Jennifer Elaine… sau Jerry Edward?

de Jerry Leach

Îmbrăcându-mă ca femeie simţeam excitaţie, sexuală şi emoţională, plăcere şi un mod minunat de a scăpa temporar de existenţa mea de bărbat, pe care o uram.

Jerry în 1988, așteptând un psihiatru

Jerry în 1988, așteptând un psihiatru

Îmi vedeam reflecţia în ochiul de geam al cabinetului medical. Cumva, de nervi, reuşisem să-mi mănânc rujul. O clipă mai târziu, cu o aplicare proaspătă de ruj şi parfum, eram mai mult decât pregătit pentru mult aşteptata întâlnire.

Am privit lung afară pe fereastră şi am văzut copacii, trecând de la verde la nuanţe de roşu în flăcări. „Şi aceasta este o schimbare de anotimpuri. În sfârşit!”

Secretara mi-a întrerupt gândurile, spunând: „Jennifer, doamna doctor poate să te vadă acum.” M-a condus pe hol la un birou cu un scaun mare capitonat.

Câteva minute mai târziu, am început să relatez din nou povestea mea, de data aceasta unei psihiatre compătimitoare. M-a ascultat, m-a examinat, m-a întrebat. Eram încântat că era atât de atentă la ceea ce aveam de spus. „Îmi place rochia ta”, mi-a zis ea, spunându-mi că mă transformasem într-o femeie foarte atrăgătoare. „Aş vrea să arăt măcar pe jumătate atât de drăguţă cum eşti tu”, a oftat ea, apoi a făcut o pauză. „Jennifer, când ai început prima oară să te îmbraci ca femeie?”

Mintea mi-a fugit imediat la vârsta de patru ani, când contractasem poliomelită. Pe atunci, să mă îmbrac ca mami devenise deja o parte importantă a vieţii mele. Chiar de la vârsta aceea ajunsesem la concluzia că eram o greşeală, că nu eram fată, aşa cum trebuia să fiu.

În timp ce vorbeam despre copilăria mea, am mai căutat în poşetă nişte şerveţele. Nu vroiam să-mi curgă rimelul şi nu plănuisem să plâng atât de mult. „Mă port ca o proastă, nu-i aşa?”

Doctoriţa mi-a cuprins mâinile în mâinile ei. „Biata, biata de tine! Nu înţeleg de ce a trebuit să treci prin tot acest chin. Dar voi avea grijă să te simţi mult mai bine cât se poate de repede.” Apoi a început să scrie o reţetă. „Medicaţia trebuie luată întocmai cum este prescrisă”, a spus ea cu fermitate. „Vei observa unele schimbări fizice în câteva luni. Fii răbdătoare!”

Mai târziu, când farmacistul mi-a înmânat punga care conţinea pastilele, chiar medicaţia care avea să-mi transforme întreaga viaţă, mâinile îmi tremurau datorită unei încântări de nedescris. În sfârşit, corpul meu va avea caracteristicile feminine pe care tânjisem să le am de când eram preşcolar. Urma să devin femeie ca mami.

Să iau hormonii sexului opus. Să mă consult cu un terapeut pentru schimbarea de sex. Să mă îmbrac ca o femeie în particular şi în public. Să-mi fac adesea rău mie însumi, în încercările inutile de a scăpa de organele genitale masculine pe care le dispreţuiam. Toate acestea păreau atât de bizare. De ce? Eram un bărbat căsătorit, tată a doi copii minunaţi şi membru activ în biserică, ca şi în lucrarea creştină. Soţia mea era o femeie cu care era absolut încântător să trăiesc. Mă întrebam cum avea să reacţioneze soţia tinereţii mele la schimbările mele fizice. Va urma divorţul? Sau vom continua să trăim împreună așa cum vroia fantezia mea ideală, ca două femei? „Nu, nu va funcţiona niciodată!”, m-am gândit eu dezgustat.

Primele amintiri
Jerry ca Jennifer

Jerry ca Jennifer

În primele mele amintiri, cei mai apropiaţi prieteni ai mei au fost fetele, care m-au acceptat cu înflăcărare ca pe una de-a lor. Îmi plăcea să fiu inclus în lumea femininului, îmbrăcându-mă, de fiecare dată când aveam ocazia, în lucrurile mamei sau în cele ale prietenelor din vecinătate. Am trăit întotdeauna bântuit de înţelegerea că a avea un băiat nu a fost prima alegere a părinţilor mei.

„Aş vrea să fii fată, ca să preiei într-o zi salonul meu de înfrumuseţare”, spunea adesea mama mea. Mă îmbrăca în haine de fete în mod regulat când eram preşcolar, gândind că era o activitate nedăunătoare.

Cea mai rea zi de pe planetă a fost prima mea zi la şcoală. În dimineaţa aceea, mama s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a spus că nu mi se va permite să port rochii la şcoală.

Când mă îmbrăcam ca fată împreună cu alte fete din vecinătate, tatăl meu mă încuraja să o fac, prin comentariile şi afirmaţiile lui neatente, spunând lucruri precum: „Arăţi mult mai bine ca fată.” Nu m-am simţit niciodată iubit sau susţinut de tatăl meu când eram copil.

Relaţia mea cu el s-a deteriorat şi mai mult când eram adolescent. Nu voi uita niciodată o noapte când eram bolnav de gripă, iar târziu în acea noapte, tata a venit în dormitorul meu ca să mă vadă. Era ceva ce nu făcea niciodată. M-a găsit în pat, purtând cămaşa de noapte şi cosmeticele obişnuite din timpul nopţii. M-am prefăcut că dormeam, în timp ce el şedea pe marginea patului, plângând. Când am crezut că avea să se ridice ca să plece din cameră, m-a aruncat brusc din pat, m-a bătut, strigând iar şi iar: „Eşti doar un blestemat de homosexual!” Am fost atât de rănit că m-a numit aşa, fiindcă ştiam că nu eram cum mă definise el. Eram atât de supărat, dar nu am fost în stare să găsesc puterea de a mă împotrivi loviturilor lui furioase. Într-un fel, speram că mă va omorî. Din acea zi ura mea faţă de el s-a intensificat. El nu avea idee ce să facă cu mine, iar eu vroiam doar să-l rănesc.

Contrar a ceea ce credea tatăl meu, nu am fost niciodată atras sexual de bărbaţi. De fapt uram bărbaţii şi orice avea de-a face cu faptul că eram ca ei sau cu masculinitatea. Dar îmi plăcea să mă aflu în preajma femeilor.

În efortul de a scăpa de acasă şi cumva, de a-mi schimba perspectiva asupra sinelui, m-am alăturat Marinei Statelor Unite. Bineînţeles că nu a mers. După ce am petrecut un an şi jumătate ca infirmier la spital, m-am dus la psihiatrul bazei pentru a-i face cunoscută suferinţa mea sufletească. Am sperat să-mi dea răspunsuri şi ajutor. Remediul lui a fost să mă elibereze din funcţie şi să mă trimită acasă, pentru a primi ajutorul pe care îl ceream. Ai mei au cunoscut motivul eliberării mele, dar nici măcar o dată nu au discutat despre aceasta cu mine sau nu au încercat să mă ajute. Următorul meu pas a fost să mă înscriu la colegiu şi să urmez o carieră.

Pe când eram la colegiu, am întâlnit-o pe Charlene, o tânără atractivă şi plină de energie, şi ne-am îndrăgostit. De la începutul relaţiei noastre am decis să-i dezvălui luptele mele cu travestirea. Nu am vrut să continui relaţia fără ca ea să afle.

„Nu arăţi ca o femeie”, mi-a spus ea. „Sunt surprinsă că ai o astfel de problemă.” Aveam o înălţime de 1,80 m., peste 90 de kilograme, umeri largi, tipic masculini şi înfăţişare bărbătească. Greşeala pe care am făcut-o amândoi a fost că am crezut ideea că o căsătorie va rezolva problema. La urma urmei, eram amândoi creştini şi decişi să facem misiune. Dumnezeu urma să aibă cumva grijă de ceea ce devenea acum „problema noastră”.

Dar chiar şi după nunta noastră, obsesia mea secretă a continuat. Nu fiindcă lui Charlene îi lipsea ceva în feminitate sau pentru că nu ar fi fost capabilă să mă satisfacă. Problema data dinaintea apariţiei ei şi nu avea să dispară atât de uşor. Nu era o problemă sexuală. Era o problemă fundamentală în identitatea de gen. Niciun contract de căsătorie nu poate elimina concepţia de sine a cuiva.

Am ajuns la transsexualismul deplin, devenind tot mai convins că mă născusem cu sexul greşit. Raţionam că eram cu adevărat femeie, dar prinsă în capcana unui fel de amestec cosmic, într-un trup de bărbat. Am început să iau serios în considerare posibilitatea unei eventuale operaţii de schimbare de sex.

Travestirea

Modul meu de a scăpa de stresul de a trăi ca bărbat şi de dispreţul de sine, era să mă retrag în fantezia ființei mele feminine dobândite, Jennifer Elaine. Era un obicei pe care îl practicam des şi o formă cronică de comportament care data din copilăria timpurie. Prietenele mele din vecinătate mă botezaseră Jennifer. Credeau că era foarte amuzant să mă aibă ca să mă joc cu ele, ca una din ele.

Să scap de masculinitate prin travestire a devenit pentru mine un ritual zilnic. Părea atât de corect şi de bine să fiu încă o dată cea pe care ajunsesem să o accept ca fiind adevăratul meu sine. Poate că urma să apară un conflict la muncă şi aveam să simt din nou că am eşuat. „Băiete, cu siguranţă eşti stupid şi nu vei reuşi niciodată nimic. Viaţa ar fi mult mai bună dacă ai fi femeie.” Conducând maşina de la serviciu spre casă, observam femeile care se plimbau în rochiile lor drăguţe şi mă întrebam cum ar fi arătat acele rochii pe mine. Curând mă îndreptam spre cel mai apropiat mall, de unde cumpăram îmbrăcăminte pentru femei. Bineînţeles, investeam apoi în alte lucruri ca rimel, ruj de buze, parfum şi perucă.

Apoi mă grăbeam acasă sau opream la un motel şi treceam din nou prin procesul transformării în femeia care doream să fiu. De multe ori, în timp ce mă travesteam, mă simţeam constrâns să ies afară pentru o plimbare sau să conduc maşina prin oraş, poate chiar să mă duc la un alt mall şi să fac cumpărături, de data aceea ca „Jennifer Elaine”, numele meu feminin. Simţeam o mare excitaţie când vânzătorii îmi spuneau „doamnă”, iar alte femei, care erau cliente, mă acceptau ca femeie.

Odată întors la motel sau în intimitatea casei mele, fanteziile mele ajungeau la punctul culminant, atunci când mă stimulam până la orgasmul sexual şi emoţional. În cele din urmă, întreaga experienţă trebuia să ia sfârşit, şi eram, încă o dată, nevoit să mă rezum la existenţa de bărbat pe care o uram. Sentimentele de ruşine şi vină, frustrare şi mânie mă copleşeau. Adesea hainele de curând achiziționate le aruncam într-o cutie pentru Armata Salvării, în timp ce îmi făceam mie însumi promisiuni repetate şi sincere că nu mă voi mai travesti niciodată. Câteva zile mai târziu, făceam acelaşi lucru.

În cele din urmă, încercând să pun capăt agitaţiei interioare, m-am dus la un psihiatru pentru a obţine hormoni feminini. Visam să fiu operat ca transsexual şi să devin femeie odată pentru totdeauna. Chiar am falsificat un certificat de divorţ, pentru a ascunde faptul că încă eram căsătorit.

Dar la a treia vizită, plângând, i-am spus doctoriţei cât de speriat eram din cauza trecerii efective la schimbarea de sex. „Am observat câteva schimbări fizice”, i-am zis. „Dar îmi este atât de teamă de respingerea cu care va trebui să mă confrunt. Îmi voi pierde familia şi tot ce iubesc foarte mult. Nu ştiu cum aş putea suporta așa ceva!”

Ea s-a ridicat şi a traversat camera. „Jennifer, nu-ţi mai pot da hormoni dacă nu ai intenţia de a trece prin procedură. Endocrinologul şi chirurgul susţin amândoi decizia ta. Dar dacă ai acest gen de rezerve, nu mai pot aproba tratamentul tău la cabinetul meu.”

Drumul spre casă, conducând maşina, a fost de neuitat. Eram furios şi blestemam chiar şi faptul că existam. Mânios, mi-am sfâşiat rochia, agonizând din cauza sorţii mele. Pentru tot restul vieţii, aveam să fiu forţat să trăiesc în starea de bărbat, având întotdeauna fantezii despre cum ar fi dacă… numai de aş…

Un punct de cotitură
Jerry & Charlene Leach

Jerry & Charlene Leach

Ajuns acasă, am intrat la duş plângând, strigând către Dumnezeu pentru a oarecare alinare. Eram creştin de aproape treizeci de ani. Ştiam că viaţa mea secretă era dureroasă – nu numai pentru mine, ci şi pentru soţia mea dedicată şi pentru Domnul meu Isus Hristos. Pe când stăteam acolo, lăsând ca apa să-mi spele lacrimile, o rază mică de speranţă mi-a cuprins inima. Gândurile de sinucidere au cedat atunci când am început să cred că Dumnezeu putea să-mi ofere o cale de ieşire din agonia mea secretă.

Mai târziu în săptămâna aceea, mi-am făcut programare la un psihiatru creştin. În timp ce vorbeam cu el, am simţit dragostea şi acceptarea lui Hristos cuprinzându-mă. Eram decis să găsesc o soluţie. „Dacă nu primesc ajutor”, am jurat în inima mea, „nu voi avea altă alegere decât să mă sinucid.”

Dar vizita aceea a marcat un punct de cotitură în viaţa mea. „Suntem la fel de bolnavi ca secretele noastre”, mi-a spus psihiatrul şi am ştiut că erau cuvinte adevărate. Pentru mine, patru decenii de trăire a unei vieţi secrete luaseră sfârşit. Continuând să merg la consiliere şi aflându-mă în procesul de restaurare emoţională, am ajuns să văd cum crezusem atât de multe minciuni despre mine însumi. Dumnezeu nu făcuse o „greşeală” creându-mă cu un trup de bărbat. El era Cel care îmi formase trupul de la bun început. El avea un destin pentru mine. „Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat… ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” (Psalmul 139:15-16) Dumnezeu plănuise pentru mine să devin bărbat înainte ca eu să fi fost creat!

Deci a fost demascată minciuna că în trupul meu locuia de fapt o femeie care tânjea să se poată exprima pe deplin. Nenumărate asemenea minciuni mi-au umplut sufletul înainte de a fi în clasa întâi la şcoală. Îmi respinsesem masculinitatea, unul din darurile bune ale lui Dumnezeu pentru mine, înainte de a fi adolescent. Pentru a umple vidul şi a-mi alina cumva sufletul rănit, devenisem dependent de ceva interzis, pentru a-mi hrăni fantezia.

Acum trebuia să învăţ moduri noi de a gândi despre mine însumi, care să fie fundamentate Scripturi şi să fie raţionamente corecte. Cu ajutorul lui Dumnezeu am învăţat cum să-mi controlez gândurile: „Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corinteni 10:5) Satan îşi îndeplinise misiunea bine, punând bazele unei întărituri a înşelării în mintea mea, începând de la vârsta de trei ani. Cu mădularele Trupului lui Hristos lângă mine („Isus vizibil”) şi învăţând cum să împlinesc: „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1), aşezându-mi identitatea în Hristos, am luat cu sârguință măsuri împotriva dorinţelor carnale, pentru a demola multe minciuni, înlocuindu-le cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

A trebuit să-mi învăţ mintea să respingă sugestiile cu care doar mă înşelam pe mine însumi şi mă menţineam într-o negare absolută a lucrurilor reale. A trebuit să-mi amintesc, în mod repetat, cum căile lui Dumnezeu sunt mai bune pentru mine decât propria mea cale. Mi-a luat mult timp să accept pe deplin ideea că Dumnezeu mă făcuse un bărbat inteligent. Nu eram stupid, cum spusese întotdeauna tatăl meu. Puteam să împlinesc chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea. Dumnezeu nu avea să înlăture tendinţa mea de a păcătui în acest mod, printr-un semn magic din mână. Planul Lui era să dovedească faptul că El era suficient pentru mine, în orice ispită de a-mi întreţine încă o dată dorinţele transsexuale. Am învăţat că prin El slăbiciunile mele puteau fi transformate în putere. (2 Corinteni 12:9)

Niciuna dintre aceste schimbări nu a venit uşor sau repede. Zi după zi şi săptămână după săptămână, a trebuit să-mi supun constant gândurile şi sentimentele faţă de Dumnezeu, stăruind după puterea Lui transformatoare de a-mi schimba sentimentul interior al existenței de sine. Călătoria mea spre vindecare a fost lungă, abruptă. Şi am aflat că, indiferent cât de mult timp am fost liber de asemenea comportamente, pot să afirm că am o victorie de durată asupra poftelor transsexuale, când îmi supun zilnic sufletul grijii lui Dumnezeu şi urmez disciplinele spirituale zilnice, sub supravegherea atentă a câtorva oameni care mă cunosc bine.

Vindecare şi restaurare

A trebuit, cuprins de durere, să dezvălui secretele mele mai întâi unor fraţi şi surori de încredere din biserică. Deși m-am aşteptat la respingere totală, am avut în schimb parte de dragostea, grija, acceptarea şi compasiunea lor. Simplul act de a-mi dezvălui adevăratele gânduri şi lupte a îndepărtat fitilul bombei interioare din sufletul meu rănit.

Am început să aplic cei doisprezece paşi de la Alcoolicii Anonimi, adaptând uşor principiile pentru a se potrivi situaţiei mele. Am apelat la jurnale, dezvăluind „latura mea întunecată” mie însumi, unui consilier şi altor prieteni de încredere. Se părea că tovarăşii mei nu erau niciodată şocaţi de confesiunile mele; mai degrabă ele erau expuse luminii realității ca iraţionale şi autodistrugătoare.

Dumnezeu a folosit întotdeauna Trupul lui Hristos pentru a mă încura în călătoria ieşirii mele din confuzie. De exemplu, soţia mea şi cu mine făceam parte dintr-un grup de rugăciune. Într-o seară, o femeie pe care nu o cunoşteam s-a rugat pentru mine cu cunoştinţe specifice, care ar fi putut fi cunoscute numai de Dumnezeu. Ea a spus: „Duşmanul a desemnat o trupă de asalt care să te lovească încontinuu, aducând autocondamnare asupra ta, pentru a te castra spiritual şi a te împiedica să fii roditor în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îţi dă tărie şi curaj ca să stai ferm în masculinitatea ta şi să îl învingi pe duşman.”

V-aş minţi dacă aş spune că renunţarea la ființa mea feminină a fost lipsită de durere. La început nu am ştiut dacă voi putea efectiv supravieţui emoţional fără o zi de travestire. În cele din urmă, am putut să văd că să scap de acel comportament chiar era cel mai bun lucru pentru bunăstarea mea.

A trebuit să învăţ cum să mă refac zilnic în rugăciune şi cum să fac alegeri corecte, pentru a urma calea lui Dumnezeu pentru mine, nu ce consideram eu a fi cel mai bine. A trebuit să învăţ să nu umblu după cum simţeam. A trebuit să învăţ să umblu având încredere că planul lui Dumnezeu pentru mine era şi este cel mai bun.

Astăzi, deşi nu mă încred în decizia mea hotărâtă de a rămâne liber de transsexualism, privesc pe fereastra biroului meu, văzând anotimpul schimbându-şi încă o dată culoarea. Copacii sunt din nou de un roşu strălucitor. Reflecţia mea în ochiul de geam este totuşi diferită. Nu mai văd o femeie îmbrăcată elegant, care aşteaptă anunţul secretarei.

Acum văd bărbatul care m-a creat Dumnezeu să fiu şi pentru care mi-a dat harul să mă bucur că sunt. Nu mai găsesc necesar sau atrăgător să fiu privit ca Jennifer. Identitatea mea reală este conţinută în numele la care răspund cu mândrie: Jerry.

[Jerry Leach, Jennifer Elaine… or Jerry Edward? Copyright © 2010 Jerry Leach & Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www.firststone.org.]

Pentru o altă mărturie a lui Jerry Leach, clic pe Un ultim rămas bun de la Jennifer Elaine!

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *