Am douăzeci şi patru de ani şi sunt conştient de atracţia faţă de cei de acelaşi sex de vreo doisprezece. Nu mă pot lăuda că provin dintr-o familie de puritani sau libertini, dar conceptul de „normal” mi-a bântuit copilăria târzie şi adolescenţa. Adică, dacă arăt a băiat, vorbesc ca un băiat şi miros ca un băiat, înseamnă că trebuie să mă comport ca atare. În consecinţă, deşi nu aveam treabă cu fetele, încercam din răsputeri să ascund înăuntrul meu toate simţămintele „nenaturale” şi să îmi caut o iubită, ca tot omul botezat.

Nu am reuşit prea multe. Doar o serie de crize de isterie, frustrări şi momente penibile. Dar nu eram gata să recunosc faţă de mine însumi că am dorinţe homosexuale. Adică, ce ar fi zis mama şi tata dacă ar fi aflat? Mai ales tata, convins că masculinitatea se regăseşte în bere, cuceriri şi fotbal, nicidecum în desen, lectură, muzică, visare. Printre altele, tocmai preocupările mele, ironic, nu? Toate acestea se întâmplau în zilele în care perspectiva mea cu privire la lume şi locul meu în ea era pur umanistă.

Apoi a venit vremea în care harul mi-a deschis ochii să văd că am fost făcut pentru o relaţie tainică şi prea puţin umanistă cu Dumnezeu. În mintea mea chinuită de dureri, am crezut că Isus o să mă facă şi pe mine normal, ca toţi ceilalţi, să îmi pot lua o soţie şi să ne vedem împreună de prunci şi viaţă. Un an mai târziu, plângeam în baie cu un pumn de distonocalm şi cu o determinare prostească de a rezolva lucrurile în felul meu. Din nou, harul mi-a deschis ochii să înţeleg, în timp ce cântăream totuşi situaţia, că nu sinuciderea este răspunsul. Am aruncat pilulele şi am tras apa peste o nouă perioadă din viaţa mea.

Dar nu după multă vreme am început să mă lupt cu Dumnezeu – între timp „reuşisem” să dezvolt o oarecare dependenţă de pornografia homosexuală – luându-L de guler cu întrebarea: „Dacă Tu m-ai făcut aşa, de ce nu mă schimbi? Sau de ce îmi interzici să-mi fac de cap cu bărbaţi?”

Am discutat cu păstorul meu de la acea dată, care într-un fel era depăşit de întreaga situaţie. Am primit din partea lui un cartonaş pe care erau înscrise toate versetele biblice cu privire la scârboşenia homosexualităţii, care arătau că toată treaba asta e păcătoasă.

În mintea mea s-a născut un conflict teribil, care mi-a dominat întreaga viaţă de după acel moment (apropo, în zilele acelea aveam aproape optsprezece ani): nu am avut niciodată o relaţie homosexuală, nu am fost atins sexual de niciun bărbat, deci, în lumina tuturor acelor versete, întreaga mea existenţă, fiinţa mea e păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isus a rezolvat problema păcatului.

Am trăit mai departe urându-mă pe mine însumi că nu mă pot schimba, deranjat de un Dumnezeu care mă condamnă din prima, incapabil să fiu sau să trăiesc „normal” ca toţi băieţii. Dacă într-adevăr inima lui Dumnezeu este frântă pentru oameni, cred că a plâns pentru mine în acele vremuri. Dar eu nu aveam de unde să ştiu.

A treia oară, harul s-a arătat într-un mod violent, aş spune, măreţ, faţă de mine. O criză importantă din viaţa mea a făcut ca să plec din oraşul unde eram la universitate la teologie şi să fiu în mijlocul unor oameni extrem de iubitori şi gata să plângă alături de mine, să postească cu mine şi să mă consilieze. La capătul unei perioade în care am vrut să dau cu piciorul la tot ceea ce aveam şi să mă avânt într-un stil de viaţă homosexual, Domnul a găsit cu cale să mă smerească şi să înceapă să Se descopere faţă de mine, ca un Tată iubitor şi total diferit de conceptele mele în ceea ce Îl privea.

Nu a fost uşor de la început. Ca urmare a respectivei crize, am fost încredinţat unui păstor şi consilier evanghelic. Am fost de-a dreptul speriat, îngrozit chiar. Prima experienţă de consiliere cu un păstor nu a fost deosebit de încurajatoare. Încă îmi aduc aminte de cartonaş şi de continua teamă care mă însoţea, citind pasajele de pe el. Am vorbit la telefon, încercând să stabilesc data unei prime întâlniri faţă în faţă. Răspunsul m-a luat prin surprindere: „Te contactez când am timp de tine.” Surprins şi rănit, mă gândeam când vor avea vreodată fraţii şi priveghetorii mei timp de cei care se luptă cu pornografia sau homosexualitatea? Uneori mă întreb, dacă m-aş fi lăsat condus de durerea momentului, lăsând în spate toată viaţa de credinţă şi avântându-mă în stilul de viaţă homosexual, oare nepăsarea păstorului nu ar fi fost trasă la răspundere înaintea Domnului pentru pierderea unui suflet?

Ştiu că alţii care se luptă cu homosexualitatea nu au fost la fel de favorizaţi ca mine, dar cred că harul a fost cel care m-a ţinut şi m-a păzit să nu cad în întuneric. În cele din urmă, am plecat la o altă biserică, unde oamenii nu m-au judecat, ci chiar şi-au manifestat interesul faţă de mine şi mi‑au oferit sprijin, reflectând astfel inima lui Isus pentru homosexuali şi oamenii frânţi.

Chiar dacă mărturia mea este lungă, aş vrea să subliniez faptul că dacă nouă, evanghelicilor, nu ne pasă de homosexuali, dăm greş în a manifesta în afară ideologia Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt oare păstorii însărcinaţi să păstorească turma Domnului, să meargă după acea singură oaie din cele o sută, atunci când se rătăceşte şi îşi face de cap? Era odată o reclamă: „Nepăsarea ucide.” Ce se întâmplă cu toţi acei tineri care noaptea, după ultima escapadă homosexuală, se întind în pat şi, printre lacrimi, rostesc Numele lui Dumnezeu şi nu este nimeni care să le arate o altă cale? Oare cine e responsabil?

Am învăţat că dorinţa primară a lui Dumnezeu pentru mine nu e să fiu hetero, ci să fiu sfânt şi curat pentru El. În timp ce Biblia condamnă activitatea homosexuală, nu sunt condamnat în fiinţa mea pentru ceea ce sunt. În timp ce Biblia condamnă umblarea după poftele firii, iar aici cred că include orice fantezie homosexuală, în acelaşi timp, Biblia îmi spune că Dumnezeu, când mă confrunt cu ispita, care, în conformitate cu Iacov 1, nu e păcatul în sine, îmi oferă şi modalitatea de a ieşi din ea. Cunoaşterea acestor lucruri a declanşat din nou în mine dorinţa de a trăi.

Personal, deşi am auzit de bărbaţi homosexuali căsătoriţi cu femei, am hotărât să nu mă hazardez până acolo. Să nu cred oare în schimbare? Ba da, cred că Dumnezeu poate să îmi schimbe dorinţele, ca într-o bună zi să pot fi stârnit fizic de o femeie şi, de ce nu, să mă căsătoresc. O va face Dumnezeu? Nu ştiu. Nu am garanţia faptului acestuia. Dar ştiu că sunt chemat la o viaţă de sfinţenie, în care fiinţa mea să fie preocupată de El. În acelaşi timp, resping teologia pro‑homosexualitate, iar rugăciunea mea este ca Domnul să‑mi păzească mintea şi inima în fiecare zi, pentru a birui. Viitorul meu e în mâna Lui.

DUPĂ UN TIMP

Mi-a plăcut mult articolul Învingerea atracţiilor faţă de persoanele de acelaşi sex, sintetizează frumos bazele practice ale luptei noastre împotriva atracţiilor.

Observ foarte clar în mine faptul că deseori folosesc zbaterea mea ca scuză pentru a-mi face de cap şi a aluneca în lucruri de care, cu siguranţă, ar trebui să mă feresc. Puţine lucruri le găsesc mai periculoase decât a privi la mine însumi şi la cât sunt de jalnic. Deseori, când fac asta, mă aflu deja pe o pantă descendentă care, în cele din urmă, duce la păcătuire. Nu pot să mă opresc şi să privesc la faptul că nu am scăpare. Satan se îngrijeşte bine de tot să îmi pună astfel de gânduri în minte. Realitatea este că, odată ce aleg să stau departe de orice înseamnă viaţă homosexuală, totul e o luptă. Poate nu e o luptă mai intensă decât la cei hetero sau poate e, dar cu siguranţă e una care îşi poate găsi victorie.

Mulţumesc mult pentru resurse! Paşii aceştia simpli pot fi un real ajutor. Bineînţeles, dacă suntem serioşi cu noi înşine şi cu Cel care e mai tare şi e în noi.

[Mircea slujeşte acum într-o misiune creştină, este căsătorit şi tată al unui copil.]