Mersi mult de răspunsul prompt la mesajul meu! Ceea ce vreau eu e mai dificil şi, dacă nu se poate, înţeleg. M-ar interesa ca tot ce se poate spune să fie pus în e-mail şi nu cu trimiteri. Nu accesez niciun site de orice natură ar fi el, aşa că mărturii, poze sau altele dacă se pot trimite direct, fără vreo trimitere pe site-ul x sau y, e OK, dacă nu, e tot OK. Sper să ne putem auzi şi pe mess, ar fi puţin mai simplu.

Problema asta cu homosexualitatea e destul de grea şi faptul că se poate renunţa e ceva bun. De mult ştiu că este împotriva legii şi a lui Dumnezeu, aşa cum se spune şi în Romani, dar, deşi încerc cu multă dorinţă, e greu să renunţ. Ceea ce ştiu e că nu este imposibil şi că tot ce se vrea se poate, iar Filipeni 4:13 mă ajută să-mi întăresc dorinţa şi voinţa.

Aşa că, dacă tu crezi că te poţi înhăma la acest jug, continuă. Dacă nu, ar fi de preferat să nu începi ce nu poţi duce la bun sfârşit, man!

Mersi mult încă o dată de mesaj şi pentru tot ce faci şi vrei să faci pentru cei care pot fi mâine lângă tine sau care pot încerca să te sprijine în ajutorarea păşirii spre lumină şi curăţie a altor suflete căzute şi care au nevoie de un imbold şi o motivaţie. Ai grijă de tine! Numai bucurii şi împliniri în Cristos!

Sunt un tip care Îl iubeşte pe Dumnezeu. Slujesc în biserică de la patru ani, fără să fie o zi în care să nu cânt. De mic mi-au plăcut băieţii. Sunt cel mai mic dintr-o familie de şapte fraţi. Tatăl meu a fost alcoolic şi o bătea frecvent pe mama. În urmă cu şase ani tatăl meu a murit într-un accident. Acesta e cadrul în care m-am dezvoltat.

Nu am avut niciodată relaţii cu băieţii, nici cu fetele, dar îmi doresc foarte tare. Ştiu că nu e bine ce fac şi ce gândesc, dar nu mă pot schimba. Nu ştiu ce aş putea face să fiu eliberat.

Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre treaba asta şi de aceea nu aş vrea să se afle, dar mă gândesc că, dacă aţi auzit atâtea poveşti de viaţă, mă puteţi ajuta şi pe mine. Aş dori însă un consilier român, o organizaţie românească, nu străină. Sau pe cineva cu care să vorbesc telefonic, dar să fie român, dacă se poate din Bucureşti. Aştept răspuns. Mulţumesc!

Well, am şi eu o problemă şi mă simt gen, fără speranţă. Părinţii mei au divorţat când aveam nouă sau zece ani şi am stat doar cu mama. Am devenit foarte sensibil din cauza certurilor – tatăl meu ţipa, din cauza alcolului era foarte agresiv. Mereu mi s-a zis în generală gay, fetiţă etc., dar eu nu simţeam nimic pe atunci.

Acum câţiva ani, patru sau cinci, am devenit dependent de calculator. Am preferat să joc jocuri pe PC 7/24, decât să ies afară să mă joc cu alţii. Mereu am avut impresia – şi încă o am – că sunt urât, că nu sunt bun de nimic, că ceilalţi o să mă judece că ai mei sunt divorţaţi. Nu am încredere deloc în mine.

Am ajuns să mă uit la filme porno, să mă autosatisfac excesiv mereu, să mă uit la gay porn, la bisexual porn şi am ajuns recent la concluzia că sunt bisexual, pur şi simplu mă simt parcă atras de ambele sexe. Totul este aşa ciudat… Nu am făcut sex deloc, chiar dacă am optsprezece ani acum, probabil că sunt încercat?

Cum aş putea să scap de patima autosatisfacerii, dependenţei de PC? Uneori am nişte gânduri foarte ciudate, cum ar fi să-mi vând sufletul, cum ar fi să mă sinucid. Nu m-am simţit niciodată aşa de descurajat…

Nu vreau să păcătuiesc mai mult. Mereu le spuneam celorlaţi despre Dumnezeu, despre păcate şi mereu îi ajutam, dar în sufletul meu mă simt foarte vinovat în legătură cu ceea ce fac.

Curând trebuie să merg la spovedit. Nu am fost de mulţi ani, fiindcă îmi este ruşine să îi spun părintelui ce păcate fac. Dacă nu o să mai vorbească cu mine, dacă o să îi spună mamei? Păcatele mele le consider foarte grave, tot încerc să mă opresc, dar nu reuşesc.

De când am devenit dependent de PC nu am mai mers la biserică, dar cu ajutorul PC-ului mă simţeam în altă lume, mă simţeam sigur, nimeni nu mă judeca, nimeni nu îmi zicea că sunt urât, că sunt „prea slab”.

Chiar aş aprecia o mână de ajutor. Mulţumesc.

DUPĂ UN TIMP

Am veşti noi. După cum ştim cu toţii, a început şcoala, iar eu m-am transferat la alt liceu, într-o clasă nouă. Aveam foarte mari emoţii, dar colegii m-au primit cu braţele deschise şi totul este perfect. Îmi plac profesorii şi îmi ador colegii noi, mă înţeleg bine cu toţi, mi-am făcut şi prieteni băieţi. Avem destul de multe în comun, vorbim pe Facebook despre jocuri, seriale etc., mai ies afară, mă cheamă ei, iar dacă nu erau ei, cred că încă stăteam în casă 24/7. Sunt superîncântat de colegi şi chiar contează colectivul mult.

Atracţiile mele pentru acelaşi sex s-au diminuat şi dispar încet-încet. Cu autosatisfacerea am lasat-o mai moale, încerc să mă abţin, puţin câte puţin reuşesc. Ştiu că e greu, dar încet-încet pot renunţa.

Sper să reuşesc până de Crăciun să merg la biserică, să fac ce mi-am propus de mult. În rest totul este bine. Vreau să mă concentrez pe bacalaureat şi după, cine ştie, poate la facultate o să găsesc o fată pe placul meu.

Pace! Trec printr-o perioadă foarte grea. Mă împovărează ideea că simt atracţie pentru persoane de acelaşi sex cu mine.

Mă autosatisfac de pe la zece ani şi de atunci încontinuu aproape. Cu pornografia am început de mai multă vreme, iar cu cea gay de vreo șapte, opt ani. Sunt căsătorit, am patru copiii şi tot sunt dependent de pornografie gay şi autosatisfacere.

Am discutat cu soţia mea, ea ştie de la început, dar nu mă prea ajută. Nu simte ce simt eu. Şi nu am găsit niciun bărbat capabil cu care să vorbesc şi care să mă ajute.

Când m-am întors la Dumnezeu, a fost o perioadă în care nu am mai făcut aceste lucruri, dar apoi au revenit. Iar perioade de biruinţă, şi apoi iar robie…

Nu ştiu ce să mai fac, m-am săturat de toate. Aş vrea să fiu liber cu adevărat. Mă puteţi ajuta cu ceva? Mulţumesc pentru sprijinul acordat!

E-MAIL 1

Bună ziua!

Iniţial m-am întâlnit prima dată pe un site în limba germană cu ideea că există speranţe pentru schimbare în ceea ce priveşte homosexualitatea.

Mă bucur foarte tare că există şi la noi o astfel de activitate. Sunt de părere că singur nu pot să parcurg drumul acesta. Am întrebarea dacă există şi în România psihologi care practică terapia de reorientare?

Problema mea este că limbile mele materne sunt maghiara şi germana. Cred că nu aş fi capabil să desfăşor terapia în limba română.

Aş fi foarte mulţumit de ajutor.

Cu stimă,

Ferenc

E-MAIL 2

În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru răspunsul primit aşa de repede.

Da, eu am scris e-mailul. Pot să mă exprim şi în limba română, dar îmi ia foarte mult timp, în scris merge mai bine. Dacă trebuie să vorbesc merge mult prea încet, iar lucrurile importante – sentimentele – nu le-aş putea exprima destul de punctual. Engleza o cunosc la nivelul la care cunosc româna. Pot să fiu de ajutor, dacă trebuie tradus ceva.

M-aş bucura de materialele despre care mi-aţi spus. Însă încă nu ştie nimeni despre problema mea, nici familia, nici prietenii, nici colegii cu care stau aici în Cluj. Ştiu că ar fi bine să le spun, ceea ce şi vreau să fac, dar încă nu mă simt gata pentru asta, îmi mai trebuie timp. Nu ştiu exact cum este cu trimiterea pachetelor, dacă trimiteţi pachetul o să primesc o înştiinţare să merg la un oficiu poştal? Există posibilitatea ca cineva să afle ce este în pachet? Dacă pachetul este „discret”, atunci vă rog să-l trimiteţi.

În ceea ce priveşte filtrul împotriva pornografiei, cred că nu este necesar. Din fericire, nu am probleme cu pornografia.

Nu folosesc Yahoo! Messenger, dar mulţumesc pentru propunere. Îmi trebuie timp să mă obişnuiesc cu gândul că ştiu şi alţii despre problemă şi, pur şi simplu, să mă obişnuiesc să pot vorbi despre ea.

Ferenc

P.S. Aveţi vreo legătură cu Clujul, deoarece am văzut că primul interviu a fost la Radio Vocea Evangheliei Cluj? Încă nu l-am ascultat, dar urmează să o fac.

E-MAIL 3

O să încerc să folosesc limba română mai mult. Mă bucur mult de materialele despre care mi-aţi zis, cu ajutorul lor pot să-mi îmbunătăţesc şi limba. Mulţumesc de ajutor,

Ferenc

E-MAIL 4

Da, sunt credincios, sunt romano-catolic. Am nouăsprezece ani, sunt în anul întâi la facultate. Rugăciunile au fost ascultate, examenele au decurs minunat. Mulţumesc!

Am contactat Institutul German pentru Tineri şi mi-au promis că încearcă să-mi găsească un terapeut din Ungaria.

Cu drag,

Ferenc

DUPĂ UN TIMP

Acum trei ani am început o terapie in Budapesta – merg de câteva ori pe an la Budapesta – şi de atunci tot timpul mă dezvolt spre bine. Nu v-am uitat, vă voi ţine la curent până când o să mă simt vindecat complet.

Pe scurt, lucruri care s-au schimbat de când am început terapia. Am devenit bărbat, m-am maturizat în multe privinţe, mai mult decât colegii mei; sunt mult mai independent, mai puţin dependent de părerea altora. Am avut multe perioade negative şi pozitive, dar prin ele am învăţat că nu sunt singur. Între timp am terminat facultatea şi acum, după un an, lucrez în trei locuri, de faptul acesta sunt foarte mândru! Iar chestia că am devenit instructor de înot este o mare minune. Nu aş fi crezut acum doi ani că o să fiu capabil să lucrez în domeniul sportiv împreună cu alţi bărbaţi! Salutări!

Copyright © ContraCurentului.com

Vă trimit nişte confesiuni şi nişte experienţe autentice din trăirile concrete de viaţă ale unei persoane care nu a învins, dar nici nu s-a lăsat învinsă. Sper să vă folosească în carte acest articol. Respectele mele!

UN CAMARAD – SALVATORUL?

Nevoia cea mai acută a copilului este legată de sentimentul de apartenenţă şi protecţie. Aşa începe totul…

La douăzeci şi cinci de ani trăiesc încă sub imperiul carenţei de paternitate. Viaţa mea a început tipic pentru o societate comunistă, în care omul cvasianesteziat de vicii a uitat că viaţa este un dar pe care îl aduci lumii şi de care eşti răspunzător.

Într-un oraş sumbru, minier, m-am născut într-o familie disfuncţională, condusă de un tată violent şi alcoolic, un frate mai mare competitiv şi o mama supusă, cu o inimă de înger. Nu a fost o copilărie fericită, aşa cum visează orice suflet inocent de copil; îmi amintesc foarte vag de cioburi de sticle şi pe mama cu mâna sau creştetul capului însângerate, de obicei în ajunul sărbătorilor de iarnă.

Am şi amintiri plăcute; în societatea postdecembristă mulţi copii erau răpiţi. În fiecare seară mă aşezam pe parapetul unui pod în ruină, aşteptând să fiu eliberat, poate chiar răpit; nici cel mai groaznic scenariu nu ar fi putut concura cu cel pe care îl trăiam acasă. Încercam să atrag atenţia maşinilor care treceau pe DN 18, dar niciuna nu a oprit vreodată pentru a mă duce departe, pe un drum necunoscut, prăfuit, cu soarele la apus şi înspre o viaţă nouă. Cineva, oricine, care să mă îmbrăţişeze şi să mă asigure că totul va fi bine. N-a fost să fie.

Am rămas ancorat în acest vis frumos că undeva, pe fiecare om de pe faţa pământului îl aşteaptă o comoară… sau un tată. Un copil receptează nedreptăţile, abandonul sentimental sau despărţirea afectivă traumatizantă pe care un adult le exprimă într-o relaţie paternală. La fel s-a întâmplat şi în cazul meu. Anii au trecut, dar nevoia de ataşament faţă de o imagine masculină, nu.

Într-o excursie m-am îmbolnăvit foarte rău; am avut reacţie alergică la muşcăturile de ţânţari. Directoarea şcolii m-a dus într-un compartiment al trenului unde erau doi militari. Aveam doisprezece ani. S-au oferit să mă îngrijească. Atunci ceva s-a schimbat. Am izbucnit în plâns când m-au îngrijit cu afecţiune şi delicateţe. Se îngrijorau, credeau că situaţia mea s-a înrăutăţit. Nu le-am spus niciodată că prin ei am simţit grija paternală pentru întâia oară.

Am devenit adult. Un tip optimist şi energic, jovial şi copilăros, care ascunde o carenţă. Undeva, în subconştient, am rămas acelaşi copil respins de propriul tată.

Viaţa este un dar. Cu timpul, mi-am îndeplinit unul câte unul visele profesionale; am cunoscut oameni şi locuri de care m-am ataşat, am devenit prezentator de televiziune. Am iubit mai mult decât am fost iubit, am radiat din fericirea mea cu generozitate tuturor, am avut grijă ca orice persoană pe care am întâlnit-o să plece mai fericită faţă de cum a venit.

N-am avut nicio experienţă sexuală, deşi nu m-ar crede nimeni vreodată. În sufletul meu se dă o luptă între dorinţa de ataşament faţă de o imagine masculină şi experimentarea unei relaţii acceptate de etica creştină. Deznodământul este deschis, mă lupt în fiecare zi cu tentaţiile, încerc să-mi stăvilesc reacţiile afective faţă de bărbaţi.

În cazul acesta speri ca un camarad adevărat să te „vindece”. Deseori un salut de la anumite persoane te exaltează. Prefer compania bărbaţilor; mă simt atras afectiv faţă de ei şi încerc să mă autoconving de un fapt: e şi trebuie să fie dragoste camaraderească. Există salvatori. La propriu. Cu fiecare salut şi privire caldă se topeşte câte un strat din sufletul îngheţat al unui copil ce visa să-l ţină un tată de mână…

[Samuel este evanghelic.]

Copyright © ContraCurentului.com