A trecut ceva timp de când urmăresc site-ul vostru şi de când mi-am propus să vă scriu. De fapt, aş fi preferat să nu fi fost nevoie să o fac, dar se pare că în seara aceasta am capitulat.

Mă numesc Petru şi am douăzeci şi şase de ani. M-am născut într-o familie de creştini evanghelici într-un sat din apropierea oraşului Cluj-Napoca. Totul a început când am venit la facultate la Cluj. M-am împrietenit cu unul din colegii de grupă, el fiind, de asemenea, creştin evanghelic, şi am devenit nedespărţiţi. Am devenit atât de apropiat de el, încât i-am mărturisit despre lupta mea cu atracţiile homosexuale; atunci am descoperit că se confruntă cu aceeaşi problemă şi el. Cred că vă imaginaţi ce s-a întâmplat mai departe.

Acum, după mai bine de şapte ani petrecuţi în acest stil de viaţă şi având zeci de parteneri, am ajuns la capătul puterilor. Sunt obosit şi gol, iar viaţa nu mai reprezintă nimic pentru mine. Îl vreau pe Dumnezeu înapoi, dar parcă nu mai pot. Am ajuns dependent de relaţiile sexuale, sunt ca drogaţii după doză. Uneori sunt la birou şi nu mă pot concentra asupra muncii, aştept să se termine programul şi să dau doar un singur telefon, să am un bărbat de care să mă folosesc pentru a-mi satisface pofta.

Am nevoie de ajutor, sunt disperat şi nu pot să mă schimb singur. M-am gândit să vorbesc cu păstorul bisericii pe care o frecventez, dar e prea riscant, are vârsta părinţilor mei şi nu cred că ar înţelege, plus că nu-l consider de încredere. I-am mărturisit unui păstor american despre lupta mea în urmă cu patru ani; m-a încurajat să ies cu fete, nu m-a ajutat deloc.

Am nevoie de ajutorul vostru. Nu ştiu ce să mai fac, ştiu doar că nu mai pot continua viaţa aşa, încep să clachez tot mai des. Sunt un mizerabil! Toate visele mele s-au năruit. Vreau să am iertarea lui Dumnezeu şi o viaţă nouă.

Aţi putea să mă ajutaţi. De unde sunteţi? Aveţi reprezentanţi şi în Cluj? Bănuiesc că da, doar e un oraş mare. Vă rog, înduraţi-vă şi de mine! Vă mulţumesc şi aştept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră.

Sunt eu, fără nume, un simplu om, cu atâtea şi atâtea dureri, dureri pe care nu le vreau, cu o viaţă pe care nu o doresc. Trist, şi totuşi cineva ne obligă să trăim, Dumnezeu sau noi, natura sau Cel Rău. Este prea mare dilema ca să putem înţelege cine ce vrea de la noi.

Am douăzeci de ani, sunt un student cu multe întrebări şi multe enigme. Îmi place de la matematică la filozofie, scriu filozofic şi ciudat şi romantic. Dincolo de toate, sunt mândru că am cunoscut mult din viaţă. Din păcate, am ajuns să cred că este frumos şi uşor să fii prost şi astfel să nu ai ocazia să gândeşti nopţi în şir, să scrii, să citeşti şi să te cerţi cu tine însuţi că nu ştii de unde vii şi unde te duci.

M-am născut într-o familie neoprotestantă cu mulţi copii, acolo unde evanghelicii sunt mulţi. Am crescut într-o biserică foarte mare unde totul a fost posibil: să am mulţi amici, să merg în tabere naţionale creştine, să fiu inclusiv lider, să aud sute de predici, să slujesc biserica. Totuşi, într-o zi, am recunoscut faţă de mine însumi că sunt homosexual. Mă doare mai mult decât credeţi când spun asta. Noi, homosexualii, trăim fără să îi pese cuiva de noi.

Sunt un tip capabil de orice, de la a munci şi a îmbărbăta, la a face sport de performanţă şi a lua parte la concursuri de orice fel, dar, în toată nebunia mea şi în trăirea vieţii mele, auzeam cuvinte denigratoare: femeia, gay-ul, deşi nimeni nu ştia, nu mă comportam astfel. Poate pentru că eram guraliv şi mă băgam în orice. Eram prieten cu fetele. Cu ele am fumat, cu ele m-am îndepărtat de Dumnezeu şi am făcut tot ce nu era demn de un creştin, deşi integritatea sexuală mi-am păstrat-o. Eram mult prea vesel şi ironic şi nu multe fete aveau curajul să se bage, de frică să nu se facă de râs. Puteam, de altfel, să văd o fată goală şi să nu am niciun „sentiment” sexual faţă de ea, exclamam, dar nu se întâmpla nimic.

De mic mă autosatisfăceam cu vecinii, pentru că, în acele momente, aveam o emoţie aparte, pentru că eram cu bărbaţi care mă apreciau, ceea ce tata nu făcea, deşi era mândru că eram bun la şcoală fără să fiu tocilar. Acum îmi dau seama că tata nu m-a îmbrăţişat niciodată. Aş fi vrut să o facă. Mă iubeşte, dar nu ştie să o arate.

Vreau să povestesc despre trăirile mele homosexuale şi despre cele spirituale şi să specific că, pe la nouăsprezece ani, după ce am avut relaţii sexuale cu câţiva băieţi, m-am botezat. Înainte de botez mi-am mărturisit orice păcat, tot, şi am crezut că o să fiu eliberat. A fost a treia oară când m-am mărturisit, şi iar am căzut. Am primit Duhul Sfânt şi credeam că am scăpat. Eram în al nouălea cer, dar nici bucuria nu este bună, m-a făcut pasiv şi leneş, şi treptat am renunţat la relaţia mea cu Dumnezeu. Am ajuns pe mIRC şi am dat de homosexuali, ca să nu mai vorbesc că devenisem dependent de pornografie homosexuală şi autosatisfacere.

De la şaptesprezece ani am o relaţie cu o fată creştină din cauza căreia am suferit mult, aproape un an. Apoi a început să ţină la mine, să ne scriem scrisori de dragoste, să stăm noaptea la lumina lunii şi să ne spunem cât ne iubim. Chiar ne iubeam, însă eram un impostor. Mă întâlneam şi cu vecinul meu homosexual, cu care întreţineam relaţii sexuale. Mă simţeam oribil şi luam hotărârea să nu o mai fac, însă tot acolo ajungeam.

Plecând în alt oraş la facultate, am dat de o lume homosexuală mai „serioasă”, iar în decurs de două luni am făcut sex cu unsprezece băieţi. Trist şi dureros! De fiecare dată, mă hotăram să renunţ la păcatul meu. M-am luat iar de fumat şi mi-am pierdut vremea neinvestind în mine, trezindu-mă cu un gol în suflet. Am vrut să mă sinucid.

Am citit cum că nu ne-am născut homosexuali, ci am devenit. Dar la fel de bine puteam deveni şi cei mai tari bărbaţi. De fapt, nu înţeleg exact influenţa factorilor tată pasiv, mamă dominantă, mediu familial preponderent feminin. Am prieteni pe care îi verifică mama lor ca pe ceas, au surori, dar ies cu fete mereu, acum se însoară şi sunt nebuni după femei, deci este relativă treaba.

Cred că mă pot schimba, visez la acest lucru şi de aceea stau acum în noapte şi scriu aceste rânduri, pentru că undeva, în mine, cineva strigă că trebuie să lupt. Este un pas mare în viaţa mea, o disciplină, o maturizare pe care nu o înţeleg, însă nu merită să ascund că sunt supărat pe Dumnezeu şi că ceea ce mi s-a întâmplat nu este demn de cineva care vine din Dumnezeu, adică de om.

Este greu, îmi este tare greu. Am apelat la pastori şi nimeni nu doreşte să acorde ajutor, toţi sunt speriaţi, dar nu înţeleg de ce? Lupta după raiul pe pământ nu este corectă. De ce trebuie să-mi pierd nu ştiu câţi ani să-mi bag în cap femeile, iar apoi să mulţumesc Domnului? Am venit pe pământ fără să vreau şi am fost aruncat în lupta vieţii cu un handicap mare, pe care Biblia îl condamnă. Nu vroiam să trăiesc ca un homosexual, nu vroiam homosexualitate, nu mi-am ales trăirile, comportamentul însă eu mi l-am ales. Am suficiente motive să demonstrez că nu există Divinitate, dar ceva nu îmi dă pace, faptul că atunci când mă rog mă cutremur şi ceva trece prin mine şi simt că vorbesc cu Cineva.

Nu ştiu de ce a trebuit să am înclinaţii lirice, de ce gândesc, de ce mor când vrea natura, de ce nu mor, de ce nu pot fi fericit, de ce nu pot fi hetero, de ce trebuie să lupt pentru eliberare, iar apoi conştiinţa să mă oblige să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu înţeleg unde este Dumnezeu în disperarea mea, nu înţeleg de ce am văzut minuni făcute de Dumnezeu, de ce uneori îmi arată că nu există, iar alteori, când sunt gata să Îl scot din viaţa mea, apare şi mă întreabă ce fac şi îmi spune câte are să-mi dea dacă mă căiesc de păcatul meu şi îl părăsesc. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă pocăinţa. Pocăinţa este un lucru mult prea mare pentru lumea în care trăim. Iar acum Îl înţeleg pe Dumnezeu. Voi mai găsi oare credinţa când mă voi întoarce la El? De ce Îl înţeleg doar în raţiune şi nu atunci când mă rog, când ceva demonic mă cheamă pe internet, când nu mai pot, când mă autosatisfac, când Îl rog să mă elibereze?

Înţeleg Biblia şi nu ştiu dacă voi mai găsi credinţă, dar întrebarea mea, Doamne, este alta: „Vei mai exista Tu şi atunci?” Pentru că, dacă vei exista, este imposibil ca noi să nu biruim păcatul. Pavel spune: „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte.” Dumnezeule, dacă mai exişti, dacă ai existat, dacă noi, oamenii din Adam, avem ceva cu Tine, de ce nu vorbeşti cu noi? De ce trebuie să avem regim spiritual şi să credem? De ce Satan este mai vizibil ca Tine? De ce să lupt, Doamne?

Da, bună întrebare: de ce să lupt? Pentru că sunt complexat şi nu sunt gata să mă accept, nu pentru că mai cred în rai? Deşi, sincer, în fiecare zi am minute în care meditez la el şi cred că măcar o dată am să vorbesc cu Dumnezeu sau doar tânjesc după ceva superior mie. Sper să mă joc cu nişte copilaşi frumoşi al căror tată să fiu eu. Îmi doresc să fiu fericit. Dar, până atunci, viaţa mea este întunecată de întrebări fără răspuns: „De ce?” sau „De ce, Doamne?” Îmi plac bărbaţii şi nu ştiu ce să fac, nu mă mai suport şi aş vrea să mor! Ce pot să fac?

DUPĂ UN TIMP

Am douăzeci şi unu de ani, am trăit în imoralitatea homosexualităţii. Mi-am adus aminte de zilele când stăteam pe mIRC şi mă întâlneam şi cu doi bărbaţi într-o zi, am vrut chiar să mă sinucid. Dar, după cum scrie: „Dacă Mă vei căuta cu toată inima, Mă vei găsi”, am experimentat versetul acesta. Da, se poate! Nu am mai avut relaţii de niciun fel. Am crezut şi m-am luptat şi m-am încrezut în El. Sunt un om nou de jumătate de an deja şi, chiar dacă mai sunt amintirile trecutului, mila Domnului m-a iertat, m-a schimbat şi nu mă mai robeşte pofta. Nu-mi mai sunt dragi bărbaţii. Nu pot decât să preamăresc pe Domnul. Nu pot decât să preamăresc puterea Lui. Nu pot decât să-I slujesc cu tot ce am. Ştiu că e greu, că amintirile adesea miros a pofte, însă se poate. Am vrut să fiu o încurajare. Toate cele bune în Cristos!

[După terminarea primei facultăţi, Paul s-a înscris la Facultatea de Teologie.]

M-am născut într-o familie de creştini neoprotestanţi.

La scurt timp după naşterea mea, părinţii au început să se certe din ce în ce mai des; tatăl meu a început să bea, să îi vorbească vulgar mamei şi să o înşele. Pe când împlineam vârsta de şapte luni, părinţii au înaintat actele de divorţ. În fine, după multe procese, eu, prin hotărâre judecătorească aveam sa fiu lăsat în custodia mamei.

Din câte mi-au povestit ulterior părinţii, la vârsta de un an tatăl meu a venit şi m-a luat la el sub pretextul că vrea să îmi ţină ziua de naştere. Nu am „petrecut” nici o zi, nici două, nici chiar o săptămână cum se „petrec” românii adevăraţi, ci mai bine de un an am fost ţinut departe de mama. Nu am fost înapoiat acesteia decât în urma unei vizite făcute de dânsa, împreună cu executorul judecătoresc, tatălui meu. Deşi mulţi îmi zic că este imposibil să am amintiri la o vârstă atât de fragedă, eu îmi amintesc foarte bine ziua în care mama a venit să mă ia acasă. Nu ţin minte foarte multe detalii, însă imaginea care m-a urmărit o perioadă de timp, aceea în care eu stăteam îngheţat de frig, în faţa porţii din bare de fier, de la curtea din spate a casei tatălui meu, nu o pot uita. O văd la fel de clar şi pe mama, care a fugit cu braţele deschise spre mine şi m-a luat în braţe, cât şi maşina vişinie care avea să mă ducă acasă. Ulterior, mama mi-a confirmat această imagine, adăugând „decorului” câteva amănunte pe care eu le uitasem: eram îmbrăcat cu nişte hăinuţe destul de subţiri pentru acea perioada a anului, fără căciuliţă pe cap şi cu o pereche de cizmuliţe de gumă în picioare.

Următoarea amintire vie pe care o am din acea perioadă este legată tot de tatăl meu: era cred început de primăvară, când, din nou, acesta mă ducea la el „pentru câteva zile”.

Era o zi ploioasă, când tatăl meu, împreună cu soţia sa, au hotărât că este o zi numai bună de mers la cumpărături. Zis şi făcut. În câteva ore ne aflam în oraş, de unde au fost cumpărate mai multe lucruri, printre care şi câteva hăinuţe şi un ursuleţ de pluş pentru mine. Am ajuns în gară, de unde trebuia să luăm trenul spre casă. Ţin minte că am vrut neapărat ca geanta cu hăinuţele şi ursuleţul cumpărat să stea cât mai aproape de mine: au pus-o sub locul meu de pe bancă. În fine, a sosit trenul. În timp ce intra în gară, îmi aduc aminte că mă străduiam să număr vagoanele. Nu mai ştiu câte erau; dar după ce am terminat de numărat, m-am întors mândru spre camarazii mei de călătorie, explicându-le cum am ajuns eu la marea performanţă de a număra toate vagoanele. Am rămas înlemnit când am văzut că de fapt vorbeam singur. Nu mai era nici tatăl meu lângă mine şi nici nevasta acestuia. Speriat, am sărit jos de pe bancă şi am început să îi strig. I-am văzut că se îndreptau spre capătul peronului. Am fugit după ei strigând într-una. Nu pot uita privirea pe care au aruncat-o înapoia lor, o privire… ceva de genul: „Sper că nu m-a văzut”, privire care probabil avea menirea de a-i asigura că se pot urca în siguranţă în tren, fără mine. Mult timp după această întâmplare mă trezeam speriat noaptea, visând că sunt părăsit în acea gară, plină de oameni gălăgioşi şi plouată.

Când am crescut mai mare l-am întrebat odată pe tata care a fost motivul pentru care a dorit să mă lase în gară. Nu a putut decât să schimbe câteva priviri cu soţia sa, după care, ca şi cum nu l-am întrebat nimic, a schimbat subiectul.

Cu timpul, mintea mea de copil avea să fie umplută cu multe alte lucruri, şi pentru o perioadă am uitat acea întâmplare. Nu aveam să mă bucur prea mult de roadele acestui fapt, deoarece odată cu trecerea timpului această întâmplare revenea din nou în vise, chinuindu-mă.

Timpul a trecut, iar eu împreună cu el mă îndepărtam de anii aceia, pornind nesigur, pe o cale necunoscută mie, pe un drum pe care nu am mai fost până atunci. Nu aş fi crezut niciodată că anii pe care îi aveam în faţă îmi vor aduce atâtea dezamăgiri…

Era începutul lunii iunie, o zi însorită de vară, când mă întorceam acasă de la şcoală. Mă grăbeam să mănânc ceva şi să ies apoi cu prietenii la joacă. Când am ajuns în faţa porţii, un om m-a chemat pe nume. M-am întors şi fiind învăţat de mama mea să fiu politicos, zâmbind l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. M-a întrebat dacă îl cunosc. Senin, i-am răspuns că nu. În minutele care au urmat am aflat că el era de fapt tatăl meu, venit în localitate la nişte amici. A spus că nu a putut să nu se oprească atunci când m-a văzut. Mi-a promis că o să revină în zilele următoare să mă ia la el, ca să petrecem împreună sfârşitul de săptămână. L-am aşteptat mult, dar nu a mai venit. Îmi aduc aminte cum cu ochii plini de lacrimi despachetam bagajul şi nu mă lăsam alinat de mama care încerca să vorbească cu mine.

Următoarea dată când l-am văzut pe tatăl meu a fost după aproximativ un an, când din nou a venit să-şi viziteze vechii prieteni de pahar. De data aceasta m-a luat cu el. Am rămas profund dezamăgit de felul în care s-a purtat cu mine. După două zile, s-a îmbătat împreună cu soţia lui şi au ţinut-o aşa mai bine de trei zile. Se trezeau puţin doar ca să se îmbete din nou, şi tot aşa. Nu aveam decât vreo 9 – 10 ani. Nu ştiam drumul spre casă şi eram şi prea mic ca să pornesc de unul singur. Aşa că am rămas condamnat la aproximativ o săptămână, închis în casă, fără mâncare. Mereu îmi spuneau că mă iubesc, iar după câteva secunde mă înjurau, îmi spuneau că se bucură că sunt cu ei, doar ca să mă facă prost peste un minut. Mereu mi se spunea că semăn cu mama, că sunt la fel de prost ca şi ea şi că, voi ajunge cu siguranţă să fiu un ratat.

După această întâmplare nu l-am mai văzut pe tatăl meu până pe la vârsta de 13 ani, când l-am căutat eu. Din nou au început să curgă subestimările din partea lor, mai ales din partea tatălui. De fiecare dată când mergeam la el ţinea neapărat să se îmbete măcar o dată. Odată beat, se destupau zăgazurile iadului peste mine. Nu mă bătea fizic, însă avea grijă ca psihicul să îmi fie mereu vânăt, de pe urma felului în care vorbea cu mine. În acea perioadă ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt cu adevărat. Personalitatea mi-a fost puternic afectată, ajunsesem să cred faptul că nu sunt bun de nimic, că sunt un prost, că sunt prea neîndemânatic ca să mă mai pot apuca de ceva, că sunt prea urât ca să merit să am prieteni. Situaţia şcolară a avut şi ea de suferit. Din acea perioadă am început să mă urăsc pe mine însumi. Nu mai vorbeam cu aproape nimeni; mereu mă găsea mama singur în cameră mâzgălind câte o bucată de hârtie cu creionul. Începusem să îi urăsc pe toţi. Mă uram şi pe mine. Mă percepeam ca fiind foarte urât şi din acest motiv îi evitam pe vechii prieteni. Ieşeam din ce în ce mai rar din casă, iar mersul la şcoală mi se părea un chin. Credeam că toata lumea este de aceeaşi părere cu tatăl meu. Cu toate acestea continuam să merg la el; eram prins într-un cerc vicios. Tânjeam după dragostea de tată, după o mângâiere din partea acestuia. Deşi nu le primeam, nu puteam înceta să mai merg la el. Mereu îmi ziceam că „data viitoare va fi mai bine”. Nu am ajuns să trăiesc nicicând acea „dată viitoare”. Mama mea nu ştia nimic din ceea ce mi se întâmpla acolo.

Toate acestea au ţinut până nu demult; mai exact până pe la vârsta de 16 ani şi jumătate, când am cunoscut câţiva oameni care m-au ajutat să înţeleg că de fapt tot ceea ce credeam eu despre mine nu era adevărat. A fost nevoie de timp şi de răbdare din partea lor şi a mea. Într-un final am ajuns să mă percep din nou aşa cum sunt şi nu cum m-a făcut tatăl meu să cred că sunt. Cu toate acestea, rănile pe care le aveam în suflet au rămas. Şi încă mai sunt acolo. Nu s-au putut vindeca şi nici nu ştiu dacă vreodată vor fi vindecate.

Ultima vizită făcută tatălui meu a fost şi decisivă în hotărârea pe care o luasem cu ceva timp înainte, şi anume aceea de a nu îl mai vizita: am stat la el cred cinci zile. Patru dintre acestea, amândoi – tatăl şi soţia acestuia – au fost beţi criţă. Am văzut lucruri de care îmi este ruşine să le spun, mi s-au spus lucruri pe care aş fi preferat să nu la aud. Au spus lucruri obscene şi vulgare la adresa mamei mele. Din nou am stat fără să mănânc, decât foarte puţin. Din acea zi am început să îmi urăsc mai mult decât orice tatăl. Numai când mă gândesc la el, la zâmbetul sarcastic pe care îl afişa mereu, la tonul batjocoritor cu care mă aborda, mă scutur până în adâncul sufletului meu, şi îmi amintesc din nou de tot ceea ce am trăit alături de „tata”… mai bine nu!!!

Povestea mea vis-a-vis de tatăl meu începe pe la vârsta de 1 an şi s-a încheiat acum câteva luni în urmă. Sunt aproape 17 ani de zile. O viaţă de om…

În tot acest timp am fost învăţat ce înseamnă „tată”. Am învăţat că a avea un tată este ca şi cum ai alege să trăieşti cu o lipitoare imensă pe spate; în fiecare zi aceasta să soarbă ceea ce este de valoare din tine. Am învăţat că a aştepta afecţiune de la un tată este aidoma cu a-i spune unui urs grizzly să te mângâie. Am ajuns ca acest cuvânt „tată” să mă ducă mereu cu gândul la durere sufletească, respingere si dezamăgire. Tot acest cuvânt m-a învăţat ce înseamnă subestimarea şi prin el am reuşit să cunosc resentimentul.

Cât despre mama… ea a fost aceea care s-a ocupat de mine. Ea mi-a dat educaţia pe care o am şi îi mulţumesc pentru asta. De la ea am învăţat că trebuie să lupt şi ea mi-a spus sa mă port mereu astfel încât să pot ţine fruntea sus în faţa oricui. De la ea am învăţat mândria şi de la ea cunosc detaşarea. Ştiu acum că mă iubeşte şi că m-a iubit dintotdeauna; dar nu a fost pricepută niciodată în a-mi arate aceasta. Era tipul de persoană foarte serioasă, distantă şi poate puţin cam dură. Era dominantă. De când mă ştiu făcea diferenţe între mine şi fraţii mei, motiv pentru care mă simţeam adeseori inferior. Felul ei dur de a fi m-a făcut să mă închid în mine, încetul cu încetul. În mare parte, perioada în care mama s-a purtat aşa cu mine s-a suprapus cu primele vizite pe care eu le-am făcut tatălui meu, ceea ce a făcut ca rănile făcute de tata să fie agravate. Veneam acasă de la el şi căutam înţelegere la mama. Nu am primit-o. Aşteptam de la ea un semn vizibil, un gest măcar al faptului că mă iubeşte şi este acolo lângă mine. Am rămas doar cu aşteptarea şi cu inima-mi plină de durere. Nu o condamn pentru asta. Poate nici ea nu a avut parte de ele…

Nu Îl pot înţelege pe Dumnezeu. Poate Îl văd adesea în lumina a ceea ce mi s-a întâmplat cu tatăl meu. De când mi-am dat seama că mă confrunt cu problema aceasta – de pe la vârsta 9 ani – am căutat necontenit o modalitate prin care să devin normal. Nu a funcţionat nimic.

Probabil eu gândesc altfel decât majoritatea. Poate doar mie mi se întâmplă asta. Poate alţii primesc răspuns la multele rugăciuni, poate altora Dumnezeu le vorbeşte direct şi frecvent. Poate că alţii simt dragostea lui Dumnezeu şi poate că alţii chiar Îl percep pe Dumnezeu ca tată. Se poate. În cazul meu este cu totul diferit: am cerut să fiu vindecat de când mi-am dat seama că sunt diferit. Au fost momente când am fost disperat şi când nu doream pentru nimic în lume ca a doua zi dimineaţa să mai fiu aşa. Au fost aproape nouă ani de zile în care am strigat necontenit la El. Chiar credeam că poate să mă schimbe, şi acum cred la fel; dar nu înţeleg de ce nu vrea sa o facă. Nu înţeleg de ce nu îmi răspunde, de ce mă lasă să cred că El nici nu aude ce îi cer, ce mă rog, ce îmi doresc din tot sufletul? Oare să fi asurzit Dumnezeu? Dacă nu, de ce mă lasă să deduc asta?

Unii vin cu premisa că sigur nu este voia Lui ca eu să fiu schimbat. Dar cum rămâne atunci cu restul homosexualilor care caută schimbarea şi al căror număr se ridică poate la sute de mii, dacă nu mai mult? Toţi am fost condamnaţi la aceeaşi soartă? Sunt alţii care vin cu ideea că nu este aşa de important la urma urmei să fii normal. Dar este cineva care să ne înţeleagă cu adevărat frustrarea cu care trăim? Aşa a fost creat Adam la început? Am înţeles că este un comportament dobândit. Cu asta Dumnezeu S-a scos. Dar suntem noi oare de vină că ne-am născut unor părinţi care conştient sau nu, ne-au adus aici? De ce trebuie să plătim noi pentru păcatele părinţilor sau ale bunicilor noştri?

Am trecut prin momente când am ajuns să fiu ferm convins de faptul că Dumnezeu nu există. De ce nu îşi apără cauza? De ce nu intervine? De ce nu dă un semn că e acolo sus? De ce a mai lăsat să fie scris în Biblie că putem cere orice vom vrea cu credinţă în rugăciune şi dacă este după voia Lui ne va fi dat? De ce a mai scris, dacă ştia că nu are să Se ţină de promisiune? Tind să cred că este după voia Lui ca să nu avem atracţii faţă de acelaşi sex; Adam nu a fost creat aşa. Nici Eva. Deci aceasta cerinţă este îndeplinită. Credinţă am avut. Voinţă de asemenea, şi toate acestea I le-am cerut în rugăciune. De ce nu S-a ţinut de promisiune? Într-un fel Îl înţeleg: este Dumnezeu, are toată puterea, stă în Cer şi… normal că face ce vrea. Nu am nimic împotrivă, însă sunt dezamăgit de felul în care Îşi împlineşte Cuvântul. De ce l-a mai scris atunci? Vorbeşte de dragoste. Unde Îi este dragostea? Mai spune că înţelege prin ce trecem şi că ştie exact ce simţim; dar scuză-mă, dacă simte, cum poate să stea cu aşa ceva în spate şi să nu acţioneze într-un fel? În fine, nu Îl pot înţelege şi nici nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să Îl înţeleg. De un timp încoace nici nu mai vreau să Îl înţeleg. Este prea ciudat. Am început să Îl urăsc. De ce nu răspunde? Îi este chiar aşa de greu să ne facă normali? Lui, care a făcut spaţiul cosmic şi astrele printr-un cuvânt? Lui, care a făcut întreg pământul din nimic, doar vorbind? Lui, care spune despre Sine că are toată puterea în cer şi pe pământ; El nu poate??? Fii serios!

Rămân la aceste cuvinte; nici nu mai ştiu ce să mai spun. Să îmi exprim în continuare nemulţumirea? Mi-ar lua ore întregi şi zeci de pagini. Măcar de ar fi de un folos. Măcar…

Acum, mulţi dintre cei care mă cunosc şi au citit mărturia înţeleg probabil de ce nu pot percepe iubirea aşa cum o percep alţii. De ce rămân rece la complimentele care îmi sunt făcute. De ce nu mă pot bucura de viaţă şi de ce am impresia pe care o am despre aceasta. Acum pot să înţeleagă de ce sunt aşa introvertit şi de ce sunt rănit atât de uşor de cei din jur. Aş vrea să fiu altfel. Aş vrea să pot trece cu vederea aceşti 18 ani, dar nu pot. E o viaţă de om. E viaţa mea. Nu o parte din viaţa mea, ci viaţa mea. De multe ori mă trezesc că plâng ca un copil. De multe ori mi-e teamă că urletele sufletului meu răzbesc în afară, de multe ori mi-aş dori să pot fugi undeva., să pot să dispar pentru o vreme, să pot trăi în anonimat faţă de tot trecutul, faţă de toate amintirile care mă bântuie.

Am trăit o viaţă în minciună. O viaţă în care m-am minţit mereu că totul este bine, că totul este OK, că am toate motivele din lume ca să mă bucur, să fiu fericit. M-am săturat să fac asta. De multe ori mă gândesc că era mai bine să nu mă fi născut. Era mai bine să fi rămas undeva în nefiinţă decât să mă nasc, decât să fiu om, decât să trăiesc şi să trăiesc aşa. Unde îmi sunt visele pe care le-am făurit copil fiind? Acelea în care îmi doream să schimb lumea, să o fac mai frumoasă, mai fericită, mai plină de dragoste? Nu am reuşit să o schimb eu. A fost mai rapidă, mai nemiloasă, răzbunătoare, şi toate visele pe care eu le aveam cu privire la ea, mi le-a întors înapoi folosind antonime.

De ce eu? De ce eu, Doamne? De ce? Şi strigătele se răsfrâng încet în tăcere, se închid din nou în locaşurile în care au stat dintotdeauna şi vor rămâne acolo până data viitoare, până când din nou, plictisite de propriul lor infern, vor încerca să iasă în afară. Cine mă va elibera? Cine îmi va aduce din nou zâmbetul pe buze? Cine mă va face să radiez din nou din toată fiinţa mea? Speranţa mea a fost şi nu mai e… Ce paradox! A fost destulă, dar s-a săturat să mai aştepte. S-a epuizat, s-a dus, s-a stins… dar va renaşte iar…

Am douăzeci şi patru de ani şi sunt conştient de atracţia faţă de cei de acelaşi sex de vreo doisprezece. Nu mă pot lăuda că provin dintr-o familie de puritani sau libertini, dar conceptul de „normal” mi-a bântuit copilăria târzie şi adolescenţa. Adică, dacă arăt a băiat, vorbesc ca un băiat şi miros ca un băiat, înseamnă că trebuie să mă comport ca atare. În consecinţă, deşi nu aveam treabă cu fetele, încercam din răsputeri să ascund înăuntrul meu toate simţămintele „nenaturale” şi să îmi caut o iubită, ca tot omul botezat.

Nu am reuşit prea multe. Doar o serie de crize de isterie, frustrări şi momente penibile. Dar nu eram gata să recunosc faţă de mine însumi că am dorinţe homosexuale. Adică, ce ar fi zis mama şi tata dacă ar fi aflat? Mai ales tata, convins că masculinitatea se regăseşte în bere, cuceriri şi fotbal, nicidecum în desen, lectură, muzică, visare. Printre altele, tocmai preocupările mele, ironic, nu? Toate acestea se întâmplau în zilele în care perspectiva mea cu privire la lume şi locul meu în ea era pur umanistă.

Apoi a venit vremea în care harul mi-a deschis ochii să văd că am fost făcut pentru o relaţie tainică şi prea puţin umanistă cu Dumnezeu. În mintea mea chinuită de dureri, am crezut că Isus o să mă facă şi pe mine normal, ca toţi ceilalţi, să îmi pot lua o soţie şi să ne vedem împreună de prunci şi viaţă. Un an mai târziu, plângeam în baie cu un pumn de distonocalm şi cu o determinare prostească de a rezolva lucrurile în felul meu. Din nou, harul mi-a deschis ochii să înţeleg, în timp ce cântăream totuşi situaţia, că nu sinuciderea este răspunsul. Am aruncat pilulele şi am tras apa peste o nouă perioadă din viaţa mea.

Dar nu după multă vreme am început să mă lupt cu Dumnezeu – între timp „reuşisem” să dezvolt o oarecare dependenţă de pornografia homosexuală – luându-L de guler cu întrebarea: „Dacă Tu m-ai făcut aşa, de ce nu mă schimbi? Sau de ce îmi interzici să-mi fac de cap cu bărbaţi?”

Am discutat cu păstorul meu de la acea dată, care într-un fel era depăşit de întreaga situaţie. Am primit din partea lui un cartonaş pe care erau înscrise toate versetele biblice cu privire la scârboşenia homosexualităţii, care arătau că toată treaba asta e păcătoasă.

În mintea mea s-a născut un conflict teribil, care mi-a dominat întreaga viaţă de după acel moment (apropo, în zilele acelea aveam aproape optsprezece ani): nu am avut niciodată o relaţie homosexuală, nu am fost atins sexual de niciun bărbat, deci, în lumina tuturor acelor versete, întreaga mea existenţă, fiinţa mea e păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isus a rezolvat problema păcatului.

Am trăit mai departe urându-mă pe mine însumi că nu mă pot schimba, deranjat de un Dumnezeu care mă condamnă din prima, incapabil să fiu sau să trăiesc „normal” ca toţi băieţii. Dacă într-adevăr inima lui Dumnezeu este frântă pentru oameni, cred că a plâns pentru mine în acele vremuri. Dar eu nu aveam de unde să ştiu.

A treia oară, harul s-a arătat într-un mod violent, aş spune, măreţ, faţă de mine. O criză importantă din viaţa mea a făcut ca să plec din oraşul unde eram la universitate la teologie şi să fiu în mijlocul unor oameni extrem de iubitori şi gata să plângă alături de mine, să postească cu mine şi să mă consilieze. La capătul unei perioade în care am vrut să dau cu piciorul la tot ceea ce aveam şi să mă avânt într-un stil de viaţă homosexual, Domnul a găsit cu cale să mă smerească şi să înceapă să Se descopere faţă de mine, ca un Tată iubitor şi total diferit de conceptele mele în ceea ce Îl privea.

Nu a fost uşor de la început. Ca urmare a respectivei crize, am fost încredinţat unui păstor şi consilier evanghelic. Am fost de-a dreptul speriat, îngrozit chiar. Prima experienţă de consiliere cu un păstor nu a fost deosebit de încurajatoare. Încă îmi aduc aminte de cartonaş şi de continua teamă care mă însoţea, citind pasajele de pe el. Am vorbit la telefon, încercând să stabilesc data unei prime întâlniri faţă în faţă. Răspunsul m-a luat prin surprindere: „Te contactez când am timp de tine.” Surprins şi rănit, mă gândeam când vor avea vreodată fraţii şi priveghetorii mei timp de cei care se luptă cu pornografia sau homosexualitatea? Uneori mă întreb, dacă m-aş fi lăsat condus de durerea momentului, lăsând în spate toată viaţa de credinţă şi avântându-mă în stilul de viaţă homosexual, oare nepăsarea păstorului nu ar fi fost trasă la răspundere înaintea Domnului pentru pierderea unui suflet?

Ştiu că alţii care se luptă cu homosexualitatea nu au fost la fel de favorizaţi ca mine, dar cred că harul a fost cel care m-a ţinut şi m-a păzit să nu cad în întuneric. În cele din urmă, am plecat la o altă biserică, unde oamenii nu m-au judecat, ci chiar şi-au manifestat interesul faţă de mine şi mi‑au oferit sprijin, reflectând astfel inima lui Isus pentru homosexuali şi oamenii frânţi.

Chiar dacă mărturia mea este lungă, aş vrea să subliniez faptul că dacă nouă, evanghelicilor, nu ne pasă de homosexuali, dăm greş în a manifesta în afară ideologia Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt oare păstorii însărcinaţi să păstorească turma Domnului, să meargă după acea singură oaie din cele o sută, atunci când se rătăceşte şi îşi face de cap? Era odată o reclamă: „Nepăsarea ucide.” Ce se întâmplă cu toţi acei tineri care noaptea, după ultima escapadă homosexuală, se întind în pat şi, printre lacrimi, rostesc Numele lui Dumnezeu şi nu este nimeni care să le arate o altă cale? Oare cine e responsabil?

Am învăţat că dorinţa primară a lui Dumnezeu pentru mine nu e să fiu hetero, ci să fiu sfânt şi curat pentru El. În timp ce Biblia condamnă activitatea homosexuală, nu sunt condamnat în fiinţa mea pentru ceea ce sunt. În timp ce Biblia condamnă umblarea după poftele firii, iar aici cred că include orice fantezie homosexuală, în acelaşi timp, Biblia îmi spune că Dumnezeu, când mă confrunt cu ispita, care, în conformitate cu Iacov 1, nu e păcatul în sine, îmi oferă şi modalitatea de a ieşi din ea. Cunoaşterea acestor lucruri a declanşat din nou în mine dorinţa de a trăi.

Personal, deşi am auzit de bărbaţi homosexuali căsătoriţi cu femei, am hotărât să nu mă hazardez până acolo. Să nu cred oare în schimbare? Ba da, cred că Dumnezeu poate să îmi schimbe dorinţele, ca într-o bună zi să pot fi stârnit fizic de o femeie şi, de ce nu, să mă căsătoresc. O va face Dumnezeu? Nu ştiu. Nu am garanţia faptului acestuia. Dar ştiu că sunt chemat la o viaţă de sfinţenie, în care fiinţa mea să fie preocupată de El. În acelaşi timp, resping teologia pro‑homosexualitate, iar rugăciunea mea este ca Domnul să‑mi păzească mintea şi inima în fiecare zi, pentru a birui. Viitorul meu e în mâna Lui.

DUPĂ UN TIMP

Mi-a plăcut mult articolul Învingerea atracţiilor faţă de persoanele de acelaşi sex, sintetizează frumos bazele practice ale luptei noastre împotriva atracţiilor.

Observ foarte clar în mine faptul că deseori folosesc zbaterea mea ca scuză pentru a-mi face de cap şi a aluneca în lucruri de care, cu siguranţă, ar trebui să mă feresc. Puţine lucruri le găsesc mai periculoase decât a privi la mine însumi şi la cât sunt de jalnic. Deseori, când fac asta, mă aflu deja pe o pantă descendentă care, în cele din urmă, duce la păcătuire. Nu pot să mă opresc şi să privesc la faptul că nu am scăpare. Satan se îngrijeşte bine de tot să îmi pună astfel de gânduri în minte. Realitatea este că, odată ce aleg să stau departe de orice înseamnă viaţă homosexuală, totul e o luptă. Poate nu e o luptă mai intensă decât la cei hetero sau poate e, dar cu siguranţă e una care îşi poate găsi victorie.

Mulţumesc mult pentru resurse! Paşii aceştia simpli pot fi un real ajutor. Bineînţeles, dacă suntem serioşi cu noi înşine şi cu Cel care e mai tare şi e în noi.

[Mircea slujeşte acum într-o misiune creştină, este căsătorit şi tată al unui copil.]

Mă numesc Mihaly şi am citit câteva mărturii ale tinerilor cu problema atracţiei faţă de cei de acelaşi sex. Aş vrea să vă mărturisesc cum am ajuns să fiu şi eu un homosexual.

Am crescut într-un loc în care certurile, scandalurile, băutura şi chiar divorţul – doar verbal – al familiei mi-au ruinat viaţa de mic copil. Când erau despărţiţi, ai mei erau ba unul la mama, ba altul la tata, adică la bunicii noştri. Încă de atunci îmi plăcea să merg la biserica ortodoxă şi să spun crezul şi rugăciunea domnească în faţa enoriaşilor şi, credeţi‑mă, simţeam o chemare puternică a lui Dumnezeu pentru viaţa mea şi chiar mă dedicam slujindu-L. În localitatea unde am crescut aveam şi amici care frecventau o biserică evanghelică şi mă invitau să merg acolo. Desigur, mergeam, dar ce ştiam eu, fiind, la nouă sau zece ani, un copil neştiutor. Am început să mă las de frecventarea bisericii ortodoxe şi să frecventez biserica evanghelică din satul cu pricina.

Pe atunci eram curios şi nedumerit de ce mă atrăgeau băieţii. Părinţii şi amicii mei, mai cu seamă colegii de şcoală, nu ştiau nimic cu privire la orientarea mea sexuală. Pe la vârsta de treisprezece, paisprezece ani mi-am făcut din duşmanul meu din copilărie amicul meu preferat. Prin 1999 ne-am mutat, culmea, amândoi cu familiile în oraş, fără ca ai noştri să afle despre relaţia noastră. În timpul acesta frecventam biserica şi slujeam cu poezii şi cântări. În 2002, la optsprezece ani am luat botezul. Înainte şi după, cam un an şi jumătate, nu ne-am mai văzut deloc, dar Satan a venit iar să mă ispitească la aventuri. Mergeam frecvent la el, fiind vecini, ne satisfăceam reciproc şi plecam cu un gust amar.

Pe acest om l-am iubit şi l-am preţuit nu numai ca homosexual, pentru că era abil şi foarte deştept, deloc tocilar. Avea ceva special. Am fost numai cu el; eu am avut unul şi bun, nu am fost plimbăreţ, de la o persoană la alta, nu mi-a plăcut, aşa că am fost constant. Acum suntem departe unul de celălalt, nu mai suntem împreună de la sfârşitul anului 2004, iar eu m-am mutat în alt oraş. Relaţia s-a rupt înainte de a pleca, fiindcă el avea prietenă şi ne vedeam la două, trei zile, doar seara şi când eram eu liber, adeseori în weekenduri.

De atunci şi pană astăzi, în 2009, nu pot să mă scap. Vreau să devin hetero, postesc şi am voinţă, dar nu pot. Relaţii homosexuale nu mai am, dar încă mă mai macină gândul pentru fostul meu amic şi mi-e cam dor. Mă rog, iar uneori am câteva zile în care, pur şi simplu, nu mă gândesc la sex, ci îmi impun să fiu curat. Fetele nu prea mă atrag şi, să fiu sincer, mă atrag doar unele, adică sunt cam pretenţios. Vă rog, ajutaţi-mă!

DUPĂ UN TIMP

Cu fiecare zi ce trece, încerc să mă desprind de tot ce-i păcătos, însă starea noastră păcătoasă ne ţine uneori aşa de rău! Timpul este cel care vindecă rănile şi tot el le acoperă, asta dacă vrem sau nu. Acum, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, am înţeles că fiecare om este înzestrat cu capacităţi normale, şi nu anormale, ca să ducă o viaţă frumoasă, în armonie cu cele lăsate de Cel de Sus.

Astăzi încă mai am gânduri, dar nu mă las copleşit de lucrurile care m-au trădat şi m-au făcut să fiu confuz. Am înţeles că viaţa trebuie să o trăiesc fără de păcat şi fără să am alte orientări, însă, vedeţi dumneavoastră, acum gândesc liber, pentru că Isus m-a eliberat şi nu m-a lăsat. Lupt! Lupt, fiindcă este greu, încerc să îmi ţin mintea ocupată cu alte lucruri, care să nu mă ducă la păcatul drăcesc. Mulţumesc lui Isus că mă ajută şi mă întăreşte!

Dragi prieteni,

Chiar am nevoie de ajutorul vostru! Mă lupt cu homosexualitatea şi vreau să scap. Problema este că îmi place să fiu cu bărbaţi. Am fost căsătorit, dar am divorţat din cauza relaţiei cu un tip. Viaţa mea a mers pe un drum greşit. Acum am hotărât să mă opresc şi să mă întorc la Dumnezeu, dar îmi este teamă. Nu am niciun fel de credinţă.

Aici, pe acest site, parcă ne mai alinăm suferinţa şi ne dăm seama că nu suntem singuri. Ce este trist şi pe mine mă doare, este că nu găsim înţelegere, ajutor, sprijin, consiliere în biserică. Eu am suferit mult şi nu cumva să zică cineva că nu am vrut sprijin, că vă dau lista cu numerele de telefon ale celor de la care am cerut ajutor.

Ce viaţă am avut! Urma să conduc biserica, visasem ani de zile acest lucru, mă rugasem şi a trebuit să renunţ. Am fost nebun, am simţit că îmi pierd minţile, nu puteam face nimic. Nici acum nu pot.

Nici eu nu ştiu cum se va sfârşi povestea mea. Îmi doresc aceleaşi lucruri, dar… sper, îmi doresc, plâng, mă urăsc, am vrut să-mi iau viaţa. Ştiu ce este suferinţa, ştiu ce înseamnă să vrei să mori, totuşi cumva, fără vreo explicaţie logică, sunt în viaţă. Lupt şi visez pentru mine, pentru viaţa mea, pentru Biserica lui Dumnezeu. Sunt nebun?

Probabil că în România sunt mulţi care se luptă cu homosexualitatea, aşteptând să scape de ea, dar nu găsesc ajutor. Visez să lucrez cu program întreg într-o misiune pentru foştii homosexuali. Nu ştiu ce să cer, dar vă rog, ajutaţi-mă!

Cu sinceritate,

Mihai

POVESTEA MEA

Numele meu este Mihai. De ani de zile mă lupt cu homosexualitatea, deşi pentru moment a învins. Cu ani de zile în urmă, am descoperit site-ul celor de la Exodus şi am visat ca, într-o zi, să traduc acest site şi pentru români. Mi-aţi luat-o înainte. Am plâns când am văzut site-ul vostru.

Am treizeci şi trei de ani, lucrez într-un domeniu bun, am un salariu decent, dar am şi o viaţă mizerabilă. De mult îmi tot zic că o să-mi fac timp să-mi scriu povestea. Ceva m-a oprit până acum. Nici nu ştiu de unde să încep, însă ştiu sigur că multe răni se vor redeschide, dar tot ce contează este ca povestea mea să ajute pe cineva sau măcar să tragă un semnal de alarmă.

Una din primele mele amintiri este cea când mergeam cu mama şi cu tata la ţară, undeva în Dâmboviţa. Îmi amintesc şi acum pantofii pe care îi aveam, ce frumoşi erau şi ce mândru eram de ei. Mama stătea faţă în faţă cu tata. Ani de zile am crezut că se iubeau, dar, privind în urmă, ceva îmi spune că de fapt nu se iubeau. Mama a avut o căsnicie grea.

O altă amintire este când, fiind în casă, într-o iarnă, mama gătea varză călită şi, pentru că lumina se tot aprindea şi stingea, încercând să coboare din pat, a început să râdă. Tata s-a enervat, a luat ceasul şi a vrut să îi dea cu el în cap. Am început să ţip şi să plâng, iar fratele meu tăcea, doar tăcea. Aveam şase ani.

Restul amintirilor sunt cu mama luând bătaie de la tata. O dată a prins-o în colţul de la bucătărie şi a bătut-o cu pumnii în burtă, iar eu ţipam. Între timp au divorţat şi s-au recăsătorit.

Tata a fost jucător de fotbal. Urăsc fotbalul! Niciodată nu a jucat cu mine fotbal, nici măcar o dată. Atât de multe ori am visat că joc fotbal cu el, dar a rămas un vis. Niciodată nu l-am simţit aproape pe tata şi mi-am dorit atât de mult să merg cu el la film, la pescuit, în parc, la fotbal. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Când creşteam, îmi doream cât mai mult să îl copiez pe tata, să fiu ca tata, dar tata nu era.

Pe la şapte ani a venit în parcul din faţa curţii mele un nene mai în vârstă. A început să-mi spună că are bomboane pentru mine şi că, dacă îl las să mă atingă, îmi mai aduce. Îmi amintesc ce frică am tras prima dată când m-a atins, ce speriat eram. A mai continuat şi altădată. Am mers cu el şi cu alţi copii la gârlă, acolo m-a luat în apă şi a început să mă pipăie. Doamne, ce îmi bătea inima! Nu ştiam ce să fac, nu mai rezistam. Am mers la o prietenă de familie mai în vârstă şi l-am spus. Cineva s-a luat de el.

Pe la paisprezece ani m-am apropiat mai mult de vărul meu, iar din apropierea aceasta am început să avem o relaţie sexuală care a durat până pe la douăzeci şi unu de ani. Prima dată am fost speriat, am plâns, nu ştiam ce să fac, apoi am crezut că aşa este normal, pentru ca, într-un final, să realizez că îmi place.

La douăzeci şi doi de ani am cunoscut o fată, ne-am logodit, relaţia a ţinut câteva luni, iar apoi nimic.

Pe la douăzeci şi unu de ani, veneam de la liceu pe jos, eram la seral, iar în Piaţa Universităţii am fost oprit de un băiat. Iniţial am crezut că vrea să-mi ceară bani, dar de fapt el îmi vorbea despre Isus şi m-a invitat la biserică. Nu ştiu de ce, dar i-am dat numărul meu de telefon. Era septembrie 1997. A tot continuat să mă sune, să mă invite la biserica lui. Nu m-am dus. Mergeam la o biserică tradiţională, pentru că acolo fusesem botezat ca bebeluş, şi nu credeam că mai există vreo altă biserică adevărată. Îl căutam pe Dumnezeu, dar nu aveam alternativă. În biserica în care eram nu Îl găseam, simţeam că îmi lipseşte ceva.

Apoi, pe 3 mai 1998 am vrut să merg la biserica prietenului meu Laurenţiu, dar a intervenit ceva şi nu am mai putut. Mi-a părut aşa de rău! Totuşi, pe 10 mai am ajuns la biserică. Am rămas fără cuvinte. Erau oameni care aveau un scop în viaţă, ştiau pentru ce trăiesc, erau fericiţi că Îl au pe Isus, că umblă cu Dumnezeu. Vorbeau aşa frumos despre Isus, trăiau aşa cu multă bucurie mântuirea ce le fusese dată! Am început să studiez Biblia cu ei, eram conştient că ceva trebuia să se schimbe în mine. În prima săptămână am primit o scrisoare de la un bărbat homosexual. Eu îl căutasem. Când am citit scrisoarea, mi s-a făcut frică, totuşi i-am răspuns, vroiam să merg să îl văd şi să am relaţii sexuale cu el.

Într-unul din studiile despre păcate am avut ca temă de casă să mă gândesc la păcatele mele, iar apoi să vorbim despre ele. Am venit, am vorbit, dar am ascuns ceva în mod special. Nu am vorbit despre homosexualitate, despre relaţia cu vărul meu, despre dorinţele mele sexuale. Am realizat că nu pot să intru în apa botezului ascunzând ceva cu bună ştiinţă. L-am sunat pe Laurenţiu şi i-am zis tot. Ce frică mi-a fost! Totuşi, am făcut acest lucru. Am ştiut că doar cu Dumnezeu voi scăpa de homosexualitate.

Opt ani de zile nu s-a întâmplat nimic, apoi m-am căsătorit. Nu ca să scap de gândurile pe care le aveam, ci pentru că o iubeam şi am crezut că voi avea o căsnicie frumoasă, alături de Dumnezeu. După trei ani am divorţat.

Între timp, devenisem pastor de tineret şi eram şi administratorul bisericii. Ulterior plecării mele din biserică, am aflat că se pregăteau să-mi ceară să conduc biserica. Am preferat să divorţez, să renunţ la tot, la Dumnezeu, la biserică, la grupul meu de tineret. Nu mai suportam.

Este un lucru pe care îl reproşez soţiei mele, cu care am rămas în bune relaţii: faptul că trei ani de zile m-a suspectat de relaţii cu alţi bărbaţi, când nu era adevărat. Am suferit mult că nu a avut încredere în mine. Până într-o zi, era în decembrie 2005, când am cunoscut un băiat care venea şi pe la biserică. Am simţit nevoia să fiu iubit şi acceptat, să fie cineva lângă mine fără să-mi ceară ceva sau să vrea să mă schimbe. Relaţia mea cu Gabi a durat vreo patru, cinci luni. Pe 1 mai 2006 i-am zis soţiei mele că nu are rost să mergem mai departe, iar trei zile mai târziu m-am mutat de acasă.

Am avut momente în care am vrut să mă omor, am plâns, am căzut în genunchi şi I-am cerut lui Dumnezeu să‑mi ia viaţa. De ce eu, de ce să mi se întâmple mie? Nu eu am ales asta! Vreau să fiu normal, vreau să fiu un soţ bun! De multe ori am vrut să mă arunc de la etaj, să termin o dată pentru totdeauna cu viaţa asta de iad. Nu vreau să fiu homosexual, nu vreau să îmbătrânesc lângă un bărbat, nu de asta m-a creat Dumnezeu!

În toţi cei opt ani cât am fost în biserică, am căutat ajutor. De multe ori oamenii au râs de mine, m-au bârfit la alţii. Am suferit atât de mult! Nu mi-a venit să cred că şi în Biserica lui Dumnezeu se întâmplă asta. Mă întrebam dacă există oare vreun loc, vreo biserică unde să pot găsi sprijin şi ajutor, un grup de sprijin. Într-o zi voi deveni psihoterapeut şi voi încerca să fac un astfel de grup.

În 2006 am divorţat, iar viaţa mea a decăzut. Am cunoscut un băiat în 2007, tot Laurenţiu îl cheamă. Suntem împreună de aproape trei ani; relaţia merge greu, cu multe probleme, nici nu ar avea cum altfel. Eu am fost implicat în multe relaţii, aşa am ajuns să am şi sifilis. Şi eu, şi Laurenţiu am făcut injecţii, am luat medicamente. Din şase în şase luni îmi fac analizele, să nu cumva să am HIV. La un moment dat am fost aşa speriat, am crezut că am HIV, am plâns, mi-am blestemat zilele, am vrut să mor. Uneori este greu şi să mori.

Nu am HIV, nici sifilis nu mai am. Încă Îl caut pe Dumnezeu, îmi doresc să fiu cu El, dar nu am puterea să mă opresc. Am ajuns să dau bani pentru sex. Eu sunt cel folosit şi tot eu plătesc. Uneori plâng după ce dau bani pentru sex.

Nici nu ştiţi ce greu este să treci prin viaţă fiind homosexual şi totuşi luptând să fii cu Dumnezeu; să nu te înţelegi, să nu ştii încotro să o iei, să simţi că-ţi pierzi minţile, să-ţi doreşti să mori şi totuşi să-ţi dai seama că nici măcar asta nu o poţi face! Nu pot muri când vreau eu. Încotro va merge viaţa mea, nici eu nu ştiu. Oare eu sunt cel care îi atrage pe bărbaţi sexual, eu caut nenorocirea? Dacă nu mă voi schimba niciodată, dacă nu voi fi normal niciodată? Oare ce va fi cu viaţa mea? Îmi doresc să mor.

[Între timp Mihai a absolvit Facultatea de Psihologie.]