M-am născut în anii ’70 pe coasta de vest. Mama mea şi tatăl meu s-au despărţit când eu eram foarte mic. Am crescut cu mama şi cu bunica, în cea mai mare parte a primilor mei ani.

Când eram mic, poate de cinci ani, familia mea locuia într-un cartier destul de normal din suburbie în California de Nord. Într-o zi, când eram afară jucându-mă cu trei sau patru copii, un băiat mai mare, poate la începutul adolescenţei, ne-a molestat într-un act sexual în grup. Am îngropat ruşinea în inimă şi nu m-am ocupat niciodată de ea.

Curând după aceea am ajuns să realizez că vroiam să fiu fată; totuşi, lucru exprimat în inima unui copil de cinci ani. Îmi amintesc că şedeam pe treptele şcolii şi vroiam să mă joc cu fetele, să fiu cu fetele. Îmi displăceau băieţii şi chiar nu vroiam să fiu parte a grupului lor. Crescând, dorinţa mea de a fi fată a devenit mai puternică. Când mergeam acasă la prieteni care aveau haine de gală, mă îmbrăcam în rochii şi pretindeam că eram prinţesă.

Când aveam nouă sau zece ani, părinţii mei au început să meargă la biserică. Îmi amintesc că mă rugam lui Isus în fiecare noapte să mă schimbe în fată. Am sperat că mă voi trezi dimineaţa şi cumva voi deveni fată.

Când a venit pubertatea, am devenit cu adevărat confuz şi nefericit. Mintea mea vroia să mă dezvolt ca femeie, dar trupul meu devenea mai masculin. Atunci am început să mă travestesc, cel mai adesea în sutienele, chiloţeii şi lenjeria mamei. Simțeam astfel o anumită plăcere sexuală, totuşi, de cele mai multe ori, doar le purtam prin casă, crezându-mă fată. Am fost şcolarizat acasă, iar mama lucra destul de mult în afara casei, deci aveam destul timp pentru aşa ceva. Când aveam șaisprezece ani, Isus m-a mântuit şi pentru o vreme am avut o oarecare pace, dar după un timp dorinţele au revenit şi au devenit mai puternice ca oricând. Încercam să lupt cu ele, dar, în cele din urmă, mă întorceam la travestire.

Când am ajuns la sfârşitul adolescenţei, imediat după ce am trecut de douăzeci de ani, travestirea a încetat, dar tot mă luptam cu această dorinţă în viaţa mea. Auzeam acuzaţii în minte: „Eşti femeie, nu poţi să te descurci ca bărbat.” Uneori parcă o tobă bătea în mintea mea iar şi iar, zile sau săptămâni la rând. M-am luptat cu depresia și oboseala, având inima grea.

A fost o perioadă când îmi era foarte greu să mă distrez, fiindcă atunci când eram în oraş cu prietenii, eram gelos pe fete şi pe distracţia de care aveau parte. Ceea ce a început să devină un laitmotiv în viaţa mea: eram gelos pe femei, pe curbele lor, pe netezimea lor şi pe ceea ce eu percepeam ca fiind superioritatea lor faţă de bărbaţi. Uram totul la masculinitatea mea; aveam uneori fantezii de a mă castra şi de a pune capăt controlului testosteronului asupra vieţii mele…

În această situaţie, am cunoscut o femeie frumoasă, care urma să devină soţia mea. Ţineam cu adevărat la ea şi o iubeam, dar căutam şi o identitate în căsătorie, deşi pe vremea aceea nu realizam asta.

Am început să mă întâlnesc cu soţia mea în vara lui 2001; ne-am logodit în decembrie 2001 şi ne-am căsătorit în aprilie 2002. În total ne cunoscusem cu adevărat unul pe celălalt opt luni înainte de a ne căsători. Am procedat în modul clasic şi l-am întrebat pe tatăl ei dacă ne puteam întâlni. Crescând într-o familie creştină conservatoare, ştiam cum să mă port şi cum să vorbesc, şi efectiv i-am păcălit pe toţi cei din jurul meu să creadă că eram un tip sublim, când înăuntrul meu eram distrus de identitatea de gen.

Mi-ar plăcea să deviez aici puţin, pentru a discuta o temă aproape de inima mea. Priveam căsătoria ca pe un mod de a obţine o identitate. Să nu mă înţelegeţi greşit, ţineam la soţia mea când ne-am căsătorit, dar inima mea era pentru căsătorie din motive greşite. Deoarece transsexualitatea era secretul pe care îl protejam, bineînţeles că nu vroiam să îi spun logodnicei mele. Eram mai interesat să mă protejez, decât să fiu descoperit şi dat afară din biserică. Privesc în urmă la aceasta cu multă remuşcare, ca soţ se aşteaptă de la tine să-ţi protejezi soţia, iar inima mea categoric nu bătea pentru asta. Bărbaţi, dacă trăiţi în păcat sexual, vă implor nu vă căsătoriţi până nu v-aţi ocupat de el. Ca bărbaţi, suntem chemaţi să fim conducători, iar dacă pentru tine conducerea înseamnă să rupi o relaţie pentru un timp sau pe timp nedefinit, pentru a proteja femeia, atunci trebuie să ai curaj să o faci. Vă rog, nu vă târâţi logodnica prin mizeria în care am târât-o eu pe soţia mea, doar pentru că nu aveţi curajul să puneţi capăt.

Soţia mea a aflat despre problemele mele cu identitatea de gen la începutul căsătoriei noastre, bineînţeles, după nuntă. Acesta a fost începutul unei relaţii de şase ani sau a unei lipse de relaţie, eu având fantezii că eram femeie, fără să-mi călăuzesc soţia ca soț şi devenind şi mai retras faţă de ea. Presupun că nu a fost întotdeauna aşa, au existat momente în care am fost apropiaţi, dar mare parte din căsnicia noastră a fost caracterizată de problemele mele şi de retragerea mea, şi drept urmare, de faptul că ea devenea tot mai plină de amărăciune.

Am început să frecventăm o biserică, iar unul din pastori a sugerat să mă întâlnesc cu un consilier creştin. Acea perioadă a debutat cu adevărat bine, am învăţat multe de la acel consilier şi din cartea lui John Eldridge, Inimă sălbatică [publicată în limba română cu titlul eu, Bărbatul, n. trad.]. Am început să percep cu adevărat latura războiului spiritual în tulburarea identității de gen, în acuzaţiile constante, în mâhnirea inimii mele, în depresia care mă însoțise dintotdeauna. Îmi amintesc că L-am implorat pe Isus să îndepărteze de la mine acele dorinţe; am încercat să obţin o minune de la Isus pentru a-mi rezolva problemele. Problema mi-a scăpat de sub control, iar eu chiar L-am pierdut din vedere pe Dumnezeu. M-am întrebat de ce şi am încercat să cercetez totul despre tulburarea de identitate de gen, dar cu cât o făceam mai mult, cu atât mai deprimat deveneam.

În cele din urmă, am ajuns la capătul răbdării în primăvara/vara lui 2008 şi am renunţat. Am decis că medicina/psihologia trebuie să aibă răspunsurile şi poate că la fel ca în intersexualitate, pur şi simplu, acela era felul meu de a fi. I-am spus soţiei mele că plecam şi vroiam divorţul, şi că vroiam o tranziţie pentru a deveni femeie. În noaptea aceea am ieșit în oraş, am cumpărat îmbrăcăminte pentru femei şi am închiriat o cameră la hotel. Nu voi intra în toate detaliile, dar în timp ce stăteam acolo în toată „gloria mea feminină”, citind pe computer poveşti ale unor oameni cu tulburare de identitate de gen, îmi amintesc că m-am rugat. „Dumnezeule, ce fac???” Îmi amintesc acea voce scăzută, liniştită, întrebându-mă: „Asta vrei cu adevărat?” Răspunsul meu a fost: „Nu. Ce ar trebui să fac?”, iar ceea ce am auzit încă îmi răsună în minte: „Fugi! Fugi înapoi la soţia ta.” Deci am făcut-o.

Soţia mea, fiind o femeie credincioasă, iubitoare şi evlavioasă, m-a primit înapoi şi m-a iertat. Ea mi L-a arătat cu adevărat pe Isus, deşi am rănit-o şi credea că avea să divorţeze şi că trebuia să le explice copiilor noştri că tati plecase, că avea să fie nevoită să găsească o slujbă, să se decidă unde să locuiască. Am distrus întreaga ei siguranţă maritală timp de şase ore, dar ea m-a primit înapoi şi m-a iubit…

La sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie 2009 am început să mă lupt din nou din greu. Zilele au devenit foarte întunecate pentru mine, eram deprimat, mă simţeam anxios şi panicat, ca şi cum în toţi acei ani ar fi trebuit să fiu femeie şi trăiam o minciună. Am mers într-o călătorie de afaceri, iar când am ajuns acasă eram pur şi simplu terminat. I-am spus din nou soţiei mele că nu mai puteam trăi așa şi că trebuia să plec pentru a trăi „adevărata mea viaţă” ca femeie. Am părăsit-o pe soţia mea în noapte aceea şi i-am spus că vroiam să ne despărţim.

Când am plecat şi m-am dus la hotel, mă simţeam cu adevărat supărat pe Dumnezeu. Strigam în timp ce conduceam maşina: „Dumnezeule, problema mea este mai mare decât Tine. Nu pot să mai fac asta, sunt atât de obosit să lupt şi nu vreau decât să trăiesc așa cum vrea mintea mea să trăiesc.” Îmi amintesc că Dumnezeu mi-a spus clar: „Eu sunt Tatăl tău, iar tu eşti fiul Meu. Nu ai nevoie să faci asta; ai nevoie să-ţi primeşti semnificaţia de la Mine.” Am strigat ca răspuns: „Nu, Dumnezeule, am terminat cu mizeria asta! Este ridicol, trăiesc o minciună şi am nevoie să fiu femeie!” M-am luptat şi m-am luptat ore întregi. În cele din urmă, am obosit şi L-am întrebat doar pe Dumnezeu: „Ce trebuie să fac?” Răspunsul pe care l-am primit a fost: „Primeşte semnificaţia de la Mine, nu de la faptul de a fi femeie. Trebuie să mă urmezi pe Mine şi să mă iubeşti pe Mine mai mult decât dorința ta de a fi femeie.”

M-am întors acasă, nu mai este nevoie să adaug că soţia mea era complet zguduită, întristată şi supărată de capitularea mea. Au urmat câteva săptămâni de luptă cu această problemă. Încercam să mă împotrivesc la ce îmi spunea Dumnezeu. Încă vroiam să cred că problema era genetică, că într-un fel exista o portiţă de scăpare. Am început să citesc pe un site mai vechi despre un bărbat care se lupta cu așa ceva şi care a decis că trebuia să rămână bărbat de dragul soţiei şi copiilor lui. Este nevoie să spun că a fost unul dintre foarte puţinele site-uri pe care le-am găsit, care nu era în întregime pro-transgender, dar am fost încurajat.

M-am dus la biserică şi am vorbit cu unul din pastori, iar gândurile lui pentru mine au fost că renunţasem să lupt cu ispita şi cădeam într-o capcană. M-am dus la un grup de restaurare pe care îl formase biserica noastră. Am învăţat că transsexualitatea era Egiptul meu, robia mea şi că Dumnezeu mă chema să ies din ea și să pășesc pe calea răscumpărării. Am învăţat că noi, ca oameni, suntem făcuţi pentru închinare. Închinarea este ca un furtun de stropit pe care nu-l poţi opri; îl poţi îndrepta în diferite direcţii, dar nu-l poţi face să se oprească. Ca oameni suntem ca acel furtun de stropit, facem să curgă închinarea noastră asupra lui Dumnezeu sau asupra altor idoli din vieţile noastre. Eu mă închinam feminităţii şi eram gata să mă sacrific pe mine însumi, pe soţia mea şi pe copiii mei pe altarul ei. După ce mi-am cercetat inima, am realizat, de asemenea, că eram supărat pe Dumnezeu, cred că cel mai mult fiindcă nu „m-a reparat” cum am vrut eu. Am vrut să fac o rugăciune şi orice dorinţă de a fi femeie să dispară, şi să devin un fel de super-bărbat. Când Dumnezeu nu m-a reparat în modul acesta, după ani de astfel de rugăciuni, am devenit plin de amărăciune.

Deci unde mă aflu acum, lupt în lupta pe care o am de dus şi alerg în cursa pe care o am de alergat. Duc la bun sfârşit răscumpărarea în Isus, aşa cum arată ea pentru transgenderi. Sunt încă ispitit, da, dar învăţ că mă lupt în încercare avându-L pe Isus de partea mea. Simt ca Pavel, atunci când spune: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:7-10)

Sunt recunoscător pentru un Dumnezeu care ne urmăreşte şi care vrea o relaţie reală cu noi. Sunt mulţumitor pentru soţia mea iubitoare, răbdătoare şi plină de Duhul, care a fost pe bună dreptate supărată pe mine uneori, care nu a renunţat la mine, s-a rugat întotdeauna pentru mine şi m-a îndemnat să-L urmez pe Hristos. Le sunt, de asemenea, mulţumitor pastorilor şi diaconilor bisericii mele, care mi-au fost alături şi m-au învăţat cum arată răscumpărarea în Isus Hristos.

[Anthony’s Testimony. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]