E-MAIL 1

Can you help me? Sincer, am mare nevoie. Aş vrea să scap de tot ce înseamnă mizerie, pornografie, autosatisfacere, homosexualitate. Ceea ce mă doare este faptul că sunt creştin.

E-MAIL 2

Îţi mulţumesc mult pentru tot materialul pe care mi l-ai pus la dispoziţie, dar şi pentru noutăţile de care mă înştiinţezi. Mulţumesc mult pentru suport şi acceptare. Domnul să-ţi răsplătească. God bless you!

E-MAIL 3

Păstorul de la mine de la biserică ţinea un băiat la el acasă, care a luat botezul, dar apoi s-a lăsat, cred că era rocker, şi i-a explicat din Biblie, dar el dacă nu a vrut să înţeleagă şi să priceapă adevărul, l-a lăsat în pace. Deci referitor la cei care poartă discuţii în contradictoriu cu tine, poţi să laşi sămânţa Domnului Isus, ştiind că poate odată va încolţi, dar nu te avânta prea mult în discuţii cu ei. Diavolul e şiret, nici nu simţi când îţi trage covorul încet, încet de sub picioare.

Sunt mulţi care suferă şi au nevoie de ajutorul tău. Pe aceia trebuie să îi ajuţi, ei au nevoie de tine! Poţi fi pentru ei de un real folos. Nu vezi prietenii tăi homosexuali ce mult suferă? Pentru ei şi pentru Domnul trebuie să fii sensibil, să le vorbeşti cu dragoste, cu blândeţe, cu înţelepciune; ei să vadă în tine un exemplu, un om plin de pace şi de dragostea lui Isus în el sau, cum spunea un autor de carte, „un trandafir în deşert”. Ei să prindă drag de tine.

Tu personal trebuie să te rogi pentru asta. Doar Duhul Sfânt şi sângele Domnului pot să te cureţe şi să-ţi dea „o inimă de carne”. Dar cum le poţi da mesajul mântuirii? Întâi de toate câştigă-le încrederea, arată-le dragoste şi acceptare. Şi trebuie să ştii în ce mod să le spui despre Isus, cum să le prezinţi mesajul dragostei Lui. Păcatul îi face să-şi piardă încrederea şi respectul de sine. Spune-le cuvinte care îi fac să se simtă speciali, fă-le mici cadouri: un e-mail cu o felicitare sau o imagine cu un verset. Nu te aştepta la reacţii sau hotărâri pozitive imediat. Trebuie să înţelegi că e o lucrare care cere timp şi multă, multă răbdare şi dragoste. Dumnezeu nu a creat lumea într-o clipă. Ce te face pe tine să crezi că poţi face lucrul acesta?

POVESTEA MEA

Este atât de multă suferinţă în lumea asta, oameni căzuţi în păcate grele, oameni care se confruntă cu patimi sau dependenţe, oameni deprimaţi, inimi zdrobite, vieţi distruse şi lipsite de speranţă! Păcatul distruge, produce suferinţă, frustrare, umilire, izolare, iar în final împietrirea inimii.

Uneori ai vrea să urli, să strigi cât de adâncă este rana ta, însă e un strigăt surd. Ai vrea să spui cuiva, să te descarci de povara care te apasă, însă poate că ţi-e frică să nu fii respins, să nu fii judecat, să nu fii arătat cu degetul sau poate că ruşinea pentru păcatul tău este insuportabilă, iar atunci tot ce rămâne de făcut este să te prefaci, afişând un zâmbet că totul este bine.

Ca unul care am experimentat din plin aceste lucruri, îi înţeleg pe cei slabi, pe cei căzuţi, pe cei care varsă lacrimi, pe cei deprimaţi, pe cei care au vânătăi în suflet, pe cei legaţi de dependenţe, pe cei care şi-au pierdut credinţa, pe cei a căror viaţă nu mai este decât o ruină. Şi nu, nu aceasta a fost viaţa pe care mi-am dorit-o, nici pe departe. Însă nu pot da vina pe nimeni, eu sunt vinovat pentru greşelile făcute, pentru păcatele plătite scump. Nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot schimba nimic din trecut. Şi da, ştiu cum este să fii „răstignit de prieteni sau de fraţi” şi ştiu cât de grea şi de chinuitoare este iertarea. Să poţi să ierţi pe cei care ţi-au greşit, care te-au rănit, care te-au „răstignit” e atât de greu! Mark Twain spunea: „Iertarea este parfumul lăsat de floare pe călcâiul care a zdrobit-o.”

Îmi aduc aminte şi acum şi retrăiesc acele clipe când eram la începutul credinţei, când mergeam la biserică, eram proaspăt convertit şi, copil fiind, parcă şi astăzi îmi sună în urechi aceeaşi rugăciune pe care o rosteam în gând: „Doamne Isuse, Te rog ajută-mă să nu mă vadă nimeni din cei din biserică că am venit aici, să fiu invizibil pentru ei.” Era atât de chinuitor… De ce? Pentru că ştiam că erau tineri care râdeau pe la spatele meu: „Uite-l şi pe ăsta, e poponar.”

De ce nu mi-am schimbat biserica? Simplu, eram proaspăt venit din lume, aveam şaisprezece ani, eram practic un copil. Credeam că aşa e normal să fie la pocăiţi, să râdă unii de alţii. La urma urmei, aveau şi de ce râde, că doar asta eram, un poponar. Un poponar care Îl iubea sincer pe Dumnezeu, care vroia să trăiască o viaţă curată, care în fiecare clipă era dornic de prezenţa lui Dumnezeu, dar care era prigonit de familie pentru alegerea făcută.

Crescând mai mare şi maturizându-mă, încet, încet am devenit bărbat, masculin şi am început să captez atenţia fetelor. „Idolul femeilor” îmi spuneau colegii. Erau foarte multe fete care mă plăceau, dar inima mea Îl căuta pe Isus, să fac voia Lui, să-L cunosc, să-L slujesc şi să fiu ca El. Acesta era visul meu, că în curând va veni după mine şi voi pleca cu El acasă, iar aici pe pământ va fi cu mine mereu.

Curând, visurile mele cele mai optimiste au devenit realităţi dure care mi-au zdrobit inima. Viaţa m-a încercat greu, iar în jur nu a mai rămas decât ruină. Am trecut printr‑o perioadă extrem de grea a vieţii mele şi e o rană încă deschisă, despre care îmi este greu să vorbesc. Am reuşit să evadez din singurătate, din izolare şi încet, încet inima mea împietrită devine una de carne. Din nimicul care a ajuns viaţa mea, El va crea ceva minunat. Lui Îi place să creeze ceva frumos din nimic. El a creat pământul şi tot ce este în el din nimic.

Chiar dacă în sufletul meu sufeream cumplit şi aş fi vrut să vorbesc cu cineva, nu am făcut-o. Mi-aş fi dorit să vorbesc cu cineva… Sunt singurul creştin la mine în familie, nu am pe nimeni. Dar să nu-mi mai plâng atâta de milă, Dumnezeu a fost tot timpul lângă mine, El totdeauna mă „bagă în seamă” şi Îi pasă cu adevărat de mine.

Am avut uneori gânduri de sinucidere şi am traversat o depresie puternică, din care cu greu încerc să-mi revin, totuşi m-am păstrat curat. Chiar dacă inima îmi e zdrobită, încă mai lupt, nădăjduiesc, sper, chiar dacă sunt singur, şi cred că Domnul mă va ajuta. Sunt foarte tulburat şi cred că cel mai bine ar fi să mă opresc şi să vorbesc doar cu Dumnezeu. El îmi va pregăti oamenii cu care să pot vorbi. Chiar dacă sufăr cumplit şi îmi este foarte, foarte greu, chiar dacă inima îmi este zdrobită, mă bizui pe Domnul.

Tot ce îmi doresc în viaţă este să leg răni, să ascult şi să mă jertfesc pentru aproapele meu, să înţeleg, să mângâi, să ofer dragoste necondiţionată şi acceptare. Am învăţat că de fapt nu omul face un lucru rău, ci Diavolul din spatele lui. Pe acela trebuie să îl urăsc, nu pe om. Omul, prin neveghere, devine un instrument prin care Diavolul ne face rău. Astfel am ajuns să iert pe cei care mi-au făcut rău.

Din proprie experienţă spun: este greu să fii singur pe calea credinţei, este greu să provii dintr-o familie de creştini neevanghelici, e groaznic de grea singurătatea, iar la un moment dat, oricât de puternic ai fi, oboseşti. Iar atunci când mâinile ţi-au obosit să mai stea ridicate sus înspre Domnul şi nu ai pe nimeni care să ţi le ţină ridicate în sus, aşa cum l-au ajutat pe Moise atunci când s-a rugat şi mâinile lui au obosit să stea ridicate, e cumplit de greu. Mă consolează gândul că într-o zi Îl voi vedea pe Isus, e tot ce îmi doresc. Regret enorm timpul petrecut departe de El, dar mă consolează versetul că El îmi va dărui înapoi „anii pe care i-au mâncat lăcustele”. (Ioel 2:25)

Sunt oameni care vin în fiecare duminică la biserică având aceleaşi dureri, cu inima zdrobită din diferite motive, boală, păcate, probleme, dependenţe, dar de care nimeni nu ştie. Unul dintre acei oameni am fost şi eu. Cândva îi judecam, astăzi am ales să îi iubesc necondiţionat şi să mă rog pentru toţi cei care suferă şi au inima zdrobită.

Acolo unde alţii văd eşec, Dumnezeu vede un viitor măreţ, acolo unde oamenii văd ruine, El va clădi ceva mult mai trainic. Dumnezeu este un expert în restaurare, ne aşteaptă să venim la El zdrobiţi, cu povara de păcate, vrea să ne dea un nou început în îmbrăţişarea Lui.

Cât timp mai trăieşti de partea aceasta a cerului, arată dragostea pe care a arătat-o Isus oamenilor, priveşte lucrurile prin prisma şi cu iubirea lui Isus! Caută întotdeauna să ai sufletul şi conştiinţa curate. Nu uita, sufletul e cel mai de preţ lucru pe care îl are un om. Dacă ţi-ai îmbolnăvit sufletul, nu mai valorezi nimic ca om.

Sper din suflet ca într-o zi să zburăm împreună acasă la Tatăl nostru. Nu ştiu ce va fi viaţa mea, ce va urma sau ce va mai fi, însă ştiu că El îmi va purta de grijă şi că într-o zi mă va chema acasă. Vă salut cu dragoste sinceră în Cristos!