M-am născut într-o familie de creştini neoprotestanţi.

La scurt timp după naşterea mea, părinţii au început să se certe din ce în ce mai des; tatăl meu a început să bea, să îi vorbească vulgar mamei şi să o înşele. Pe când împlineam vârsta de şapte luni, părinţii au înaintat actele de divorţ. În fine, după multe procese, eu, prin hotărâre judecătorească aveam sa fiu lăsat în custodia mamei.

Din câte mi-au povestit ulterior părinţii, la vârsta de un an tatăl meu a venit şi m-a luat la el sub pretextul că vrea să îmi ţină ziua de naştere. Nu am „petrecut” nici o zi, nici două, nici chiar o săptămână cum se „petrec” românii adevăraţi, ci mai bine de un an am fost ţinut departe de mama. Nu am fost înapoiat acesteia decât în urma unei vizite făcute de dânsa, împreună cu executorul judecătoresc, tatălui meu. Deşi mulţi îmi zic că este imposibil să am amintiri la o vârstă atât de fragedă, eu îmi amintesc foarte bine ziua în care mama a venit să mă ia acasă. Nu ţin minte foarte multe detalii, însă imaginea care m-a urmărit o perioadă de timp, aceea în care eu stăteam îngheţat de frig, în faţa porţii din bare de fier, de la curtea din spate a casei tatălui meu, nu o pot uita. O văd la fel de clar şi pe mama, care a fugit cu braţele deschise spre mine şi m-a luat în braţe, cât şi maşina vişinie care avea să mă ducă acasă. Ulterior, mama mi-a confirmat această imagine, adăugând „decorului” câteva amănunte pe care eu le uitasem: eram îmbrăcat cu nişte hăinuţe destul de subţiri pentru acea perioada a anului, fără căciuliţă pe cap şi cu o pereche de cizmuliţe de gumă în picioare.

Următoarea amintire vie pe care o am din acea perioadă este legată tot de tatăl meu: era cred început de primăvară, când, din nou, acesta mă ducea la el „pentru câteva zile”.

Era o zi ploioasă, când tatăl meu, împreună cu soţia sa, au hotărât că este o zi numai bună de mers la cumpărături. Zis şi făcut. În câteva ore ne aflam în oraş, de unde au fost cumpărate mai multe lucruri, printre care şi câteva hăinuţe şi un ursuleţ de pluş pentru mine. Am ajuns în gară, de unde trebuia să luăm trenul spre casă. Ţin minte că am vrut neapărat ca geanta cu hăinuţele şi ursuleţul cumpărat să stea cât mai aproape de mine: au pus-o sub locul meu de pe bancă. În fine, a sosit trenul. În timp ce intra în gară, îmi aduc aminte că mă străduiam să număr vagoanele. Nu mai ştiu câte erau; dar după ce am terminat de numărat, m-am întors mândru spre camarazii mei de călătorie, explicându-le cum am ajuns eu la marea performanţă de a număra toate vagoanele. Am rămas înlemnit când am văzut că de fapt vorbeam singur. Nu mai era nici tatăl meu lângă mine şi nici nevasta acestuia. Speriat, am sărit jos de pe bancă şi am început să îi strig. I-am văzut că se îndreptau spre capătul peronului. Am fugit după ei strigând într-una. Nu pot uita privirea pe care au aruncat-o înapoia lor, o privire… ceva de genul: „Sper că nu m-a văzut”, privire care probabil avea menirea de a-i asigura că se pot urca în siguranţă în tren, fără mine. Mult timp după această întâmplare mă trezeam speriat noaptea, visând că sunt părăsit în acea gară, plină de oameni gălăgioşi şi plouată.

Când am crescut mai mare l-am întrebat odată pe tata care a fost motivul pentru care a dorit să mă lase în gară. Nu a putut decât să schimbe câteva priviri cu soţia sa, după care, ca şi cum nu l-am întrebat nimic, a schimbat subiectul.

Cu timpul, mintea mea de copil avea să fie umplută cu multe alte lucruri, şi pentru o perioadă am uitat acea întâmplare. Nu aveam să mă bucur prea mult de roadele acestui fapt, deoarece odată cu trecerea timpului această întâmplare revenea din nou în vise, chinuindu-mă.

Timpul a trecut, iar eu împreună cu el mă îndepărtam de anii aceia, pornind nesigur, pe o cale necunoscută mie, pe un drum pe care nu am mai fost până atunci. Nu aş fi crezut niciodată că anii pe care îi aveam în faţă îmi vor aduce atâtea dezamăgiri…

Era începutul lunii iunie, o zi însorită de vară, când mă întorceam acasă de la şcoală. Mă grăbeam să mănânc ceva şi să ies apoi cu prietenii la joacă. Când am ajuns în faţa porţii, un om m-a chemat pe nume. M-am întors şi fiind învăţat de mama mea să fiu politicos, zâmbind l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. M-a întrebat dacă îl cunosc. Senin, i-am răspuns că nu. În minutele care au urmat am aflat că el era de fapt tatăl meu, venit în localitate la nişte amici. A spus că nu a putut să nu se oprească atunci când m-a văzut. Mi-a promis că o să revină în zilele următoare să mă ia la el, ca să petrecem împreună sfârşitul de săptămână. L-am aşteptat mult, dar nu a mai venit. Îmi aduc aminte cum cu ochii plini de lacrimi despachetam bagajul şi nu mă lăsam alinat de mama care încerca să vorbească cu mine.

Următoarea dată când l-am văzut pe tatăl meu a fost după aproximativ un an, când din nou a venit să-şi viziteze vechii prieteni de pahar. De data aceasta m-a luat cu el. Am rămas profund dezamăgit de felul în care s-a purtat cu mine. După două zile, s-a îmbătat împreună cu soţia lui şi au ţinut-o aşa mai bine de trei zile. Se trezeau puţin doar ca să se îmbete din nou, şi tot aşa. Nu aveam decât vreo 9 – 10 ani. Nu ştiam drumul spre casă şi eram şi prea mic ca să pornesc de unul singur. Aşa că am rămas condamnat la aproximativ o săptămână, închis în casă, fără mâncare. Mereu îmi spuneau că mă iubesc, iar după câteva secunde mă înjurau, îmi spuneau că se bucură că sunt cu ei, doar ca să mă facă prost peste un minut. Mereu mi se spunea că semăn cu mama, că sunt la fel de prost ca şi ea şi că, voi ajunge cu siguranţă să fiu un ratat.

După această întâmplare nu l-am mai văzut pe tatăl meu până pe la vârsta de 13 ani, când l-am căutat eu. Din nou au început să curgă subestimările din partea lor, mai ales din partea tatălui. De fiecare dată când mergeam la el ţinea neapărat să se îmbete măcar o dată. Odată beat, se destupau zăgazurile iadului peste mine. Nu mă bătea fizic, însă avea grijă ca psihicul să îmi fie mereu vânăt, de pe urma felului în care vorbea cu mine. În acea perioadă ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt cu adevărat. Personalitatea mi-a fost puternic afectată, ajunsesem să cred faptul că nu sunt bun de nimic, că sunt un prost, că sunt prea neîndemânatic ca să mă mai pot apuca de ceva, că sunt prea urât ca să merit să am prieteni. Situaţia şcolară a avut şi ea de suferit. Din acea perioadă am început să mă urăsc pe mine însumi. Nu mai vorbeam cu aproape nimeni; mereu mă găsea mama singur în cameră mâzgălind câte o bucată de hârtie cu creionul. Începusem să îi urăsc pe toţi. Mă uram şi pe mine. Mă percepeam ca fiind foarte urât şi din acest motiv îi evitam pe vechii prieteni. Ieşeam din ce în ce mai rar din casă, iar mersul la şcoală mi se părea un chin. Credeam că toata lumea este de aceeaşi părere cu tatăl meu. Cu toate acestea continuam să merg la el; eram prins într-un cerc vicios. Tânjeam după dragostea de tată, după o mângâiere din partea acestuia. Deşi nu le primeam, nu puteam înceta să mai merg la el. Mereu îmi ziceam că „data viitoare va fi mai bine”. Nu am ajuns să trăiesc nicicând acea „dată viitoare”. Mama mea nu ştia nimic din ceea ce mi se întâmpla acolo.

Toate acestea au ţinut până nu demult; mai exact până pe la vârsta de 16 ani şi jumătate, când am cunoscut câţiva oameni care m-au ajutat să înţeleg că de fapt tot ceea ce credeam eu despre mine nu era adevărat. A fost nevoie de timp şi de răbdare din partea lor şi a mea. Într-un final am ajuns să mă percep din nou aşa cum sunt şi nu cum m-a făcut tatăl meu să cred că sunt. Cu toate acestea, rănile pe care le aveam în suflet au rămas. Şi încă mai sunt acolo. Nu s-au putut vindeca şi nici nu ştiu dacă vreodată vor fi vindecate.

Ultima vizită făcută tatălui meu a fost şi decisivă în hotărârea pe care o luasem cu ceva timp înainte, şi anume aceea de a nu îl mai vizita: am stat la el cred cinci zile. Patru dintre acestea, amândoi – tatăl şi soţia acestuia – au fost beţi criţă. Am văzut lucruri de care îmi este ruşine să le spun, mi s-au spus lucruri pe care aş fi preferat să nu la aud. Au spus lucruri obscene şi vulgare la adresa mamei mele. Din nou am stat fără să mănânc, decât foarte puţin. Din acea zi am început să îmi urăsc mai mult decât orice tatăl. Numai când mă gândesc la el, la zâmbetul sarcastic pe care îl afişa mereu, la tonul batjocoritor cu care mă aborda, mă scutur până în adâncul sufletului meu, şi îmi amintesc din nou de tot ceea ce am trăit alături de „tata”… mai bine nu!!!

Povestea mea vis-a-vis de tatăl meu începe pe la vârsta de 1 an şi s-a încheiat acum câteva luni în urmă. Sunt aproape 17 ani de zile. O viaţă de om…

În tot acest timp am fost învăţat ce înseamnă „tată”. Am învăţat că a avea un tată este ca şi cum ai alege să trăieşti cu o lipitoare imensă pe spate; în fiecare zi aceasta să soarbă ceea ce este de valoare din tine. Am învăţat că a aştepta afecţiune de la un tată este aidoma cu a-i spune unui urs grizzly să te mângâie. Am ajuns ca acest cuvânt „tată” să mă ducă mereu cu gândul la durere sufletească, respingere si dezamăgire. Tot acest cuvânt m-a învăţat ce înseamnă subestimarea şi prin el am reuşit să cunosc resentimentul.

Cât despre mama… ea a fost aceea care s-a ocupat de mine. Ea mi-a dat educaţia pe care o am şi îi mulţumesc pentru asta. De la ea am învăţat că trebuie să lupt şi ea mi-a spus sa mă port mereu astfel încât să pot ţine fruntea sus în faţa oricui. De la ea am învăţat mândria şi de la ea cunosc detaşarea. Ştiu acum că mă iubeşte şi că m-a iubit dintotdeauna; dar nu a fost pricepută niciodată în a-mi arate aceasta. Era tipul de persoană foarte serioasă, distantă şi poate puţin cam dură. Era dominantă. De când mă ştiu făcea diferenţe între mine şi fraţii mei, motiv pentru care mă simţeam adeseori inferior. Felul ei dur de a fi m-a făcut să mă închid în mine, încetul cu încetul. În mare parte, perioada în care mama s-a purtat aşa cu mine s-a suprapus cu primele vizite pe care eu le-am făcut tatălui meu, ceea ce a făcut ca rănile făcute de tata să fie agravate. Veneam acasă de la el şi căutam înţelegere la mama. Nu am primit-o. Aşteptam de la ea un semn vizibil, un gest măcar al faptului că mă iubeşte şi este acolo lângă mine. Am rămas doar cu aşteptarea şi cu inima-mi plină de durere. Nu o condamn pentru asta. Poate nici ea nu a avut parte de ele…

Nu Îl pot înţelege pe Dumnezeu. Poate Îl văd adesea în lumina a ceea ce mi s-a întâmplat cu tatăl meu. De când mi-am dat seama că mă confrunt cu problema aceasta – de pe la vârsta 9 ani – am căutat necontenit o modalitate prin care să devin normal. Nu a funcţionat nimic.

Probabil eu gândesc altfel decât majoritatea. Poate doar mie mi se întâmplă asta. Poate alţii primesc răspuns la multele rugăciuni, poate altora Dumnezeu le vorbeşte direct şi frecvent. Poate că alţii simt dragostea lui Dumnezeu şi poate că alţii chiar Îl percep pe Dumnezeu ca tată. Se poate. În cazul meu este cu totul diferit: am cerut să fiu vindecat de când mi-am dat seama că sunt diferit. Au fost momente când am fost disperat şi când nu doream pentru nimic în lume ca a doua zi dimineaţa să mai fiu aşa. Au fost aproape nouă ani de zile în care am strigat necontenit la El. Chiar credeam că poate să mă schimbe, şi acum cred la fel; dar nu înţeleg de ce nu vrea sa o facă. Nu înţeleg de ce nu îmi răspunde, de ce mă lasă să cred că El nici nu aude ce îi cer, ce mă rog, ce îmi doresc din tot sufletul? Oare să fi asurzit Dumnezeu? Dacă nu, de ce mă lasă să deduc asta?

Unii vin cu premisa că sigur nu este voia Lui ca eu să fiu schimbat. Dar cum rămâne atunci cu restul homosexualilor care caută schimbarea şi al căror număr se ridică poate la sute de mii, dacă nu mai mult? Toţi am fost condamnaţi la aceeaşi soartă? Sunt alţii care vin cu ideea că nu este aşa de important la urma urmei să fii normal. Dar este cineva care să ne înţeleagă cu adevărat frustrarea cu care trăim? Aşa a fost creat Adam la început? Am înţeles că este un comportament dobândit. Cu asta Dumnezeu S-a scos. Dar suntem noi oare de vină că ne-am născut unor părinţi care conştient sau nu, ne-au adus aici? De ce trebuie să plătim noi pentru păcatele părinţilor sau ale bunicilor noştri?

Am trecut prin momente când am ajuns să fiu ferm convins de faptul că Dumnezeu nu există. De ce nu îşi apără cauza? De ce nu intervine? De ce nu dă un semn că e acolo sus? De ce a mai lăsat să fie scris în Biblie că putem cere orice vom vrea cu credinţă în rugăciune şi dacă este după voia Lui ne va fi dat? De ce a mai scris, dacă ştia că nu are să Se ţină de promisiune? Tind să cred că este după voia Lui ca să nu avem atracţii faţă de acelaşi sex; Adam nu a fost creat aşa. Nici Eva. Deci aceasta cerinţă este îndeplinită. Credinţă am avut. Voinţă de asemenea, şi toate acestea I le-am cerut în rugăciune. De ce nu S-a ţinut de promisiune? Într-un fel Îl înţeleg: este Dumnezeu, are toată puterea, stă în Cer şi… normal că face ce vrea. Nu am nimic împotrivă, însă sunt dezamăgit de felul în care Îşi împlineşte Cuvântul. De ce l-a mai scris atunci? Vorbeşte de dragoste. Unde Îi este dragostea? Mai spune că înţelege prin ce trecem şi că ştie exact ce simţim; dar scuză-mă, dacă simte, cum poate să stea cu aşa ceva în spate şi să nu acţioneze într-un fel? În fine, nu Îl pot înţelege şi nici nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să Îl înţeleg. De un timp încoace nici nu mai vreau să Îl înţeleg. Este prea ciudat. Am început să Îl urăsc. De ce nu răspunde? Îi este chiar aşa de greu să ne facă normali? Lui, care a făcut spaţiul cosmic şi astrele printr-un cuvânt? Lui, care a făcut întreg pământul din nimic, doar vorbind? Lui, care spune despre Sine că are toată puterea în cer şi pe pământ; El nu poate??? Fii serios!

Rămân la aceste cuvinte; nici nu mai ştiu ce să mai spun. Să îmi exprim în continuare nemulţumirea? Mi-ar lua ore întregi şi zeci de pagini. Măcar de ar fi de un folos. Măcar…

Acum, mulţi dintre cei care mă cunosc şi au citit mărturia înţeleg probabil de ce nu pot percepe iubirea aşa cum o percep alţii. De ce rămân rece la complimentele care îmi sunt făcute. De ce nu mă pot bucura de viaţă şi de ce am impresia pe care o am despre aceasta. Acum pot să înţeleagă de ce sunt aşa introvertit şi de ce sunt rănit atât de uşor de cei din jur. Aş vrea să fiu altfel. Aş vrea să pot trece cu vederea aceşti 18 ani, dar nu pot. E o viaţă de om. E viaţa mea. Nu o parte din viaţa mea, ci viaţa mea. De multe ori mă trezesc că plâng ca un copil. De multe ori mi-e teamă că urletele sufletului meu răzbesc în afară, de multe ori mi-aş dori să pot fugi undeva., să pot să dispar pentru o vreme, să pot trăi în anonimat faţă de tot trecutul, faţă de toate amintirile care mă bântuie.

Am trăit o viaţă în minciună. O viaţă în care m-am minţit mereu că totul este bine, că totul este OK, că am toate motivele din lume ca să mă bucur, să fiu fericit. M-am săturat să fac asta. De multe ori mă gândesc că era mai bine să nu mă fi născut. Era mai bine să fi rămas undeva în nefiinţă decât să mă nasc, decât să fiu om, decât să trăiesc şi să trăiesc aşa. Unde îmi sunt visele pe care le-am făurit copil fiind? Acelea în care îmi doream să schimb lumea, să o fac mai frumoasă, mai fericită, mai plină de dragoste? Nu am reuşit să o schimb eu. A fost mai rapidă, mai nemiloasă, răzbunătoare, şi toate visele pe care eu le aveam cu privire la ea, mi le-a întors înapoi folosind antonime.

De ce eu? De ce eu, Doamne? De ce? Şi strigătele se răsfrâng încet în tăcere, se închid din nou în locaşurile în care au stat dintotdeauna şi vor rămâne acolo până data viitoare, până când din nou, plictisite de propriul lor infern, vor încerca să iasă în afară. Cine mă va elibera? Cine îmi va aduce din nou zâmbetul pe buze? Cine mă va face să radiez din nou din toată fiinţa mea? Speranţa mea a fost şi nu mai e… Ce paradox! A fost destulă, dar s-a săturat să mai aştepte. S-a epuizat, s-a dus, s-a stins… dar va renaşte iar…