M-au atras dintotdeauna băieţii, eram foarte sigur că m‑am născut aşa. Mi-am petrecut copilăria în preajma fetelor, jucându-mă cu păpuşi şi rochii. Îmi doream să fiu fată, eram deprimat din cauză că mă simţeam într-un corp străin, îmi reproşam că s-a produs o eroare când trebuia să mă nasc, de fapt, într-un corp feminin.

Sunt evanghelic şi cunosc adevărul, ştiu cât de grav e acest păcat înaintea Lui, ştiu că ar trebui să lupt în continuare, cândva putând fi eliberat de acest duh, sau boală, sau poftă, sau… cum mai descriu homosexualitatea alţii. Eu aş putea-o descrie ca pe ceva asemănător cancerului, care apare pur şi simplu sau cu care te poţi naşte, o boală pe care o poţi trata o viaţă întreagă, dar fără să se vindece definitiv, sau care poate duce la metastază.

Ştiu că Dumnezeu poate totul, dar acesta ar fi singurul lucru pe care mi-l imaginez cel mai greu de realizat, cea mai grea încercare, cea mai cruntă luptă. Poate pentru unii, care au încercat doar din curiozitate cum e cu un băiat şi au totuşi puţină atracţie pentru fete, e mai uşor, dar cazul meu e ca şi cum ai încerca să-ţi impui ca hetero să iubeşti o persoană de acelaşi sex, renunţând la fete.