Am citit mărturiile celor care au scris, am încercat să scriu şi eu, am şters şi iar am început să scriu. Nu ştiu dacă voi ajunge până la sfârşit, însă voi încerca din nou. Cu ce să încep? Îmi este ruşine de mine. Mă simt murdar. Îmi sună în minte acel verset de Traian Dorz: „M-a prins păcatul la răscruci.” Încerc să îmi expun viaţa mea (dacă nu mă exprim corect sau mănânc din litere, vă rog să mă înţelegeţi, încerc să scriu printre lacrimi). Am o viaţă dublă. Una pe care o cunosc cei apropiaţi, familia, care mă admiră. Din punctul lor de vedere sunt o persoană împlinită: am un job foarte bun, două facultăţi terminate.

Însă, în cealaltă parte, sunt o persoană sentimentală, care suferă pentru orice. Dacă cineva se uită la mine mai mult decât ar trebui, se nasc o mie de întrebări. De ce se uită? Oare se vede că sunt homosexual? Îmi plac tipii, mă îndrăgostesc de ei, iubesc şi sufăr şi totodată îmi doresc să fiu hetero, să am o viaţă normală, să strig în gura mare că sunt îndrăgostit şi că iubesc. Sunt un bărbat destul de atrăgător. Ce vor zice oamenii? De ce nu mă căsătoresc, că am tot ce vreau? Fetele roiesc în jurul meu, însă nu mă simt atras de ele. Dacă nu aş fi homosexual, aş putea avea o viaţă împlinită în care să mă bucur de tot, nu să port povara orientării mele.

În urmă cu doisprezece ani, la vârsta de treisprezece ani, am fost violat de un tip cu cinci ani mai mare decât mine. Nu ştiu de ce nu am zis nimic. Am continuat să întreţin relaţii sexuale cu el, deşi mă simţeam groaznic. Nu am mai putut să îndur duplicitatea vieţii mele şi, în clasa a douăsprezecea, am încercat să mă sinucid, dar nu am reuşit. M-am trezit a două zi în perfuzii la spital. Mă rugam mult, posteam două, trei zile pe săptămână. Duminica, la biserică, plângeam, într-una îmi era jenă de cei care se uitau la mine şi nu ştiau de ce plâng atâta. Doream să scap, să nu fiu prizonierul dorinţelor mele păcătoase.

În anul întâi de facultate mă îndrăgostisem foarte mult de cineva care era mai mare ca mine cu mulţi ani, însă găsisem în el toată iubirea pe care nu o avusesem din partea unui bărbat. Tatăl meu s-a sinucis când aveam patru ani, din cauza divorţului şi a pierderii custodiei mele, iar mama s-a recăsătorit. Soţul mamei mă ura pentru că semănam cu tatăl meu, de aceea a început să-mi facă viaţa imposibilă. La şaisprezece ani m-am convertit, crezând că voi reuşi să scap de orientarea mea, însă în zadar.

Să revin. Acest tip era tandru, atent, se părea că mă iubeşte. Mă simţeam împlinit, însă mă acuza conştiinţa pentru viaţa mea imorală. A fost perfectă relaţia mea cu el şase luni, apoi a început să nu îmi mai acorde atâta atenţie şi să întreţină relaţii sexuale şi cu alţii. Sufeream îngrozitor, mă simţeam trădat, dat la o parte. După încă şase luni, am hotărât să mă despart de el.

Am terminat Teologia şi Psihologia, aşa că sunt tobă de teologie neoprotestantă. Teorie cunosc destulă. Nu funcţionează. Am început din nou să postesc, să mă rog, crezând că voi evada. Nu am avut nicio şansă: deşi ştiu că lumea homosexualilor e o lume a desfrâului, a nelegiuirii, nu am puterea să ies, să devin hetero.

Aş vrea să vorbesc cu cei care trec printr-o problemă ca a mea. Nu am dat anunţ matrimonial şi nu caut homosexuali cu care să mă cuplez, ci efectiv aş vrea să discut cu tineri care se confruntă cu acest păcat. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, să se roage pentru mine. Mă bazez pe puterea rugăciunii, însă pentru a fugi de ispită trebuie să ai putere; dacă nu ai, nu poţi fugi. Nu am putere să rup acum, am nevoie de rugăciune ca să o pot face. Nu mă simt bine, nu sunt OK, mă termină psihic această duplicitate.

Toată ziua ascult oamenii plângându-se de una, de alta; eu nu am timp să mă plâng. Inima îmi plânge şi trebuie să zâmbesc, fiindcă am creat o lume perfectă. Cum e să mergi la un psiholog care e încruntat şi trist? Ce speranţă îţi dă acela? De ce aş avea motiv să fiu trist, din punctul lor de vedere? Însă, din punctul meu de vedere, îmi vine să-mi iau viaţa. Mă urăsc pentru că sunt homosexual. Uneori dau vina pe El că e vinovat pentru ceea ce sunt eu, alteori mă împac cu gândul că m-a acceptat, fiindcă am luptat foarte mult să scap. Nu vreau să fiu homosexual! Nu vreau! Vreau să am o viaţă curată, o familie, copii, să mergem la biserică, să pot ţine capul sus în biserica celor neprihăniţi. Vreau să fiu un om normal.

Îl iubesc pe Dumnezeu şi mă gândesc dacă nu e paradoxal ceea ce spun, fiindcă mă contrazice Biblia, când zice ca cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, să se depărteze de rău. Însă eu nu am puterea să mă depărtez de rău, sunt prins. Dacă nu Îl iubesc pe El, atunci de ce mă macină că sunt homosexual? Dacă nu L-aş iubi, nu mi-ar păsa de El, că Îl ofensez cu viaţa mea imorală. Nu mă obligă nimic să renunţ la imoralitatea asta, în afară de conştiinţa mea şi dragostea pentru El.

Ştiţi cât am suferit pentru că m-am convertit? Câtă bătaie am luat de la părinţi, câte nopţi am dormit pe afară fiindcă Îl iubesc pe El? Da, afară, pentru că părinţii mei sunt ortodocşi, însă extremişti. Ştiţi cât plâng noaptea şi câte posturi am ţinut să scap de această orientare? Nu ştie nimeni, doar eu şi Dumnezeu. V-a fost vreodată jenă de ceea ce sunteţi?

DUPĂ UN TIMP

Nu ştiu dacă are vreun rost să scriu, însă mă simt foarte, foarte singur şi totodată nici nu vreau să am prietenii apropiaţi, de frică să nu mă cunoască mai bine decât le dau eu voie să mă cunoască. Am citit câteva mărturii ale tinerilor care se confruntă cu problema homosexualităţii, care e şi problema mea. Luptă în mine două firi. Una e cea pământească: îmi place ceea ce fac, să întreţin relaţii sexuale cu băieţii, însă după aceea mă simt şi mai singur şi murdar, îmi este scârbă de mine, de ceea ce fac, mă spăl imediat şi stau câteva ore şocat şi nu mă ating. Cealaltă fire îmi zice că tot ce fac e păcat şi nu fac decât să Îl întorc pe Dumnezeu împotriva mea şi a familiei mele.

Am trecut prin câteva probleme foarte, foarte mari cu familia, am avut accident cu maşina şi sunt sigur că toate acestea sunt trimise de Dumnezeu să mă trezească, la fel ca furtuna pe mare din cauza neascultării lui Iona, însă nu am putere să mă ridic să părăsesc această „lume”. Nu am cu cine să vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt cu adevărat. Am o relaţie cu un tip acum, mă iubeşte etc., dar eu sunt rece şi nu mă simt împlinit, ci dimpotrivă, simt cum zi de zi mă afund fără scăpare.

Zilele trecute am vrut să mă sinucid, am înghiţit un pumn de pastile. E a doua oară. Nu mă pot regăsi. Sunt zile în care stau închis în camera mea şi mă gândesc cum să mă sinucid, care sunt urmările. Mă gândesc la viitorul meu şi mă înspăimântă, mai ales că încep să mă întrebe cunoscuţii când mă căsătoresc. Ce să fac? Nu mai am scăpare. Care e soarta mea? Sunt disperat.

Mă bucur că am găsit pe cineva care mă poate ajuta! Am doi fraţi mai mari şi am fost crescut într-o familie creştină şi iubitoare. Când eram mic, mi se spunea des că trebuia să fiu fetiţă, fiindcă eram frumos. Mama mea dorea să fiu fată, dar nu a regretat niciodată faptul că sunt băiat. Fiind cel mai mic, am fost mereu alintat, ceea ce mi-a dat un comportament mai feminin. Nu am fost niciodată băiatul care vroiam să fiu: să am un corp musculos, să joc fotbal şi alte lucruri.

La treisprezece ani am experimentat autosatisfacerea. Prietenul meu cel mai bun mi-a spus că a învăţat la şcoală despre autosatisfacere şi că i se pare un lucru extrem de scârbos. A fost momentul în care mi-am dat seama de păcatul pe care îl făceam, dar nu m-am putut opri. Peste câtva timp, prietenul meu mi-a povestit că a încercat şi el. Încet, discuţiile noastre se îndreptau tot mai mult înspre sex. Mai apoi, am rămas singuri într-o cameră. Nu ne-am dat seama ce facem, deşi amândoi aveam frică de Dumnezeu. În timp, experienţele au trecut la un alt nivel, uitându-ne la pornografie împreună. Cu părere de rău, ne-am promis că nu o vom mai face niciodată.

Ce s-a întâmplat apoi cu el nu ştiu, dar eu am început să fiu atras de băieţi. Mă simţeam extrem de rău şi găseam din ce în ce mai puţină atracţie pentru fete. Perioada prin care am trecut a fost grea, luptându-mă cu urmările experienţelor trecute. Viaţa mea a devenit un coşmar, deşi eram un copil credincios, citeam Biblia, mă rugam, dar erau momente în care Diavolul îmi umplea mintea cu lucruri perverse. Am început să vizionez din când în când pornografie homosexuală, ceea ce a înrăutăţit lucrurile.

Acum nu mai am un comportament feminin, îmi plac înotul, alergatul, excursiile periculoase în pădure şi mă consider destul de puternic, ceea ce mă face să mă simt bărbat. Mă gândesc mereu la o familie, la o „prinţesă” care trebuie salvată, dar homosexualitatea încă mă „bântuie”. Îmi doream întotdeauna să am un corp musculos şi, de multe ori, asta mă atrage la băieţi. Anul acesta am fost botezat cu Duhul Sfânt şi am primit un dar special, prorocia. Dau slavă Domnului că nu sunt în starea celor care au scris mărturii aici, dar atracţia faţă de corpul masculin încă există.

Am o relaţie super cu o fată minunată, pe care o dezvoltăm încet, din cauza vârstei, plus că suntem despărţiţi de o mie cinci sute de kilometri. Îmi doresc să-mi fie soţie într-o zi. Problema mea este că pofta pentru bărbaţi arde încă, pe când pofta pentru femei nu prea. Mi-e scârbă de lucrul acesta. Mi-aş dori să pot fi atras de sexul opus, şi nu într-un mod pervers, ci într-un mod normal, iar aceasta este şi întrebarea mea: s-ar putea întâmpla vreodată lucrul acesta? Sau va trebui să mă lupt toată viaţa cu homosexualitatea? O să pot să am relaţii sexuale minunate cu soţia?

Sunteţi primii cărora vă povestesc experienţele mele şi cred că faptul acesta o să-mi aducă eliberare, într-o oarecare măsură. Mă bucur că luptaţi „contra curentului” şi simt că aceasta este şi chemarea mea. După experienţele prin care am trecut, I-am spus Domnului: „Doamne, vreau să lupt împotriva homosexualităţii în Biserică şi în lume.” Domnul să ne ajute pe mine şi pe ceilalţi băieţi şi fete să trecem deplin peste povara aceasta, iar pe dumneavoastră să vă binecuvânteze cu înţelepciune, spiritual, iar apoi material. Pace!

DUPĂ UN TIMP

Acum un an v-am contactat şi am decis ca mărturia mea să fie postată pe site. Într-un timp ţineam legătura cu voi, dar apoi nu am mai putut, fiindcă Yahoo! Messenger a avut ceva probleme şi mi s-au şters toate contactele, de aceea vă scriu pe site. Acum pot să adaug la mărturie că Dumnezeu mi-a schimbat viaţa total!

POVESTEA MEA

Ce urmează să-ţi împărtăşesc este o parte foarte intimă şi ascunsă a vieţii mele. Însă, în speranţa că-ţi va fi de ajutor ţie, care te lupţi cu atracţii faţă de acelaşi sex, îţi voi povesti pe scurt trecutul meu. Vreau să te asigur că nu mă mai identific cu homosexualitatea, sunt împăcat cu trecutul meu şi am iertat orice persoană care a avut vreo influenţă negativă în acest sens asupra mea.

La vârsta de doisprezece ani a început să se adeverească faptul că, deşi am avut o copilărie fericită, unele detalii, neobservate de alţii, formau conturul celei mai grele încercări din viaţa mea de până atunci. Pentru a proteja pe cei implicaţi, nu voi scrie decât o istorie superficială a modului în care am ajuns să am înclinaţii homosexuale şi nu voi specifica nici tipul de relaţie sau numele persoanelor.

Nu a fost clipă în copilărie în care să mă gândesc că voi fi homosexual. De fapt, în mintea mea de copil am păstrat visul că, dacă voi creşte mare, mă voi însura şi voi avea copii. Nu m-am gândit eu aşa mult la asta, adevărat, nici când mă jucam de-a mama şi tata cu fetele, în timp ce alţii se jucau fotbal, ca băieţii. Nu faptul că mă simţeam mai bine în anturajul fetelor a fost cauza principală, nici faptul că am fost alintat până peste cap ca mezin al casei, nici faptul că am avut primele experienţe sexuale cu un băiat, ci principala cauză se află mai adânc, în nişte întâmplări care nu au ţinut cont de dreptul meu de alegere şi probabil nici de intenţia celor implicaţi.

Respingerea pe care mi-au arătat-o unii bărbaţi de care aveam cel mai mult nevoie în perioada preadolescenţei şi adolescenţei mele, a fost unul din principalele motive care au dus la înclinaţiile mele homosexuale. Poate a fost nepriceperea sau neîndemânarea mea în anumite lucruri cea care a atras o asemenea respingere, însă faptul că nu am fost apreciat pentru ce eram şi pentru ce făceam m-a convins că nu eram îndeajuns pentru statutul de bărbat. Apoi acei bărbaţi au dispărut din viaţa mea, lăsând nerezolvată, pe vrute sau nevrute, amara idee în inima mea: nu sunt capabil să fiu un băiat ca toţi ceilalţi. Cam acelaşi lucru mi-l demonstra şi anturajul meu.

Am avut un comportament efeminat când eram copil, dar crescând am renunţat la el. Când aveam aproximativ şapte ani am fost molestat, dar nu am băgat de seamă, pentru că nu a implicat sex şi părea mai mult un joc. Am auzit de un prieten care a fost violat de ţigani şi mă gândeam că şi mie mi se putea întâmpla mult mai rău.

Am fost un băiat înalt şi foarte slab, aşa încât aveam mari complexe din cauza felului în care arătam. Toţi ceilalţi prieteni dezvoltau un fizic atrăgător, erau puternici şi admiraţi de fete. Eram destul de timid de altfel. Într-o excursie cu clasa am petrecut mai mult timp cu o fată drăguţă. Ne plimbam ţinându-ne de mână prin galeriile salinei din Turda. Mi-a plăcut foarte mult de ea, îmi dădea un sentiment pe care nu de multe ori l-am avut şi, când am ajuns acasă, mi-a trimis un mesaj mărturisind că s-a îndrăgostit de mine. Mi s-a părut incredibil şi am întrebat-o insistent ce găseşte la mine ca să o facă să se îndrăgostească? Am deranjat-o atât de mult, încât în doar două ore toată dragostea i-a pierit.

Îmi amintesc de încă o întâmplare dintr-a şaptea, din staţia de autobuz. Stăteam cu băieţii şi ni s-au alăturat doi prietenaşi şmecheri. Au dat mâna cu fiecare dintre noi, dar nu ştiu exact pe care dintre noi cunoşteau. Într-un moment de neatenţie, mi-au luat jacheta de lângă mine şi au început să fugă cu ea, iar eu după ei. Mi-au luat banii din ea, vreo doi, trei lei pentru merinde, şi îmi cereau mai mulţi în schimbul jachetei. La un moment dat s-au oprit, i-am lovit şi mi-am recuperat jacheta. Ziua următoare s-a discutat întâmplarea cu diriginta clasei, care i-a sfătuit pe băieţi să mă protejeze, că şi aşa „e slăbuţ şi i se poate întâmpla ceva nedorit”. M-am simţit bine… Dar nu era de bine, pentru că deveneam prea dependent de atenţia acordată de băieţi. Eram mai mult feminin decât masculin.

Până la paisprezece ani m-am integrat într-un anturaj creştin, care m-a acceptat şi m-a făcut să mă simt special. M‑am împrietenit cu o fată, cu care urma să am o relaţie de vreo trei ani.

La cincisprezece ani am plecat în Germania. Am crezut că am lăsat trecutul în urmă, dar problemele abia atunci au început. M-a ajuns din nou starea precedentă: fără prieteni, complexat, simţind din nou dezamăgirea pe care mi-au provocat-o bărbaţii din viaţa mea. Ţineam încă mult la fata care era îndrăgostită de mine şi pe care o iubeam sincer pentru felul în care mă trata. Mi-am pus multe speranţe în acea relaţie, dar, fiind una la distanţă, comunicarea nu era sănătoasă şi m-am simţit nevoit să îi pun capăt, cel puţin pentru o perioadă, ziceam eu. Însă personal mă consideram un eşec.

Am vrut să îţi dau şapte paşi pentru a trece peste homosexualitate. I-am scris deja, însă nu îi adăuga aici, pentru că am realizat că nu există modalităţi care să se aplice obiectiv când este vorba de identitatea unei persoane. Îmi vine să râd, acum că mi-am revizuit mărturia. Uite, eu am ajuns la punctul în care vroiam să trăiesc ca homosexual, însă nimic din acest stil de viaţă nu mă împlinea. Da, am dorit sex cu bărbaţi şi am dorit mult o relaţie serioasă, însă acestea erau închipuiri, pe când la săvârşirea faptelor totul se dovedea a fi o risipă, o păcăleală. Era ceva ce nu mă făcea fericit, oricât de promiţătoare păreau tentaţiile.

Viaţa în homosexualitate este chinuitoare: eşti asaltat de pofte şi fantezii sexuale, iar împlinirea lor e ca un mic răgaz înainte să simţi din nou impulsuri sexuale interminabile. În starea asta, am ajuns de mai multe ori la concluzia că e mai bine să-mi iau viaţa. Cred că Dumnezeu a intervenit de fiecare dată şi nu m-am sinucis: în mintea mea venea gânduri că există mai mult în viaţă decât groapa în care zăceam eu şi simţeam cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Am ştiut că Dumnezeu e împotriva homosexualităţii, însă nu pricepeam cum a permis să fiu eu homosexual! Deşi Îl învinovăţeam pentru felul în care decursese viaţa mea de până atunci, totuşi datorită educaţiei mele creştine reuşisem să mă conving că ţine la mine şi că are o soluţie. Am acceptat varianta Lui. De atunci a început un proces de schimbare a mentalităţii şi obiceiurilor dobândite până atunci şi, încet dar sigur, am primit o nouă identitate şi împlinire.

Ca să scapi de homosexualitate, degeaba îţi înşir modalităţi care îmi imaginez eu că ar funcţiona. Problema stă la nivelul psihicului, al mentalităţii şi voinţei. Cristos nu a venit să pună poveri imposibile omului, ci a luat El Însuşi poverile noastre asupra Lui. Cristos îţi va schimba fiinţa şi te va face o nouă fiinţă care trăieşte în conformitate cu Dumnezeu, numai şi numai pentru binele tău! Doar Dumnezeu ştie cum să influenţeze aspectele acestea, aşa că dă-I voie. Iar pe mine consideră-mă prietenul tău.

Special thanks to my dear friend Michael, an ex-gay who was persecuted by the church when he came out for help. You mean a lot to me, and you are a true soldier of Christ. I hope you keep inspiring many other men, like you inspired me.

To the organization Contra Curentului, which helps men fighting with SSA in Romania, thank you for your help and encouragement. I would definitely change some of your tactics, but you’re doing a great job that no one else does!

I want to thank my brother. You’ve showed me the love and acceptance of Christ!

Lots of love to my parents who supported me in prayer.

Special thanks to my best friend, for listening to me and sustaining me through the process.

And a big shout-out to Jesus, who is surely alive and well, seated in the place of power. You’ve never let me down, you have seen value in me beyond my expectations, and you’ve showed me grace. I bow before you in awe and gratefulness.

Prefer să nu îmi dau numele adevărat, pentru siguranţa mea. Deşi nu mă interesează ce zice lumea, că vorba aceea: gura lumii nu o astupă decât groapa.

Provin dintr-o familie de etnie romă – ţigani tradiţionali sau cei care încă vorbesc romanes şi îşi păstrează tradiţia. Părinţii mei s-au căsătorit în septembrie 1987, în urma unei înţelegeri dintre bunicii paterni şi materni. Tata nu a vrut, însă nu putea să comenteze, fiindcă aşa era odată, pe timpuri, la romi; nu o vroia pe mama fiindcă avea un defect fizic la piciorul drept. Cu chiu, cu vai, s-au unit şi aşa am venit eu pe lume în vara anului 1988.

Între timp, bunicii mei paterni şi-au dat seama de „greşeala” pe care au făcut-o, că l-au căsătorit pe tata cu mama mea, deşi avea un handicap, şi au început să o urască. Îşi băteau joc de ea, o jigneau, până ce mama s-a săturat, m-a luat în braţe şi a plecat la părinţii ei. A fost cât pe ce să se despartă, însă, când eu aveam şase luni, tata m-a văzut cu mama în oraş. Când m-a văzut, a început să plângă şi s-a împăcat cu mama. Bineînţeles că nu au mai stat în casa bunicilor paterni, ci de data aceasta s-au mutat în casa bunicilor materni.

La puţin timp după aceea, tatăl meu a plecat în Irak pentru a munci în construcţii, iar pe mama a lăsat-o cu mine în casa bunicilor materni. Eu m-am îmbolnăvit de dizenterie cu sânge şi aşa de grav, încât medicii nu îmi mai dădeau şanse de supravieţuire. M-au internat cu mama în spital, în aceeaşi cameră cu copiii subnutriţi. Mama nu a putut să mă vadă murind şi m-a lăsat în spital; din câte am înţeles, s-a îmbolnăvit şi ea din cauza mea; suferea de depresie.

Tot în aceeaşi zi când mama a plecat din spital, a venit şi bunica mea maternă. Corpul meu nu mai permitea perfuziile, ele fiind singura mea hrană, şi îndată ce bunica a văzut că asistenta mi le bagă forţat şi că ieşeau afară din vene, i le-a smuls din mână zicând: „Ori moare, ori îl fac eu bine.” A vorbit cu medicul meu, i-a explicat situaţia, iar el i-a spus: „Facă-se voia Domnului, Maria!” Cu o frică destul de mare, bunica mi-a preparat orez fiert şi morcov pasat. Abia după o zi de încercări eşuate, a reuşit bunica să mă facă să mănânc. La o săptămână după aceea, medicul mi-a dat externarea, spunându-i bunicii mele: „Mâna Domnului s-a coborât peste tine ca să-l faci bine. Norocul lui ai fost tu.” Mi-au mai făcut doar o transfuzie de sânge, pe care l-am primit de la bunica, fiindcă aveam aceeaşi grupă, şi am plecat acasă. Mamei nu îi venea să creadă când m-a văzut.

Tata muncea în Irak, trimitea banii acasă, mama era o femeie chibzuită, îi strângea, şi aşa au reuşit să îşi cumpere un teren, fiindcă nu le ajungeau să cumpere casă. În 1989 eu m-am îmbolnăvit iar de o bronşită astmatiformă şi din nou probleme cu mine. Tata revenise în ţară, din cauza războiului de pe atunci din Irak. Se angajase în construcţii în ţară, iar toţi banii ce îi câştiga îi cheltuiau cu mine pe medicamente. Mă duceau la Bucureşti, la Fundeni. Medicii de acolo mă foloseau drept mostră pentru studenţii de la medicină, dar nu m-au ajutat cu nimic.

Asta s-a întâmplat până în anul 1992, când părinţii mei au trecut fraudulos în Germania. Nu o să uit niciodată acele momente cu peripeţii. Sunt primele mele amintiri: lagărul de concentrare din Auschwitz, podul îngust de circa 80 cm ce l-am trecut – mă legase tata cu o sfoară în spatele lui – însă am ajuns cu bine în Germania, în oraşul Leipzig.

Când i-au interogat pe părinţii mei, de ce şi-au părăsit ţara şi cu ce scop au intrat ilegal pe teritoriul Germaniei, mama le-a răspuns: „Nu vreau bani, nu vreau nimic altceva, vreau doar să-mi fac băiatul bine.” Aşa de impresionaţi au fost, încât ne-au oferit azil, ne-au dat ajutor social lunar, bonuri de masă, iar mie, asistenţă medicală. În Germania m‑au făcut bine cu numai două siropuri şi cu câteva şedinţe de aerosoli.

Aveam cinci ani în 1993, eram în Germania, toţi mă alintau şi eram preferatul tuturor, fiindcă eram foarte frumos. Eram creol cu ochi albaştri, în plus, eram plăpând şi firav şi toţi mă alintau, mă mângâiau, oricine venea în vizită îmi aducea ceva. Îmi amintesc, în treacăt, că de la cinci ani mă atrăgea fizic un alt copil şi ne jucam deseori „de-a mama şi de-a tata”. Întotdeauna eu eram mama, iar el tata.

După un an şi jumătate ne-am întors în ţară. Ai mei reuşiseră să îşi construiască o casă pe terenul ce deja îl aveau. Venit din Germania, eram perfect sănătos. Stăteam mai tot timpul la bunicul meu la chioşc, el fiind printre cei mai bogaţi romi din oraşul meu. Când se ducea la marfă, o geantă cu haine, jucării şi dulciuri era pentru mine şi, ţineţi cont, mai avea încă vreo treizeci de nepoţi, însă eu eram preferatul. În iunie 1994 a decedat, lăsându-mă îndurerat la numai şase ani, fiindcă ţineam la el mai mult ca la orice. La numai trei luni după aceea, am început şcoala primară. Eram printre cei mai buni din clasă şi mereu oferit ca exemplu de igienă în şcoală, fiindcă mama mă îngrijea într-un mod deosebit.

Copilăria mea a fost una zbuciumată, fiindcă la nouă ani mi-am dat seama că mă atrag băieţii, şi nu fetele. La zece ani m-am gândit, în mintea mea de copil, că dacă Îl voi căuta pe Dumnezeu voi scăpa de a fi „poponar” (aşa ştiam eu atunci să spun la homosexuali) şi m-am dus la şcoala duminicală, într-o biserică evanghelică din oraşul meu. Însă la unsprezece ani am fost invitat într-o biserică penticostală. Mi-a plăcut mai mult, am fost atras mai mult de felul de gândire asupra Bibliei al penticostalilor şi am rămas la ei.

La douăsprezece ani am fost acceptat să mă botez şi am făcut-o, bineînţeles, fără ştirea părinţilor, care nu ştiu nimic nici în ziua de astăzi. Pastorul a fost nevoit să ceară permisiunea mamei mele să mă duc într-o „minivacanţă de o zi” în altă localitate, unde urma ca în acea zi de 15 octombrie a anului 2000 să primesc botezul. Credeam că după ce mă voi boteza se va întâmpla minunea minunilor: nu mă vor mai atrage băieţii, ci fetele, însă nu s-a întâmplat aşa. La numai câteva zile, s-a dovedit că mă înşelasem.

De la şapte la treisprezece ani am fost mai mult singuri, eu, mama şi fratele meu, fiindcă tatăl meu plecase în Israel şi venea acasă pentru perioade scurte, în fiecare an. Biserica a fost singurul meu refugiu. La şcoală toţi mă strigau „bulangiule”, „poponarule”, fiindcă mi se observa feminitatea. M-am simţit copleşit să constat că nici măcar botezul nu mă scăpase de homosexualitate. Deşi mergeam în continuare la biserică, aveam relaţii cu un vecin.

La treisprezece ani s-a întâmplat ceva îngrozitor: am fost violat de un militar chiar în unitatea militară. Mă viola şi mă ameninţa că va striga la comandant şi mă va lega poliţia. Eram îndurerat; părinţii nu înţelegeau ce se întâmplă cu mine. Îmi era frică să mai ies pe stradă, ca să nu mă întâlnesc cu el. Nu pot descrie în cuvinte ce am simţit. Mi se prăbuşea pământul de sub picioare. Îl iubeam pe Isus, eram botezat, însă mă simţeam aşa de scârbos şi păcătos, încât am fost la un pas de a mă sinucide. Nu ştia nimeni prin ce treceam şi a trebuit să duc eu singur povara.

La paisprezece ani, după ce am terminat şcoala generală, am plecat în Spania, cu speranţa că voi începe o viaţă nouă şi voi uita trecutul dureros ce l-am avut în România. Aşa a fost, timpul le-a şters pe toate, însă la numai cinci, şase luni mi-am dat seama că în Spania sunt homosexuali la tot pasul şi am căzut din nou. La şaisprezece ani m-am întors în România, crezând că o voi lua de la capăt şi voi găsi sprijin în Dumnezeu şi în fraţii de la biserică, însă nu am stat decât patru luni şi am fost nevoit să mă întorc în Spania. La şaptesprezece ani mi-am făcut prietenă, cu scopul de a scăpa de homosexualitate, însă relaţia nu a durat mult fiindcă, la optsprezece ani şi o lună, părinţii m-au căsătorit, tot cu o fată de etnie romă.

A fost copleşitor când a trebuit să mă culc cu ea în ştirea tuturor, pentru a arăta lumii că este virgină. A fost nevoită să se dezvirgineze singură, fiindcă eu nu aveam nicio reacţie, ştiind că sub pat, în şifonier, la uşă sau la geam stăteau oameni ascunşi. Nu simţeam dragoste, însă mă ataşasem foarte mult de ea. O consideram specială. Am reuşit să întreţin relaţii sexuale cu ea la o lună după aceea. Eram cu ea, însă nu mă simţeam împlinit. Întreţineam relaţii cu bărbaţi de tot felul; o înşelam. Deja mă debarasasem de Dumnezeu şi am constatat că nu mai pot continua cu amândouă: îmi era imposibil să renunţ la plăcerile ce mi le oferea lumea homosexualităţii. În anul 2007 a venit pe lume băiatul meu. Am asistat la naştere. A fost cea mai minunată zi din viaţa mea.

Însă la scurt timp au venit problemele. Eu nu mai aveam de muncă, cel mic avea nevoie de multe şi aşa a devenit relaţia mea cu fosta soţie un calvar. Ne-am despărţit. A fost copleşitor. Am suferit o depresie profundă când l-am pierdut pe băiat, încât am slăbit douăzeci şi opt de kilograme; mă sufla şi mă lua vântul. Prinsesem scârbă de bărbaţi. Nu mă mai atrăgeau deloc, ştiind că ei aveau o vină aparte în viaţa mea pentru pierderea băiatului meu.

Nu după mult, l-am cunoscut pe José. A fost iubitul meu, însă avea case de prostituţie masculină şi am lucrat acolo. Îl iubeam. Era o persoană minunată, îmi oferea orice, era putred de bogat. În plus, din prostituţie câştigam foarte bine. Am făcut şi filme porno. Îmi era indiferent ce va urma, odată ce pierdusem ce aveam mai scump pe lume: pe Dumnezeu şi copilul meu. Însă după patru luni de relaţie cu José mi-am dat seama că nu îl iubeam şi că simţeam pentru el numai o obsesie sau, mai bine zis, simţeam o obsesie pentru luxul ce mi-l oferea. L-am părăsit, am plecat din oraşul unde stătea el şi am revenit în oraşul unde locuiesc actualmente părinţii mei.

Momentan am prieten. M-am îndrăgostit la prima vedere. Îl iubesc, iar el mă iubeşte nespus de mult. După lupta pe care am dus-o mai bine de doisprezece ani, am constatat că nu mai pot lupta. Ştiu că sunt considerat în faţa lui Dumnezeu un sodomit şi că mă aşteaptă iadul, însă sunt aşa de când am început să percep ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred că este just să mi se ofere o cruce aşa de grea. Sper ca într-o zi să spun stop, s-a terminat, şi să lupt împotriva cărnii, aşa cum zice în Faptele Apostolilor. Dar până atunci vreau să trăiesc liniştit şi să mă recuperez după trecutul dureros ce l-am avut. Iar pentru cei care pot lupta în prezent, am cea mai profundă admiraţie.

DUPĂ UN TIMP

M-am despărţit de iubitul meu, însă nu pentru că aş fi fost frustrat. Am mers la biserică, după şase ani. Vroiam să văd ce reacţie voi avea, dacă mă voi simţi cum mă simţeam odată, demult. Mi-a fost greu, dar am făcut-o. Totuşi, nu am putut sta decât treizeci de minute. Nu ştiu dacă voi mai merge, fiindcă nu am mai simţit acea euforie de demult. Este greu pentru mine să o iau de la început. Mă simt scârbos.

Nu prea mai am atracţii aşa mari. Citesc Biblia, mă rog, lupt. Aş fi un mincinos să spun că m-am pocăit dintr-odată. Eram o mlădiţă, dar ca urmare a trăirii mele departe de El, am fost smuls din grădina Lui. Mai am rădăcini; ele o să crească din nou cu post, rugăciune, citire, iar dacă nu lupt, voi fi aruncat în focul gheenei. O zi binecuvântată!

17.05.2009

Doresc să fiu ajutat, dacă este posibil în ţară. Cum aş putea să iau legătura cu cineva care să-mi acorde ajutor? Trec printr-o situaţie asemănătoare cu a celor care au mărturii pe site şi aş dori să fiu eliberat. Simt că mă prăbuşesc. Sunt creştin şi L-am slujit pe Domnul din tinereţe, acum am familie, dar nu pot scăpa de această problemă care mă aduce în pragul disperării. Vă rog din suflet, faceţi ceva pentru mine, iar Domnul vă va răsplăti! Sunt dispus să discut mai pe larg despre situaţia mea, prin ce am trecut şi prin ce trec acum. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

18.05.2009

Mulţumesc mult că m-ai contactat. Parcă mă simt mai bine deja. Sper să fiu eliberat. Pot avea o adresă şi un număr de telefon din oraşul meu unde să pot suna?

19.05.2009

Aş vrea să-mi dai mai multe detalii despre cel care mă poate ajuta aici, deoarece sunt destul de cunoscut în zonă, lucrând la o instituţie creştină şi fiind membru într-o biserică renumită. Nu aş vrea să fiu pus în situaţia neplăcută de a sta în faţa unor oameni care să nu păstreze confidenţial nevoia mea de schimbare. De aceea, ai putea să-mi dai numele lui, pentru a vedea dacă mă pot duce la el sau dacă trebuie să merg în alt judeţ?

Am o familie foarte frumoasă şi nu aş vrea să sufere auzind lucruri nedorite, în primul rând de mine, mai ales pentru că soţia mea ar suferi prea tare şi nu ştiu cum ar putea să facă faţă unui asemenea şoc. Dorinţa mea arzătoare este să mă schimb, să fiu spălat şi curăţit prin sângele lui Cristos. Cred că numai El mai poate să facă o schimbare în viaţa mea.

19.05.2009

Îţi mulţumesc mult pentru timpul pe care mi l-ai acordat, dându-mi datele colaboratorului vostru din oraşul meu. Nu pot să merg la el, deoarece mă cunoaşte bine. Chiar am participat recent la ceva cursuri la el la biserică şi am stat de vorbă cu el. Ne cunoaştem de mulţi ani şi nu am încredere, pentru că mare i-ar fi mirarea şi sigur va şopti şi la alţii. Poate greşesc, dar nu simt deschidere faţă de el şi am impresia că nu este chiar potrivit pentru mine. Dacă ai avea o altă sugestie, m-aş bucura.

Familia mea este foarte cunoscută în ţară şi străinătate, am pastori şi prezbiteri în familie. Eu am făcut patru ani de teologie, am diplomă, am mers în misiune, sunt chemat să fac anumite slujbe, fraţii neştiind cu ce mă confrunt. Bineînţeles că refuz să mai slujesc, însă uneori mi se întâmplă să mai accept, nescăpând de insistenţele fraţilor.

Prin urmare, aş vrea să mă înţelegi în ce situaţie sunt. Aş fi dispus să plec oriunde în ţară sau în străinătate, pentru o perioadă de zece, cincisprezece zile, numai să beneficiez de confidenţialitate, de anonimat. Poate cer prea mult, dar vreau să fiu eliberat, doresc din tot sufletul.

20.05.2009

Îţi mulţumesc pentru ce faci pentru mine. În prima fază aş vrea să vorbesc cu tine pe mess, însă nu pot să intru la o oră fixă, deoarece depind şi de familie. Astăzi cred că voi putea, fiindcă soţia va fi plecată mai mult timp, însă am mai putea vorbi şi pe telefon. Te sun eu dacă îmi dai un număr de telefon, poate ne va fi mai uşor în modul acesta.

Am început să mă rog de ceva timp şi citesc Biblia în fiecare zi. Acest lucru face parte din viaţa mea, dar acum, sfătuindu-mă şi tu, o voi face cu mai mult zel, de asemenea, şi rugăciunea. M-am cam speriat la gândul că este nevoie de aşa mult timp pentru eliberarea de această patimă, însă eu sper să fie mai repede la mine.

Nu am încotro, trebuie să lupt, altfel simt că mă distrug şi îmi ruinez familia, soţia şi copiii şi, nu în ultimul rând, pe mine însumi. Nu mai vreau să trăiesc o viaţă duplicitară şi mă gândesc şi la veşnicia care ne stă în faţă şi în care cred din toată inima. Este un motiv în plus pentru care vreau să lupt împreună cu Domnul Isus, să fiu mântuit şi aşa mai departe. Sper să vorbim pe mess sau la telefon. Vreau să fiu eliberat şi tânjesc după asta.

22.05.2009

Se pare că nu prea putem să luăm legătura pe mess, asta este situaţia. Până vom vorbi, doresc să-ţi mai împărtăşesc câteva lucruri cu care mă confrunt.

Am avut o relaţie cu un tip din biserică aproximativ trei ani. Tipul nu este în problemă, dar a acceptat de dragul prieteniei. El nu este de acord cu ce s-a întâmplat, suferă foarte mult din cauza asta şi nu mai vrea sub nicio formă acest lucru, dar vrea să rămânem prieteni. Numai că eu nu pot să rămân prieten cu el şi să nu fiu ispitit. I-am spus şi lui, iar cam de două săptămâni am renunţat să ne mai întâlnim şi să ne mai sunăm.

Însă vreau să-ţi spun că mă simt foarte rău şi simt o durere în piept şi în inimă. Vreau să îl sun în fiecare zi, parcă nu mă mai pot concentra la altceva, mă gândesc numai la el. Noi nu am mai vrut să trăim în acest păcat, însă nu am reuşit; după o lună, am căzut din nou. Am încercat de nenumărate ori să punem capăt acestei situaţii, nedorite de el şi dorite de mine, dar se pare că nu am putut.

Nu am relaţii cu altcineva şi nici nu mă interesează, nici nu am atracţie faţă de altcineva. Nici de bărbaţi în general nu sunt atras în mod expres. Am mai avut o relaţie cu un tip în urmă cu cinci ani. El s-a căsătorit şi a plecat în Spania. A fost în ţară, m-a vizitat, am povestit, dar, sincer, nu am mai simţit nicio atracţie faţă de el. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată aşa ceva între noi, iar lucrurile au mers cât se poate de bine, în sensul eliberării mele de el.

Însă acum nu ştiu cum să fac cu cel care este aproape şi la care simt că cedez în unele momente. Soţia mea suferă din cauză că nu am chef de comunicare. Am relaţii sexuale cu ea de două, trei ori pe săptămână, însă mă simt prea încordat şi parcă nu am nicio dorinţă să fac nimic. Când aveam relaţii cu el, aveam chef de toate, însă acum nu pot să fac nimic, parcă m-am blocat.

Soţia nu ştie absolut deloc în ce probleme mă zbat. Nu înţelege ce este cu mine, ne certăm mereu şi spunem că ne despărţim. Nu îmi doresc acest lucru, vreau să fiu salvat şi să o fac fericită, să fiu un om normal, iar, din acest punct de vedere, să îi dau tot ce am mai bun, dar simt că nu pot. Şi soţia este credincioasă, însă este foarte sensibilă şi cam supărăcioasă din fire. În rest, nu o jignesc, nu mă port urât cu ea, mai ales că sunt conştient în ce stare sunt eu, dar nu ne mai înţelegem. Avem casă, ne descurcăm bine din punct de vedere financiar, avem şi o afacere, însă nu suntem fericiţi.

Am recurs la a-ţi scrie acest e-mail pentru a mă mai elibera, deoarece nu discut cu nimeni despre problema mea. Poate mă aminteşti şi pe mine în rugăciunile tale, şi mai aştept sfaturi de la tine. Am mare nevoie. Nu doresc ca Diavolul să câştige teren în viaţa mea ca să mă despart de soţie, pentru că simt că atunci ar fi şi mai rău pentru mine.

Sunt multe de spus, poate vom reuşi totuşi să discutăm pe mess într-o zi. Doresc eliberare mai mult decât apa. Sunt disperat! Am mare nevoie de ajutor.

22.05.2009

Mă întrebai dacă am plăcere sexuală cu soţia. Da, am. Când o făceam mai des cu prietenul meu, parcă nu era chiar aşa, dar când stau mai mult cu soţia, am atracţie super faţă de ea. Am şi faţă de alte femei, dar trebuie să fie foarte atrăgătoare. Faţă de alţii, acum nu; dacă am un prieten, nu mă mai interesează absolut nimeni, dacă nu aş avea, poate că m-ar interesa, dar ar trebui să fie special; nu sunt atras de oricine. Cu primul prieten am fost zece ani, cu al doilea, trei ani. Am mai avut relaţii cu bărbaţi când eram pe punctul de a termina cu primul. Nu ţin minte cu câţi, cu opt, nouă.

Nu ştiu dacă soţia m-ar părăsi dacă ar afla; probabil, fiindcă nu ne mai înţelegem bine în ultimul timp. Şi azi ne‑am certat. E nemulţumită din cauză că nu comunic destul cu ea şi nu îi acord atenţia pe care şi-o doreşte. Nu pot, pentru că sunt atras de prietenul meu. Nu fac mare lucru cu el, fiindcă nu acceptă prea multe, este foarte dur şi nu suportă chestia. Este de acord fiindcă vrea să fim prieteni şi nu vrea să mă piardă. Tatăl lui este prezbiter la biserică, iar familia lui este bine văzută, sunt toţi cu studii superioare, iar el este la facultate. Este destul de inteligent. Ştiu că am făcut din prietenul meu un idol. Îmi pare nespus de rău!

M-ai întrebat cât mă rog zilnic. Treizeci de minute, o oră, depinde de zi, poate şi mai mult, poate şi mai puţin, dar sunt cu gândul la Isus. Am nevoie de ajutor, mă simt deprimat. Oricum, situaţia este mult mai bună. Sunt conştient de ce am discutat şi data trecută, iar împreună cu Domnul Isus fac tot ce îmi stă în putere să lupt până la capăt. Vreau să fiu eliberat.

Crede-mă, îmi vine să urlu! M-am blocat, parcă nu mai pot continua cu celelalte activităţi pe care le aveam. Am trecut prin momente grele. Am vorbit cu el, i-am spus că vreau să mă schimb şi s-a bucurat, dar nu vreau să mă mai întâlnesc cu el şi nu ştiu cum să fac asta. El nu înţelege, pentru el nu este greu, fiindcă nu este interesat de ce sunt eu. Eram, poate că acum nu mai sunt. Dar nu vrea, chiar nu vrea. Aşa nu se poate, trebuie să se rupă şi această legătură. Roagă-te pentru mine!

Sper ca mărturia mea să fie de un real folos, spre bine. Dacă tu crezi că mă poţi ajuta în continuare, te rog să o faci. Oricum, ţi-am simţit lipsa cât nu am mai discutat. Mă simt mai bine când vorbim. Ajută-mă, te rog! Strig din străfundul inimii.

28.05.2009

Mă simt foarte rău sufleteşte. Mulţumesc mult pentru tot ce faci pentru mine. Fii binecuvântat!

15.01.2013

Am citit mărturia lui Sami şi am rămas impresionat de sinceritatea lui, dar şi de dorinţa lui de a se implica în lucrarea cu homosexualii. Mă bucur pentru el şi mă alătur rugăciunilor lui. Bunul Dumnezeu să ne dea înţelepciunea necesară şi puterea de a şti cum să facem lucrurile doar în voia Lui, ca să se întoarcă tot mai mulţi homosexuali la Domnul Isus şi să renunţe la stilul lor de viaţă foarte distrugător şi periculos, pentru că schimbarea este posibilă. După cum spune apostolul Pavel în Romani 6:23: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Amin.

Legat de ceea ce zice Sami, că are o prietenă cu care discută şi îşi doreşte să se căsătorească, totuşi nu are atracţie totală pentru partea feminină, este o mare problemă. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar trebuie să lupţi cu toată fiinţa ta, mai întâi pentru eliberarea de sub această stare de păcat, să îţi rezolvi această problemă a ta personală, iar mai apoi să îţi faci planuri de căsătorie.

Spun aceasta deoarece şi eu am trecut pe aici. Am aproape patruzeci de ani, sunt căsătorit, am trei copii, fac parte dintr-o biserică evanghelică şi am intrat în căsătorie crezând că, dacă mă voi căsători, nu mai voi avea contacte homosexuale. Dar, din nefericire, nu a fost aşa, cu o soţie şi trei copii am continuat să trăiesc în acest păcat groaznic timp de doisprezece ani după căsătorie. Şi a fost groaznic nu numai pentru mine, ci şi pentru soţia şi copii mei, fiindcă nu mai aveam energia necesară de a mă ocupa de ei, eram stors de puteri şi intram adesea în depresii, anxietăţi etc.

Acum situaţia s-a schimbat la mine, am continuat să lupt şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al celor de la Contra Curentului şi al unor consilieri, am reuşit să-mi fac ordine în viaţă şi trăiesc, dar nu cum aş trăi eu, ci Cristos trăieşte în mine.

Pentru cei care duc lupta mea: trebuie să dezvolţi o viaţă cristocentrică, Isus în centrul vieţii tale. Indiferent ce s-ar întâmpla, spune în gândul tău: orice s-ar întâmpla, nu mai vreau să fiu homosexual şi, chiar dacă trebuie să mor, mai bine mort pentru Cristos, decât mort pentru păcat. Pentru că fericire şi împlinire aşa nu vei avea absolut niciodată, repet, absolut niciodată. Nu te grăbi în vederea căsătoriei, o spun deoarece mie mi s-au întâmplat multe dezastre după căsătorie. Dar avem şanse să fim eliberaţi. Eu am experimentat acest lucru şi acum sunt cel mai fericit om, pentru că trăiesc împreună cu Isus. Nu te da bătut, mergi înainte! Schimbarea este posibilă! Amin.

POVESTEA MEA

Este destul de greu să mă întorc în timp. Anii au trecut, iar multe dintre amintirile plăcute sau mai puţin plăcute s-au şters, însă ceva este clar, prezentul. El îmi spune că ceva încă nu s-a schimbat, iar aceasta este alegerea identităţii mele, care şi azi mă urmăreşte şi care îmi doresc, mai mult ca orice, să fie diferită.

Am venit pe lume într-o familie cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de o trăire în ideal, însă nu a fost cum visasem. Lucrurile s-au schimbat în viaţa mea la vârsta de opt ani, când un vecin de pe strada unde locuiam m-a invitat la joacă. Dar am descoperit că nu era o joacă de copil, ci o joacă de om mare. Aşa gândeam eu la ora aceea, descoperind ceea ce se zbătea în mine: dorinţa de a avea contact homosexual. Eram confuz.

Copilăria a continuat, neînţelegând de fapt ce avea să-mi schimbe identitatea şi orientarea sexuală. M-am trezit la vârsta de treisprezece ani că deveneam tot mai atras de partea masculină, însă tot nu conştientizam ce se întâmpla cu mine. Mergeam la biserică împreună cu familia, de altfel foarte credincioasă. Eu participam la toate activităţile, cântam, recitam poezii; mai târziu am devenit lider de tineret. Uitându-mă înapoi, parcă era un vis urât care avea să dispară simplu, ca oricare altul, însă nu a fost aşa.

Cu trecerea timpului, situaţia s-a agravat, iar identitatea mea s-a format ca homosexuală. Începând să experimentez tot mai mult anumite plăceri, care acum aduc o mare amărăciune fiinţei mele, îmi doream de mic să fiu fericit alături de soţia mea şi să o fac foarte fericită, deoarece mama mea nu a avut parte de aşa ceva. Ziceam că nu voi fi ca tatăl meu, dur, rece faţă de mama şi faţă de copiii lui, deşi este conducător în biserică.

După multe păcate şi trăiri murdare, într-o seară de rugăciune de marţi seara, unde eram adunaţi puţini la număr, am simţit chemarea lui Dumnezeu. Se părea că s-a coborât cerul în acea cameră şi am decis să-mi dau viaţa Lui, hotărând că ajunge cât L-am întristat. Aveam vârsta de şaptesprezece ani. Vroiam să încep o viaţă nouă, fericită cu Domnul şi să renunţ la acele păcate ascunse despre care nu ştia nimeni. Credeam că botezându-mă voi scăpa de ele şi că pentru nimic în lume nu voi mai face ce am făcut. Am spus celor din familia mea că vreau să mă botez, la care ei s-au bucurat foarte tare. Am făcut botezul, am fost fericit, am invitat colegi de şcoală.

Mă simţeam ca o mireasă a unui prinţ, dar timpul a trecut şi peste două săptămâni aveam să cad iar în păcatul homosexualităţii, fapt care mi-a produs durere şi amărăciune profundă. Credeam că nu mi se poate întâmpla aşa ceva, dar s-a întâmplat şi a continuat să se întâmple până în prezent. Deci apa botezului nu a schimbat natura mea păcătoasă, am rămas acelaşi, iar schimbarea a fost doar de suprafaţă. Deşi îmi doream mult să-L slujesc pe Domnul cu toată fiinţa mea şi eram sincer, nu aveam puterea, şi nici îndrăzneala, să spun cuiva cu ce mă confruntam.

A sosit timpul să plec de acasă, să fiu angajat într-o lucrare de misionariat printr-un frate de la biserică, şi am plecat sperând că lucrurile se vor schimba în viaţa mea şi cu privire la atracţiile homosexuale. Însă, departe de casă, într-o atmosferă spirituală, am constatat că situaţia nu s-a schimbat şi că atracţiile deveneau tot mai puternice, deşi eram adult. Aveam douăzeci de ani. Începusem să mă îngrijorez, însă continuam să caut prieteni cu care să-mi satisfac nevoile homosexuale. În cele din urmă, am găsit un tip din biserică, cu care m-am împrietenit şi cu care am fost timp de patru ani.

Vrând să scap de acest păcat, am hotărât să mă căsătoresc, crezând că, după căsătorie, voi scăpa şi voi fi eliberat. A venit şi ziua nunţii, eu căsătorindu-mă cu o fată tot din biserică, crezând că voi fi cel mai fericit om. Dar în noaptea nunţii am constatat că de fapt vroiam să fiu în pat cu el, nu cu mireasa mea.

În fine, a trecut, am plecat în luna de miere şi încercam să fac faţă situaţiei, să dau tot ce este mai bun soţiei mele, însă gândurile îmi erau îndreptate tot spre el. Au trecut opt luni de la nuntă şi am hotărât să lucrez în continuare la acea misiune, unde avea să se angajeze şi prietenul meu, cu care am început să reiau comportamentul de trăire murdară.

După încă şase ani, am hotărât să terminăm acea viaţă compromisă, el spunându-mi că dacă eu nu mă căsătoream, era altceva şi am fi putut rămâne împreună, însă acum nu mai vroia să trăiască aşa, ci să se căsătorească. Pe atunci aveam deja doi copii şi, ce să zic, nu am vrut să întrerup acea prietenie. Însă, cu timpul, devenise un coşmar, nici relaţia familială nu mergea prea bine, şi am zis OK, sper că de aici înainte totul o să se schimbe şi o să încep o viaţă nouă. El a plecat în străinătate şi, cam după opt luni, am fost eliberat şi nu am mai simţit nicio atracţie faţă de el. El s-a căsătorit, iar acum este în ordine, pentru că, deşi am avut relaţii timp de zece ani, am fost singurul bărbat cu care a avut de-a face şi de care a fost atras.

Dar cu mine situaţia nu s-a schimbat prea mult, fiindcă, la un an după ce am fost eliberat de el, am intrat în relaţie cu un alt tip, tot din biserică, la insistenţele mele, el nefiind homosexual, începând din nou să trăiesc o viaţă homosexuală. Credeam că ştiu ce fac, că nu voi mai lăsa să fiu din nou dependent şi că va fi ceva aşa, de suprafaţă, să mai uit din ce fusese înainte.

Am ajuns să constat, cu exasperare, că viaţa trăită în homosexualitate mergea din ce în ce tot mai adânc spre moarte şi spre a mă ruina pe mine, pe soţia mea şi, de acum, pe cei trei copii, ei fiind nevinovaţi. Probabil nu sunt suficient de conştient cât de mult am pierdut din cauza homosexualităţii, iar acest păcat nu a adus nicio frântură de bucurie în viaţa mea. Acum mă întreb ce rost are să mă chinuiesc în acest mod de viaţă, ajuns la vârsta de peste treizeci de ani?

În urma trăirii unei profunde dezamăgiri, am hotărât să caut ajutor. De această dată l-am găsit la oamenii deosebiţi ai lui Dumnezeu de la Contra Curentului, cu care m-am sfătuit şi care m-au încurajat. Aşa a început lupta în procesul de eliberare. Au trecut câteva luni de atunci. Nu pot să spun că sunt eliberat total de atracţii, însă o schimbare majoră s-a produs în viaţa mea, începând din momentul în care m-am lăsat ajutat şi coordonat de oameni călăuziţi de Dumnezeu.

Acum simt că trăiesc, că identific nevoile familiei mele mai uşor, o înţeleg pe soţia mea mult mai bine. Sunt gata să fac orice pentru ea şi pentru copiii mei, ceea ce până acum parcă făceam, dar nu cum o fac acum, cu o altă mentalitate, cu o altă pasiune. Sunt foarte preocupat de câştigarea familiei mele şi de a mă implica până în cele mai mărunte nevoi ale soţiei şi copiilor. Am pace, am linişte, simt că trăiesc cu adevărat.

De-abia acum, după mulţi ani de pribegie în care am căutat în lada de gunoi a Diavolului, realizez unde m-a dus aceasta şi ce spune Romani 6:23: „Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Am o nouă viaţă, chiar dacă trebuie să-mi duc crucea în fiecare zi. Ştiu la Cine să privesc, iar ţinta mea este Isus. Prin El şi pentru El sunt toate lucrurile, a Lui să fie gloria în veci! Amin.

Viaţa trăită în homosexualitate este complexă şi extrem de complicată, cumplită, dureroasă, amară, poate mai amară ca paharul care I s-a dat lui Isus să-l bea: fiere amestecată cu oţet. Cei ce sunt în problemă o ştiu mai bine.

Eu am hotărât:

„Multă vreme-n lume am fost cu tine, dar acum

A sosit momentul să ne despărţim în drum.

Tu rămâi cu tine să-ţi continui calea ta,

Dar eu nu mai merg cu tine alăturea.

Adio lume, prietenia s-a sfârşit.

Mă-ntorc la Cel ce pentru mine mult a suferit,

Din veşnicii, El m-a iubit necontenit.

El nu-i un simplu om, ci Dumnezeu cu adevărat,

Prin sângele de Domn din moarte m-a răscumpărat.

Cu El trăiesc şi sunt curat, ce minunat!”

DUPĂ UN TIMP

Perceperea mea despre Dumnezeu este următoarea: bun şi drept, te lasă să alegi, te lasă să cauţi; este ca un tată modern şi inteligent care înţelege urcuşurile, dar şi coborâşurile din viaţa copilului Său.

Uneori parcă mă supăr pe El pentru că este prea dur, alteori parcă este prea bun cu mine şi cu cei din jurul meu. Sincer, simt dragostea Lui. Când nu am la cine să mă duc, strig către El, Îi cer ajutorul. Uneori îl primesc, alteori nu, însă mă uşurez, primesc acea speranţă, acel impuls, acel imbold care îmi spune că totul va fi bine din nou şi că acest necunoscut al meu făcea parte din planul Său pentru mine.

Îl mai percep super-corect şi simt că aşteaptă corectitudine şi din partea noastră. Simt că vrea să ne desfăşurăm într-o perfecţiune totală, ceea ce eu nu reuşesc, deşi îmi doresc foarte mult. Mai simt că uneori ne lasă să ne chinuim prea tare şi nu vine cu miracolul când omul nu mai poate, însă cumva înţeleg şi aici cum stau lucrurile din punct de vedere teologic.

Ce să mai zic? Am înţeles că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi, să o ducem, să nu tăiem din ea şi că doar lucrurile de sus ne pot da pacea, fericirea şi împlinirea. Ceea ce se află aici jos este numai durere, chin şi suferinţă. Nimic nu produce împlinire care să dăinuiască, aşa că am renunţat la pretenţiile mele, la pofte, plăceri, ambiţii, la tot ce-i pământesc. Încerc să aspir spre cele cereşti şi cred în Dumnezeul atotputernic, sfânt, minunat, mântuitor, iertător, iubitor. Am ales a Lui cărare.

Cu lacrimi în ochi, mărturisesc: schimbarea este posibilă! Trăiesc raiul pe pământ de puţin timp, de când am hotărât să rup cu adevărat cu păcatul homosexualităţii. Da, cred că este greu, cumplit de greu. Vă spun din experienţă proprie; sunt dureri de moarte, simţi că nu mai ai aer, că totul se prăbuşeşte sub picioare.

Din luna mai a anului 2009 am început să iau hotărârea de a ieşi dintr-o prietenie de patru ani. Luptele au fost grele. Nu ştiu dacă s-au terminat, nu cred, dar ştiu un lucru: viaţa mea s-a schimbat. Simt că trăiesc, că viaţa are gust, Îl simt pe Dumnezeu lângă mine, cum îmi ocroteşte familia, soţia, copiii. Relaţia dintre mine şi soţia mea este în fiecare zi tot mai bună. Eu, care în trecut nu aveam nevoie de femeie, fac dragoste cu ea de trei, patru ori pe săptămână şi ne simţim amândoi minunat. Sunt fericit, ea este fericită, copiii sunt fericiţi.

Acum pot să aleg să spun „nu” păcatului, să schimb macazul gândurilor în direcţia pozitivă şi să nu mă mai las trântit şi dus de Diavol în întunericul beznă în care mă târam. Îmi este ruşine de mine! Nu pot să cred că făceam asemenea lucruri urâte şi murdare, nu mă mai recunosc pe mine însumi. Sunt zile în care mă uit la mine şi zic că parcă nu sunt eu. Dumnezeu a făcut această lucrare minunată! El face ca lucrurile să fie ca la început, perfecte, noi, minunate, frumoase.

Am apelat la ajutorul unor oameni de suflet, care m-au ajutat, m-au purtat în rugăciunile lor, m-au sfătuit. I-am ascultat şi am reuşit. Acum sunt consiliat singur, dar merg şi la consiliere împreună cu soţia o dată pe săptămână, iar lupta noastră nu este zadarnică. Ne bucurăm de mari rezultate şi am ascultat de sfaturile acestor oameni, pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru ridicarea multor inimi zdrobite şi trântite la pământ. Eu personal îi consider ca o unealtă în mâna lui Dumnezeu.

Au fost momente când nu i-am înţeles când îmi dădeau sfaturi; mi se păreau aberante, însă era doar o părere. Aveau perfectă dreptate şi le mulţumesc din suflet pentru tot ajutorul pe care mi l-au acordat. Ştiu că lupta mea nu s-a terminat, dar pot să spun că parţial am învins, iar de aici înainte ştiu cum să lupt, la cine să alerg după ajutor. Mi s-a luat ceaţa pe care o aveam pe ochi şi acum văd adevărata frumuseţe, libertate, pace, bucurie, zâmbet, speranţă şi tot ceea ce nu aş fi putut să văd înainte.

Dragul meu prieten care citeşti aceste rânduri, nu dispera! Crede-mă, nu vei muri, nu ţi se va întâmpla nimic mai rău decât este acum în viaţa ta. Te sfătuiesc: intră în această luptă şi rămâi acolo, la postul de veghe, până vei reuşi şi vei primi atâta bucurie, încât nu vei mai şti ce să faci cu ea. Nu sunt basme, nu sunt glume, este o realitate. Psalmul 121:1-2: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.”

Sunt un tip normal, OK, lucrez şi sunt student. Mi-ar fi foarte greu să recunosc în public că sunt homosexual.

Când m-am născut, părinţii mei erau foarte tineri. Tata avea douăzeci de ani, mama nouăsprezece. Deşi erau atât de tineri, s-au căsătorit. Am un frate cu doi ani mai mare decât mine, el este un tip normal.

În timp, tatăl meu a devenit alcoolic. S-a sinucis la vârsta de treizeci şi opt de ani, numai el ştie de ce. L-am găsit mort în casă, spânzurat de ţevile din baie. Nu ştia că o să-l găsesc eu, se aştepta să vină mama înaintea mea. Casa era plină de sânge, pentru că îşi tăiase venele la ambele mâini. Am avut un şoc în momentul acela. Aveam optsprezece ani.

După moartea tatălui meu, am început să consum droguri, heroină injectabilă. De unde aveam bani? Lucram, luam şi de la mama. M-am drogat timp de trei ani şi jumătate. Mulţi prieteni de-ai mei au murit aşa, dar eu am reuşit să scap cu ajutorul mamei, care este asistentă la spital. Am făcut tratament, perfuzii şi am luat metadonă. Nu m-am mai drogat din 2004 şi nici nu mai vreau, pentru că ştiu prin ce am trecut. Acum sunt bine, nu mai iau metadonă, nu consum niciun fel de alcool, deşi lucrez într-un restaurant. În schimb, fumez două pachete de ţigări pe zi.

De la moartea tatălui meu m-am schimbat, mi-au apărut atracţii homosexuale. Par masculin, dar îmi plac băieţii. Ai mei nu ştiu că sunt homosexual, de fapt nimeni nu ştie, mă feresc. Aveam anumite gesturi, un mers ca de manechin, dar m-am uitat cum merg bărbaţii şi i-am imitat. Acum merg normal, degajat, dar nu neobişnuit.

Cu ultima mea prietenă am fost împreună un an şi şase luni, apoi ea a plecat din ţară pentru studii. La plecare i-am spus că ochii care nu se văd se uită. De curând, m-a anunţat că şi-a găsit pe altcineva acolo. Cu ea sau fără ea, viaţa merge înainte, sunt o mulţime de fete. Problema este că nu mă simt aşa de bine cu fetele cum m-aş simţi cu un bărbat.

Până acum nu am făcut nimic cu niciun bărbat. Mă întreb dacă pot scăpa, ca să-mi placă doar fetele? Vreau să fiu ajutat să îmi revin, să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi. Sper să reuşesc.

DUPĂ UN TIMP

Au avut loc schimbări mari în viaţa familiei mele. Deşi ştia ce s-a întâmplat cu tatăl nostru, fratele meu bea mult. Când era treaz, vorbeam cu el, promitea că nu va mai bea, dar a doua zi o lua de la început. Fiindcă dădea toţi banii pe băutură, nu-şi mai cumpăra nimic şi purta hainele mele, fără să-mi ceară voie, sau le vindea ca să-şi ia de băut. Câştigam bine şi mă invidia pentru asta. Mi-a spart televizorul, mi-a distrus lucrurile. Eram cei mai mari duşmani, deşi el este cu numai doi ani mai mare decât mine. Din această cauză, am plecat de acasă şi am stat cu chirie câteva luni. Când m-am întors, s-a întâmplat nenorocirea.

Într-o noapte, stăteam amândoi în faţa blocului, fiecare cu prietenii lui. Fratele meu a băut iar. La ora unu noaptea am vrut să ne întoarcem acasă. Când am ajuns în apartament, am auzit un zgomot puternic în urma mea, iar el nu era nicăieri. Urcând scările, beat fiind, s-a dezechilibrat şi a căzut în cap pe ciment de la etajul trei. Era într-o baltă de sânge. Şaptezeci şi două de ore medicii nu au putut să intervină nici măcar cu perfuzii, până nu a ieşit alcoolul din organism. Apoi a fost operat pe creier. După o comă de două săptămâni şi două luni de spitalizare, l-am luat acasă.

Acum îşi foloseşte mâinile bine, mănâncă singur, dar nu mai poate merge, din cauza atrofierii muşchilor datorită nemişcării îndelungate, aşa că va trebui să-l internăm pentru recuperare. A orbit complet. Are momente de luciditate şi momente în care nu ne cunoaşte. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, nici că a fost operat pe creier; nu i-am spus. Iar eu, cel pe care îl ura, am ajuns să am grijă de el în cele mai mici amănunte.

De atâta suferinţă şi oboseală – el o scoală cam la o oră, două ore noaptea – mama a slăbit mult. Ţin la ea ca la ochii din cap şi o ajut la îngrijirea fratelui meu, fiindcă singură nu s-ar descurca, în primul rând, pentru că nu are putere. Pe lângă asta, bunica din partea mamei are semipareză în urma unui accident cerebral, iar acum locuieşte cu noi.

Cu rudele din partea tatălui ne-am răcit, din cauză că, după moartea lui, ne-au acuzat că noi l-am omorât, deci nu avem de la cine să cerem ajutor. Nenorocirile au venit asupra familiei noastre una după alta: sinuciderea tatălui meu, boala bunicii, accidentul fratelui meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de droguri cu ajutorul mamei mele.

Poate vă întrebaţi de ce v-am povestit despre fratele meu? Pentru a vă face cunoscute schimbările care au avut loc în viaţa mea în ultimele luni şi pentru a arăta ravagiile pe care le poate face alcoolul în viaţa unui om şi a celor apropiaţi lui. La numai treizeci de ani, fratele meu a ajuns să se chinuiască pe sine şi să ne chinuiască şi pe noi.

Este însă şi ceva bun în viaţa mea. Cu atâtea probleme, nici nu mă mai gândesc la bărbaţi. Mă ocup de serviciu şi de ai mei. Prietena mea, despre care credeam că m-a înşelat, de fapt nu a făcut-o. Suntem din nou împreună. M-a chemat în străinătate, dar de dragul familiei am rămas în ţară ca să am grijă de fratele meu. Prietena mea mă înţelege, dar peste doi ani voi avea treizeci de ani. Vreau să am familia mea, copii. Vreau să mă căsătoresc.

Mă numesc Rareş şi am văzut anunţul vostru. Cum aş putea să scap de această practică de bisexual? Aş vrea să scap, să nu mai am de-a face cu lucruri imorale. Am încercat să vorbesc cu cineva, dar mi-e ruşine şi nu am curaj, singurul cu care pot vorbi este Dumnezeu. Problema e că am fost violat, dacă pot spune aşa, când am fost mic, şi aş vrea să nu mă mai gândesc la acest viciu.

Sunt evanghelic. Eu sunt de acord cu voi şi îmi e ruşine de ce am făcut. Mi-e cam greu să spun. Vreau să mă las, să nu mai fac cu băieţi, de aceea am zis că aş vrea să vorbesc cu cineva care mă înţelege şi să rămână între noi. Nu vreau să afle cineva. Fetele mă atrag aşa şi-aşa, deci mai mult mă atrag băieţii.

Asta e, am o problemă, dar nu am putut discuta nici cu pastorul, cu nimeni. Să ştiţi că de multe ori îmi vine să plâng. Sunt şi singur, înţelegeţi, nu am pe nimeni, pentru că ai mei au murit. Am fost la casa de copii. Stau singur într-o locuinţă socială, am serviciu, nu câştig aşa bine. Merg la adunare de şapte ani, dar anul trecut L-am primit pe Cristos şi m-am botezat, şi nu vreau să se afle despre mine. Nu am zis la nimeni, nu pot vorbi cu nimeni deloc, tocmai pentru că mi-e frică şi ruşine. Dacă ştie cineva că sunt eu, ce mă fac?

La un moment dat am vrut să mă sinucid. Eram mântuit atunci. După ce am întreţinut relaţii sexuale cu un prieten, am vrut să iau un pumn de medicamente. De aceea am căutat un site creştin, să vorbesc cu cineva, că nu mai puteam să ţin în mine. Am căutat pe net cum să mă las de lucruri, ştiţi voi de care. Am vrut să caut sfaturi, că pe mIRC nu intru, că degeaba sunt creştini, sunt numai cu numele, că râd de tine. Am găsit sfaturi pentru a scăpa de autosatisfacere şi mi le-am copiat.

La mine totul a început când m-a violat la casa de copii unul de optsprezece ani. Asta s-a întâmplat când eram în clasa a treia şi nu am putut zice la nimeni, că băiatul era bine văzut. Dar eu nu-l suportam. De multe ori regret că sunt pocăit, că aş fi vrut să-i dau în cap pentru ce mi-a făcut. A văzut că eram băiat fain şi a profitat, m-a bătut până am sângerat şi a abuzat de mine. Mi-a fost foarte frică – mai mulţi au fost violaţi. Dar îmi pare rău că nu i-am zis directorului. Nu aveam curaj, dar bine, că o săptămână numai bătaie am primit ca să nu spun. Mă bătea până îmi curgea sângele din gură şi atunci mă viola. A ştiut el metoda cum să facă să mă reducă la tăcere. Să fii violat la nouă ani… şi de ce? Pentru că eram frumos, cum a zis el. Şi era mai în vârstă ca mine cu aproape nouă ani. Ce puteam face? Nu-l băgau la puşcărie, că mai mulţi au păţit, cu alţii au ştiut; educatorii i-au bătut pe violatori şi gata, i-au lăsat liberi. Ce poliţie? Nu au ştiut ei de aşa ceva. El nici acuma nu-i căsătorit.

Nu numai eu am păţit asta, ci mai mulţi colegi de-ai mei; am fost selectaţi care eram frumoşi. Nu primeam bătaie la faţă, ca să nu ne-o strice. Cel despre care am spus m-a violat de trei ori, de fiecare dată duminica. Ţin minte, nu am uitat. A patra oară când a vrut să mă violeze, a zis că ori sar de pe un copac, ori îl las să mă violeze. Am preferat mai bine să sar de pe copac. A mai vrut să mă violeze unul, dar i-am zis unui prieten mai mare, că şi el a fost abuzat, a fost blond cu ochi albaştri, şi el a intrat peste noi, că i-am spus unde şi când, că acela m-a chemat la el în cameră. Dar bine, că al doilea a făcut cu fetiţe şi cu băieţi. Ne-am unit şi am hotărât să-i zicem directorului cu cine a făcut şi l-a dat afară din casa de copii.

Am fost cu patru băieţi din anul trecut din august. Că mi‑a plăcut de un băiat şi cu el am făcut prima oară. Ieşisem de la casa de copii la optsprezece ani, acum nouă ani; nu am făcut până la douăzeci şi şase de ani, dar simţeam deja de la cincisprezece ani să fac. Cu băiatul de care mi-a plăcut, am stat la o fundaţie. Am făcut la mine, când am venit de la biserică. Am găsit ceilalţi băieţi pe mIRC, dar oricum am scos mIRC-ul afară.

Şi am ştiut că ceva nu-i în regulă cu mine, că la paisprezece ani citeam deja Biblia şi am găsit cu Sodoma şi Gomora, că şi ei făceau aşa. Dar am avut pofte şi cu unul am făcut şi tot aşa, dar de mult aş vrea să mă las. De aceea mi-e şi cam frică să am prieteni din afara bisericii, că aşa sunt eu, mai bine mă joc cu ăştia mici şi îmi creez o lume a mea, că lumea asta e bandită.