M-am născut în anii ’70 pe coasta de vest. Mama mea şi tatăl meu s-au despărţit când eu eram foarte mic. Am crescut cu mama şi cu bunica, în cea mai mare parte a primilor mei ani.

Când eram mic, poate de cinci ani, familia mea locuia într-un cartier destul de normal din suburbie în California de Nord. Într-o zi, când eram afară jucându-mă cu trei sau patru copii, un băiat mai mare, poate la începutul adolescenţei, ne-a molestat într-un act sexual în grup. Am îngropat ruşinea în inimă şi nu m-am ocupat niciodată de ea.

Curând după aceea am ajuns să realizez că vroiam să fiu fată; totuşi, lucru exprimat în inima unui copil de cinci ani. Îmi amintesc că şedeam pe treptele şcolii şi vroiam să mă joc cu fetele, să fiu cu fetele. Îmi displăceau băieţii şi chiar nu vroiam să fiu parte a grupului lor. Crescând, dorinţa mea de a fi fată a devenit mai puternică. Când mergeam acasă la prieteni care aveau haine de gală, mă îmbrăcam în rochii şi pretindeam că eram prinţesă.

Când aveam nouă sau zece ani, părinţii mei au început să meargă la biserică. Îmi amintesc că mă rugam lui Isus în fiecare noapte să mă schimbe în fată. Am sperat că mă voi trezi dimineaţa şi cumva voi deveni fată.

Când a venit pubertatea, am devenit cu adevărat confuz şi nefericit. Mintea mea vroia să mă dezvolt ca femeie, dar trupul meu devenea mai masculin. Atunci am început să mă travestesc, cel mai adesea în sutienele, chiloţeii şi lenjeria mamei. Simțeam astfel o anumită plăcere sexuală, totuşi, de cele mai multe ori, doar le purtam prin casă, crezându-mă fată. Am fost şcolarizat acasă, iar mama lucra destul de mult în afara casei, deci aveam destul timp pentru aşa ceva. Când aveam șaisprezece ani, Isus m-a mântuit şi pentru o vreme am avut o oarecare pace, dar după un timp dorinţele au revenit şi au devenit mai puternice ca oricând. Încercam să lupt cu ele, dar, în cele din urmă, mă întorceam la travestire.

Când am ajuns la sfârşitul adolescenţei, imediat după ce am trecut de douăzeci de ani, travestirea a încetat, dar tot mă luptam cu această dorinţă în viaţa mea. Auzeam acuzaţii în minte: „Eşti femeie, nu poţi să te descurci ca bărbat.” Uneori parcă o tobă bătea în mintea mea iar şi iar, zile sau săptămâni la rând. M-am luptat cu depresia și oboseala, având inima grea.

A fost o perioadă când îmi era foarte greu să mă distrez, fiindcă atunci când eram în oraş cu prietenii, eram gelos pe fete şi pe distracţia de care aveau parte. Ceea ce a început să devină un laitmotiv în viaţa mea: eram gelos pe femei, pe curbele lor, pe netezimea lor şi pe ceea ce eu percepeam ca fiind superioritatea lor faţă de bărbaţi. Uram totul la masculinitatea mea; aveam uneori fantezii de a mă castra şi de a pune capăt controlului testosteronului asupra vieţii mele…

În această situaţie, am cunoscut o femeie frumoasă, care urma să devină soţia mea. Ţineam cu adevărat la ea şi o iubeam, dar căutam şi o identitate în căsătorie, deşi pe vremea aceea nu realizam asta.

Am început să mă întâlnesc cu soţia mea în vara lui 2001; ne-am logodit în decembrie 2001 şi ne-am căsătorit în aprilie 2002. În total ne cunoscusem cu adevărat unul pe celălalt opt luni înainte de a ne căsători. Am procedat în modul clasic şi l-am întrebat pe tatăl ei dacă ne puteam întâlni. Crescând într-o familie creştină conservatoare, ştiam cum să mă port şi cum să vorbesc, şi efectiv i-am păcălit pe toţi cei din jurul meu să creadă că eram un tip sublim, când înăuntrul meu eram distrus de identitatea de gen.

Mi-ar plăcea să deviez aici puţin, pentru a discuta o temă aproape de inima mea. Priveam căsătoria ca pe un mod de a obţine o identitate. Să nu mă înţelegeţi greşit, ţineam la soţia mea când ne-am căsătorit, dar inima mea era pentru căsătorie din motive greşite. Deoarece transsexualitatea era secretul pe care îl protejam, bineînţeles că nu vroiam să îi spun logodnicei mele. Eram mai interesat să mă protejez, decât să fiu descoperit şi dat afară din biserică. Privesc în urmă la aceasta cu multă remuşcare, ca soţ se aşteaptă de la tine să-ţi protejezi soţia, iar inima mea categoric nu bătea pentru asta. Bărbaţi, dacă trăiţi în păcat sexual, vă implor nu vă căsătoriţi până nu v-aţi ocupat de el. Ca bărbaţi, suntem chemaţi să fim conducători, iar dacă pentru tine conducerea înseamnă să rupi o relaţie pentru un timp sau pe timp nedefinit, pentru a proteja femeia, atunci trebuie să ai curaj să o faci. Vă rog, nu vă târâţi logodnica prin mizeria în care am târât-o eu pe soţia mea, doar pentru că nu aveţi curajul să puneţi capăt.

Soţia mea a aflat despre problemele mele cu identitatea de gen la începutul căsătoriei noastre, bineînţeles, după nuntă. Acesta a fost începutul unei relaţii de şase ani sau a unei lipse de relaţie, eu având fantezii că eram femeie, fără să-mi călăuzesc soţia ca soț şi devenind şi mai retras faţă de ea. Presupun că nu a fost întotdeauna aşa, au existat momente în care am fost apropiaţi, dar mare parte din căsnicia noastră a fost caracterizată de problemele mele şi de retragerea mea, şi drept urmare, de faptul că ea devenea tot mai plină de amărăciune.

Am început să frecventăm o biserică, iar unul din pastori a sugerat să mă întâlnesc cu un consilier creştin. Acea perioadă a debutat cu adevărat bine, am învăţat multe de la acel consilier şi din cartea lui John Eldridge, Inimă sălbatică [publicată în limba română cu titlul eu, Bărbatul, n. trad.]. Am început să percep cu adevărat latura războiului spiritual în tulburarea identității de gen, în acuzaţiile constante, în mâhnirea inimii mele, în depresia care mă însoțise dintotdeauna. Îmi amintesc că L-am implorat pe Isus să îndepărteze de la mine acele dorinţe; am încercat să obţin o minune de la Isus pentru a-mi rezolva problemele. Problema mi-a scăpat de sub control, iar eu chiar L-am pierdut din vedere pe Dumnezeu. M-am întrebat de ce şi am încercat să cercetez totul despre tulburarea de identitate de gen, dar cu cât o făceam mai mult, cu atât mai deprimat deveneam.

În cele din urmă, am ajuns la capătul răbdării în primăvara/vara lui 2008 şi am renunţat. Am decis că medicina/psihologia trebuie să aibă răspunsurile şi poate că la fel ca în intersexualitate, pur şi simplu, acela era felul meu de a fi. I-am spus soţiei mele că plecam şi vroiam divorţul, şi că vroiam o tranziţie pentru a deveni femeie. În noaptea aceea am ieșit în oraş, am cumpărat îmbrăcăminte pentru femei şi am închiriat o cameră la hotel. Nu voi intra în toate detaliile, dar în timp ce stăteam acolo în toată „gloria mea feminină”, citind pe computer poveşti ale unor oameni cu tulburare de identitate de gen, îmi amintesc că m-am rugat. „Dumnezeule, ce fac???” Îmi amintesc acea voce scăzută, liniştită, întrebându-mă: „Asta vrei cu adevărat?” Răspunsul meu a fost: „Nu. Ce ar trebui să fac?”, iar ceea ce am auzit încă îmi răsună în minte: „Fugi! Fugi înapoi la soţia ta.” Deci am făcut-o.

Soţia mea, fiind o femeie credincioasă, iubitoare şi evlavioasă, m-a primit înapoi şi m-a iertat. Ea mi L-a arătat cu adevărat pe Isus, deşi am rănit-o şi credea că avea să divorţeze şi că trebuia să le explice copiilor noştri că tati plecase, că avea să fie nevoită să găsească o slujbă, să se decidă unde să locuiască. Am distrus întreaga ei siguranţă maritală timp de şase ore, dar ea m-a primit înapoi şi m-a iubit…

La sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie 2009 am început să mă lupt din nou din greu. Zilele au devenit foarte întunecate pentru mine, eram deprimat, mă simţeam anxios şi panicat, ca şi cum în toţi acei ani ar fi trebuit să fiu femeie şi trăiam o minciună. Am mers într-o călătorie de afaceri, iar când am ajuns acasă eram pur şi simplu terminat. I-am spus din nou soţiei mele că nu mai puteam trăi așa şi că trebuia să plec pentru a trăi „adevărata mea viaţă” ca femeie. Am părăsit-o pe soţia mea în noapte aceea şi i-am spus că vroiam să ne despărţim.

Când am plecat şi m-am dus la hotel, mă simţeam cu adevărat supărat pe Dumnezeu. Strigam în timp ce conduceam maşina: „Dumnezeule, problema mea este mai mare decât Tine. Nu pot să mai fac asta, sunt atât de obosit să lupt şi nu vreau decât să trăiesc așa cum vrea mintea mea să trăiesc.” Îmi amintesc că Dumnezeu mi-a spus clar: „Eu sunt Tatăl tău, iar tu eşti fiul Meu. Nu ai nevoie să faci asta; ai nevoie să-ţi primeşti semnificaţia de la Mine.” Am strigat ca răspuns: „Nu, Dumnezeule, am terminat cu mizeria asta! Este ridicol, trăiesc o minciună şi am nevoie să fiu femeie!” M-am luptat şi m-am luptat ore întregi. În cele din urmă, am obosit şi L-am întrebat doar pe Dumnezeu: „Ce trebuie să fac?” Răspunsul pe care l-am primit a fost: „Primeşte semnificaţia de la Mine, nu de la faptul de a fi femeie. Trebuie să mă urmezi pe Mine şi să mă iubeşti pe Mine mai mult decât dorința ta de a fi femeie.”

M-am întors acasă, nu mai este nevoie să adaug că soţia mea era complet zguduită, întristată şi supărată de capitularea mea. Au urmat câteva săptămâni de luptă cu această problemă. Încercam să mă împotrivesc la ce îmi spunea Dumnezeu. Încă vroiam să cred că problema era genetică, că într-un fel exista o portiţă de scăpare. Am început să citesc pe un site mai vechi despre un bărbat care se lupta cu așa ceva şi care a decis că trebuia să rămână bărbat de dragul soţiei şi copiilor lui. Este nevoie să spun că a fost unul dintre foarte puţinele site-uri pe care le-am găsit, care nu era în întregime pro-transgender, dar am fost încurajat.

M-am dus la biserică şi am vorbit cu unul din pastori, iar gândurile lui pentru mine au fost că renunţasem să lupt cu ispita şi cădeam într-o capcană. M-am dus la un grup de restaurare pe care îl formase biserica noastră. Am învăţat că transsexualitatea era Egiptul meu, robia mea şi că Dumnezeu mă chema să ies din ea și să pășesc pe calea răscumpărării. Am învăţat că noi, ca oameni, suntem făcuţi pentru închinare. Închinarea este ca un furtun de stropit pe care nu-l poţi opri; îl poţi îndrepta în diferite direcţii, dar nu-l poţi face să se oprească. Ca oameni suntem ca acel furtun de stropit, facem să curgă închinarea noastră asupra lui Dumnezeu sau asupra altor idoli din vieţile noastre. Eu mă închinam feminităţii şi eram gata să mă sacrific pe mine însumi, pe soţia mea şi pe copiii mei pe altarul ei. După ce mi-am cercetat inima, am realizat, de asemenea, că eram supărat pe Dumnezeu, cred că cel mai mult fiindcă nu „m-a reparat” cum am vrut eu. Am vrut să fac o rugăciune şi orice dorinţă de a fi femeie să dispară, şi să devin un fel de super-bărbat. Când Dumnezeu nu m-a reparat în modul acesta, după ani de astfel de rugăciuni, am devenit plin de amărăciune.

Deci unde mă aflu acum, lupt în lupta pe care o am de dus şi alerg în cursa pe care o am de alergat. Duc la bun sfârşit răscumpărarea în Isus, aşa cum arată ea pentru transgenderi. Sunt încă ispitit, da, dar învăţ că mă lupt în încercare avându-L pe Isus de partea mea. Simt ca Pavel, atunci când spune: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:7-10)

Sunt recunoscător pentru un Dumnezeu care ne urmăreşte şi care vrea o relaţie reală cu noi. Sunt mulţumitor pentru soţia mea iubitoare, răbdătoare şi plină de Duhul, care a fost pe bună dreptate supărată pe mine uneori, care nu a renunţat la mine, s-a rugat întotdeauna pentru mine şi m-a îndemnat să-L urmez pe Hristos. Le sunt, de asemenea, mulţumitor pastorilor şi diaconilor bisericii mele, care mi-au fost alături şi m-au învăţat cum arată răscumpărarea în Isus Hristos.

[Anthony’s Testimony. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Accidental sunt numit Becky şi adesea doar Beck. M-am născut bărbat şi am suferit de timiditate acută şi de complexe severe de inferioritate de la o vârstă fragedă. Cândva, în acei ani, am început să mă travestesc în hainele mamei mele, literalmente în debarale. Am vrut să mă întâlnesc cu fete, să mă căsătoresc şi să am copii, dar timiditatea şi ura de sine m-au împiedicat să găsesc o soţie/o parteneră. Întotdeauna m-am temut să nu o rănesc pe soţia mea şi pe copiii mei, precum îmi confirmă temerile mărturia ta. [Mărturia Denisei Shick, n. trad.]

Ca cei mai mulţi bărbaţi transsexuali, am subscris la minciuna că sunt un membru al sexului opus, prins în capcana unui trup greşit. Am cincizeci și patru de ani, mi-am schimbat numele la începutul anilor ’90 în Rebecca Jean. Am făcut operaţie ireversibilă de schimbare de sex (crearea unui „vagin nou”, inclusiv castrare) în 1997. Sânii mei, care din fericire nu sunt prea mari, sunt un rezultat al numeroșilor ani în care am luat HRT (estrogen) şi va trebui să continui să iau estrogen tot restul vieţii mele pe acest pământ. Aici, în Canada, sunt desemnat ca femeie în toate documentele legale. Trăiesc o viaţă singuratică şi celibatară (castă) de mulţi ani. După operaţie nu am mai avut aceleaşi ispite sexuale.

În ultimii câţiva ani am ajuns să Îl cunosc pe Dumnezeu pe cont propriu. Am ajuns să realizez adevărul absolut: sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu iniţial. Învăţ despre judecata Lui dreaptă, pe care atât această lume păcătoasă care Îl urăşte pe Dumnezeu, cât şi eu, o merităm de drept. Încep, de asemenea, să înţeleg harul lui Dumnezeu prin sângele vărsat al Domnului nostru Isus Hristos pe cruce pentru păcatele mele, devenind un fel de „agent secret creştin” prin citirea şi studierea zilnică a pasajelor din Biblie, prin predici zilnice, prin vizionarea anumitor site-uri de internet, precum www.so4j.com, site-ul bisericii Westboro Baptist Church şi a altor învăţători pe internet, a unor resurse de pe internet precum Web Bible/Bible Gateway şi ascultând XM 170 Family Talk (în special Bible Answer Man și XM 34 Enlighten Southern Gospel).

Numai recent am început să-mi fac cunoscută credinţa literalmente oricui, pe lângă faptul de a scrie la Exodus şi la atât de mult urâta Biserica Baptistă Westboro, pentru care am adoptat o afecţiune ciudată, datorită predicării lor calviniste cu „foc şi pucioasă”. De-abia săptămâna trecută am fost prima dată la o biserică aparținând Grace Community, mâine (duminică, 18 iulie 2010) va fi a doua mea vizită acolo. Încă sunt foarte speriat că dacă se va afla, voi fi respins. Mă văd suferind asemenea bietului Iov; luptându-mă în carne, simţindu-mă uneori descurajat în ruşine şi vină fără sfârşit; condamnat la iad prin Deuteronom 22:5 și Deuteronom 23:1-2, Geneza 19, Levitic 18:22 și 20:13, prin păcatele sexuale din 1 Corinteni 6:9-20 și Romani 1:18-32. Simt că este de cea mai mare importanţă să vă fac cunoscută povestea mea și să vă întreb dacă îmi îngăduiți să mă rog pentru voi şi pentru ceilalți din organizaţia voastră Help 4 Families, în confesiunea mea despre credinţa mea zilnică în Domnul Dumnezeul meu.

[Becky’s Testimony. Copyright © 2010 Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

Pentru o altă mărturie a lui Becky, clic pe Vorbind despre regretul după operaţia de schimbare de sex!

Daniel Jones ca transgender

Dumnezeu este singurul motiv pentru care exist şi pentru gloria Lui interpretez cântecele pe care mă inspiră El să le scriu. Aş putea să vă povestesc despre toate realizările muzicale pe care le-am avut şi despre multele succese pe care le-am obţinut în viaţă, dar aş prefera să vă povestesc cum m-a luat şi m-a modelat Dumnezeul meu după voia Sa. Cum nu a renunţat niciodată la mine şi cum a fost credincios ca să mă salveze şi să mă aducă înapoi la El.

Am crescut în Arkansas, în zona rurală, fiind un copil nedorit, spunându-mi-se la vârsta de doi ani că ar fi trebuit să fiu fată, din moment ce mama avea deja doi băieţi. Am devenit un adolescent supărat, deprimat şi travestit. Am primit în dar o chitară. Când am primit-o, am găsit o scăpare de realitatea lumii. La vârsta de doisprezece ani am început să scriu cântece şi să cânt la tuba în formaţia şcolii. Am găsit o vioară veche într-o debara şi am învăţat singur să cânt la ea. În cele din urmă, am devenit un muzician care reprezenta statul Arkansas la competiţiile muzicale şi un adolescent întru totul alcoolic.

Daniel Jones acum

Când aveam douăzeci de ani, Isus m-a căutat. M-am căsătorit, m-am alăturat Forţelor Aeriene şi am obţinut o licenţă în afaceri la Universitatea din Arkansas. Am urmărit o viaţă bună, în timp ce în interiorul meu s-a dezlănţuit o luptă. Căutând întotdeauna acceptarea mamei mele şi nutrind mânie şi depresie, am crezut cu egoism în viaţa mea şi în căutarea sinelui, în loc să cred în Dumnezeu. Drept rezultat, alcoolul a revenit în viaţa mea, iar cu el a venit și nebunia. Am pierdut totul, am sfârşit fără locuinţă, neiubit şi transgender. Sub îngrijirea unui psihoterapeut „creştin”, am zburat în Thailanda şi am trecut printr-o operaţie, pentru a fi ca femeile. M-am întors în State şi mi-am schimbat toate discurile, pentru a reflecta noua mea identitate.

Dar Dumnezeu nu a renunţat niciodată la mine. M-a pus în spatele roţii unui camion, la fel cum l-a pus pe Iona în burta peştelui, pentru a petrece timp cu mine. Ca fiul risipitor, m-am întors la El, iar de data aceasta I-am predat întreaga mea viaţă. El mi-a schimbat discurile, iar acum trăiesc viaţa pe care a plănuit-o El pentru mine. El mi-a dat cântece noi pe care să le scriu, încă un instrument, mandolina, şi un public nou care să audă mesajul.

Conducând camionul din loc în loc, cânt cântecele creştine ale camionistului, pentru ca şi cei mai uitaţi dintre cei uitaţi să afle cât de mult îi iubeşte Dumnezeu. El îi iubeşte pe cei de neiubit. Atât de mult, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu pe cruce. Iar prin Isus ei pot primi singura dragoste şi acceptare care le poate umple orice gol din viaţă.

[Daniel Jones Testimony – Song Artist of “Love the Lost”. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Jones

Jones from Stacy Thompson on Vimeo.

de Jerry Leach

Îmbrăcându-mă ca femeie simţeam excitaţie, sexuală şi emoţională, plăcere şi un mod minunat de a scăpa temporar de existenţa mea de bărbat, pe care o uram.

Jerry în 1988, așteptând un psihiatru

Îmi vedeam reflecţia în ochiul de geam al cabinetului medical. Cumva, de nervi, reuşisem să-mi mănânc rujul. O clipă mai târziu, cu o aplicare proaspătă de ruj şi parfum, eram mai mult decât pregătit pentru mult aşteptata întâlnire.

Am privit lung afară pe fereastră şi am văzut copacii, trecând de la verde la nuanţe de roşu în flăcări. „Şi aceasta este o schimbare de anotimpuri. În sfârşit!”

Secretara mi-a întrerupt gândurile, spunând: „Jennifer, doamna doctor poate să te vadă acum.” M-a condus pe hol la un birou cu un scaun mare capitonat.

Câteva minute mai târziu, am început să relatez din nou povestea mea, de data aceasta unei psihiatre compătimitoare. M-a ascultat, m-a examinat, m-a întrebat. Eram încântat că era atât de atentă la ceea ce aveam de spus. „Îmi place rochia ta”, mi-a zis ea, spunându-mi că mă transformasem într-o femeie foarte atrăgătoare. „Aş vrea să arăt măcar pe jumătate atât de drăguţă cum eşti tu”, a oftat ea, apoi a făcut o pauză. „Jennifer, când ai început prima oară să te îmbraci ca femeie?”

Mintea mi-a fugit imediat la vârsta de patru ani, când contractasem poliomelită. Pe atunci, să mă îmbrac ca mami devenise deja o parte importantă a vieţii mele. Chiar de la vârsta aceea ajunsesem la concluzia că eram o greşeală, că nu eram fată, aşa cum trebuia să fiu.

În timp ce vorbeam despre copilăria mea, am mai căutat în poşetă nişte şerveţele. Nu vroiam să-mi curgă rimelul şi nu plănuisem să plâng atât de mult. „Mă port ca o proastă, nu-i aşa?”

Doctoriţa mi-a cuprins mâinile în mâinile ei. „Biata, biata de tine! Nu înţeleg de ce a trebuit să treci prin tot acest chin. Dar voi avea grijă să te simţi mult mai bine cât se poate de repede.” Apoi a început să scrie o reţetă. „Medicaţia trebuie luată întocmai cum este prescrisă”, a spus ea cu fermitate. „Vei observa unele schimbări fizice în câteva luni. Fii răbdătoare!”

Mai târziu, când farmacistul mi-a înmânat punga care conţinea pastilele, chiar medicaţia care avea să-mi transforme întreaga viaţă, mâinile îmi tremurau datorită unei încântări de nedescris. În sfârşit, corpul meu va avea caracteristicile feminine pe care tânjisem să le am de când eram preşcolar. Urma să devin femeie ca mami.

Să iau hormonii sexului opus. Să mă consult cu un terapeut pentru schimbarea de sex. Să mă îmbrac ca o femeie în particular şi în public. Să-mi fac adesea rău mie însumi, în încercările inutile de a scăpa de organele genitale masculine pe care le dispreţuiam. Toate acestea păreau atât de bizare. De ce? Eram un bărbat căsătorit, tată a doi copii minunaţi şi membru activ în biserică, ca şi în lucrarea creştină. Soţia mea era o femeie cu care era absolut încântător să trăiesc. Mă întrebam cum avea să reacţioneze soţia tinereţii mele la schimbările mele fizice. Va urma divorţul? Sau vom continua să trăim împreună așa cum vroia fantezia mea ideală, ca două femei? „Nu, nu va funcţiona niciodată!”, m-am gândit eu dezgustat.

Primele amintiri

Jerry ca Jennifer

În primele mele amintiri, cei mai apropiaţi prieteni ai mei au fost fetele, care m-au acceptat cu înflăcărare ca pe una de-a lor. Îmi plăcea să fiu inclus în lumea femininului, îmbrăcându-mă, de fiecare dată când aveam ocazia, în lucrurile mamei sau în cele ale prietenelor din vecinătate. Am trăit întotdeauna bântuit de înţelegerea că a avea un băiat nu a fost prima alegere a părinţilor mei.

„Aş vrea să fii fată, ca să preiei într-o zi salonul meu de înfrumuseţare”, spunea adesea mama mea. Mă îmbrăca în haine de fete în mod regulat când eram preşcolar, gândind că era o activitate nedăunătoare.

Cea mai rea zi de pe planetă a fost prima mea zi la şcoală. În dimineaţa aceea, mama s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a spus că nu mi se va permite să port rochii la şcoală.

Când mă îmbrăcam ca fată împreună cu alte fete din vecinătate, tatăl meu mă încuraja să o fac, prin comentariile şi afirmaţiile lui neatente, spunând lucruri precum: „Arăţi mult mai bine ca fată.” Nu m-am simţit niciodată iubit sau susţinut de tatăl meu când eram copil.

Relaţia mea cu el s-a deteriorat şi mai mult când eram adolescent. Nu voi uita niciodată o noapte când eram bolnav de gripă, iar târziu în acea noapte, tata a venit în dormitorul meu ca să mă vadă. Era ceva ce nu făcea niciodată. M-a găsit în pat, purtând cămaşa de noapte şi cosmeticele obişnuite din timpul nopţii. M-am prefăcut că dormeam, în timp ce el şedea pe marginea patului, plângând. Când am crezut că avea să se ridice ca să plece din cameră, m-a aruncat brusc din pat, m-a bătut, strigând iar şi iar: „Eşti doar un blestemat de homosexual!” Am fost atât de rănit că m-a numit aşa, fiindcă ştiam că nu eram cum mă definise el. Eram atât de supărat, dar nu am fost în stare să găsesc puterea de a mă împotrivi loviturilor lui furioase. Într-un fel, speram că mă va omorî. Din acea zi ura mea faţă de el s-a intensificat. El nu avea idee ce să facă cu mine, iar eu vroiam doar să-l rănesc.

Contrar a ceea ce credea tatăl meu, nu am fost niciodată atras sexual de bărbaţi. De fapt uram bărbaţii şi orice avea de-a face cu faptul că eram ca ei sau cu masculinitatea. Dar îmi plăcea să mă aflu în preajma femeilor.

În efortul de a scăpa de acasă şi cumva, de a-mi schimba perspectiva asupra sinelui, m-am alăturat Marinei Statelor Unite. Bineînţeles că nu a mers. După ce am petrecut un an şi jumătate ca infirmier la spital, m-am dus la psihiatrul bazei pentru a-i face cunoscută suferinţa mea sufletească. Am sperat să-mi dea răspunsuri şi ajutor. Remediul lui a fost să mă elibereze din funcţie şi să mă trimită acasă, pentru a primi ajutorul pe care îl ceream. Ai mei au cunoscut motivul eliberării mele, dar nici măcar o dată nu au discutat despre aceasta cu mine sau nu au încercat să mă ajute. Următorul meu pas a fost să mă înscriu la colegiu şi să urmez o carieră.

Pe când eram la colegiu, am întâlnit-o pe Charlene, o tânără atractivă şi plină de energie, şi ne-am îndrăgostit. De la începutul relaţiei noastre am decis să-i dezvălui luptele mele cu travestirea. Nu am vrut să continui relaţia fără ca ea să afle.

„Nu arăţi ca o femeie”, mi-a spus ea. „Sunt surprinsă că ai o astfel de problemă.” Aveam o înălţime de 1,80 m., peste 90 de kilograme, umeri largi, tipic masculini şi înfăţişare bărbătească. Greşeala pe care am făcut-o amândoi a fost că am crezut ideea că o căsătorie va rezolva problema. La urma urmei, eram amândoi creştini şi decişi să facem misiune. Dumnezeu urma să aibă cumva grijă de ceea ce devenea acum „problema noastră”.

Dar chiar şi după nunta noastră, obsesia mea secretă a continuat. Nu fiindcă lui Charlene îi lipsea ceva în feminitate sau pentru că nu ar fi fost capabilă să mă satisfacă. Problema data dinaintea apariţiei ei şi nu avea să dispară atât de uşor. Nu era o problemă sexuală. Era o problemă fundamentală în identitatea de gen. Niciun contract de căsătorie nu poate elimina concepţia de sine a cuiva.

Am ajuns la transsexualismul deplin, devenind tot mai convins că mă născusem cu sexul greşit. Raţionam că eram cu adevărat femeie, dar prinsă în capcana unui fel de amestec cosmic, într-un trup de bărbat. Am început să iau serios în considerare posibilitatea unei eventuale operaţii de schimbare de sex.

Travestirea

Modul meu de a scăpa de stresul de a trăi ca bărbat şi de dispreţul de sine, era să mă retrag în fantezia ființei mele feminine dobândite, Jennifer Elaine. Era un obicei pe care îl practicam des şi o formă cronică de comportament care data din copilăria timpurie. Prietenele mele din vecinătate mă botezaseră Jennifer. Credeau că era foarte amuzant să mă aibă ca să mă joc cu ele, ca una din ele.

Să scap de masculinitate prin travestire a devenit pentru mine un ritual zilnic. Părea atât de corect şi de bine să fiu încă o dată cea pe care ajunsesem să o accept ca fiind adevăratul meu sine. Poate că urma să apară un conflict la muncă şi aveam să simt din nou că am eşuat. „Băiete, cu siguranţă eşti stupid şi nu vei reuşi niciodată nimic. Viaţa ar fi mult mai bună dacă ai fi femeie.” Conducând maşina de la serviciu spre casă, observam femeile care se plimbau în rochiile lor drăguţe şi mă întrebam cum ar fi arătat acele rochii pe mine. Curând mă îndreptam spre cel mai apropiat mall, de unde cumpăram îmbrăcăminte pentru femei. Bineînţeles, investeam apoi în alte lucruri ca rimel, ruj de buze, parfum şi perucă.

Apoi mă grăbeam acasă sau opream la un motel şi treceam din nou prin procesul transformării în femeia care doream să fiu. De multe ori, în timp ce mă travesteam, mă simţeam constrâns să ies afară pentru o plimbare sau să conduc maşina prin oraş, poate chiar să mă duc la un alt mall şi să fac cumpărături, de data aceea ca „Jennifer Elaine”, numele meu feminin. Simţeam o mare excitaţie când vânzătorii îmi spuneau „doamnă”, iar alte femei, care erau cliente, mă acceptau ca femeie.

Odată întors la motel sau în intimitatea casei mele, fanteziile mele ajungeau la punctul culminant, atunci când mă stimulam până la orgasmul sexual şi emoţional. În cele din urmă, întreaga experienţă trebuia să ia sfârşit, şi eram, încă o dată, nevoit să mă rezum la existenţa de bărbat pe care o uram. Sentimentele de ruşine şi vină, frustrare şi mânie mă copleşeau. Adesea hainele de curând achiziționate le aruncam într-o cutie pentru Armata Salvării, în timp ce îmi făceam mie însumi promisiuni repetate şi sincere că nu mă voi mai travesti niciodată. Câteva zile mai târziu, făceam acelaşi lucru.

În cele din urmă, încercând să pun capăt agitaţiei interioare, m-am dus la un psihiatru pentru a obţine hormoni feminini. Visam să fiu operat ca transsexual şi să devin femeie odată pentru totdeauna. Chiar am falsificat un certificat de divorţ, pentru a ascunde faptul că încă eram căsătorit.

Dar la a treia vizită, plângând, i-am spus doctoriţei cât de speriat eram din cauza trecerii efective la schimbarea de sex. „Am observat câteva schimbări fizice”, i-am zis. „Dar îmi este atât de teamă de respingerea cu care va trebui să mă confrunt. Îmi voi pierde familia şi tot ce iubesc foarte mult. Nu ştiu cum aş putea suporta așa ceva!”

Ea s-a ridicat şi a traversat camera. „Jennifer, nu-ţi mai pot da hormoni dacă nu ai intenţia de a trece prin procedură. Endocrinologul şi chirurgul susţin amândoi decizia ta. Dar dacă ai acest gen de rezerve, nu mai pot aproba tratamentul tău la cabinetul meu.”

Drumul spre casă, conducând maşina, a fost de neuitat. Eram furios şi blestemam chiar şi faptul că existam. Mânios, mi-am sfâşiat rochia, agonizând din cauza sorţii mele. Pentru tot restul vieţii, aveam să fiu forţat să trăiesc în starea de bărbat, având întotdeauna fantezii despre cum ar fi dacă… numai de aş…

Un punct de cotitură

Jerry & Charlene Leach

Ajuns acasă, am intrat la duş plângând, strigând către Dumnezeu pentru a oarecare alinare. Eram creştin de aproape treizeci de ani. Ştiam că viaţa mea secretă era dureroasă – nu numai pentru mine, ci şi pentru soţia mea dedicată şi pentru Domnul meu Isus Hristos. Pe când stăteam acolo, lăsând ca apa să-mi spele lacrimile, o rază mică de speranţă mi-a cuprins inima. Gândurile de sinucidere au cedat atunci când am început să cred că Dumnezeu putea să-mi ofere o cale de ieşire din agonia mea secretă.

Mai târziu în săptămâna aceea, mi-am făcut programare la un psihiatru creştin. În timp ce vorbeam cu el, am simţit dragostea şi acceptarea lui Hristos cuprinzându-mă. Eram decis să găsesc o soluţie. „Dacă nu primesc ajutor”, am jurat în inima mea, „nu voi avea altă alegere decât să mă sinucid.”

Dar vizita aceea a marcat un punct de cotitură în viaţa mea. „Suntem la fel de bolnavi ca secretele noastre”, mi-a spus psihiatrul şi am ştiut că erau cuvinte adevărate. Pentru mine, patru decenii de trăire a unei vieţi secrete luaseră sfârşit. Continuând să merg la consiliere şi aflându-mă în procesul de restaurare emoţională, am ajuns să văd cum crezusem atât de multe minciuni despre mine însumi. Dumnezeu nu făcuse o „greşeală” creându-mă cu un trup de bărbat. El era Cel care îmi formase trupul de la bun început. El avea un destin pentru mine. „Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat… ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” (Psalmul 139:15-16) Dumnezeu plănuise pentru mine să devin bărbat înainte ca eu să fi fost creat!

Deci a fost demascată minciuna că în trupul meu locuia de fapt o femeie care tânjea să se poată exprima pe deplin. Nenumărate asemenea minciuni mi-au umplut sufletul înainte de a fi în clasa întâi la şcoală. Îmi respinsesem masculinitatea, unul din darurile bune ale lui Dumnezeu pentru mine, înainte de a fi adolescent. Pentru a umple vidul şi a-mi alina cumva sufletul rănit, devenisem dependent de ceva interzis, pentru a-mi hrăni fantezia.

Acum trebuia să învăţ moduri noi de a gândi despre mine însumi, care să fie fundamentate Scripturi şi să fie raţionamente corecte. Cu ajutorul lui Dumnezeu am învăţat cum să-mi controlez gândurile: „Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corinteni 10:5) Satan îşi îndeplinise misiunea bine, punând bazele unei întărituri a înşelării în mintea mea, începând de la vârsta de trei ani. Cu mădularele Trupului lui Hristos lângă mine („Isus vizibil”) şi învăţând cum să împlinesc: „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1), aşezându-mi identitatea în Hristos, am luat cu sârguință măsuri împotriva dorinţelor carnale, pentru a demola multe minciuni, înlocuindu-le cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

A trebuit să-mi învăţ mintea să respingă sugestiile cu care doar mă înşelam pe mine însumi şi mă menţineam într-o negare absolută a lucrurilor reale. A trebuit să-mi amintesc, în mod repetat, cum căile lui Dumnezeu sunt mai bune pentru mine decât propria mea cale. Mi-a luat mult timp să accept pe deplin ideea că Dumnezeu mă făcuse un bărbat inteligent. Nu eram stupid, cum spusese întotdeauna tatăl meu. Puteam să împlinesc chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea. Dumnezeu nu avea să înlăture tendinţa mea de a păcătui în acest mod, printr-un semn magic din mână. Planul Lui era să dovedească faptul că El era suficient pentru mine, în orice ispită de a-mi întreţine încă o dată dorinţele transsexuale. Am învăţat că prin El slăbiciunile mele puteau fi transformate în putere. (2 Corinteni 12:9)

Niciuna dintre aceste schimbări nu a venit uşor sau repede. Zi după zi şi săptămână după săptămână, a trebuit să-mi supun constant gândurile şi sentimentele faţă de Dumnezeu, stăruind după puterea Lui transformatoare de a-mi schimba sentimentul interior al existenței de sine. Călătoria mea spre vindecare a fost lungă, abruptă. Şi am aflat că, indiferent cât de mult timp am fost liber de asemenea comportamente, pot să afirm că am o victorie de durată asupra poftelor transsexuale, când îmi supun zilnic sufletul grijii lui Dumnezeu şi urmez disciplinele spirituale zilnice, sub supravegherea atentă a câtorva oameni care mă cunosc bine.

Vindecare şi restaurare

A trebuit, cuprins de durere, să dezvălui secretele mele mai întâi unor fraţi şi surori de încredere din biserică. Deși m-am aşteptat la respingere totală, am avut în schimb parte de dragostea, grija, acceptarea şi compasiunea lor. Simplul act de a-mi dezvălui adevăratele gânduri şi lupte a îndepărtat fitilul bombei interioare din sufletul meu rănit.

Am început să aplic cei doisprezece paşi de la Alcoolicii Anonimi, adaptând uşor principiile pentru a se potrivi situaţiei mele. Am apelat la jurnale, dezvăluind „latura mea întunecată” mie însumi, unui consilier şi altor prieteni de încredere. Se părea că tovarăşii mei nu erau niciodată şocaţi de confesiunile mele; mai degrabă ele erau expuse luminii realității ca iraţionale şi autodistrugătoare.

Dumnezeu a folosit întotdeauna Trupul lui Hristos pentru a mă încura în călătoria ieşirii mele din confuzie. De exemplu, soţia mea şi cu mine făceam parte dintr-un grup de rugăciune. Într-o seară, o femeie pe care nu o cunoşteam s-a rugat pentru mine cu cunoştinţe specifice, care ar fi putut fi cunoscute numai de Dumnezeu. Ea a spus: „Duşmanul a desemnat o trupă de asalt care să te lovească încontinuu, aducând autocondamnare asupra ta, pentru a te castra spiritual şi a te împiedica să fii roditor în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îţi dă tărie şi curaj ca să stai ferm în masculinitatea ta şi să îl învingi pe duşman.”

V-aş minţi dacă aş spune că renunţarea la ființa mea feminină a fost lipsită de durere. La început nu am ştiut dacă voi putea efectiv supravieţui emoţional fără o zi de travestire. În cele din urmă, am putut să văd că să scap de acel comportament chiar era cel mai bun lucru pentru bunăstarea mea.

A trebuit să învăţ cum să mă refac zilnic în rugăciune şi cum să fac alegeri corecte, pentru a urma calea lui Dumnezeu pentru mine, nu ce consideram eu a fi cel mai bine. A trebuit să învăţ să nu umblu după cum simţeam. A trebuit să învăţ să umblu având încredere că planul lui Dumnezeu pentru mine era şi este cel mai bun.

Astăzi, deşi nu mă încred în decizia mea hotărâtă de a rămâne liber de transsexualism, privesc pe fereastra biroului meu, văzând anotimpul schimbându-şi încă o dată culoarea. Copacii sunt din nou de un roşu strălucitor. Reflecţia mea în ochiul de geam este totuşi diferită. Nu mai văd o femeie îmbrăcată elegant, care aşteaptă anunţul secretarei.

Acum văd bărbatul care m-a creat Dumnezeu să fiu şi pentru care mi-a dat harul să mă bucur că sunt. Nu mai găsesc necesar sau atrăgător să fiu privit ca Jennifer. Identitatea mea reală este conţinută în numele la care răspund cu mândrie: Jerry.

[Jerry Leach, Jennifer Elaine… or Jerry Edward? Copyright © 2010 Jerry Leach & Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.firststone.org.]

Pentru o altă mărturie a lui Jerry Leach, clic pe Un ultim rămas bun de la Jennifer Elaine!