de Kerry

Domnul a făcut o transformare deosebită în inima mea. Aspectul esenţial este că nu am o problemă de identitate de gen, fiindcă ştiu exact cine sunt şi ce sunt. Sunt bărbat, sunt un copil al Dumnezeului Celui viu, sunt soţul, iubitul şi prietenul minunatei mele soţii (Patricia) şi, cel mai important, sunt cine m-a creat Dumnezeu să fiu – şi anume eu. Dacă aş spune orice altceva, ar fi o minciună.

Adevărul este că am fost un fugar. Am trăit ultimii patruzeci de ani sau cam aşa ceva, fiind o insulă pentru mine însumi. Un cântec minunat scris de Bill Deaton (şi înregistrat de Bob Carlisle) exprimă perfect ce am pe inimă. Se numeşte O şansă de care trebuie să profit.

Adânc în inima mea, este o uşă închisă din construcţie.
Cu balamale ruginite de la lacrimile mele, o ţin închisă faţă de toate temerile mele.
Dar mi-ai cerut să dărâm zidul, fără nicio protecție care să mă prindă în cădere.
Este prea târziu să joc cu precauţie, este o şansă de care trebuie să profit.
Deci am ales Dragostea, o Dragoste care ia o inimă atât de rece şi o învaţă să se frângă.
Lacrimi pot să-mi curgă pe drum, dar este o şansă de care trebuie să profit.
Pentru că am văzut dragostea luată în râs, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face.
Deci îmi ascund inima pe un raft, ca să nu o dau nimănui.
Dar mă dezintegrez când aud cuvintele Tale, vindecarea va veni la cei care învaţă.
Schimbarea nu vine la cei care aşteaptă, este o şansă de care trebuie să profit.
Fiindcă adevărata bucurie în trăire se găseşte numai în iertare, iertarea celor care te-au traumatizat – lasă-i să plece, lasă-i să plece!
Acum Tu ceri încrederea mea, care a fost atât de mult abuzată.
Deci Îţi dau sinele meu care se sfărâmă – Este o şansă de care trebuie să profit.

Iată reflecţiile mele.

Ştiu de când eram doar un băieţel că mama mea vroia să mă fi născut fată. Nu-mi amintesc să mă fi îmbrăcat vreodată în haine de fată – presupun că dorinţa era suficientă pentru ea. Tatăl meu muncea foarte din greu şi lucra la orele cele mai ciudate de care am auzit până în ziua de astăzi – o săptămână ziua, o săptămână în schimbul doi, o săptămână în schimbul trei, iar apoi o săptămână în schimburi de câte două zile, două zile în schimbul doi şi o zi în schimbul trei. Şi a făcut asta mai bine de treizeci de ani. Astfel încât era întotdeauna obosit (şi puţin ciudat). Nu încerc să îl scuz. Că nu a apărut la concertele mele de muzică, la (puţinele) mele evenimente atletice sau chiar în ziua nunţii mele, încă mă doare. Părea să aibă întotdeauna timp să joace o partidă de golf sau să asculte un meci de baseball. Dar fiindcă mă născusem la zece ani după fratele meu, am simţit întotdeauna că eram oricum un accident – poate chiar o povară.

Vara (în special după ce mama a fost diagnosticată cu cancer), mă trimiteau la bunici. O adoram pe bunica; dintre toţi oamenii din copilăria mea, vroiam să fiu exact ca ea. Îşi făcea timp pentru toţi – şi poate chiar şi mai important (pentru mine), şi era cea mai bună bucătăreasă de pe faţa pământului! Realizez acum că avea calităţi pe care le vroiam cu disperare. Era o persoană foarte iubitoare; se dădea peste cap ca să fie binevoitoare şi de ajutor. Părea să aibă exact personalitatea pe care ți-o doreai lângă tine. Nu că nu ar fi putut fi dură, dacă trebuia. Credeţi-mă, dacă putea să îi facă faţă bunicului meu, putea să facă faţă oricui!

Pe de altă parte, bunicul era mai degrabă egocentric şi îi plăceau manipulările psihologice. Mă lua la pescuit din când în când, dar ceea ce îi plăcea cel mai mult era să mă sperie de moarte. Una din glumele lui repetate era să se uite fix la mine (puţin nebuneşte) şi să-mi spună că o să ia aparatul de ras cel vechi şi o să-mi taie părul în mijlocul nopţii. Sau că într-o dimineaţă o să mă trezesc atârnând cu picioarele de tavan. Îi producea o mare bucurie să-mi dea untul la masă şi, chiar atunci când îl luam, să-l împingă puţin, iar degetul meu cel mare să ajungă în mijlocul pachetului cu unt. Jocul lui preferat era „mâini fierbinţi” – ştiţi, cel în care îţi pui mâinile deasupra mâinilor celorlalţi jucători (palmă peste palmă) şi încerci să-ţi dai mâinile la o parte înainte ca celălalt jucător să-şi pună mâinile deasupra şi să le lovească pe ale tale. Bunicul avea cele mai rapide mâini din lume, iar când te lovea, nu se juca. De multe ori, mâinile mele erau roşii ca sfecla, fiindcă nu fusesem destul de rapid. Bunica era mereu pe urmele bunicului, ca să-l oprească să mă necăjească, dar bunicul Charley avea un mod ciudat de a se purta.

Cel mai amuzant (poate cel mai trist) lucru este că eu sunt mult mai mult ca bunicul meu, decât ca bunica mea. Dar este adevărat că ceea ce urăşti cel mai mult (şi nu ierţi!) sfârşeşte prin a te modela mai mult decât ţi-ai fi putut imagina vreodată.

Deci, în cazul meu, imaginea despre masculinitate nu a fost cea mai bună, iar imaginea despre feminitate a fost excesiv de glorificată şi falsă. Ceea ce a condus (în cazul meu) la o viaţă distrusă.

Cel mai greu de iertat în tot acest haos sunt, bineînţeles, eu. De ce m-ar plăcea cineva (ca să nu mai zic de ce m-ar iubi)? Dacă ar vedea ce haos am făcut din viaţa mea, m-ar evita ca pe Mary, prima persoană din America diagnosticată cu febră tifoidă. A venit momentul să mă refer la versurile cântecului de mai sus. Dar uimitor, sunt foarte iubit. Domnul a dovedit iar şi iar cât de mult mă iubeşte, la fel şi Patricia. Dacă Domnul mă iubeşte atât de mult, de ce nu m-a protejat când am crescut? Adevărul gol-goluț este că a făcut-o şi o face. Dar fără durere nu există creştere şi, mai important, nu există empatie pentru durerea altora. Adevărul este că Domnul m-a modelat pentru un scop şi, deşi nu înţeleg întotdeauna în ce constă scopul, ştiu că l-a îngăduit fiindcă mă iubeşte. Aceasta nu este doar o platitudine sau o afirmaţie convenabilă. Ştiu că este un adevăr solid în inima mea. Nu a fost o lecţie uşor de învăţat, dar în sfârşit văd că a fost adevărată.

Nu doar atât, dar nu vreau să mai fug de cel care sunt. Mai am multe de învăţat şi de înfruntat – da! Dar să fiu o „insulă pentru mine însumi” este un mod mizerabil de a trăi. Soţia mea şi cu mine începem, în sfârşit, să redescoperim intimitatea, ceea ce este o lucrare în progres. Uneori avem parte de durere, dar avem şi o mare răsplată! Domnul, prin Duhul Sfânt, luminează constant egocentrismul şi egoismul meu. Este un lucru plăcut de văzut? Nu! Dar trebuie să Îi îngădui Duhului Sfânt să Se ocupe cu asprime de ele. Nu vreau să mai conduc eu – am descoperit din experienţă că eşti singur când ajungi în vârf.

Îngăduiţi-mi să menţionez biserica de casă pe care o frecventez. Afirm că sunt creştini aici (inclusiv toţi păstorii) care ştiu despre luptele mele. Aparţin unui cerc de credincioşi care îmi oferă ajutor, ca şi bisericii mele obişnuite, dar nu am un sistem de suport real pentru problemele mele specifice. Adevărul gol-goluț este că aceasta este realitatea de care cei mai mulţi nu vor să ştie. Cea mai mare parte din timp, oricum nu ştiu cum ce răspuns să dea la o problemă ca a mea. Dar Domnul m-a condus la concluzia că ei sunt exact oamenii pe care vrea să-i folosească pentru a Se ocupa de problemele cu care mă confrunt. Încă o dată, nu este vorba despre confuzia de gen, nu am nevoie să fiu convins că Dumnezeu nu a făcut o greşeală făcându-mă bărbat. Este vorba de trăirea vieţii creştine, de ucenicie, de sfinţirea mea pentru scopurile lui Dumnezeu.

Bob, iartă-mă că am ocupat atât de mult spaţiu şi timp! Presupun că am avut, pur şi simplu, nevoie să scriu aceste lucruri şi să vorbesc cu cineva care a trecut (şi trece în continuare) prin procesul schimbării. Ştiu, de asemenea, că aveam nevoie să le aud eu însumi. Îmi pare rău pentru tot gunoiul şi pentru lucrurile dureroase cu care eşti nevoit să te confrunţi pentru a sluji nevoilor altora. La urma urmei, oamenii răniţi rănesc oamenii. Dar sunt permanent binecuvântat şi ajutat de fiecare dată când intru pe site-ul vostru. Misiunea voastră a fost un colac de salvare şi o stâncă pentru mine. M-am rugat şi voi continua să mă rog pentru tine şi Betty.

Dumnezeu să vă binecuvânteze din belşug – întotdeauna!

Kerry :~)

[Kerry, Running From My True Self. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jimmy

Scris în jurnalul de rugăciune al lui Jimmy cu doar două săptămâni înainte de operaţia lui programată pentru schimbarea sexului.

Dumnezeule, am nevoie de ajutorul Tău aici! Nu îl aştept şi nu simt că îl merit. Uite ce lucruri deplorabile am spus, am gândit, am făcut!

Am reuşit să trăiesc o viaţă duplicitară în cea mai mare parte a mizerabilei mele existenţe. Iar acum, de mai bine de un an… am făcut lucruri pe care eu însumi le găsesc imposibil de crezut. Este nevoie să le pun în ordine cronologică? Nu! Tu, Dumnezeul meu, le cunoşti pe toate!

Am adus asupra mea cea mai îngrozitoare ruşine. Egocentrismul meu, narcisismul meu infantil, nevoile mele dezgustătoare şi aproape inimaginabile.

Minciunile. Ascunzişurile. Imoralitatea. Mândria. Lucrurile ruşinoase. Înşelăciunile. Comploturile. Mascarada… Teama de a fi descoperit. Satisfacţia în lucrurile pentru care ai murit Tu!

Sunt pe o direcţie care poate duce la o ciocnire… fără să am pe nimeni care să mă salveze. Nu există nimic ascuns acum care nu va fi pe deplin descoperit într-o zi. Inima mea egoistă va fi atunci citită şi cunoscută de toţi. O! Tortura gândului în sine! Pare să nu existe niciun remediu de durată, nicio soluţie reală. Mi-e atât de ruşine şi mi-e atât de teamă. Nu îndrăznesc să-mi ridic ochii la Tine, fiindcă mulţimea faptelor mele trădătoare sunt fără număr, foarte posibil, fără scuză sau remediu!

Emoţiile mele amorţite au blocat Adevărul şi întreaga apăsare a trădărilor, ruşinii şi remuşcării mele. Teama mă învăluie. Groaza îmi bântuie fiecare pas. Teama… că sunt inaccesibil; cu siguranţă, dincolo de abilitatea omenească de a ierta. Teama… că dacă aş fi iertat o dată cu bunătate, aş repeta, ca un rob, condamnabilul ciclu.

Oricâtă credinţă îmi rămâne… o folosesc acum cu această cerere, ca să mă ierţi şi să restaurezi sufletul meu rănit.

I-am rănit şi i-am ofensat profund pe cei pe care îi iubesc cel mai mult, în special pe cea mai preţioasă femeie… cu care Tu mi-ai dat permisiunea să-mi împart viaţa, ca şi preţioasa mea familie.

Mi-am devastat propriul suflet, foarte posibil destinul etern. Ţi-am dezonorat Numele. Nu pot să continui, să mă întorc sau să rămân în această mascaradă; dar simt ştreangul fatalist care cere „doar încă un dans”?

Pare teribil, aproape un afront ridicol să mai stărui o dată pentru acceptarea şi iertarea Ta. Tu eşti Cel Atotputernic şi în întregime Unul Singur. Numai Tu cunoşti intenţiile inimii mele. Numai Tu mă poţi judeca cu dreptate.

Am nevoie de ajutor – de ajutorul Tău! De vindecarea Ta. Te rog, ajută-mă. Nu mă lăsa să mă înec în întristare sau să atârn în laţul lui Iuda, al simplei remuşcări! Nici nu mă lăsa să pier în păcatul meu.

Te rog, ajută-mă şi salvează-mă. Curăţă sufletul meu de idolatria sinelui. Te rog, mângâie-i pe cei pe care i-am ofensat şi trădat. Te rog, iartă-mă pentru nenumăratele moduri în care am trăit independent de Tine. Închinarea mea faţă de ceea ce este creat, te rog, iart-o! Şi modul nesăbuit în care am abuzat de harul Tău. Amin.

[Jimmy, My Confessional. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dr. Robert Stoller

Acest articol a fost publicat cu titlul Experimentul transsexual în anul 1976. El explică de ce transsexualii regretă, în cele din urmă, operaţia de schimbare de sex.

O asemenea travestire

„Deşi reuşise de mult timp să treacă drept femeie, aceasta nu a rezolvat mizeriile rutinei vieţii ei; astfel că viaţa este plictisitoare, nu fermecătoare. După ce aparatul genital i-a fost îndepărtat şi a fost construit un vagin artificial, a raportat o mare plăcere şi orgasm la actele sexuale cu bărbaţi. Dar cu trecerea anilor, îi era tot mai dificil să atingă orgasmul. Părea posibil ca aceasta să fi fost parţial rezultatul unei inhibiţii, datorită sentimentului că, într-un fel, reţinuse înăuntrul corpului ei o parte din vechiul sine masculin. Fiecare act sexual nu era doar o experienţă erotică, ci şi un test al succesului transformării corpului ei şi deoarece penisul partenerului era acolo unde «el»… ea ca băiat încă trăia, pacienta nu se putea relaxa niciodată în siguranţa simțământului deplin al „feminităţii”… Dovada apărea la suprafaţă şi se putea vedea (nu doar bănui), că „băiatul” trăia încă adânc, înăuntrul ei şi că sentimentul prezenţei „lui” făcea imposibil pentru ca ea, în viaţa reală, să fie pe deplin penetrată într-un mod semnificativ din punct de vedere psihologic. Ea experimenta masculinitatea ca ocupând doar o mică parte în sentimentul sinelui, dar deoarece acea mică parte era un constituent, fiind un organ vital, nu putea fi extirpată… Nu se putea niciodată excita pe deplin, nu se putea niciodată abandona complet în nicio relaţie (non-sexuală sau sexuală) şi nu accepta niciodată, şi nu oferea intimitate în niciun ungher al profunzimilor ei, de teamă că s-ar intra în cea mai intimă parte a ei. Pe care nu încerca să o păstreze fiindcă era preţioasă; ar fi preferat să nu o aibă. Totuşi, ea a recunoscut că acea parte («el») nu putea fi îndepărtată.”

Dr. Stoler a spus:

„Undeva în tine însăţi îţi aminteşti că eşti diferită de alte fete, fiindcă ai început ca băiat şi spui… chiar dacă nu este evident pentru nimeni, nu poţi pierde complet amintirea acelui fapt.

Te caut pe tine – un sentiment pe care îl ai de a fi tu însăți. Acum, este o căutare foarte periculoasă pentru tine, pentru că nu ştii niciodată dacă vei da de băiatul care ai fost cândva… Nu vei putea spune niciodată: «Când eram fetiţă, cu siguranţă îi invidiam pe băieţi, vroiam să fi fost băiat…» Nu spui asta. Ceea ce spui este: «Când eram (nu că mi-am imaginat că eram), eram. Voi descoperi asta? Iar dacă descopăr asta, atunci înseamnă că în acel moment în care îmi amintesc, sunt din nou.»

Ştii, asta fac amintirile; ele ne fac să experimentăm din nou, în mică măsură. Dar ştii că este în ordine pentru o femeie să experimenteze din nou amintirea despre vremea era fetiţă… Când tu mergi în trecut, într-un anumit loc traversezi un pod care desparte o ţară de alta… Iar asta nu i se întâmplă nimănui altcuiva.

Aceasta reprezintă o problemă de identitate – nu numai că trebuie să fim noi înşine, ci trebuie să fim liberi să îi lăsăm pe alţii să ştie asta. Fără o astfel de libertate, transsexualul devine tot mai disperat, ştiind că pentru el nu va exista niciodată şansa de a se revela celor mai importanţi oameni… Chiar luând hormoni, făcând operaţie şi trecând drept femeie, efortul său nu este pe deplin un succes, datorită faptului că sentimentul de a fi fost – şi la un nivel mai profund de a fi încă – bărbat nu poate fi extirpat.

Nu există o zi fără teama de a fi descoperit sau fără lupta de a o scoate la capăt cu procesul de a trece drept femeie. Lupta nu se termină niciodată; te poţi apăra numai împotriva urgenţei din prezent.”

_________________

Răspuns la Experimentul transsexual

Pentru mine, articolul Dr. Stoller este unul din cele mai dure de citit pe site-ul vostru.

Chiar prin faptul că starea de a fi băiat nu poate fi extirpată, trăirea psihologică ca băiat şi tot bagajul său excedentar… și că transformarea nu este realizată după operaţia de schimbare de sex… Transformarea este un lucru continuu, iar sentimentul de a fi băiat blochează dăruirea de sine romantică, sexuală şi socială – chiar mai mult față de cei care sunt cei mai importanţi. Poate aţi descoperit motivul pentru care Calpermia şi Conway şi alte patru mii de site-uri trebuie să continue să posteze… Este o încercare fără sfârşit şi continuă de a trece drept femeie… Iar fiecare „succes” este ca o „reparaţie rapidă”… El opreşte anxietatea şi este un sprijin până la următoarea încercare de care este nevoie… În cele din urmă, el îi istoveşte pe oameni, încât ajung să se apere numai împotriva trecutului care trebuie să treacă, iar viitorul care trebuie să treacă le arată ostentativ că faptul de a fi băiat se manifestă… Cu alte cuvinte, starea de a fi băiat continuă să te lovească… Nu contează dacă tehnologia va deveni astfel încât feminitatea biologică normală să poată fi dobândită – ovare şi uter şi graviditate… Starea de a fi băiat este imprimată pentru totdeauna în amintiri… în mii şi mii de neuroni ai memoriei şi nu vei şti niciodată când „el” va apărea pe neaşteptate.

Este unul din cele mai triste lucruri pe care le-am citit pe site-ul vostru şi realmente mă distruge.

Simon

_________________

Prea târziu, prea târziu!

De fapt este prea târziu pentru mine, aproape opt ani prea târziu. Fiecare terapeut, psiholog şi psihiatru la care am fost vreodată mi-a spus că sunt transsexual. Ceea ce au neglijat ei să-mi spună este că urmându-le sfatul, voi pierde totul. Chiar şi grupurile de pe internet au făcut tot ce au putut pentru a mă împinge în această direcţie, nespunându-mi nici măcar o dată: „Ia-o mai încet, asigură-te că este bine pentru tine!” Îmi amintesc chiar de un grup care m-a învățat ce să îi zic psihiatrului pentru a primi o scrisoare de recomandare pentru operaţie.

Chiar şi când mi-am exprimat îndoieli, cu doar câteva zile înainte de operaţie, aşa-zişii mei prieteni m-au asigurat că era normal să reconsider alegerea şi că mă voi simţi mai bine odată ce totul se va termina. Dar nu a fost mai bine, a devenit mai rău. Deşi m-am aşteptat să fiu tratat diferit, nu m-am aşteptat niciodată să fiu tratat mai rău decât un câine. (Dar asta este o altă poveste.) De când mă aflu în tranziţie, am devenit persoană cu dizabilitate şi am un venit fix. Este un alt lucru cu privire la care au neglijat să mă avertizeze…

P.S. Dacă ajută pe cineva să nu facă aceeaşi greşeală ca mine, sunteţi bine-veniţi să folosiţi postările mele. Bineînţeles, dacă v-ar plăcea să intru în mai multe detalii, aş fi dornic să spun mai multe pe acest subiect. Dar mai presus de toate, vă rog, avertizaţi-i pe cititorii voştri să fie sinceri cu terapeuţii lor şi să nu le spună ce cred ei că vor să audă. Există oameni pe internet mai mult decât dornici să le spună altora ce să zică pentru a primi diagnosticul de „transsexual”, chiar dacă el nu este întru totul corect pentru ei.

Sunt la „serviciu” în acest moment şi chiar ar trebui să „lucrez”. Vă voi trimite întreaga mea poveste când ajung acasă, după întâlnirea cu terapeutul meu. Când pun cuvântul „serviciu” între ghilimele, o fac pentru că deşi am trei licenţe, lucrul la care mă descurc cel mai bine este o poziţie de voluntar la biblioteca unui colegiu. Deşi în prezent sunt acceptat aici, sunt acceptat mai mult ca „altceva”, decât ca bărbat sau femeie.

Aşa trăiesc, ca „altceva”, ca un non-sexual. Nu cred că mai există un sentiment real în încercarea mea de a fi „bărbat”. Va trebui să fac tot ce pot ca să supravieţuiesc aşa, să trăiesc cu greşelile mele şi să realizez că voi fi singur tot restul vieţii. Trimit o imagine a eului meu foarte „feminin”. Ce credeam? Eram un bărbat urât şi sunt o femeie şi mai urâtă.

Alice

_________________

Scrisori de regret pentru operaţia de schimbare de sex

Bună, iar harul Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos să fie cu voi!

Sunt un transsexual bărbat-către-femeie operat (de şase ani). Fusesem creştin înainte de tranziţie şi – laudă Domnului – m-am întors la El la începutul acestui an. Nu este nevoie să fac tranziţia înapoi către bărbat şi mă aflu într-un loc în care Dumnezeu mă foloseşte pentru Împărăţia Lui. Am un masterat în inginerie, dar El m-a chemat înapoi la colegiu ca să obţin licenţa în psihologie, pentru a le sluji celor bolnavi mintal din biserică.

Cred că aveţi o misiune grozavă şi vă rog să o continuaţi. Dacă ar fi să o iau de la început, nu mi-aş schimba sexul. Şi aş sfătui cu tărie pe oricine care ia în considerare opțiunea de a o face, să nu o facă.

Binecuvântări!

_________________

Dragă Bill,

Am citit articolele tale despre transsexualism şi mare parte din ceea ce am citit mi s-a aplicat. Sunt un transsexual în vârstă de treizeci și trei ani. Am opt ani de la operaţie şi cred că în ultimii patru ani am devenit tot mai nefericit din cauza situaţiei mele. Acum simt că încercarea mea de a fugi de „masculinitate” m-a dus în jos, pe un drum pe care mă simt foarte singur, nefericit, singuratic şi întristat – din cauza a ceea ce le-am făcut celor din preajma mea şi mie însumi.

Bănuiesc că mă simt prins în capcană fiindcă cei mai mulţi din familia mea m-au susţinut sau, în cele din urmă, au fost de acord cu persoana care am devenit, deci nu ştiu cum i-aş putea confrunta din nou pentru a le spune că ceea ce am făcut este o greşeală; ca să nu mai menţionez cum le-aş spune prietenilor mei, colegilor de serviciu şi altora, că tot ce am clădit în ultimii opt ani este o greşeală… o „faţă falsă”. Nici nu ştiu cum să explic asta cuiva.

Cred că oamenii care nu ştiu despre trecutul meu mă văd ca foarte rezervat, distant şi oarecum inabordabil.

Nu este vorba doar că sunt nefericit din cauza celui care sunt sau a ceea ce am devenit. În fiecare dimineaţă mă trezesc şi mă uit în oglindă, şi văd pe cineva care spune instantaneu că sunt ceea ce nu sunt! Faptul de a mă îmbrăca în haine potrivite cu „starea mea actuală” nu mă face să mă apropii de cel care sunt eu. Ies în oraş cu „prietenii” şi ascult poveştile, aventurile lor neînsemnate… şi pretind că sunt interesat de ceea ce spun ei, şi fac comentarii. Dar găsesc asta a fi complet absurd şi, nu în ultimul rând, de cel mai mic interes pentru mine, totuşi mă duc cu ei fiindcă sunt prietenii mei şi simt un fel de obligaţie pentru a le oferi suport.

Lucrez într-un birou al unei mari companii. După ce ajung acasă, de-abia aştept să scap de hainele pe care le port şi să îmbrac doar nişte blugi şi o cămaşă; să-mi dau părul pe spate şi să mă relaxez spunând: „Dumnezeule, ce bine mă simt să nu fiu în hainele acelea!” Este atât de ciudat, fiindcă am vie în amintire vremea când aşteptam de fapt cu nerăbdare să le port şi când aşteptam cu nerăbdare să trăiesc permanent ca femeie. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că, după ce am făcut-o atâta timp, nu este ceva atât de lăudat cum m-am aşteptat sau cum am simţit eu că era.

Nu vreau decât să mă întorc la cine sau la ce eram înainte să se întâmple toate acestea! Mă poţi ajuta?

Andrea L

_________________

Bună, Bill! Ce binecuvântare adevărată să găsesc site-ul tău şi adevărul şi înţelegerea gentilă pe care le oferi.

Numele meu este Janet şi sunt un transsexual bărbat-către-femeie. Am cincizeci și unu de ani şi am făcut operaţie la vârsta de douăzeci și patru de ani. Am fost vreodată fericit? Nu, nu chiar.

Am crezut întotdeauna că dacă mă voi opera, voi putea în sfârşit să mă simt „normal” – ce glumă! Până nu L-am găsit pe Mântuitorul meu Isus cu un an în urmă, nu am simţit adevărata fericire. Întotdeauna am „crezut” că eram creştin – la urma urmei, am fost crescut ca baptist sudic şi am fost botezat la vârsta de unsprezece ani. Dar nu Îl acceptasem niciodată cu adevărat pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu.

Crede-mă, am încercat atâtea modalități de a umple „golul”. Am simţit mereu, adânc în inima mea, un gol îngrozitor. Am fost alcoolic, dependent de cocaină; am încercat fiecare drog care există, am fost chiar foarte promiscuu (în încercarea zadarnică de a-mi „valida” sau „afirma” feminitatea). Am fost obsedat de posesiunile materiale, am fost stripteuză. Am fost model pentru Playboy, dar niciunul din aceste lucruri, niciunul nu mi-a adus fericire. În cele din urmă, am găsit pacea şi bucuria după care am tânjit mereu, prin credinţa mea în Isus.

Privind în urmă, văd în viaţa mea multe lucruri despre care ai vorbit:

• un tată distant, îndepărtat, rece, neiubitor;
• o mamă dominantă şi atractivă;
• întotdeauna m-am simţit „diferit” de alţi băieţi/bărbaţi;
• am fost un băiat efeminat; prin urmare, am fost chinuit şi evitat de alţii etc. etc. etc.

Văd acum că multe lucruri din copilăria mea m-au făcut să mă întorc înspre transsexualitate şi operaţia de schimbare de sex. Dar acum mă aflu într-un impas, fiindcă realmente nu văd cum aş putea trăi din nou ca bărbat.

Mă uit în oglindă şi mă gândesc cât de ridicol sunt – dar gândul de a trăi din nou ca „Jim” mă sperie şi îmi pare atât de străin. Am vorbit cu un pastor de la un radio odată şi i-am explicat situaţia, iar el a spus că m-ar fi consiliat să nu fac operaţia dacă aş fi venit la el înainte, dar că nu mai poţi lipi ouăle sparte, ca să zic aşa, şi că ar trebui să cer iertare de la Dumnezeu (m-am plecat pe genunchi şi am făcut-o), să fac un jurământ de celibat, ceea ce am făcut, şi să nu am nicio problemă cu decizia mea din trecut… şi să trăiesc tot restul vieţii concentrat pe Isus, ceea ce intenţionez. Ai alte sugestii?

Janet

_________________

Răspuns la Experimentul transsexual

Dacă cineva m-ar fi întrebat, cu ani în urmă, dacă voi regreta vreodată că am făcut o „schimbare de sex”, i-aş fi dat răspunsul categoric: „Nu!” Ştiam ce fac. Acum, privind în urmă, având mai multe informaţii şi experienţă, pot să spun că efectiv nu ştiam ce fac; dar acum cunosc mai multe despre adevăratele probleme, despre adevăratele motive pentru care noi, bărbaţii transgenderi, am crezut la un moment dat că viaţa ar fi mai bună dacă ne-am juca de-a îmbrăcatul ca femeile pentru tot restul vieţii.

Aleg să mă întorc la condiția de a fi bărbat, pentru că cel mai important aspect este că sunt cu adevărat bărbat şi nu pot să devin niciodată altceva decât bărbat; nici nu pot deveni cu adevărat femeie. Există lucruri adânc, în interiorul nostru, pe care o aşa-numită „schimbare de sex” nu le poate schimba niciodată… Iar să devin bărbatul care nu mi-am îngăduit niciodată să fiu, va fi un lucru plin de satisfacţii pentru mine. Va fi cu adevărat plăcut să nu mai trebuiască să pretind că sunt fată.

Alex

[Extras din Dr. Robert Stoller, Transsexual Regret Letters. Copyright © Robert Stoller. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul Help 4 Families.]

Cu câteva luni în urmă, am văzut o fotografie a unei fete transgender, care murise într-un accident de motocicletă la puţin timp după ce fusese făcută fotografia.

Obişnuiam să mă îmbrac ca femeile şi să le imit”, reinterpretând scene sexy pentru mine însumi, începând de la vârsta de doisprezece ani. Nu ştiu dacă asta mă clasifica drept drag queen sau „imitator de femei”, „travestit” sau altceva. Când am reușit să fac rost de echipament video şi fotografic, interpretam acele scene şi imagini. Gândind că de fapt cream un gen unic de artă, le-am încărcat pe internet. S-a dovedit că doar ofeream altor oameni pervertiţi un instrument pentru plăcerea proprie şi nimic mai mult. Eram sătul de sentimentul vinovăţiei care vine după ce te îmbraci aşa.

Obişnuiam să mă îmbrac şi să mă port ca femeile. Pentru mine era o cale de a scăpa de viaţa mea stresantă, deşi păstrarea secretului accentua stresul… Ceea ce mă făcea şi mai izolat şi deprimat. Am încercat de atâtea ori să elimin acest stil de viaţă, doar ca mai apoi să revin încă o dată la el. Simţeam că nu mai avea rost să încerc să mă schimb.

Cu câteva luni în urmă, am văzut o fotografie a unei fete transgender, care murise într-un accident de motocicletă la puţin timp după ce fusese făcută fotografia. Viaţa se poate termina pentru noi la o clipire din ochi.

Am fost îngrozit să nu am aceeaşi soartă, pentru că dacă aveam să mor pe neaşteptate, urma să stau înaintea lui Dumnezeu, pe deplin vinovat de idolul pe care îl creasem. Teroarea că mă aştepta aceeaşi soartă m-a condus la pocăinţă.

Niciun păcat nu este prea mare pentru a-l duce la Isus Hristos. Mărturiseşte-ţi păcatele lui Isus şi cere-I să vină în viaţa ta. El te va conduce pe calea sfinţeniei. Încrede-Te în El că o va face. Datorită lui Isus Hristos, am învins travestirea.

[Tsh Ene, I Was A Transvestite… Copyright © 2013 Tsh Ene. Videoul în limba engleză este publicat pe site-ul www.youtube.com.]