E-MAIL 1

Mă bucură acest mail. Mă bucur mult că am găsit adresa dumneavoastă/ta de e-mail (parcă pe un anunţ din…). Ca toţi cei care vă scriu, şi eu vreau să scap de această povară: homosexualitatea. Însă în cazul meu e mai diferit, e mai greu. Sunt credincios, nu fac niciun pas fără să nu-L întreb, dar păcătuiesc cu carul.

Şi ceea ce este mai grav este că iubesc un bărbat. Am încercat din răsputeri, prin post, prin a lua hormoni, prin meditaţie, prin multe altele – nu merită să le enumăr – să scap de acest viciu. Mi se pare imposibil. Boală nu este, asta e clar. Cred că totuşi poate fi considerat un sindrom, precum Down, dar… pot fi vindecat?

Încep să-mi pierd speranţa. Mama mea nu ştie că sunt homosexual, nimeni nu ştie. Am nevoie de ajutor. Mai merită să fac cel puţin un pas pentru a deveni „normal”. Sper că voi primi ajutor aici. Nu ştiu. Speranţa mea chiar moare ultima, iar ambiţia e prea mare ca să mă accept. Dar oare e imposibil?

Despre mine: am nouăsprezece ani, până acum am avut trei bărbaţi în viaţa mea, cu fiecare am avut o relaţie de lungă durată (în cazul homosexualilor, lungă durată = cel puţin două, trei luni), mă numesc Olimpiu. Am făcut „cursuri” cu Martorii lui Iehova, am vorbit cu penticostali, adventişti de ziua a şaptea, evanghelişti, credincioşi, psihologi, mi s-au aplicat metode de vindecare tibetane, Prananadi, Reiki, am practicat yoga, nu e de neglijat nici cabala; în partea opusă: nu am vorbit niciodată cu un preot despre „boala mea”. M‑am născut ortodox (religie cu care nu sunt deloc de acord, o consider o fabrică de bani, precum catolicismul).

Mama e foarte credincioasă, mai nou, ascultă Evanghelia la televizor (şi bănuiesc că dumneavoastră sunteţi din aceeaşi „familie”).

Tatăl meu… Nu locuiesc cu el de când aveam şapte ani – când eram în clasa întâi – consider că el este vinovatul pentru că eu sunt homosexual. (Nu ne-am văzut de unsprezece ani, iar de opt nu am vorbit cu el.) Mai multe detalii, pe parcurs.

Aştept răspuns.

P.S. Nu voi putea răspunde în următoarele două săptămâni, deoarece nu voi fi în ţară. Cu toate acestea, aştept mailul.

E-MAIL 2

Mulţumesc pentru răspuns. (off topic: Numele tău putea fi şi al meu, mama vroia să mă boteze ca pe tine, dar superbul meu tată mă vroia Olimpiu.) Credeam că voi reveni mai târziu în ţară, dar…

Ceea ce este pe site, mda, OK, eu cred în Dumnezeu, iar în concluzie, cred în vindecare. Dacă nu era aşa, nu te mai contactam. Deci putem trece peste dovezi. Nu e nevoie să fiu convins prin dovezi palpabile că cineva s-a vindecat, nimeni nu vrea asta. Vreau să fiu „normal”. Probabil toţi vor să fie astfel, „normali”. De aceea aştept cu nerăbdare mailul de la tine.

Cu stimă şi speranţă,

Olimpiu

M-au atras dintotdeauna băieţii, eram foarte sigur că m‑am născut aşa. Mi-am petrecut copilăria în preajma fetelor, jucându-mă cu păpuşi şi rochii. Îmi doream să fiu fată, eram deprimat din cauză că mă simţeam într-un corp străin, îmi reproşam că s-a produs o eroare când trebuia să mă nasc, de fapt, într-un corp feminin.

Sunt evanghelic şi cunosc adevărul, ştiu cât de grav e acest păcat înaintea Lui, ştiu că ar trebui să lupt în continuare, cândva putând fi eliberat de acest duh, sau boală, sau poftă, sau… cum mai descriu homosexualitatea alţii. Eu aş putea-o descrie ca pe ceva asemănător cancerului, care apare pur şi simplu sau cu care te poţi naşte, o boală pe care o poţi trata o viaţă întreagă, dar fără să se vindece definitiv, sau care poate duce la metastază.

Ştiu că Dumnezeu poate totul, dar acesta ar fi singurul lucru pe care mi-l imaginez cel mai greu de realizat, cea mai grea încercare, cea mai cruntă luptă. Poate pentru unii, care au încercat doar din curiozitate cum e cu un băiat şi au totuşi puţină atracţie pentru fete, e mai uşor, dar cazul meu e ca şi cum ai încerca să-ţi impui ca hetero să iubeşti o persoană de acelaşi sex, renunţând la fete.

Puteţi să mă ajutaţi să nu mai fiu homosexual? Am aflat de voi de pe internet. Sunt foarte hotărât! Vreau să-mi întemeiez o familie, să am şi eu copii.

Când aveam treisprezece ani, m-a violat un verişor de optsprezece ani, de mai multe ori, până la şaisprezece ani. M‑a ameninţat că dacă spun cuiva mă omoară şi nu mai ştie nimeni de mine niciodată. Pe urmă a plecat din oraş, iar după ce s-a mutat la ţară am simţit o atracţie faţă de bărbaţi.

Nu m-am gândit să le spun părinţilor, nici nu am de gând să fac aşa ceva. De mama sunt foarte apropiat, dar nu am cum să-i spun. Relaţia cu tatăl meu e bună, dar sunt mai apropiat de mama.

Am douăzeci şi şapte de ani şi mă atrag bărbaţii de la vârsta de paisprezece ani. Am avut un prieten care stătea cu mine în bloc şi am întreţinut relaţii cu el timp de zece ani. Acum el s-a mutat din ţară. Am plâns după el. Pe urmă am început să umblu cu fel de fel de bărbaţi, mai mult obsedaţi sexual. Am dat peste un băiat simpatic şi am crezut că am găsit fericirea, dar nu a durat mult şi a început să-şi bată joc de mine şi să mă ameninţe că, dacă nu fac ce zice el, mă spune familiei. De atunci a început calvarul, să-şi bată joc de mine cum vroia el. Până la urmă m-a gonit din casă şi mi-a zis să nu-l mai caut, ceea ce am şi făcut. Dar am cunoscut un alt băiat pe stradă, am mers la el acasă, iar el s-a purtat frumos cu mine un timp.

Acum am prietenă şi mă înţeleg foarte bine cu ea, m-aş însura cu ea, dar părinţii mei nu sunt de acord cu ea. Iar eu trăiesc cu prietena, dar nu pot renunţa la bărbaţi. Vreau să mă schimb, din inimă îmi doresc asta, să am familie şi copii, să scap de viaţa asta. La un moment dat am vrut să merg şi eu la evanghelici, să trec la religia lor. Mulţumesc pentru site, dar spuneţi-mi cum să scap de boala pe care o am, să nu mă mai atragă bărbaţii. Ce mă sfătuiţi să fac?

DUPĂ UN TIMP

Vreau să mor! M-am săturat de viaţa asta, nu mai rezist! Vreau să-mi iau zilele, m-am săturat să lupt degeaba! M-a părăsit şi prietena. Nimănui nu-i pasă de mine!

SMS 1

Am văzut anunţul tău pe internet: „Dumnezeu iubeşte şi homosexualii.” Eşti sigur(ă)? Eu aştept un răspuns din partea lui Dumnezeu de douăzeci şi cinci de ani la unele întrebări. Nu am primit niciun răspuns, iar pentru asta sufăr în fiecare zi şi simt că mă prăbuşesc. Crezi că m-ai putea ajuta? De unde eşti şi ce religie ai? Te rog, răspunde-mi prin SMS.

SMS 2

Ce să fac, pentru că ţin acest secret în mine de atâţia ani? Îmi vine să ies în stradă să-mi strig suferinţa, fiindcă nu mai pot, dar cine mă poate ajuta? Cine mă va înţelege? Dacă din partea Celui care ne-a creat nu primesc răspuns, ce să aştept de la oameni? Mă gândesc de multe ori, oare de ce m-am născut? Pentru suferinţă sufletească? Cu ce au greşit părinţii mei că m-au adus pe lume? Cu ce am greşit eu de sunt aşa? Ce binecuvântare sunt eu pentru părinţii mei, dacă vor afla despre mine? Am ajuns şi la psihiatrie; am stat trei luni din această cauză, dar fără să ştie medicul de ce sufăr de fapt. Nu cred că are rost să-ţi mai spun nici ţie, precis nu mă vei înţelege nici tu. Cred că numai unul care este ca mine mă va înţelege şi poate Cel de Sus, dacă zici tu că ne iubeşte. Dar de ce nu primesc niciun răspuns din partea Lui dacă mă iubeşte? Mulţumeşte-I neîncetat că te-a creat cu adevărat bărbat, ceea ce eu nu pot să fac.

SMS 3

Eu sunt Nelu, treizeci şi cinci de ani. Nu ştiu dacă contează atât de mult relaţia cu Dumnezeu, principalul este că încercăm să credem în Cel care zicem că ne-a creat. Speram să-mi dai un răspuns mai concret. Materiale de care zici tu că aveţi am citit multe, dar fără niciun ajutor. Aşteptam efectiv din partea voastră ceva care să mă elibereze. Vreau o schimbare, nu mai pot, crezi că există aşa ceva? Mi-am dedicat timpul total serviciului, ca să mai uit de problemele mele. Te rog, mai citeşte o dată mesajele de la mine şi încearcă să‑mi răspunzi la ce te-am întrebat. Ce te-a determinat să te implici în această activitate a bărbaţilor nefericiţi?

SMS 4

OK, scuză-mă că tot insist. Ce înseamnă „ajutor efectiv pe net”? Ce lucrezi? Răspunde-mi, te rog, pentru că aş vrea să te întreb ceva. Nu te supăra, ai avut şi tu probleme şi ţi s‑au rezolvat?

SMS 5

Te rog totodată să-mi faci cât mai repede cunoştinţă cu un consilier. Nu mă dezamăgi şi tu!

Sunt ortodox, am crescut şi trăiesc în spiritul creştin şi mi se umple inima de bucurie când închin rugăciuni şi mă gândesc la Dumnezeu, dar încă sunt confuz când vine vorba de orientări sexuale. Nu sunt homosexual sau cel puţin nu simt asta. Într-adevăr, am avut şi probabil vor mai exista fantezii cu bărbaţi (de asta apelez la voi/tine), însă actualmente am o relaţie stabilă cu o fată specială, căreia simt uşurinţă în a-i spune „Te iubesc.”

Problema la mine ar fi doar de context carnal. Fizic sunt atras de anumiţi bărbaţi, iar imaginaţia mi se amplifică şi începe a specula şi jongla în diferite imagini, de aceea aş vrea să vorbim, să-mi spuneţi o părere, poate cu nişte citate biblice, în speranţa luminării sufletului (recunosc, nu am citit Biblia, dar sper ca Domnul să Se îndure de mine şi să-mi mai îngăduie nişte timp terestru), să înţeleg de ce e păcat să ai asemenea dorinţe pur trupeşti, când trupul nu-i altceva decât o locuinţă pentru sine. Sau poate mă înşel, iar dorinţele carnale şi fanteziile sunt fisuri în membrana sinelui nostru. Există numeroase teorii. Justific cu faptul că sunt tânăr (nouăsprezece ani) şi probabil nu înţeleg aspectele complexe ale misiunii noastre uman/terestre.

Aş vrea să vorbim, dacă sunteţi de acord, despre site şi despre nişte articole interesante ce-l alcătuiesc. Mi s-a părut foarte încurajator şi de bun augur în viaţa oricăruia, hetero sau nu. Să nu credeţi că am vreun interes anume sau… poate că am. Am deschiderea de a vorbi despre subiectul în cauză, ce interesează pe foarte mulţi, şi poate găsim ceva soluţii pentru vindecare. Sper să vă ajut cu ceva. Când vă hotărâţi să vorbim, îmi lăsaţi un semn inteligibil pe Messenger. Vă salut! Dumnezeu să fie cu voi!

E-MAIL 1

Can you help me? Sincer, am mare nevoie. Aş vrea să scap de tot ce înseamnă mizerie, pornografie, autosatisfacere, homosexualitate. Ceea ce mă doare este faptul că sunt creştin.

E-MAIL 2

Îţi mulţumesc mult pentru tot materialul pe care mi l-ai pus la dispoziţie, dar şi pentru noutăţile de care mă înştiinţezi. Mulţumesc mult pentru suport şi acceptare. Domnul să-ţi răsplătească. God bless you!

E-MAIL 3

Păstorul de la mine de la biserică ţinea un băiat la el acasă, care a luat botezul, dar apoi s-a lăsat, cred că era rocker, şi i-a explicat din Biblie, dar el dacă nu a vrut să înţeleagă şi să priceapă adevărul, l-a lăsat în pace. Deci referitor la cei care poartă discuţii în contradictoriu cu tine, poţi să laşi sămânţa Domnului Isus, ştiind că poate odată va încolţi, dar nu te avânta prea mult în discuţii cu ei. Diavolul e şiret, nici nu simţi când îţi trage covorul încet, încet de sub picioare.

Sunt mulţi care suferă şi au nevoie de ajutorul tău. Pe aceia trebuie să îi ajuţi, ei au nevoie de tine! Poţi fi pentru ei de un real folos. Nu vezi prietenii tăi homosexuali ce mult suferă? Pentru ei şi pentru Domnul trebuie să fii sensibil, să le vorbeşti cu dragoste, cu blândeţe, cu înţelepciune; ei să vadă în tine un exemplu, un om plin de pace şi de dragostea lui Isus în el sau, cum spunea un autor de carte, „un trandafir în deşert”. Ei să prindă drag de tine.

Tu personal trebuie să te rogi pentru asta. Doar Duhul Sfânt şi sângele Domnului pot să te cureţe şi să-ţi dea „o inimă de carne”. Dar cum le poţi da mesajul mântuirii? Întâi de toate câştigă-le încrederea, arată-le dragoste şi acceptare. Şi trebuie să ştii în ce mod să le spui despre Isus, cum să le prezinţi mesajul dragostei Lui. Păcatul îi face să-şi piardă încrederea şi respectul de sine. Spune-le cuvinte care îi fac să se simtă speciali, fă-le mici cadouri: un e-mail cu o felicitare sau o imagine cu un verset. Nu te aştepta la reacţii sau hotărâri pozitive imediat. Trebuie să înţelegi că e o lucrare care cere timp şi multă, multă răbdare şi dragoste. Dumnezeu nu a creat lumea într-o clipă. Ce te face pe tine să crezi că poţi face lucrul acesta?

POVESTEA MEA

Este atât de multă suferinţă în lumea asta, oameni căzuţi în păcate grele, oameni care se confruntă cu patimi sau dependenţe, oameni deprimaţi, inimi zdrobite, vieţi distruse şi lipsite de speranţă! Păcatul distruge, produce suferinţă, frustrare, umilire, izolare, iar în final împietrirea inimii.

Uneori ai vrea să urli, să strigi cât de adâncă este rana ta, însă e un strigăt surd. Ai vrea să spui cuiva, să te descarci de povara care te apasă, însă poate că ţi-e frică să nu fii respins, să nu fii judecat, să nu fii arătat cu degetul sau poate că ruşinea pentru păcatul tău este insuportabilă, iar atunci tot ce rămâne de făcut este să te prefaci, afişând un zâmbet că totul este bine.

Ca unul care am experimentat din plin aceste lucruri, îi înţeleg pe cei slabi, pe cei căzuţi, pe cei care varsă lacrimi, pe cei deprimaţi, pe cei care au vânătăi în suflet, pe cei legaţi de dependenţe, pe cei care şi-au pierdut credinţa, pe cei a căror viaţă nu mai este decât o ruină. Şi nu, nu aceasta a fost viaţa pe care mi-am dorit-o, nici pe departe. Însă nu pot da vina pe nimeni, eu sunt vinovat pentru greşelile făcute, pentru păcatele plătite scump. Nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot schimba nimic din trecut. Şi da, ştiu cum este să fii „răstignit de prieteni sau de fraţi” şi ştiu cât de grea şi de chinuitoare este iertarea. Să poţi să ierţi pe cei care ţi-au greşit, care te-au rănit, care te-au „răstignit” e atât de greu! Mark Twain spunea: „Iertarea este parfumul lăsat de floare pe călcâiul care a zdrobit-o.”

Îmi aduc aminte şi acum şi retrăiesc acele clipe când eram la începutul credinţei, când mergeam la biserică, eram proaspăt convertit şi, copil fiind, parcă şi astăzi îmi sună în urechi aceeaşi rugăciune pe care o rosteam în gând: „Doamne Isuse, Te rog ajută-mă să nu mă vadă nimeni din cei din biserică că am venit aici, să fiu invizibil pentru ei.” Era atât de chinuitor… De ce? Pentru că ştiam că erau tineri care râdeau pe la spatele meu: „Uite-l şi pe ăsta, e poponar.”

De ce nu mi-am schimbat biserica? Simplu, eram proaspăt venit din lume, aveam şaisprezece ani, eram practic un copil. Credeam că aşa e normal să fie la pocăiţi, să râdă unii de alţii. La urma urmei, aveau şi de ce râde, că doar asta eram, un poponar. Un poponar care Îl iubea sincer pe Dumnezeu, care vroia să trăiască o viaţă curată, care în fiecare clipă era dornic de prezenţa lui Dumnezeu, dar care era prigonit de familie pentru alegerea făcută.

Crescând mai mare şi maturizându-mă, încet, încet am devenit bărbat, masculin şi am început să captez atenţia fetelor. „Idolul femeilor” îmi spuneau colegii. Erau foarte multe fete care mă plăceau, dar inima mea Îl căuta pe Isus, să fac voia Lui, să-L cunosc, să-L slujesc şi să fiu ca El. Acesta era visul meu, că în curând va veni după mine şi voi pleca cu El acasă, iar aici pe pământ va fi cu mine mereu.

Curând, visurile mele cele mai optimiste au devenit realităţi dure care mi-au zdrobit inima. Viaţa m-a încercat greu, iar în jur nu a mai rămas decât ruină. Am trecut printr‑o perioadă extrem de grea a vieţii mele şi e o rană încă deschisă, despre care îmi este greu să vorbesc. Am reuşit să evadez din singurătate, din izolare şi încet, încet inima mea împietrită devine una de carne. Din nimicul care a ajuns viaţa mea, El va crea ceva minunat. Lui Îi place să creeze ceva frumos din nimic. El a creat pământul şi tot ce este în el din nimic.

Chiar dacă în sufletul meu sufeream cumplit şi aş fi vrut să vorbesc cu cineva, nu am făcut-o. Mi-aş fi dorit să vorbesc cu cineva… Sunt singurul creştin la mine în familie, nu am pe nimeni. Dar să nu-mi mai plâng atâta de milă, Dumnezeu a fost tot timpul lângă mine, El totdeauna mă „bagă în seamă” şi Îi pasă cu adevărat de mine.

Am avut uneori gânduri de sinucidere şi am traversat o depresie puternică, din care cu greu încerc să-mi revin, totuşi m-am păstrat curat. Chiar dacă inima îmi e zdrobită, încă mai lupt, nădăjduiesc, sper, chiar dacă sunt singur, şi cred că Domnul mă va ajuta. Sunt foarte tulburat şi cred că cel mai bine ar fi să mă opresc şi să vorbesc doar cu Dumnezeu. El îmi va pregăti oamenii cu care să pot vorbi. Chiar dacă sufăr cumplit şi îmi este foarte, foarte greu, chiar dacă inima îmi este zdrobită, mă bizui pe Domnul.

Tot ce îmi doresc în viaţă este să leg răni, să ascult şi să mă jertfesc pentru aproapele meu, să înţeleg, să mângâi, să ofer dragoste necondiţionată şi acceptare. Am învăţat că de fapt nu omul face un lucru rău, ci Diavolul din spatele lui. Pe acela trebuie să îl urăsc, nu pe om. Omul, prin neveghere, devine un instrument prin care Diavolul ne face rău. Astfel am ajuns să iert pe cei care mi-au făcut rău.

Din proprie experienţă spun: este greu să fii singur pe calea credinţei, este greu să provii dintr-o familie de creştini neevanghelici, e groaznic de grea singurătatea, iar la un moment dat, oricât de puternic ai fi, oboseşti. Iar atunci când mâinile ţi-au obosit să mai stea ridicate sus înspre Domnul şi nu ai pe nimeni care să ţi le ţină ridicate în sus, aşa cum l-au ajutat pe Moise atunci când s-a rugat şi mâinile lui au obosit să stea ridicate, e cumplit de greu. Mă consolează gândul că într-o zi Îl voi vedea pe Isus, e tot ce îmi doresc. Regret enorm timpul petrecut departe de El, dar mă consolează versetul că El îmi va dărui înapoi „anii pe care i-au mâncat lăcustele”. (Ioel 2:25)

Sunt oameni care vin în fiecare duminică la biserică având aceleaşi dureri, cu inima zdrobită din diferite motive, boală, păcate, probleme, dependenţe, dar de care nimeni nu ştie. Unul dintre acei oameni am fost şi eu. Cândva îi judecam, astăzi am ales să îi iubesc necondiţionat şi să mă rog pentru toţi cei care suferă şi au inima zdrobită.

Acolo unde alţii văd eşec, Dumnezeu vede un viitor măreţ, acolo unde oamenii văd ruine, El va clădi ceva mult mai trainic. Dumnezeu este un expert în restaurare, ne aşteaptă să venim la El zdrobiţi, cu povara de păcate, vrea să ne dea un nou început în îmbrăţişarea Lui.

Cât timp mai trăieşti de partea aceasta a cerului, arată dragostea pe care a arătat-o Isus oamenilor, priveşte lucrurile prin prisma şi cu iubirea lui Isus! Caută întotdeauna să ai sufletul şi conştiinţa curate. Nu uita, sufletul e cel mai de preţ lucru pe care îl are un om. Dacă ţi-ai îmbolnăvit sufletul, nu mai valorezi nimic ca om.

Sper din suflet ca într-o zi să zburăm împreună acasă la Tatăl nostru. Nu ştiu ce va fi viaţa mea, ce va urma sau ce va mai fi, însă ştiu că El îmi va purta de grijă şi că într-o zi mă va chema acasă. Vă salut cu dragoste sinceră în Cristos!