Repară drumul ce l-ai spart! Repară relaţia ta cu Dumnezeu! Isaia 1:18: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.”

Pace tuturor! Mă numesc Marcu şi sunt evanghelic. Vă voi povesti fragmente din viaţa mea. Sper să te regăseşti şi tu printre aceste rânduri şi fie ca Domnul să Se îndure şi de tine! Să vă spun câte ceva despre familia mea. Mama mea merge împreună cu mine la biserică, dar nu e prea pocăită. Este o persoană isterică, mereu exagerează şi dacă vrei să o asculţi va trebui să-ţi astupi urechile pentru eventualele cuvinte urâte. Tatăl meu nu vorbeşte cu mine, când vrea să afle ceva despre mine o întreabă pe mama. Este pasiv, nu vine la biserică împreună cu mine şi mama. Nici fratele meu nu merge la biserică.

M-am născut într-o duminică de Rusalii. Mama nu ştia că voi fi băiat şi, când m-am născut, a fost surprinsă şi m-a respins. Ea credea că sunt fată, asta îşi dorea. A fost dezamăgită, dar după aceea i-a părut rău şi m-a luat înapoi. Mă bucur că sunt băiat.

Anii au trecut şi iată-mă la vârsta de patru sau cinci ani, având probleme cu rinichii. Vomitam cam tot ce mâncam şi eram foarte slab. Am fost la doctor, mi-a dat un tratament, iar apoi m-am făcut bine, luând serios în greutate. Se pare că am fost alergic la acel tratament, aşa că acum am probleme cu auzul.

Până la vârsta de şapte ani am avut o copilărie cât se poate de fericită. O copilărie petrecută în satul bunicilor, mai ales vara. Totul a mers bine până când unchiul meu, care a moştenit casa bunicii, ne-a dat afară din acea casă din cauza unei certe între fraţi. Atunci a trebuit să-mi iau la revedere de la verişorii mei, deşi nu ştiam că acel la revedere însemna adio. Adio copilărie! Adio prieteni! De atunci, nu am mai mers în sat decât la înmormântarea bunicii. A fost ultima dată când mi-am văzut rudele. M-am întors în oraş. Curând urma să încep şcoala.

Îmi aduc şi acum cu plăcere aminte cât de nerăbdător eram să încep şcoala, neştiind ce mă aşteaptă. Scăpasem de grădiniţă, unde nu mi-a plăcut, iar acum era şansa unui nou început, un început mai bun, speram eu. În clasa întâi lucrurile au fost OK, dar în următorii ani eram bătut de colegi la şcoală zilnic. Eu nu mă băteam cu ei, pentru că, pur şi simplu, nu puteam să dau înapoi. Duritatea lor m-a marcat. Stăteam mai mult cu fetele şi mă înţelegeam foarte bine cu ele, dar când venea vorba de băieţi mă feream, pentru că ştiam că s-ar putea să mă bată. Când jucam fotbal, ceilalţi băieţi mă înjurau, mă loveau, mă jigneau şi mă scuipau. Din această cauză am refuzat să mai am de-a face cu ei, aşa că am început să mă joc cu fetele.

Eram bătut aproape zilnic. Părinţii ştiau şi au încercat să rezolve problema vorbind cu părinţii acelor copii, dar nicio schimbare, aşa că am fost nevoit să mă mut în altă clasă, una mai bună. Acolo nu am mai fost bătut, dar eram tratat altfel decât ceilalţi colegi.

Între timp, pe parcursul acelor ani grei, am început să merg la biserică. Încă din clasa întâi mă rugam Domnului cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”. Aveam locul meu din cameră unde mă rugam. Mai ţin minte şi acum momentul în care L-am întrebat pe Domnul dacă mă lasă să merg la biserică, primind răspunsul aşteptat că „da”. Am început să merg la biserică împreună cu mama mea, tatăl meu a refuzat când l-am chemat, la fel şi fratele meu. Mi-a plăcut mult la biserică şi încă îmi place. M-am implicat în diferite activităţi: cântam la chitară, la pian, vocal, am mers la un grup de tineri, la care mai merg şi acum. Eram şi sunt fericit alături de ei. Nu ştiu ce aş fi făcut astăzi şi unde aş fi fost, dacă nu aş fi mers la biserică. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat ocazia minunată de a-L cunoaşte.

Totuşi, încă de mic practicam autosatisfacerea. Atunci mă atrăgeau tare femeile, chiar şi pronunţarea cuvântului „femeie” mă făcea să fiu agitat. Până în clipa când am ajuns la pubertate, parcă bărbaţii nu ar fi existat. Din păcate, atunci am observat că în revistele de modă mă uitam mai des la bărbaţi şi, ceea ce era şi mai rău, la bărbaţi dezbrăcaţi. Chestia asta mi se părea ceva normal. Aveam unsprezece ani.

Cu timpul, am început să-mi dau seama că ceva nu este în regulă cu mine. Aveam atracţii homosexuale din ce în ce mai puternice. După numai un an, am ajuns să mă autosatisfac zilnic, în afară de duminică. Eram foarte stresat, mai ales din cauza a ceea ce păţeam la şcoală. Când veneam acasă să le spun părinţilor, îmi spuneau să tac. Pur şi simplu, îmi spuneau că vorbesc prea mult. Atunci ce să mai fac? Cui să-i spun necazul meu când nimeni nu mă înţelegea, nimeni nu vroia să mă asculte? Mergeam în camera mea, plângeam şi mă rugam ca Domnul să mă ajute. Mă rugam ca Domnul să‑mi dea o boală ca să mor, pentru a nu mai suferi pe pământul acesta. Pentru mine, era foarte greu să trec prin aceleaşi lucruri în fiecare zi.

După aceea am descoperit internetul. La început jucam diverse jocuri, dar apoi am văzut că îl puteam folosi şi la altceva. Mă uitam la poze cu bărbaţi, poze în care doi homosexuali întreţineau relaţii intime. Măcar dacă m-aş fi oprit aici, dar nu a fost aşa. Mă uitam la videoclipuri în care homosexualii făceau lucruri nelegiuite. Făcând acest lucru, am ajuns să-mi stric gândul şi ochii. Chiar dacă mergeam la biserică, nu prea luam în serios faptul că ce făceam este păcat.

Abia la vârsta de cincisprezece ani am conştientizat că ce făceam era în ascuns, deci nu putea fi ceva bun. Mi-am dat seama că am ajuns un băiat cu atracţii homosexuale. În vara anului 2009 am reuşit să renunţ la pornografie timp de trei luni. Dar, cu toate acestea, aveam mintea formată să producă imagini în care bărbaţii fac sex. Deseori îmi imaginam, în timp ce mă autosatisfăceam, că fac sex cu un bărbat de la biserică, uneori chiar şi cu pastorul. Chiar dacă renunţasem la pornografie, în minte aveam continuu imagini păcătoase. Dacă stau bine şi mă gândesc, în tot acel timp trăiam în plăceri. Am început să mă rog Domnului să mă ierte pentru păcatul autosatisfacerii şi pentru gândurile nelegiuite. Chiar dacă El mă ierta, în ziua următoare făceam la fel, dar nu am renunţat. Mă rugam în fiecare seară acelaşi lucru.

După cele trei luni de pauză, m-am apucat din nou de pornografie, intrând acum pe site-uri extrem de stricate. Dar seara iar mă rugam şi ceream iertare Domnului, cu gândul că într-o zi nu voi fi nevoit să o mai fac. Din păcate, am intrat şi pe site-uri în care puteam vorbi cu homosexuali din România, mai exact, chiar din oraşul meu. Acum începeam să sufăr din cauză că mă simţeam singur. Vroiam ca cineva să mă asculte, dacă părinţii nu făceau asta. (Mama mea era cea care mă mai asculta.) Căutam pe cineva care să mă înţeleagă, să ştie prin ce trec şi că nu e uşor să te schimbi. Eu vroiam să termin cu toate prostiile pe care le făceam, vroiam pe cineva alături de mine, pentru a nu mă mai simţi atât de singur. Am adăugat în lista mea de Messenger o grămadă de homosexuali. I-am băgat pe toţi pe parcursul a câtorva zile.

Am aşteptat cu nerăbdare ziua în care cineva să-mi dea accept şi să vorbim. Mai mulţi mi-au dat accept, dar încă nu era nimeni online. Într-o zi am nimerit pe cineva. Speram că va fi şansa mea. Am vorbit puţin, iar apoi – probabil că acum vă gândiţi că ne-am dat întâlnire, dar nu a fost aşa – m-a întrebat care e adresa mea. Şi i-am spus că nu pot să i-o dau. Mi-a cerut mai multe detalii despre mine, ori eu deja îl minţisem că am douăzeci de ani. Mi-a zis că dacă nu îi spun, atunci mă scoate din listă. Nu puteam să-i spun unde stau, pentru că ar fi însemnat să afle părinţii de atracţiile mele şi, mai grav, că mi-am făcut rost şi de cineva care să mă încurce şi mai mult în problemele acestei lumi. Am decis să îl şterg din listă. I-am spus adio cu părere de rău, dar mă bucur că am făcut-o. Apoi am fost dezamăgit, am început să mă enervez şi i-am scos pe toţi homosexualii pe care îi adăugasem în listă în zilele precedente. Am decis să renunţ la tot ce ţine de homosexualitate.

În decembrie 2009 am făcut cel mai mare pas din viaţa mea. Am renunţat la pornografie, la autosatisfacere şi am început să lupt cu atracţiile şi gândurile mele. Am început să am pace şi să dorm noaptea. M-am rugat zilnic Domnului şi citeam mult mai des Biblia, ajungând la câteva capitole pe zi dimineaţa şi la amiază, acele părţi ale zilei fiind un timp dedicat meditării asupra Cuvântului.

Eram fericit că am intrat la liceul teologic la care mi-am dorit. Înainte să intru, m-am rugat mult Domnului să se facă voia Lui şi să intru acolo unde va vrea El. Iar acum sunt acolo unde El m-a pus şi Îi mulţumesc pentru asta. Aici nu sunt bătut, nici măcar jignit, iar ceilalţi se comportă frumos cu mine. Eu sunt o fire foarte sensibilă. Temperamentul meu predominant este cel melancolic şi Îi mulţumesc Domnului că m-a creat aşa cum a vrut El.

Totuşi, după şase luni în care am reuşit să renunţ la autosatisfacere şi pornografie, am recăzut în păcat. Când mă autosatisfac nu mai am gândul la bărbaţi, nici la femei, ci, pur şi simplu, o fac fără a mă gândi la ceva nelegiuit. Chiar şi aşa autosatisfacerea e păcat şi duce la izolare şi singurătate, lucruri de care vreau să scap.

M-am gândit să scriu această mărturie ca să-i încurajez pe toţi homosexualii care vor citi, că se pot face progrese de la dezastru la ceva mult mai bun. Fără Domnul n-aş fi reuşit să ajung unde sunt astăzi, n-aş fi putut să renunţ nici la invidie, gelozie, ură, furie, neascultare, lucruri care duceau la distrugerea mea. Şi chiar dacă am încă atracţii homosexuale şi mă lupt cu autosatisfacerea, eu Îi spun Domnului aşa: „Doamne, Tu care mă vezi, vino în mine prin Duhul Tău cel Sfânt şi nu mă lăsa să mor în aceste nelegiuiri. Doamne, ajută-mă să scap definitiv de autosatisfacere şi atracţii homosexuale! Ştiu că Tu mă vrei altfel, un om mai bun, în care să locuiască Duhul Tău, ştiu că fără Tine sunt doar o carne fără viaţă, un praf purtat de vânt. Ştiu că dacă voi cere ceea ce vrei Tu, voi primi, iar dacă s-ar întâmpla să cad, ridică-mă Tu mai sus decât în trecut şi ajută-mă să nu mă mai clatin. Doamne, ajută-mă! Îţi mulţumesc că mă asculţi. Amin.”

Am primit un ajutor de la Domnul, un consilier la care mă duc săptămânal. Sper ca Domnul să-mi vorbească şi prin el şi să mă ajute. Îi mulţumesc Domnului că am un consilier la mine în oraş. Dacă te confrunţi şi tu cu aceeaşi problemă, te-aş sfătui să mergi la un consilier sau, dacă nu se găseşte niciunul în oraşul tău, atunci alege pe cineva să te ajute. Nu te distruge ţinând păcatul în tine! Mărturiseşte-I Domnului totul, iar apoi alege pe cineva heterosexual care să te ajute. Eu mă rog pentru homosexuali, pentru cei care nu au înţeles chemarea Domnului, pentru cei care nu pot renunţa la obiceiurile proaste. Domnul să Se îndure de voi şi să vă deschidă inima, pentru a vă da seama că aţi fost creaţi cu un scop. Domnul are un plan şi cu viaţa voastră, nu uitaţi asta. Dumnezeu vă iubeşte!

DUPĂ UN TIMP

Anii au trecut şi am ajuns la frumoasa vârstă de douăzeci de ani, cu o minte mai clară şi o vedere mai largă asupra vieţii. Luptele au continuat şi vrând, nevrând, am intrat în discuţie cu bărbaţi homosexuali, născându-se în mine speranţe ce mureau şi înviau. Ştiţi cât de dificil este! Şi tot acest timp dificil a fost în zadar. Am refuzat să mai caut şi să mai sper că pot găsi iubire unde nu este.

Pot să spun că am petrecut mult timp gândindu-mă şi comparând viaţa normală cu cea homosexuală şi am ajuns la concluzia că nu merită să trăim o astfel de viaţă. Să cauţi homosexualitatea, din punctul meu de vedere, e ca şi cum ţi‑ai căuta distrugerea propriei vieţi. Cine şi-ar dori o viaţă irosită? Cu toţii căutăm iubirea, înţelegerea şi fidelitatea, dar ar fi bine să ne deşteptăm, să ne deschidem larg ochii şi să urmărim câtă înşelătorie e in mediul homosexual. Fii sincer cu tine şi nu te minţi singur! Eu asta am făcut şi am ajuns la concluzia că nu are rost să trăieşti aşa. Decât să am o suferinţă provocată de relaţii care nu ţin, mai bine rămân singur. De ce să îmi dedic viaţa unor oameni care nu îşi doresc decât plăcere, având falsa impresie că iubesc şi sunt iubiţi?

Lumea homosexuală este o lume a minciunii, înşelăciunii şi egoismului. E o lume în care cred că nu ţi-ai dori să trăieşti şi totuşi o promovezi, pentru că trăieşti cu o speranţă care sună în felul următor: „Poate de data asta voi găsi perechea potrivită.” Dar perechea ta nu e acolo şi nu va fi niciodată în lumea homosexuală. Iar asta ştii şi tu! Decide azi ce vrei să faci cu viaţa ta! Eu am ales să trăiesc adevărul.

[După terminarea liceului teologic, Marcu s-a înscris la Teologie.]

Sunt Marc şi aş vrea să citiţi povestea mea, în care spun prin ce am trecut în viaţă până în momentul de faţă.

Când am fost dat la şcoală, nu am fost apt pentru învăţământul normal din oraşul meu, iar părinţii au fost nevoiţi să-mi accepte transferarea la o altă şcoală, aflată la o distanţă de douăzeci şi trei de kilometri. Era în anul 1996, toamna; am repetat clasa întâi şi am trecut în clasa a doua. După aceea am simţit că mă apasă ceva în legătură cu acea şcoală specială. Îmi amintesc de ziua în care am „evadat” din şcoala pe care o consideram o „celulă” dintr-un penitenciar, din cauză că nu-mi plăcea acolo. Am decis să fug, iar când am ajuns acasă le-am spus părinţilor, minţind, că profesorul m-a trimis acasă.

După două săptămâni a fost bine, am fost transferat la o altă şcoală specială, unde era şi sora mea. M-am obişnuit cu condiţiile de acolo şi nu am mai simţit că am intrat într-o nouă „celulă” de închisoare. Era în luna decembrie a anului 1998 şi m-am bucurat că i-am cunoscut pe noii mei colegi şi profesori. Am preferat să fiu prezent la ore şi am participat la diverse activităţi. Când am terminat clasa a opta, am fost transferat la o şcoală profesională, unde am învăţat meserie. Am acceptat să fiu la croitorie, fiindcă nu au vrut să mă lase la meseriile de cofetar-patiser sau ospătar, din cauza problemei de auz de care sufăr şi acum.

Am stat la internat pentru că, fiind transferat, nu aveam tot timpul bani de venit acasă şi veneam doar la sfârşit de săptămână. Eram în dormitor cu băieţi care îmi erau şi colegi de clasă. În timpul anului doi, băieţii din dormitor au început să creeze scenarii pentru adulţi şi se provocau să facă sex. După ce am văzut ce se petrece în dormitor, nu am vrut să fiu implicat şi nu am fost de acord cu ce făceau ei, pentru că supraveghetorul de noapte putea să intre în dormitor oricând şi să îi prindă. Dar odată, când dormeam, un coleg de dormitor, care era lângă patul meu, a venit la mine şi mi-a făcut avansuri. Am văzut că nu se duce de lângă mine, dar am refuzat să facă ce vroia cu mine şi am zis că, dacă intră şi ne prinde domnul de noapte, ce facem? O să avem probleme.

Iar de atunci mă deranjează pe mine problema asta cu atracţia faţă de băieţi, şi nu faţă de fete. Dar vreau să spun că nu mă consider un homosexual sau cum i se mai zice, gay, fiindcă nu sunt, şi după ce am ştiut că vor să mă implice şi pe mine în faza scenariului cu sex între băieţi, am refuzat pe loc. Nu am fost lângă colegi când făceau sex, pentru că eram în pat, stăteam liniştit şi mă făceam că dorm, iar când am auzit că se deschide uşa, am văzut că intră domnul de noapte şi am avut noroc. Nu am cum să mă consider un homosexual pentru că, în primul rând, nu am început viaţa sexuală, şi este spre binele meu ca nu am început-o deloc. Am timp, fiindcă am doar douăzeci de ani.

Povestea nu se termină aici, fiindcă mai am o situaţie complicată acasă cu părinţii, cu fratele mai mare şi sora mea. Tatăl meu are serviciu, dar este fumător şi nu vrea să-i lipsească ţigările deloc. Mama este în pensie de boală şi stă acasă, dar uneori consumă alcool, ceea ce mă deranjează foarte tare. Fratele meu are şi el serviciu, dar nu fumează des ca tatăl meu, cred că se va lăsa de fumat. Sora mea a avut serviciu, dar din păcate şi-a dat demisia şi ne-a părăsit, plecând de lângă noi în alt judeţ, la un prieten de-al ei. Poate stă în concubinaj sau nu ştiu eu ce situaţie este acolo, dar vorbim la telefon. De ce a plecat sora mea? Pentru că în casă era scandal din cauză că mama, consumând alcool, se certa cu tata, şi fiindcă nu ne putem întreţine financiar.

După ce am terminat şcoala, situaţia s-a agravat şi mai tare. Eu, neavând un loc de muncă unde să fac bani ca să-mi ajut familia, am început să mă supăr din cauză că părinţii erau împotriva mea fiindcă nu aveau niciun ajutor din partea mea. Am început să-mi caut un loc de muncă, dar din păcate nu am avut noroc. Fiindcă am avut la îndemână certificatul de handicap pentru că nu aud bine, mi-am făcut o pensie de invaliditate şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să rezolv problema. În momentul de faţă am un ajutor în bani şi nu mă plâng deloc, dar situaţia în casă la mine este ca înainte.

Însă nu ştiu unde să mă duc, pentru că nu am nicio relaţie în momentul de faţă, nu am prietenă cu care să vorbesc. Eu chiar vreau să caut o persoană de încredere pe care să mă pot baza şi care să mă înţeleagă în ce vreau să fac. Aş vrea să am o fată cu care să pot fi, să-mi trăiesc viaţa alături de o persoană iubită şi să fiu la casa mea, să scap de atracţia faţă de băieţi şi să-mi întemeiez o familie, ca să fiu fericit alături de femeia pe care vreau să o cunosc şi să o iubesc toată viaţa. Iar pentru aceasta mă rog la Dumnezeu, merg la biserică regulat şi nu lipsesc de la casa Domnului, ca să ascult slujbele sau alte rugăciuni care se fac în biserică. Doamne, ajută să mi se împlinească aceste dorinţe!

Pace tuturor! Mă numesc Liviu, în curând împlinesc douăzeci şi şase de ani şi sunt evanghelic. De trei ani şi jumătate L-am acceptat pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor în inima mea.

Vă voi povesti câte ceva din viaţa mea. Suntem doi fraţi şi două surori. Mama mea a avut probleme în viaţă. Cu primul soţ a avut un băiat şi o fată. După ce a divorţat de bărbatul pe care l-a avut mulţi ani lângă ea, a luat pe altul, şi aşa am venit pe lume sora mea, mai mare cu doi ani decât mine, şi eu. Tatăl nostru a murit, iar mama s-a împăcat cu primul soţ. Când eram în vârstă de un an, m-a dat la stat ca să mă crească, fiindcă nu a mai putut să ne întreţină, singură cu patru copii, tatăl vitreg fiind în închisoare. S-a gândit pe cine să deie şi m-a dat pe mine, ultimul copil, care eram mic. Din spusele ei, nu mă putea ţine în casă cu tatăl vitreg, cu care este şi în prezent, din cauză că a vrut să mă omoare.

Am stat la casa de copii de la un an până la terminarea şcolii, la vârsta de douăzeci şi unu de ani. În acest timp am fost la trei case de copii, prima fiind un leagăn de copii, unde am rămas până s-au gândit că mă pot duce la grădiniţă, după care am mers la o altă casă de copii, unde m-au dat la şcoală. În 1992, am mers în clasa întâi, unde am fost cu cei din oraş, nu era o şcoală specială pe care să o facem numai noi, cei instituţionalizaţi, pentru că nu am avut probleme. Până la douăzeci şi unu de ani nu mi-am pus problema mâncării sau a îmbrăcămintei, am avut totul pe tavă, ceea ce mulţi nu au în familie.

M-am zbătut însă cu altfel de probleme şi ispite, fiind de mic abuzat sexual. În primii ani, cei mari, cărora li se spunea asistaţi, îi puneau pe cei mici să-i satisfacă şi făceau şi alte lucruri mai mari, iar eu am fost printre aceia care au făcut lucrurile acelea. Pe parcursul anilor, am ajuns să fiu atras de homosexualitate, să văd alţi băieţi. Şi ei mă provocau şi mă autosatisfăceam aproape în fiecare zi.

Dar am ajuns la credinţă, şi Domnul să-i binecuvânteze pe cei care au venit şi au avut răbdare cu noi, să steie să ne explice despre El. Ne vesteau despre Isus şi Dumnezeu, cântam cu ei, ne rugam şi stăteam de vorbă cu ei ca să ne îmbărbăteze. Erau de la o fundaţie creştină care se ocupa cu casele de copii. Ne adunau din mai multe case, fie de fete, fie de băieţi, şi ne strângeam într-o tabără unde socializam, ne cunoşteam, de la copii până la personalul care avea grijă de noi. În fiecare zi mergeam în drumeţii, făceam studiu biblic, cântam, iar mie îmi plăceau foarte mult cântările. Şi în prezent cânt foarte mult.

Am început să merg la biserică la vârsta de douăzeci şi doi de ani, când nu mai aparţineam de instituţie şi eram pe cont propriu, dar mulţumesc Domnului că îmi poartă de grijă, El nu mă lasă singur. În anul 2007 m-am botezat. Nu ştiu ce aş fi făcut în ziua de astăzi, cum aş fi trăit, fiindcă nu merit să mai stau pe pământ niciun minut. Dar cum Dumnezeu are un plan cu fiecare, încă mă mai ţine în viaţă. Mă întreb cum poate un tânăr să-şi ţină cărarea dreaptă, că tot înspre mai rău merge, tot mai multe rele auzi, băieţi care se căsătoresc între ei, fete cu fete. Eu le sugerez să se lase de asta că nu e greu, cred că putem să ne lăsăm, pentru că un Împărat ca Domnul ne vrea sfinţi şi curaţi.

Am stat şi m-am gândit că mă duc la biserică şi nu simt nimic. M-am întrebat ce îi cu mine şi mi-a venit în minte versetul din Isaia 59:1: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască… ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru.” De aceea, mă rog ca Domnul să Se îndure de noi, cei care ne gândim la astfel de treburi şi să ne elibereze de viciu. Cred că se poate. Am încercat, m-am stăpânit o lună, iar înainte mă autosatisfăceam aproape în fiecare zi şi mă uitam la homosexuali pe site-uri, mă întâlneam cu ei şi făceam ce nu este bine să faci.

Vreau să închei cu povestea asta şi să uit trecutul meu rău. Vreau să fiu curat înaintea lui Dumnezeu, să-L proslăvesc şi să-L laud toată viaţa, să văd că Domnul lasă călăuzirea Sa peste mine, mă botează cu Duhul Sfânt şi Îşi face planul Lui cu mine. Cred că deja m-am lăsat de lucrurile astea rele, care nu plac lui Dumnezeu şi lumii.

Sper să fie spre zidire şi să vă îmbărbăteze rândurile mele. Am scris pentru a mă mărturisi, căci scrie să ne mărturisim unii altora păcatele. Să mă iertaţi şi să nu mă judecaţi că am trecut prin asta. Domnul să vă binecuvânteze! Domnul să vă ajute să vă lăsaţi de ce este rău, ca să facem binele, pentru a putea moşteni Împărăţia cerurilor. De aceea L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară pentru noi, ca să fim mântuiţi.

După ce am citit câteva mărturii, am decis să scriu şi eu un mesaj, lucru amânat de multe luni încoace.

Ani de zile m-am întrebat aceleaşi lucruri cu privire la răspunsul la rugăciunile mele – de ce nu mă ajută El să-mi schimb orientarea sexuală. Dar, vedeţi voi, mi-a luat enorm de mult timp să văd ceva foarte clar: că Dumnezeu nu a îngăduit să fiu aşa fără a avea un scop în asta şi fără să vrea ca eu să învăţ ceva şi să fiu mai puternic, pentru ca, în final, să devin o piatră de o formă extrem de ciudată, care se potriveşte perfect într-un ungher ascuns.

Pentru mine, homosexualitatea nu este altceva decât o cruce. E crucea mea, a ta şi a altora. Şi, ca fiecare cruce ce trebuie purtată, apasă greu pe umeri. E normal, acesta e scopul ei. Are scopul de a ne face mai puternici. Când am realizat asta, încă îmi spuneam că nu e corect, că e prea mult. Dar cine sunt eu să spun aşa ceva sau chiar să ştiu asta mai bine decât El?! Ştiu eu mai bine ce formă îmi este dat să am, care îmi este locul pe pământ? Ce rol au lucrurile prin care am trecut şi unde trebuie să ajung?

Privind aşa lucrurile, nu cred că încape în discuţie niciun fel de sentiment de vinovăţie pe care îl simţim la începuturi pentru orientarea noastră sexuală. Problema păcatului vine când e vorba de a face alegerea de a sări înspre ceva ce, credem noi, ne va da ceea ce are nevoie sufletul nostru – dragoste – în schimbul carnalităţii. Iar apoi, douăzeci şi cinci de bărbaţi mai târziu, mi-am dat seama că, deşi iubesc şi sunt iubit, aceasta nu a umplut sufletul meu şi că, de fapt, el este departe de a fi împlinit şi sătul.

Nu că sunt homosexual mi s-a părut nedrept, ci faptul că mi s-a interzis dreptul la dragoste, la eros (un mic amănunt de care oamenii care consiliază homosexuali nu sunt conştienţi). Tragedia nu este atracţia sexuală faţă de cei de acelaşi sex. Tragedia este că ai dragoste faţă de cei de acelaşi sex.

Ani de-a rândul, am continuat să cred ceva foarte confortabil, că dacă îmi este interzis să iubesc, aş avea motive foarte bune în faţa lui Dumnezeu să mă răzbun culcându-mă cu diferiţi bărbaţi. Aşa îmi scuzam carnalitatea pe vremuri. Apoi m-am întrebat dacă faptul că eu o fac cu un băiat nu este la fel de carnal ca adulterul? Şi că, în final, aşa cum mulţi au o înclinaţie spre adulter, aşa am şi eu una spre homosexualitate. Şi nu, pentru cei care comit adulter lucrurile nu sunt complicate. E simplu: nu mai fă asta. De ce credem că pentru noi este mult mai complicat?

Atracţia homosexuală este similară în intensitate cu cea heterosexuală, iar datoria noastră este să-L iubim şi să spunem „nu” păcatului. Dar apoi realizezi că ceea ce e distructiv la un homosexual credincios este imposibilitatea de a privi spre un viitor senin, de a se gândi că într-o zi va iubi, va fi iubit, iar Dumnezeu va aproba fericirea lui. Este lucrul cel mai greu de acceptat, fiindcă oamenii se hrănesc cu speranţe şi vise, iar imposibilitatea acestora creează panică.

Schimbarea este posibilă. Pentru unii. A lupta pentru o schimbare a orientării sexuale este ca şi cum ai lupta cu dârzenie pentru a fi vindecat de cancer. Da, Dumnezeu vindecă cancerul, chiar mult mai mult. Dar nu toţi oamenii cu cancer sunt meniţi a fi vindecaţi. Altfel cancerul nu ar mai fi letal şi înfricoşător.

În imaginea că nu atracţia homosexuală constituie un păcat în sine, ci carnalitatea ce o urmează, a cere lui Dumnezeu să-ţi schimbe orientarea sexuală înseamnă a-I cere să-ţi ia crucea de pe umeri.

Eu am încetat să mai cer asta. Nu pentru că nu aş crede că Dumnezeu m-ar putea schimba, ci pentru că personal cred că am un plan mai mare aici aşa. La fel cum în lumea heterosexuală oamenii se luptă cu diferite atracţii, mă lupt şi eu, în lumea mea, cu atracţiile mele. Şi, în final, a rezista carnalităţii interzise de Dumnezeu este o datorie şi un efort pentru toţi oamenii, indiferent de orientarea sexuală.

Aş vrea să merg chiar mai departe în subiectul „schimbare”, spunând că „a fi schimbat” nu înseamnă că nu vei mai fi atras de cei de acelaşi sex (asta, probabil, vei simţi mereu), ci mai degrabă că ai „primit trecere în faţa lui Dumnezeu” şi că El va îngădui să te îndrăgosteşti de o persoană de sex opus.

Scriu mesajul acesta pentru cei care caută răspunsuri şi aşteaptă schimbări în viaţa lor, în speranţa că fie am răspuns unor întrebări, fie am încurajat pe cineva să aibă o perspectivă de ansamblu asupra lucrurilor. Sau poate chiar ca să încurajez pe unii să caute alte răspunsuri, să aibă alte întrebări şi să nu-şi fărâmiţeze sau piardă credinţa, supunându-L pe Dumnezeu şi pe ei înşişi la teste mărunte, care poate tind spre o direcţie care nu a fost în plan de la bun început. Şi, nu în ultimul rând, da, acest mesaj este o încurajare, nu o descurajare.

Vreau să felicit echipa Contra Curentului pentru iniţiativa sa. Este un proiect în care mă gândeam de multă vreme că aş vrea să fiu implicat şi să pun la dispoziţia celor care au nevoie de ajutor resursele şi lucrurile ce mi-a fost dat să cunosc. Ştiu că perspectiva mea este poate puţin neconvenţională, dar sunt convins că mesajul este relevant pentru mulţi dintre cititori.

Despre mine ştie doar mama mea, care m-a prins sărutându-mă cu Adi. I-a fost greu să accepte din prima, dar cu timpul s-a acomodat. Bineînţeles, a început să spună că e un blestem pe noi şi chestii din astea. A fost şi pe la preoţi, dar… nimic.

Mai am un frate şi două surori. Eu sunt cel mai mic. Fratele meu are treizeci şi cinci de ani, e căsătorit şi are o fetiţă de şapte ani. Să vă spun cum mă înţeleg cu cumnata mea? Unul „hăiţi” şi altul „cea”. O soră are treizeci şi patru de ani, doi copii, o fată de unsprezece şi un băiat de doisprezece, iar cumnatul meu e plecat în Italia. Şi-a găsit de lucru pe şantier. Iar cealaltă soră are treizeci şi doi de ani şi e divorţată, are un copil de zece ani. A divorţat la un an după ce a născut, s-a recăsătorit patru ani mai târziu, dar a divorţat după un an, şi de trei ani umbla cu cineva, iar acum s-au certat. Am să vă povestesc, pentru că sunt şi eu implicat, ca să zic aşa.

Cu părinţii mă înţeleg foarte bine, mai ales cu mama, iar cu tata nu pot să spun că nu mă înţeleg bine, dar mă crede tot un copil, toată ziua mă alintă, şi mă cam supără. Sunt pensionari amândoi, iar tatăl meu se simte prost. Acum câteva zile i-a venit rău de la rinichi cred, şi a trebuit dus la spital. I-au făcut nişte analize şi au zis că nu are nimic. Tata crede că are cu pancreasul, şi numai cu el nu vreau să aibă. Acum zice că se simte bine, dar nu prea cred.

Să ştiţi că fiecare, când a auzit numele meu, m-a întrebat de ce naţionalitate sunt: „Neamţ, italian sau ce eşti?” Eu sunt român! „Klaus” mi l-a dat mama, că-i plăcea mult numele acesta, iar celălalt prenume, tata. Numele meu de familie e un nume italian: străbunicul şi străbunica mea erau italieni. Sunt ortodox şi cred în Dumnezeu, cu toate că uneori m-am lepădat de El.

Dacă ar fi să vă scriu întreaga mea poveste şi tristă şi voioasă, aş începe chiar cu naşterea mea, când bunica (mama tatălui meu) şi mami se păruiau din zori până-n noapte în legătură cu numele meu. Nume am primit abia la o lună. Bunica vroia să-mi pună numele Niculă (aşa îl chema pe bunicul), iar mama nu şi nu, că ei nu-i place numele ăsta. Buni: „Ba da”, mami: „Ba nu”, până s-a enervat mama şi a zis: „Ştii ceva, eu l-am făcut, nu tu.” Oricum, bunica şi acum mă strigă „Niculă”, iar mami şi buni încă îşi mai scot ochii pentru mine.

Când am împlinit şase ani, chiar de ziua mea, a murit mama bunicii din partea mamei. Cum? Cică mătuşa mea ar fi căzut pradă unui blestem (să nu se poată căsători şi să nu aibă parte de bani). Bunicii mei erau disperaţi. S-a auzit că ar fi un vraci într-o comună la treizeci de kilometri de Oradea. Au plecat cu maşina cu cineva. Ce le-a spus vraciul nimeni nu ştie, pentru că au avut un accident de maşină în care au murit toţi trei, bunicii şi şoferul. Accidentul s-a produs într-o curbă foarte periculoasă.

După cum v-am spus, bunica (mama tatălui meu) nu se înţelegea bine cu mama, şi nici acum nu se înţeleg. Mama a leşinat la înmormântarea celor doi bunici, bunica i-a dat vin să bea, iar după înmormântare i-a zis tatălui meu că mama a leşinat pentru că era beată. Bineînţeles că au urmat certuri, ba mai mult, tati a lovit-o pe mami. Mama, deşi nu vroia, a cerut divorţul, iar la tribunal am fost nevoit să locuiesc cu tata, pentru că avea o situaţie financiară bună, mama nu lucra nicăieri şi o considerau, mai bine zis au acuzat-o, că ar fi alcoolică, iar copiii nu sunt lăsaţi cu persoane alcoolice.

La şapte ani am plecat la Craiova, unde am stat patru ani, tatăl meu fiind transferat cu lucrul, timp în care nu am mai văzut-o pe mama. I-am scris când eram în clasa a patra, când am dat peste adresa ei. Bineînţeles, a venit la mine şi ne-a găsit tata. M-a lovit şi a lovit-o şi pe mami, făcând-o în continuare beţivană, şi a ameninţat-o că, dacă se va mai apropia de mine, o va ucide. Tata a cerut să fie transferat la Braşov, unde am rămas încă patru ani, timp în care mi-am aranjat fuga. După ce am terminat generala, am fugit la mami. Tata şi-a dat seama unde aş fi putut fi, aşa că a venit după mine, dar… am rămas cu toţii împreună. Tata şi mama s-au împăcat. Credeam că filmul se termină aici, dar de fapt asta a fost partea întâi.

Partea a doua începe când ajung la liceu. Între timp, sora mea, Monica, certându-se rău de tot cu mama, iar pe urmă cu tata, a fost nevoită să se mute din apartament şi a stat cu chirie. Apartamentul a fost vândut de mama, care mi-a cumpărat mie o garsonieră, restul banilor depunându-i la bancă. Ai mei s-au mutat la ţară, iar bunica, vrând, nevrând, a acceptat împăcarea părinţilor mei.

Mie, cum am trăit numai cu tata, mi-a fost greu să mă uit după fete. Îmi plăceau bărbaţii, ştiam că sunt mai în siguranţă cu ei. De multe ori l-am surprins pe tata gol, din întâmplare, şi mi-a plăcut să văd numai bărbaţi goi.

Prin noiembrie m-am gândit să vorbesc cu Monica să vină să stea cu mine, pentru că refuza să stea cu cealaltă soră a mea. A acceptat repede, promiţându-mi că-mi va face mâncare şi va spăla rufe. Dar nu pentru asta am chemat-o să stea cu mine, pentru că ştiu să gătesc mai bine decât mama. De multe ori o scutesc şi fac eu mâncare. Şi ce mâncare!

Totul merge bine, până când ajung să-l cunosc pe iubitul ei (acum fostul). Eram în clasa a zecea. Avea treizeci şi cinci de ani şi adevărul este că arăta foarte bine. Mi s-a destăinuit că ar fi bisexual şi, dacă mă deranjează, să-i spun. Am zis că nu mă interesează ce e şi ce nu e. În fine, sarcasmul lui ne-a cucerit pe toţi, făcându-ne să avem mai multă încredere în el. Ca să vezi, el era foarte gelos nu numai pe sora mea, ci şi pe mine. De ce? Ea lucra o zi cu o zi, de la şapte dimineaţa la opt seara şi ajungea târziu, iar eu după ora nouă seara ieşeam cu prietenii. A început să facă gură că sora mea s-ar uita numai după taximetrişti, iar eu mă distrez noaptea cu toate… Lucru ce a ajuns la urechile tatălui meu. A început un scandal de proporţii. Bun! S-a uitat.

În clasa a unsprezecea, în ultima zi de şcoală, nepoţelul meu, Dorin, era la fratele meu, cu fiica lui, iar sora mea era la serviciu. Am ajuns pe la ora zece acasă, unde-l găsesc pe el. Vesel ca de obicei. S-a legat de mine. A început să mă strângă la pieptul lui, îmi zicea că mă iubeşte şi că nu poate trăi fără mine şi că ce s-ar face el dacă eu plec în vacanţă? Ba mai mult, mi-a zis că va veni tot a doua seară să mă vadă. Bineînţeles că am încercat să scap din braţele lui, dar nu am putut. M-a trântit pe canapea şi a sărit la mine. Vroia să mă violeze, dar l-am lovit cu scaunul care se afla prin apropiere; i-am spart capul. Am încercat să mă îmbrac repede, ca să scap de el. M-a lovit atât de tare, încât am crezut că mi-a rupt maxilarul. În cele din urmă, am reuşit să fug.

M-am întors acasă la zece noaptea, în speranţa că nu-l voi găsi acolo. Când am intrat înăuntru, am crezut că pic jos. Sora mea şi el. Am tăcut. M-am aşezat pe canapea. El m-a întrebat unde am fost, iar eu am zis: „Cu prietenii.” Sora mea a plecat la baie. „Să nu îndrăzneşti să povesteşti ce s-a întâmplat, ca să nu ţi se întâmple ceva.” Nu am îndrăznit să spun nimănui. Pur şi simplu, m-am închis în mine. Am plecat a doua zi la ţară, iar la trei zile după plecarea mea, sora mea şi el au ajuns şi ei, nervoşi foc. „Bun! S-a aflat!” mi-am zis eu, dar să vezi: „De ce ai furat o sută cincizeci de mărci germane?” m-a întrebat el, când eram cu toţii la masă. Eu nici nu ştiam că ei au mărci, Dumnezeu mi-e martor că nu le-am furat niciun ban. Ba că numai eu i-am putut lua – şi sora mea. Nu am crezut-o în stare să zică aşa ceva. Adică eu o primesc în casa mea, iar ea mă acuză pe mine de furt? Am crezut că, nu ştiu, explodez de ura pe care o aveam. Am fost acuzat de furt! „Nu credeam că ai să ajungi un hoţ” (tata). Numai mama m-a apărat, că dacă aş fi luat banii, s-ar fi văzut ce mi-am cumpărat cu ei. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic. Închei aici o parte din viaţa mea.

În legătură cu garsoniera. Era a tatei, urma să treacă pe numele meu după ce împlineam optsprezece ani. Dar nu a fost aşa. Chiar despre asta voi scrie acum.

Am revenit în oraş odată cu începerea ultimului an de liceu. Era un an greu pentru mine. În cele trei luni (octombrie, noiembrie, decembrie) în care s-au întâmplat destule, Paul şi Monica, sora mea, pun la cale un plan ca să-mi ia garsoniera. Uite ce au făcut. El are pe cineva la poliţie – are el mai mulţi. Îl pune pe unchiul său drept tata. Îi face buletin, certificat de naştere şi de căsătorie, şi declară garsoniera pe numele lu’ soră-mea. Slavă Domnului că a avut şi ea minte.

Eu încercam să uit ce s-a întâmplat cu Paul, dar el nu mă lăsa. Mă necăjea tot timpul. Că nu-i deschid uşa la timp sau că o ţin închisă toată ziua. „Că nu intră nici… pe tine.” Între timp, aflu că intenţionează să vândă garsoniera. Bineînţeles că mi-a cerut permisiunea să cumpere un apartament. Am acceptat, pentru că rămânea tot pe numele meu şi mai puneau ei bani de la ei. De unde aveau bani? Lucrau la aceeaşi firmă, furau carne şi slănină şi mergeau să o vândă pe la magazinele din Cluj, Timişoara şi Arad.

Pe lângă toate astea, iar vine Paul şi-mi bagă mie în cap că sora mea se întâlneşte cu nu ştiu cine şi s-ar putea („Nu s‑ar putea, ci sigur”) că are sifilis. „De ce mai umbli cu ea?” am întrebat eu. Sincer să fiu, nu l-am înţeles ce a zis. Dar îi spune lu’ soră-mea că, de fapt, eu am sifilis, că i-am spus că m-am încurcat cu o prostituată, pe numele ei Lucica (fosta mea colegă de liceu). Nu am apucat să mă apăr pentru că nu am putut, fiindcă amândoi au o gură cât o şură, şi am zis că mai bine tac. S-au dus la ceva medic şi mi-au adus nişte medicamente. Nu le-am luat. Am minţit că le iau, dar le aruncam în coş, până când m-a prins el că nu le beau.

Între timp, cunosc un tip la şcoală. Îl chema Marius. Arăta foarte bine şi se purta frumos cu mine. Era la seral în anul doi, cred că profesia încălţăminte, nu mai ţin minte. Nu am făcut-o niciodată cu el, doar ne sărutam. Dar iată cum ne-am întâlnit. A apărut un anunţ în revista… (pe vremea aceea citeam revista asta): „Tânăr simpatic, doresc să cunosc un băiat brunet până în optsprezece ani, numai din Oradea.” Nu am stat pe gânduri, i-am scris. El era din apropiere. Eu pe tipul ăsta îl cunoşteam din clasa a unsprezecea, dar pe atunci numai ne salutam. Mi-a propus să ne întâlnim în Parcul…, un loc nici prea retras, nici populat, într-un cartier de bogătaşi; pe acolo sunt nişte vile de-ţi pică ochii. Bineînţeles că noi nu ştiam cum arătam (vorbeam doar la telefon), asta credeam eu, dar…

A început o poveste de dragoste la care eu nu puteam pune suflet, cum s-ar zice. Nu ştiu de ce, dar nu am simţit nimic care să mă satisfacă. Şi cred că am făcut bine că nu am pus suflet, fiindcă acum îl urăsc pe Marius. Crăciunul l-am petrecut cu el şi cu nişte prieteni, la el. Şi am jucat „cruce”, în cine rămâne, adică cine pierde face striptease. Am acceptat pentru că eu niciodată nu pierdeam la jocul acesta, însă am avut neplăcuta surpriză să pierd.

Vine Revelionul, pe care l-am petrecut cu părinţii la oraş, cu cealaltă soră a mea, Tatiana, şi cu nepoţii; cumnatul meu, fiind taximetrist, lucra. Monica plecase cu Paul la Braşov la Poiană, iar pe Dorin, fiul ei, l-a lăsat cu noi. Seara îmi deschid şi eu gura, acuzându-l pe Paul că se comportă ca un animal cu mine. Le-am spus şi despre chestia cu sifilisul, că aş fi încurcat cu Lucica, că el a inventat totul, iar ai mei au rămas şocaţi. Mai puţin tata, căruia nu-i venea să creadă. Zicea că mi s-a urcat şampania la cap. Dar nu-mi păsa dacă mă crede sau nu. Mă simţeam ceva mai uşurat. Tatiana şi Avram, după câteva zile, mi-au propus să mă mut cu ei. Nu am acceptat pentru că aveam deja o casă, nu-i aşa? (Aveam.)

Am uitat să vă mai spun ceva. Prin decembrie, seara, după ce m-am despărţit de prieteni, am plecat acasă. Era ora şapte. Paul nu era la noi, iar eu am deschis televizorul ca să mă uit la Sunset Beach. A venit Paul. „Ce… cu televizorul ăsta, toată ziua merge, numai consumi curentul. Tu nu vezi ce scump e, că nu tu plăteşti. Ia stinge-l!” A sărit nepotul meu, Dorin, care i-a luat telecomanda din mână, ca să nu-l stingă. Sora mea era în bucătărie şi nu văzuse faza cu telecomanda. Bineînţeles că a urlat la mine că aş fi luat telecomanda de la el din mână. „Nu tu ai cumpărat televizorul. De ce te uiţi la el?” Apoi, către sora mea, care-şi făcea apariţia: „Şi tu eşti vinovată, a ajuns propriul tău frate să te comande pe tine.” „Eu nu dau ordine la nimeni, iar tu nu mai fă gură în casa mea, ai înţeles?” „Atunci de ce nu plăteşti şi tu la Asociaţie?” Eu nu plăteam pentru că îi dădeam soră-mii în fiecare an o sumă (ce-i drept, o dată), iar cu aceşti bani putea să plătească pe tot anul o persoană. Lucru pe care el nu l-a ştiut, şi i-am zis. Nu i-a plăcut. A ieşit afară din garsonieră înjurându-mă. Apoi nu a mai vorbit cu mine.

Iată că a venit şi ziua când trebuia să ne mutăm. Paul a lipsit toată ziua, pe motiv că l-ar fi trimis şeful său la Timişoara cu carne. Am ajuns în noul apartament. Era foarte luxos şi totul era mobilat cu o mobilă… ai de capul meu! Super!

„Că stau prea mult acasă”, a început el iar. Dar eu nu mai puteam să mă tot plimb, fiindcă mă aştepta bacul şi examenul la facultate. Că nu iau eu nici bacul, nici la facultate nu intru, pentru că-s prost bâtă. „Da, aşa nu voi lua eu bacul, dacă mergi pe la şcoală să plăteşti pe directoare.” Că nu-l salut când intră în casă. Acum să stăm puţin să ne gândim. Cine salută primul? Cel dinăuntru sau cel care intră, indiferent de vârstă? „Că tu trebuie să mă respecţi, că-ţi pot fi tată.” „Te respect cum mă respecţi şi tu, cu meschinăria pe care o ai în tine”, am zis eu. „Cum adică?” „Caută în dicţionar, ca să vezi ce deştept sunt. Tu ce crezi, că nu mi-am dat seama că pentru aceea nu mă laşi în pace, pentru că nu te-am lăsat să te culci cu mine?” Nu a vrut să recunoască la început, dar pe urmă l-am făcut să recunoască. Mi-a zis că mă urăşte şi că va face tot posibilul să-mi distrugă viaţa, că are dovezi că mă prostituez şi că va dovedi asta în faţa părinţilor mei. Chiar l-am rugat să o facă. Apoi mi-a părut rău.

Am plecat în sat şi le-am spus alor mei ce s-a întâmplat. Atunci tati s-au supărat foc şi a plecat a doua zi la oraş, ce-i drept fără mine, şi s-a certat cu sora mea. Sincer, îmi era frică să merg acasă în Oradea. O noapte am dormit la Tatiana, apoi am plecat. A început un scandal. Că eu nu văd câte a făcut Paul pentru noi? „Ba da, încă foarte multe, mai ales mie.” Că el mie nu mi-a făcut niciun rău. Nu i-am zis chestia cu violul, că ar fi zis că-s dus de-acasă. Aşa că am tăcut şi am suferit.

Când tati s-a certat cu sora mea, nu a dat şi de Paul. Se termină şi luna martie. Începe aprilie, când îmi dispare periuţa de dinţi. Am întrebat-o pe sora mea dacă nu a văzut‑o ea. A zis că nu a văzut-o. Am plecat în sat. Când am revenit, iar scandal, cu Paul şi cu Monica. Că numai eu am aruncat periuţa de dinţi şi acum zic că mi-ar fi furat-o Paul, ca să-l bag în vină, ca părinţii mei să-l urască şi mai tare. Iar eu aşa ceva nici nu am vorbit cu ai mei, nici despre dispariţia periuţei de dinţi, nici că ar fi luat-o Paul. Mai bine tăceam din gură, dar aşa-mi trebuie, de parcă n-aş fi fost cu lecţiile învăţate. Puteam să merg să-mi cumpăr alta, numai că aşa-i omul. Ştiţi ce a făcut? Mi-a aruncat bani ca să merg să-mi cumpăr o periuţă de dinţi. Nu i-am luat, i-am lăsat pe jos, spunându-le că am bani.

Încă ceva ce m-a deranjat foarte mult şi nu m-am abţinut să nu le zic. Mi-a spus că folosesc săpunul şi şamponul lor. Nu era adevărat. Erau toate ale mele. Săpun antibacterian, şampon, spumă fixativă, parfum, deodorant şi mai ştiu eu ce, toate erau ale mele, le-am cumpărat de la Oriflame. Că de unde am avut eu atâţia bani? Pur şi simplu, mă considera ca pe unul de pe stradă. Iar el, când se spăla şi se parfuma cu obiectele mele, tăceam. Nu am zis nimic că am reuşit să mă spăl cu şampon numai de două ori, nu am zis nimic că mi-a spart sticluţa de aftershave. Că eu nu am nimic, toate el le-a cumpărat. „Că faci de patru ori pe săptămână baie şi deja a început să cadă zugrăveala.” Dar ştiţi ce-i culmea? Zugrăveala cădea în hol, nu în baie. M-a scos din vană şi m-a târât după el să văd cum cade zugrăveala.

Într-o zi nu a fost apă caldă şi nici rece toată ziua. Seara a venit cea rece. A început să urle la mine că de ce nu am spălat vasele, că mâncăm ca porcii (se referea la mine şi Dorinel) şi nici nu ne grăbim să le spălăm. „Tu nu vezi că mă joc cu nervii tăi?” mi-a zis el în faţa lui Dorin. „Nu trebuia tu să mergi să te plângi lui taică-tău pentru toate cele întâmplate. Eu am vrut să te pun la încercare, ca să văd cum judeci şi să te ajut să intri la poliţie.” „Parcă vroiai să te răzbuni pe mine”, i-am amintit eu. „Era o glumă.” Nu l-am crezut.

Şi acum mă bombardează el şi mă loveşte unde mă doare cel mai tare. Pe 5 iunie, nu uit ziua asta cât voi trăi, vin tati şi mami la noi, când apare Paul. „Acum am să vă arăt eu vouă! Klaus nu e cine pare.” Atunci le arată pozele în care făceam striptease (jocul de la Crăciun cu Marius). În momentul acela, în care toţi se uitau la mine cu ură, ca la un gunoi, iar Paul zâmbea fiindcă în sfârşit a ajuns să se răzbune, îmi venea să sar de la etaj. Nu ştiam cum să le explic că, de fapt, era o joacă. Însă am observat ceva, eram într-un bar de noapte, nu acasă la Marius. Mi-am dat seama că falsificase poza pe calculator. Îi uram şi pe Paul, şi pe Marius.

Tata mi-a tras o palmă atât de tare, încât am crezut că-mi sar ochii din orbită. „Mi-e ruşine cu tine!” Mama plângea, nici tata nu s-a putut abţine. Şi, ca să fie tacâmul mai plin, Paul a zis: „Cred că ai stat cam mult pe aici, ar fi cazul să pleci.” „E casa mea!” am zis eu. „A fost. E pe numele lu’ soră-ta. Cred că ocupi loc… Prea mult loc.”

În acele clipe, am simţit că nu mai am pentru ce trăi. Eram distrus. Cei care m-au primit cu braţele deschise au fost Tatiana şi Avram, care m-au făcut, cu timpul, să privesc lumea cu alţi ochi. Am luat bacul, iar la băieţi nici nu mă mai gândeam. Îi uram. Uram pe toţi cei care îmi ieşeau în cale. Aveam încredere doar în Tatiana şi Avram. Mi-au spus că pot să locuiesc cu ei, dacă vreau.

În septembrie, am fost la sora mea Monica. Mai bine dormeam în timpul acela. Am aflat că mama i-a zis că sunt homosexual. Cred că mama mă urăşte pentru chestia asta, dar nu se arată. Mariana m-a „boxat” cu nişte întrebări la care nu găsea niciun răspuns, dar nici eu nu i-am dat vreunul. Eu: „Noi doi nu am fost, nu suntem şi nici nu vom fi vreodată pe aceeaşi undă. Credem diferit!” Ea: „Tu ce crezi, că noi îţi vrem răul? Mama e distrusă şi nici nu vrea să mai audă de tine până ce nu te vei lăsa de asta. Nu ştiu, du-te la un psiholog, vorbeşte cu el dacă se poate face ceva. Se zice că Dumnezeu te ajută, dar trebuie să te ajuţi şi tu pe tine. Eu nu te mai înţeleg. Ce puteţi vorbi voi între voi? Cum te simţi cu un bărbat? Tu crezi că lui Dumnezeu Îi place ce faci? Eu totuşi te sfătuiesc să te întâlneşti cu o fată, dacă poţi să uiţi asta.” Eu: „Să ştii că eu uit cam greu un lucru.” Bine, m-am referit şi la cele întâmplate între noi. Ea: „Încă mă mai urăşti, aşa-i?” Nu i-am dat un răspuns. Am venit acasă urând pe toată lumea. Câteodată aşa îmi vine să plec de acasă, să nu mai văd pe nimeni.

Cu Paul m-am mai întâlnit o dată şi m-am întors cu spatele la el. Mi-a zis că nu e nevoie, că nu mai are nimic cu mine. Mă întreb ce o fi cu el.

În octombrie, iar am avut probleme. Credeam că am să mă întorc la Braşov fără să ştie nimeni. S-a întors „uraganul în paradis”, Paul, ex-cumnatul. În legătură cu ce s-a întâmplat acum cinci ani, când am venit în oraş. Primesc foiţe de la poştă că aş fi primit un colet de la Bucureşti, dar cu numele…, însă eu nu am scris la nimeni ca să-mi trimită colet. Iar numele de… l-a avut Monica când fusese măritată. Bine, după divorţ toţi îi ziceau doamna…, nu pe numele de fată. Credeam că avea legătură cu Paul. Ba mai mult, am descoperit cine îmi dă telefoane şi geme. Paul! Când am ridicat receptorul, l-am auzit că vorbea cu cineva, chiar a zis: „Vreau să vorbesc cu Klaus.” Eu: „Da, eu sunt”, şi a început să geamă la fel cum făcea şi până acum, când nu am ştiut cine mă sună.

M-a căutat şi la serviciu la piaţă, ameninţându-mă în legătură cu ce se întâmplase acum patru, cinci ani, în iunie. V-am povestit în legătură cu tentativa de viol. Cică m-ar denunţa la poliţie că aş fi vrut să-l omor când l-am lovit cu scaunul şi că nu am nicio dovadă că a vrut să mă violeze. Eu: „Dar nici tu că te-aş fi lovit cu scaunul.” El: „Nu fi aşa de sigur.” Eu: „Toate astea s-au întâmplat acum patru, cinci ani. De ce nu ai plecat atunci la poliţie? Acum cazul e închis.” El: „Atunci nu aveam dovadă că m-ai lovit, acum am. Le voi spune că m-ai şantajat.” Eu: „În legătură cu ce?” El: „Voi găsi eu ceva.”

Nu ştiam ce să mai fac. Credeam că singura soluţie era să plec din oraş. Unde aveam să locuiesc? În chirie. Oraşul îl cunoşteam, apoi aveam să-mi caut un loc de muncă şi atunci chiar mi-aş fi luat viaţa de la capăt. Aveam să las urme dureroase în familie, dar era ultima mea soluţie. Numai pe mine mă căuta, pe Monica nu. Totuşi, era mai bine pentru ea, să nu-i provoace şi ei neplăceri.

Dar nu a fost să fie aşa. Acum vrea „pace”, nu ştiu ce l-a apucat. Oricum, nu mă interesează, vreau să dispară din viaţa mea. Încă mă mai sună să ies cu el şi chestii din astea. Nu cred că voi mai pleca din oraş. Simt nevoia să mă lupt cu Paul, dacă e cazul. Ştiu că încearcă să se joace cu mintea mea, dar nu-l voi lăsa şi nici nu am să le spun alor mei (dacă mă lasă în pace) că a încercat să mă violeze. Cred că e mai bine aşa, să se uite totul. Nu?

Închei cu un răspuns pe care l-am primit pe blogul meu de la un necunoscut, răspuns care m-a speriat de-a binelea.

SINUCIDEREA. PLĂCERI INTERZISE

Nu mai am puterea să lupt. Mi-a scăzut toată încrederea, nu mai rezist presiunilor din interior. Viaţa mea a devenit un calvar, un coşmar ce nu se poate deosebi de nicio esenţă, de niciun adevăr mai absolut ca moartea. Ce am făcut, Doamne, să merit asta? Sunt iarăşi pe culmea pierzării şi mai am un singur pas până la a-mi curma zilele… Un singur pas şi e atât de aproape! Oricât de mult aş vrea să mai trag de viaţă, nu mai am de ce. Sinucigaşul trăieşte senzaţii cumplite. Niciodată nu am coborât atât de mult în haos, în neant. E groaznic, orice aş face se întoarce înzecit împotriva mea. Sinucigaşul pierde totul, treptat şi, în mod sigur, devine singur, convins şi cert în a renunţa la viaţă.

De ce să mai trăiesc? Nu vă mai miraţi de ce se sinucid atâţia oameni! Din cauza inadaptării. Sinucigaşii sunt nişte oameni inadaptaţi vremii. Sinucigaşii au drame de conştiinţă cum niciun om normal nu poate avea. Normal e prea mult spus. Un om simplu.

Imagini trepidante îmi fug prin faţa ochilor şi plâng iarăşi. Dar nu e suficient. Nu pot să cred şi mă uimesc pe mine însumi, toată fiinţa mea. Cad într-o agonie, într-o letargie lentă, şi trăiesc cu speranţă şi după moarte. „Nu mai am pentru ce trăi!” este cel mai strigător gând ce-mi trece acum. Am crezut că pot trece peste mai multe sau pot avansa peste necazuri. Nu am reuşit. Sunt un învins, un laş.

Nu mă condamnaţi nici după moarte, pentru că nu aveţi de ce. Cât am fost lângă voi, nu aţi putut să mă cunoaşteţi. Nu aţi vrut sau nu aţi putut, dar nu îmi mai e frică de nimic. Sinuciderea devine copleşitoare, singura şansă, singura portiţă care te lasă să pleci cu zâmbetul pe buze. Unii vor să trăiască, alţii vor să moară. Ce ironică e viaţa!

Cufundat într-o iluzie eternă, viaţa îşi depărtează totul. Păcat! Sinucigaşii sunt nişte genii neînţelese de oamenii simpli. Păcat de tot! Parcă şi timpul nu mai contează pentru mine. Văd oameni absurzi, imagini diafane, alimentări iluzorii, naivităţi obscure, totul inclus într-o singură carte, cartea vieţii. Ce soartă idioată am avut! „… să mă ia!” ţipa copilul, îndreptându-se spre camera sumbră.

Sinucigaşul îşi pune probleme, se întreabă şi are mii de întrebări fără răspuns. Răspunsuri pe care nimeni nu le ştie. Un heterosexual nu şi-ar fi pus niciodată problema idealului sau că de ce este mai urâţel. Niciodată! Un heterosexual va fi un om simplu şi nici prin gând nu-i va trece să se întrebe sau să ceară răspunsuri. De ce m-am încumetat eu să mi le pun? Urăsc pe toţi şi pe toate. Totuşi, nu eram urât. Urăsc homosexualii şi mă urăsc pe mine. Mereu vor fi singuri! Pentru că vor căuta un absolut fizic, un Făt-Frumos din poveste.

Nu mai pot scrie de lacrimi. Aceste înscrisuri să-mi rămână ca amintire spre eternitate.

Este destul de greu să-ţi faci public trecutul. Am treizeci de ani şi am scăpat de homosexualitate de aproximativ un an. În primul rând, am conştientizat că este o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar din momentul când m-am întors cu o inimă sinceră şi curată la Cristos, am avut puterea să spun „nu” poftelor şi să nu mă mai las purtat de ele.

Sincer, eu nu aş apela la consiliere, fiindcă rugăciunea este cel mai bun consilier al meu. Faptul că aş apela în mod permanent ar fi ca şi cum m-aş îngrădi singur sau mi-aş aduce aminte permanent că am o problemă pe care nu o mai am de mult.

Mie, ca persoană, nici nu-mi place să dezbat un capitol aşa de traumatizant din punct de vedere psihic din viaţa mea, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am depăşit cu bine, şi nici nu aş insista să mă tot învârt în jurul acestui subiect. Că doar Domnul Isus promite că, odată cu pocăinţa, mărturisirea şi renunţarea la înfăptuire, nu-Şi va mai aduce aminte de păcatele noastre. De ce să-mi tot aduc aminte de ceva care nu-mi face plăcere? Sunt convins că poate şi alţii gândesc ca mine.

Ştiu că este o luptă pentru tot restul vieţii. Gânduri mai vin, dar diferenţa este că am puterea să spun nu! Am ID-uri de homosexuali pe Messenger, dar ei cunosc că m-am pocăit şi păstrează distanţa. Pur şi simplu, le spun cum am scăpat eu de probleme şi îi întreb dacă vor să vină şi ei la Cristos. Sunt liber şi nu mai am probleme cu homosexualitatea. Aceasta este libertatea pe care o primeşti de la Cristos şi nu eşti permanent frustrat sau stresat că vei cădea.

Legat de vise, nu poţi să le controlezi tu, ca individ. Ele vin şi se duc de la cine au venit. În vis nu este voia ta totul, este fără voia ta.

Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns să cunosc viaţa liberă şi fără a mai simţi vreo condamnare a propriului cuget, din cauză că ceea ce am făcut este un păcat înaintea lui Dumnezeu şi o ocară înaintea oamenilor. Aş sfătui pe toţi cei care se confruntă cu homosexualitatea, care-ţi distruge viaţa şi îţi îneacă orice speranţă: veniţi la Cristos, toţi cei trudiţi şi împovăraţi de acest păcat şi veţi căpăta odihna eliberării şi, mai mult, speranţă şi nădejde la slava viitoare! Dacă nu aş fi experimentat personal această bucurie, poate nu aş fi crezut. Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei care îşi doresc adevărata viaţă liberă în Cristos!

Voi, cei de la Contra Curentului, sunteţi de apreciat că puteţi rezista la această viaţă zbuciumată a unora. Cum de v‑a venit gândul sau dorinţa de a ajuta persoane cu astfel de probleme? Şi misiunea pe unde se desfăşoară? Dumnezeu să vă îmbrace cu puterea Duhului Sfânt, ca să faceţi această lucrare care salvează multe suflete de la pieire. Domnul să vă binecuvânteze şi să ajungem victorioşi în veşnicie!