni sunt corupţi de către alţii şi cred că ceea ce pot eu este doar să le fiu alături, îngăduindu-le să înveţe din consecinţele naturale ale acţiunilor lor şi fără să mă mai gândesc că asta mă supără, oricât de dureros sau sadic, sau „resemnat” ar putea să sune acest plan. Cunoaşterea şi apărarea în sine nu reprezintă niciodată poziţia de atac, ceea ce înrăutăţeşte lucrurile. După cum văd eu situaţia, în termenii „luptei” pentru ceea ce cred că este corect, pentru ca homosexualitatea să fie recunoscută, aşa cum ar trebui şi pe cale largă, ca un adevărat „suport negativ”, tot ceea ce putem face pentru a descuraja practicarea ei este să le oferim oamenilor un bun exemplu sau să îi evităm pentru a-i face să le fie ruşine de căile lor, iar apoi să-i iubim, fiindu-le alături când încearcă să se schimbe.

Ştiu că tot ceea ce am de făcut este să continui să fiu eu însumi. Cred că homosexualitatea este un stil de viaţă dăunător pentru binele meu şi, cu siguranţă, nu îl trec cu vederea la nimeni. Oamenii pricep imediat sentimentele celuilalt şi le înţeleg atunci când sunt pregătiţi.

În termenii „transformării mele în heterosexual”, nu cred că am cu adevărat nevoie să mă schimb. A fost nevoie doar să recunosc problema de bază pentru mine: de ce tatăl meu nu a fost disponibil pentru mine şi să am compasiune pentru el, în loc să rămân în interiorul meu un băieţel care, fiindcă nu a înţeles niciodată cu adevărat, deşi nu din vina lui, s-a distanţat şi s-a apărat de alte respingeri percepute din partea tatălui, şi s-a îndepărtat şi mai mult de el. Era timpul pentru mine să mă întorc acasă.

[Michael’s Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]