de Alan Medinger

Alan Medinger

„De când îmi amintesc, m-am simţit diferit.” Mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre cei care simt atracţii faţă de persoane de acelaşi sex, au spus-o de nenumărate ori. Cei care vor să-şi justifice homosexualitatea folosesc afirmaţia ca să dovedească faptul că s-au născut homosexuali. Totuşi, cei care caută schimbarea o folosesc ca să argumenteze că ceva a mers greşit, chiar înainte ca atracţiile sexuale să înceapă să se dezvolte.

În orice caz, pentru aceia dinte noi care s-au confruntat cu atracţii faţă de persoane de acelaşi sex, afirmaţia de mai sus este probabil una dintre cele mai exacte interpretări pe care le putem da începutului vieţii noastre. Toţi avem tendinţa să proiectăm sentimentele prezente în copilăria din trecut, pentru a ne ajuta să înţelegem viaţa noastră de astăzi, dar sunt convins că pentru cei mai mulţi dintre noi, atracţiile faţă de cei de acelaşi sex s-au dezvoltat de timpuriu în viaţă, sentimentul puternic de a fi diferit era într-adevăr prezent şi a reprezentat o forţă puternică în dezvoltarea noastră.

Cum are impact asupra dezvoltării faptul că te simţi diferit

Copiii, în mod natural, încearcă să înveţe cine sunt comparându-se cu cei din jurul lor, şi anume cu cei de aceeaşi vârstă. Dacă un copil se simte diferit, de obicei interpretează diferenţa ca pe un semn al inferiorităţii. Comportamentele şi atitudinile majorităţii stabilesc standardul, iar dacă un copil percepe că nu se ridică la înălţimea standardului, este probabil să creadă că este inferior. Din cauză că astfel de sentimente de inferioritate sunt dureroase, un copil este în stare să se retragă din lumea celor de aceeaşi vârstă, ca să minimalizeze sentimentele de durere. În consecinţă, se instalează o anumită izolare, iar copilul nu mai are parte de implicarea socială cu cei de aceeaşi vârstă, care modelează creşterea. Aceia dintre noi, care caută să învingă atracţiile faţă de persoane de acelaşi sex, am descoperit că despărţirea de alţii, când eram copii, a împiedicat, în cele din urmă, abilitatea noastră de a dezvolta şi a menţine relaţii sănătoase ca adulţi – genul de relaţii de care avem nevoie pentru a învinge homosexualitatea. Îngăduiţi-mi să explic de ce.

Nu este neobişnuit ca un copil izolat să devină introspectiv şi tot mai conştient de sine. În mod ironic, conştienţa de sine duce la mai multă izolare. Tindem să considerăm conştienţa de sine ca fiind o stare nefericită, dar neutră moral. Cu toate acestea, conştienţa de sine se poate uşor transforma în egocentrism, egocentrismul în preocupare de sine, iar preocuparea de sine în narcisism. Nu are rost să mai spun că oamenii (cel puţin oamenii sănătoşi), în general, nu vor să fie în preajma unor oameni preocupaţi de sine sau narcisişti, cel puţin nu pentru mult timp. Cine vrea să fie cu cineva care vede lumea şi pe ceilalţi, numai în contextul în care au impact asupra lui? Mulţi oameni se bucură de prieteni care sunt „diferiţi”, dar puţini vor o persoană preocupată de sine, ca prieten apropiat.

Din izolare, mai apare încă o trăsătură care împiedică o persoană să aibă relaţii sănătoase, dătătoare de viaţă. Oamenii izolaţi tind să fie mai degrabă observatori ai lumii din jurul lor, decât participanţi la ea şi astfel, să devină cu uşurinţă critici, cinici sau judecători. Din locul lor superior deasupra mulţimii, emit judecăţi asupra gloatei obişnuite, a celor care îşi duc viaţa făcând ce li se pare firesc. Dacă nu sunt destul de inteligenţi ca să-şi ascundă atitudinea, vor îndepărta şi mai mult oamenii de ei.

Izolaţi, preocupaţi de sine şi având un spirit critic – am zugrăvit o imagine destul de neatrăgătoare a persoanei cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex, nu-i aşa? Desigur, nu fiecare persoană cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex manifestă toate aceste trăsături şi, cu siguranţă, ele nu sunt proprietatea exclusivă a celor cu atracţii faţă de persoane de acelaşi sex. De fapt, narcisismul pare să fie un blestem major printre bărbaţi, în starea lor căzută. Dar, în misiunea mea, am văzut aceste caracteristici prezente în trecutul a sute de bărbaţi şi femei. Le‑am văzut în oamenii din grupurile noastre, în şedinţele de consiliere – şi le-am văzut în oglinda mea. Aş fi putut fi băiatul din poster, pentru tipul de persoană pe care am descris-o mai sus. Totuşi, cred că înving aceste trăsături şi cu siguranţă i-am văzut pe alţii învingându-le.

Odată ce ne-am hotărât că vrem să învingem homosexualitatea, probabil că vom descoperi că aceste tipare de gândire, de sentiment şi comportament prezintă un obstacol uriaş pentru noi, în urmărirea plinătăţii pe care o căutăm. Mulţi specialişti susţin că narcisismul, cel puţin în forma sa clinică, este incurabil. Aceia dintre noi care suferă de el, în orice măsură, văd legătura absurdă şi lipsită de sens în care ne pune. „Trebuie să încerc să fiu mai puţin conştient de mine însumi.” Folosim introspecţia pentru a încerca să ne eliberăm de introspecţie.

Dar există speranţă. Putem scăpa de sentimentele de inferioritate, de preocupare de sine şi de un spirit critic. Dificultatea noastră în a menţine relaţii sănătoase ne-a oprit creşterea, dar ne putem schimba şi putem relua procesul creşterii.

Antidotul: să devenim parte a ceva mai mare

Ceea ce trebuie să se întâmple a început probabil în cei mai mulţi dintre voi. În mare parte are de-a face cu a ajunge să te vezi ca parte a ceva mai mare decât eşti tu însuţi. Aici funcţionează principiul înlocuirii. Înlocuim imaginea noastră ca agent autonom, independent, cu o imagine a noastră ca parte a ceva mai mare.

Aceasta mi s-a întâmplat prima dată cu câţiva ani în urmă. Mulţi ani am făcut parte din bisericile carismatice, ceea ce înseamnă că mă aflu deseori în mijlocul credincioşilor a căror închinare este foarte fizică. Pe lângă închinarea la Dumnezeu cu mintea şi limba noastră, adesea ne ridicăm mâinile, ne legănăm sau batem din palme. Unii chiar dansează. Ai crede că timpul de închinare sau de laudă ar trebui, întotdeauna, să fie timpul în care ne concentrăm cel mai mult asupra lui Dumnezeu. Nu şi pentru mine. Invariabil, când încercam să-L laud pe Domnul, începeam să mă întreb: „Să ridic mâinile acum? Să le ridic complet sau doar pe jumătate? Cum cânt? Cânt fals? Faptul că mă gândesc la mine acum nu este bine; ar trebui să mă concentrez asupra lui Isus.” Eu, eu, eu, până la dezgust.

Apoi, într-o zi, prin harul lui Dumnezeu, am descoperit o cale de a lupta eficient cu preocuparea de sine în închinare. Dintr-odată, am început să mă văd doar ca pe unul din cei o sută şi cincizeci sau cam aşa ceva de oameni care Îl lăudau pe Domnul. Am adoptat perspectiva Lui şi am privit în jos, ca din cer, şi am văzut un grup de oameni lăudându-L pe Dumnezeu şi închinându-se Lui. Eram parte a grupului, dar nu ieşeam în evidenţă în niciun fel. Închinarea la Dumnezeu era un lucru minunat şi nu aveam nicio dorinţă să îndrept atenţia asupra mea.

Am continuat să folosesc aceasta în închinare şi în alte situaţii în care vechea mea conştienţă de sine începea să apară. Funcţionează în orice fel de circumstanţă. Renunţăm la noi înşine văzându-ne ca parte a ceva mai mare decât noi înşine. Dar a ne imagina aşa cum tocmai am descris este doar o parte a felului în care putem deveni liberi de noi înşine şi mai concentraţi asupra lui Dumnezeu şi a altor oameni. Îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc modurile în care este încurajat acest proces.

1. Faptul că eşti născut din nou – Un mod în care oamenii obişnuiesc să descrie convertirea este să deseneze două seturi a câte trei inele concentrice. Înainte de a-L accepta pe Isus ca Domn şi Mântuitor, locuim în inelul central, alţii se află imediat în jurul nostru, iar Dumnezeu în inelul cel mai îndepărtat de centru. Suntem în centrul universului nostru, chiar şi în relaţia cu Dumnezeu.

Apoi, la convertire, Dumnezeu ocupă locul central, alţii sunt în al doilea inel, iar noi ocupăm poziţia cea mai îndepărtată de centru. Deci, dacă eşti un credincios născut din nou, ai ieşit deja din locul central. Te poţi trezi trebuind să lupţi regulat ca să nu te aşezi iar în centru, dar să învăţăm să-L lăsăm pe Domnul să fie Domnul, face parte din viaţa creştină. Dar spiritual, ai renunţat la locul acela. Nu uita asta!

2. Renunţă la individualism! – Aceasta nu înseamnă să renunţi la unicitatea ta. Unicitatea ta e dată de Dumnezeu. El te‑a făcut să fii diferit de orice altă persoană care a trăit vreodată. Dar individualismul este spiritul epocii noastre şi este distructiv, din punct de vedere social şi psihologic. El cere „drepturile mele, spaţiul meu”. La o convocare recentă a bisericii, episcopul meu a vorbit despre trei faze prin care trecem, de la creştere la maturitate. Când suntem bebeluşi sau copilaşi suntem dependenţi; ca adolescenţi suntem independenţi, iar ca adulţi suntem interdependenţi. În lumina adevărului că homosexualitatea este o formă de dezvoltare oprită, nu este surprinzător că mulţi dintre cei atraşi de persoane de acelaşi sex sunt blocaţi în stadiul de adolescent. Renunţă la el!
3. Renunţă la dreptul pe care îl ai asupra ta! – Această expresie minunată este folosită de mai multe ori de Oswald Chambers, în cartea lui devoţională Supremul meu, pentru culmile Lui. Este o tranzacţie spirituală între tine şi Dumnezeu. Este o întoarcere şi o reafirmare a ceea ce s-a întâmplat cu tine la convertire.
4. Aminteşte-ţi că eşti parte a unui trup! – Scriptura are o astfel de lecţie profundă pentru noi în 1 Corinteni 12:12-31. Da, eşti diferit! Dar diferit nu înseamnă inferior. În acest pasaj, Pavel spune cum fiecare mădular al Trupului lui Cristos aduce diferite contribuţii la întreg şi că aceasta nu-i dă o valoare mai mare decât a altuia. Acelaşi principiu se poate aplica în fiecare aspect al vieţii noastre – în familie, slujbă, vecinătate, în orice comunitate de oameni cu care suntem conectaţi. La serviciu unii sunt contabili, unii vânzători, unii funcţionari, unii vicepreşedinţi, unii muncitori, dar toţi au valoare şi toţi pot aduce o contribuţie vitală la întreg. Fiindcă trăim într-o lume ierarhizată, unii vor primi recompense materiale mai mari sau vor avea un prestigiu mai mare pentru contribuţia lor, dar ca şi credincioşi, ştim că fiecare parte a trupului este importantă şi că fiecare are valoare.
5. Începe să te vezi pe tine însuţi ca parte a întregului! – Am ilustrat aceasta văzându-mă pe mine în închinare. Dar în orice domeniu – în familie, biserică, comunitate – poţi folosi ochii imaginaţiei ca să vezi imaginea cea mare, cu tine ca fiind doar o parte a ei. Este un exerciţiu realist. El ne conduce de la perspectiva distorsionată pe care o avem despre noi înşine ca centru al universului, la a ne vedea, mai precis şi realist, ca fiind doar o parte a ceva mai mare ca noi înşine. Exersează aceasta, oricând interacţionezi cu alţi oameni. Fă-o până ce devine perspectiva ta naturală!
6. Urmăreşte un scop sau o cauză care poate deveni o pasiune! – Aceasta te va uni cu alţi oameni şi îţi va da oportunitatea de a te concentra asupra unui scop, mai mult decât asupra ta însuţi. Devii una cu cei cu care ai acelaşi scop. În anii de început ai Exodus, mulţi dintre noi, cei narcisişti, am fost ajutaţi să ne autodepăşim, urmărind cu pasiune scopul nostru comun de a vedea înfiinţarea unor misiuni pentru ajutarea celor care vor să învingă homosexualitatea.

Homosexualitatea este o problemă relaţională. Creştem în relaţii. Nu putem creşte până ce nu scăpăm din lumea sinelui. Faptul de a ne vedea ca parte a unei imagini mai mari ne va aduce la realitate şi ne va elibera, ca să trăim în lumea bărbaţilor şi femeilor, lumea din care ne-am retras cu ani în urmă, lumea unde începe procesul de vindecare.

Eşti parte a planului mai mare al lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Acceptă aceasta.

[Alan Medinger, A Part of Something Greater. Copyright © Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jack Hickey

„Nu v-a ajuns nicio ispită (indiferent cum vine sau unde duce ea) care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios (Cuvântului Său şi naturii Sale pline de compasiune), (El, în care poţi să ai încredere) nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit (întotdeauna) şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13, Biblia amplificată

„Va trebui să mă confrunt întotdeauna cu ispita? Nu o va îndepărta Dumnezeu pur şi simplu?” Sunt adesea întrebat aceasta de cei pe care îi consiliez. Răspunsul este că da, întotdeauna te vei confrunta cu ispita. Nu, Dumnezeu nu o va îndepărta. Ispita este o realitate a vieţii.

„Ei bine”, continuă omul, „atunci nu există biruinţă reală. Nu există eliberare adevărată de păcat. De ce trebuie să mă lupt cu ceva ce nu voi avea niciodată?” Problema nu este ispitirea ca atare, ci înţelegerea ispitei. Isus nu a spus niciodată că va îndepărta ispita. A spus doar că putem avea biruinţă asupra ispitei. Ispita nu ne va învinge.

Neînţelegerea ispitei îi face pe atât de mulţi credincioşi confuzi şi nefericiţi. Ei încep să simtă (şi este trist să spunem, dar li se zice adesea) că nu au destulă credinţă. Dacă ar fi creştini buni sau oameni spirituali, nu s-ar confrunta cu ispita. Uită-te la Evrei 4:15. Cine spune acel pasaj că este ispitit? Un credincios slab, care nu are destulă credinţă? Nu, Isus, Marele nostru Preot, Cel care a biruit pentru noi.

Trebuie să lămurim câteva din înţelegerile greşite, înainte să fim capabili să vedem că Dumnezeu intervine în favoarea noastră. Isus este exemplul nostru despre cum ar trebui şi cum poate trăi un credincios. Evrei 2:18 spune: „Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Cel mai bine este să privim la viaţa Lui ca să aflăm cum ar trebui noi, în calitate de credincioşi în Cristos, să abordăm ispita. Pentru a o face, este nevoie să ne uităm din nou la Evrei 4:15: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

Ispita nu este păcat. Un mod în care Satan face să ne frângem sub ispită este să ne spună că păcătuim. Am cunoscut oameni care îşi petrec o bună parte din zi cerând iertare pentru ispită. Versetul ne spune că Isus S-a confruntat cu aceleaşi ispite, totuşi nu a păcătuit. Aceasta fiindcă ispitele în ele însele nu sunt păcătoase. Ceea ce facem cu ispitele aduce păcatul în decor.

„O, dar Isus era divin şi a fost diferit pentru El.” Da, era divin, dar era şi uman ca tine şi ca mine. Uită-te la verset: „… ca şi noi…” El trebuia să Se confrunte cu păcatul la fel ca noi, dacă era să ne dea biruinţă asupra lui. Isus a venit pe pământ ca un copilaş nu fiindcă copilaşii sunt dulci. Trebuia să Se nască – precum noi – şi să crească – pentru ca să moară pentru noi. El nu a fost doar Dumnezeu pe cruce; a fost unul dintre noi acolo.

Dacă El, fiind unul dintre noi, nu a păcătuit când a fost ispitit, atunci nici noi nu păcătuim. Scriptura ne învaţă că Satan ne va ispiti. Nu ni se spune (nicăieri) să nu fim ispitiţi. Ni se spune să ne împotrivim – să întoarcem spatele – să fugim – să ne ridicăm împotriva ispitei.

Ispita nu este identitatea noastră. Văd atât de des acest lucru când am de-a face cu oameni care ies din homosexualitate. Sunt eliberaţi şi cred că sunt creaţii noi în Cristos. Dar când vine ispita, ei cred: „Probabil că sunt tot homosexual. Dacă nu aş fi, nu aş fi ispitit cu asemenea sentimente.”

Aminteşte-ţi că Satan a venit „să fure, să înjunghie şi să prăpădească”. (Ioan 10:10) Nu a venit să fie o pacoste. Ştie că apetitul sexual este o forţă puternică. Ni se spune să rezistăm şi să stăm împotriva oricărui fel de ispită, cu excepţia ispitei sexuale. Ni se spune că fugim de ispita sexuală. Satan cunoaşte cel mai slab punct al nostru şi acolo ne va lovi.

Faptul că suntem ispitiţi de ceva din trecut nu ne decide identitatea. Acele lucruri ne sunt familiare. Isus ne-a spălat păcatul, nu memoria. Acum suntem în Cristos. Eu am locuit cândva în Vermont, acum locuiesc în Michigan. Îmi amintesc adesea de Vermont şi cum era să locuiesc acolo, dar acum sunt în Michigan. Este un fapt. Acum suntem în Cristos şi, indiferent cum ne amintim de trecutul, este trecut. Este un fapt.

Ispita nu este un semn al unei umblări spirituale deficitare. Apocalipsa 10:12 îi dă lui Satan un nume interesant. Se referă la el ca la „pârâşul fraţilor noştri”. Isus ne-a spus că Satan este un mincinos şi că în el nu este adevăr. (Ioan 8:44) Deci de ce îl credem atât de repede pe Satan?

Atât de des am auzit oameni plângându-se că simt că se dezintegrează spiritual din cauză că se confruntă cu ispita. Precum am spus mai devreme, ispita este o realitate a vieţii creştine. Ea poate să ne învingă şi să ne descurajeze sau putem fi întăriţi de ea. Iacov a spus că ar trebui să privim ca o bucurie când avem parte de încercări. (Iacov 1:2) Pavel a spus că se bucură în strâmtorare, fiindcă a învăţat că atunci când el este slab, Dumnezeu este tare. (2 Corinteni 12:9-10)

Faptul că trebuie să trecem prin vremuri dure sau că ne confruntăm cu ispita – indiferent care ispită – nu înseamnă că suntem slabi spiritual. Când privim în Scriptură, vedem bărbaţi şi femei ai credinţei care s-au confruntat cu ispite mari. Chiar şi Isus S-a confruntat cu ele şi a avut întotdeauna o umblare spirituală bună.

Când ne împotrivim ispitei, devenim puternici spiritual. Vedem apoi că suntem dependenţi de Isus ca să ne scoată din ea. El este credincios când ne confruntăm cu ispita. (1 Corinteni 10:13) Ispita este mai mult un semn al unui duh care se întăreşte, decât al unui duh slab.

Orice ispită este comună. Ai simţit vreodată că eşti singurul care se confruntă cu astfel de probleme? Eu am simţit.

Cunosc mulţi care au simţit astfel. Ce este cel mai amuzant este cât de neadevărat este. Putem să îi dăm o înfăţişare diferită sau un nume diferit, dar toţi avem de-a face cu aceeaşi luptă. Întâia epistolă către Corinteni 10:13 ne spune: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească.”

În calitate de consilier, deseori scot la iveală domenii în care se luptă cineva şi despre care nu mi-a spus. Întotdeauna clientul se uită şocat la mine, ca şi cum i-aş fi citit gândurile. Adevărul este că, de-a lungul anilor, am avut de-a face cu destui oameni, încât ştiu cum lucrează păcatul în viaţa cuiva. Pot să îl descopăr fiindcă este o problemă comună.

Odată ce scoatem la iveală ce este specific în păcatul nostru, ne putem adresa lui. Vedem atunci nu numai că alţii s-au confruntat cu el, ci că au şi obţinut biruinţă asupra sa. Lui Satan îi place să ne facă să simţim că suntem cu totul singuri şi că nimeni nu ne înţelege şi nu ne poate ajuta. Chiar dacă avem perspectiva noastră proprie asupra păcatului, există acelaşi mecanism şi acelaşi răspuns.

Odată ce înţelegem lucrurile de bază, ne putem confrunta mai eficient cu ispita. Este voia lui Dumnezeu să fii liber de orice robie. El a pregătit biruinţă, vindecare şi plinătate pentru tine. Totuşi, nu înseamnă că nu te vei confrunta niciodată cu ispita.

Fii pregătit pentru duşman cunoscând adevărul, ca să lupţi cu minciunile lui. Când te confrunţi cu ispita – indiferent ce ispită este – aminteşte-ţi următoarele: 1) nu păcătuieşti; 2) nu este identitatea ta; 3) nu înseamnă că eşti slab spiritual; şi 4) alţii se confruntă şi ei cu ea. Rosteşte aceste adevăruri şi întoarce spatele lui Satan şi înşelărilor lui.

„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12

[Jack Hickey, An Honest Look at Temptation. Copyright © 1989, 2008 Jack Hickey. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul a fost publicat iniţial într-un newsletter din 1989 al Reconciliation Ministries.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Mi-a luat douăzeci şi doi de ani, dar în sfârşit am fost în stare să găsesc o definiţie a homosexualităţii, care cred că este atât succintă, cât şi de necontestat. Iat-o:

Homosexualitatea este starea în care atracţiile sexuale şi/sau romantice ale unei persoane sunt în principal sau exclusiv mai degrabă faţă de persoanele de acelaşi sex, decât faţă de persoanele de sex opus.

Definiţiile simple sunt adesea cel mai greu de găsit şi aşa au stat lucrurile şi aici. Când ne gândim la homosexualitate, ne gândim la confuzia identităţii de gen, la dependenţă emoţională, la dependenţă sexuală şi aşa mai departe. Dar aceste lucruri nu înseamnă homosexualitate. Ele sunt prezente la oameni care nu sunt homosexuali şi nu sunt prezente la toţi cei atraşi de persoane de acelaşi sex. Ele sunt probleme comune multora dintre cei atraşi de acelaşi sex, dar nu înseamnă homosexualitate.

La atracţii se referă homosexualitatea şi ele sunt problema. Astfel că putem spune, cu o anumită acurateţe, că dacă îţi schimbi atracţiile, problema homosexuală dispare. Atracţiile sunt problema fundamentală.

Acesta va fi un articol „fundamental”, 101% despre homosexualitate, ca să spun aşa. Vom examina în profunzime homosexualitatea uitându-ne la atracţii şi, făcând aceasta, sper să ofer sfaturi valoroase, despre cum să te confrunţi cu atracţiile în moduri care încurajează libertatea pe care o doreşti.

Un adevăr absolut fundamental despre atracţii este că nu e păcat să fii atras şi trebuie să recunoaştem constant acest adevăr. Atracţia, în ea însăşi, nu este păcat, chiar când este pervertită sau îndreptată înspre un scop păcătos. De-a lungul anilor am văzut atât de mulţi oameni luptându-se să accepte acest adevăr în inimile lor! Un exemplu ilustrează perfect acest lucru. Într-o seară de vară, Harry a plecat de la o şedinţă de consiliere pentru a mânca ceva înainte de începerea unei întâlniri Regeneration. Era extrem de încântat când a părăsit biroul consilierului, simţind că în rugăciunea cu consilierul lui făcuse un mare progres. Apoi, chiar în faţa biroului consilierului, a zărit un bărbat făcând jogging – un bărbat extrem de musculos, fără cămaşă, doar în pantaloni scurţi de jogging. Sentimente de dorinţă au năvălit în Harry, iar el a trecut de la exaltare, la disperare. Faptul că s-a uitat la acel bărbat a ruinat totul.

Când a ajuns la întâlnire, a împărtăşit cele întâmplate grupului de suport. I-am spus lui Harry că atracţia lui faţă de acel bărbat nu anula nicidecum ceea ce Domnul făcuse în şedinţa de consiliere, că era nerezonabil să aştepte ca atracţiile să dispară instantaneu şi că, deoarece nu transformase atracţiile în poftă şi fantezie, aşa cum ar fi făcut în mod normal, experimentase o victorie. Cuvintele noastre au fost de ajutor, dar tot nu au îndepărtat în întregime dezamăgirea pe care o simţea faţă de sine.

OK, dacă atracţiile nu sunt păcat, de ce suntem atât de preocupaţi de ele? Există trei motive foarte bune pentru a fi preocupaţi de atracţii. Mai întâi, atracţiile pot duce la păcat. Iacov scrie: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14‑15). Mulţi dintre noi ştim, după ani de zile de experienţă dură, că aventurile noastre cu păcatul au început cu atracţii faţă de o anumită persoană sau faţă de o anumită imagine.

În al doilea rând, atracţiile scot la iveală un dor plin de durere. Nu vorbesc aici numai despre dorinţele sexuale, ci mai degrabă despre dorinţele profunde de atingere, susţinere şi intimitate, care strigă pentru a fi împlinite. Când aceste doruri sunt înrădăcinate în lipsuri majore din copilărie, ele îi provoacă o durere semnificativă individului când se află în prezenţa unui anumit tip de persoană. În plus, creştinul care încearcă să Îl asculte pe Dumnezeu fără să aline durerea prin poftă sau relaţii greşite, prelungeşte de fapt durerea.

În al treilea rând, atracţiile te împiedică să trăieşti viaţa pe care tu şi Dumnezeu vreţi să o trăieşti. Acest lucru este evident în cazul homosexualităţii. Să fii căsătorit şi să ai copii este parte a planului lui Dumnezeu pentru cei mai mulţi dintre noi, iar mulţi dintre cei care au învins homosexualitatea vor acestea pentru ei înşişi. Dar faptul de a te simţi constant atras sexual şi/sau romantic de persoane de acelaşi sex blochează procesul. Cu fiecare atracţie faţă de cineva de acelaşi sex, simţi că viaţa ta nu duce nicăieri. Dacă atracţiile faţă de cei de acelaşi sex s-ar diminua, ai fi capabil să te îndrepţi mai uşor înspre dezvoltarea atracţiilor faţă de sexul opus şi să te împaci cu viaţa ta.

În general, nu putem face nimic, în mod direct, pentru ca atracţiile să dispară. Este un adevăr dur, pe care trebuie să îl înfruntăm. Atracţiile există pur şi simplu, iar hotărârea noastră de a le schimba sau chiar de a I le oferi lui Dumnezeu, are de obicei puţin efect. Ne simţim lipsiţi de putere în privinţa lor, iar aceasta duce la sentimente de deznădejde şi chiar de disperare. Poate că atunci când eram adolescenţi, credeam că vom depăşi atracţiile. Dar nu mai credem astfel. Anii au dovedit cât de tenace sunt ele, iar cu trecerea anilor, ele par să facă tot mai mult parte din noi.

Puterea şi aparenta lor permanenţă se datorează faptului că ne stăpânesc în trei domenii ale fiinţei noastre. Atracţiile s-au format în trupurile, sufletele şi duhurile noastre.

1. Trupurile noastre. Suntem produse ale obiceiului. Ani şi ani de activitate, ca răspuns la stimuli, şi-au croit cel mai probabil drum în sistemul nostru de răspuns automat. Vezi cum un anumit gen de persoană şi anumite răspunsuri – care duc la dorinţa sexuală – încep să aibă loc automat.
2. Sufletele noastre (inimile, emoţiile şi structura noastră psihologică). [Sufletul (Gr. = psyche) cuprinde emoţiile, intelectul şi voinţa noastră. N. trad.] În sufletele noastre sunt spaţii mari, goale, care tânjesc să fie umplute. Când apare un anumit gen de persoană, o voce interioară începe imediat să strige: „Poate că în sfârşit este persoana care va umple acel spaţiu gol, îngrozitor, dinăuntrul meu.”
3. Duhurile noastre. Păcatul are puterea lui; nu numai păcatele poftei şi imoralităţii sexuale, ci şi păcatele idolatriei (de exemplu, „Ea poate fi totul pentru mine.”), invidiei (de exemplu, „Vreau să posed masculinitatea acelei persoane.”) şi răzvrătire (de exemplu, „Ştiu ce spune Dumnezeu, dar trebuie să împlinesc această nevoie.”). În mod frecvent, forţele demonice joacă, de asemenea, un rol în viaţa persoanei care se angajează în relaţii sexuale păcătoase.

OK, atracţiile sunt îngrozitor de puternice, sunt adânc înrădăcinate în noi, iar în mod direct nu putem face nimic cu privire la ele. Atunci ce putem face?

Primul lucru pe care vreau să îl sugerez este să le acceptăm. Nu vreau să spun să le acceptăm ca acceptabile; vreau să spun să le acceptăm ca realitate. Nu le poţi alunga. Probabil că şi dacă te rogi nu vor dispărea. Vindecarea nu începe când scapi de atracţii. Mai degrabă, faptul că eşti atras este locul de plecare pentru călătoria înspre vindecare. Nu te nelinişti. Să nu-ţi pară rău pentru tine. Atracţia faţă de lucrurile greşite defineşte ispita, iar ispita este factorul central al vieţii creştine. „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească” (1 Corinteni 10:13).

Deci, acceptă realitatea atracţiilor tale şi apoi începe procesul indirect care va duce la schimbarea lor. Aceasta se poate face prin înfruntarea aceloraşi trei factori care fac atracţiile atât de puternice:

1. Renunţă la obicei! Problema ta nu este că găseşti atrăgători toţi bărbaţii, toate femeile sau anumite genuri de bărbaţi sau femei. Dacă reflectă cu adevărat opera Creatorului, atunci ar fi o prostie, chiar o greşeală, să nu recunoşti frumuseţea lor reală. Problema nu este că recunoşti frumuseţea persoanei; problema este ce vrei să faci cu acea persoană – ce se declanşează în tine – când vezi frumuseţea sa. După ani de răspuns repetat la frumuseţe cu relaţii sexuale, ai determinat în creierul tău tipare de răspuns la stimuli precum: văd un bărbat musculos → doresc ca el să mă protejeze → facem sex; sau întâlnesc o femeie sigură pe sine → doresc ca ea să aibă grijă de mine → facem sex.

Ruperea acestor legături înlătură obiceiul, ceea ce se face cel mai bine prin substituţie. Nu nega frumuseţea persoanei, ci obişnuieşte-te să răspunzi cu altceva. De obicei, pentru creştini, va fi ceva centrat pe Dumnezeu. Când vezi un bărbat sau o femeie atrăgătoare, începe să Îl lauzi pe Dumnezeu, repetă iar şi iar anumite versete din Scriptură sau roagă-te în tăcere pentru persoana respectivă. O altă formă de substituţie ar fi să laşi persoana atrăgătoare să fie un semn pentru tine, ca să te uiţi imediat în jur după cineva de sex opus sau pur şi simplu după cineva care nu este genul tău şi să începi să cauţi frumuseţea în acea persoană. Ea poate fi întotdeauna găsită.

Scăparea de orice poftă poate că ar însemna prea mult chiar acum, dar pentru cei mai mulţi, înlăturarea obiceiului este posibilă.

2. Identifică nevoile reale din spatele atracţiei şi caută să le împlineşti în mod legitim! De câte ori am auzit un bărbat, chiar şi pe cel mai promiscuu bărbat, spunând: „Nu căutam sex; doar pe cineva care să mă ţină în braţe.” Află de ce ai o asemenea dorinţă puternică de a fi ţinut în braţe sau de a fi susţinut sau de a obţine valoare sau siguranţă de la altcineva. Caută vindecarea rănii şi găseşte modalităţi de a împlini nevoia, care să fie mai degrabă constructive decât distructive. Este unul dintre scopurile principale ale misiunilor noastre, deci este un subiect prea vast pentru a intra în detaliu aici, dar îngăduie-mi să fac o sugestie practică, pentru o aplicare imediată. Înţelege tu însuţi că un contact sexual cu o altă persoană nu îţi va împlini nevoia şi dezvoltă apoi obiceiul de a-ţi aminti aceasta când întâlneşti o persoană care este atrăgătoare pentru tine din punct de vedere sexual. „Mi-ar plăcea să fiu în braţele acelei femei. M-aş simţi atât de bine, dar ştiu că ea nu poate umple acel loc care mă doare, din interiorul meu. Numai Dumnezeu poate.”
3. Caută păcatele ascunse şi pocăieşte-te de ele! Sunt convins că cele mai puternice mijloace de a aduce o schimbare profundă în noi înşine sunt pocăinţa şi convertirea. Aşa moare omul cel vechi şi poate trăi omul cel nou. În spatele oricărei atracţii sexuale nenaturale se află un păcat sau păcate care nu sunt sexuale în ele însele. Am scris aceasta de multe ori. Păcatele care le sunt comune celor care se luptă cu homosexualitatea sunt idolatria (închinarea la creatură mai mult decât la Creator), invidia (dorinţa de a poseda acea persoană sau o parte din ea), lipsa de recunoştinţă (lipsa de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru ce ţi-a dat), neîncrederea în Dumnezeu (crezând că trebuie să-ţi împlineşti propriile nevoi) şi lista ar putea continua.

Pentru unii, modul de a descoperi păcatul ascuns presupune consiliere creştină. Pentru fiecare, implică trăirea vieţii creştine normale de rugăciune, citirea Scripturii, închinare, slujire şi părtăşie creştină.

La începutul acestui articol am scris că dacă îţi schimbi atracţiile, problema va dispărea. Ceea ce sper este că acum vezi că schimbarea despre care vorbesc este schimbarea care rupe legătura dintre vederea unei persoane atrăgătoare şi apariţia sentimentelor sexuale.

Scopul tău nu este să încetezi să-i găseşti pe bărbaţi atrăgători sau pe femei atrăgătoare. Că o persoană este atrăgătoare fizic poate fi un adevăr obiectiv. Că o persoană poate fi un prieten minunat poate, de asemenea, să fie adevărat. Dar scopul tău nu mai este să transformi sentimentele de atracţie în dorinţă sexuală sau romantică.

Ceea ce am sugerat ajută la împlinirea acestui lucru. Poţi căuta în mod conştient să rupi „obiceiul de legătură”. Amintindu-ţi constant că sexul nu va împlini cele mai profunde nevoi ale tale şi găsind căi legitime de împlinire a nevoilor, desexualizezi nevoile. În sfârşit, prin viaţa creştină normală vei îndepărta obstacolele păcatului şi zdrobirii, care îţi blochează calea către relaţii sănătoase şi naturale, cu bărbaţi şi femei.

Fiindcă am petrecut mai mult de jumătate din viaţă alimentând atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex, poate că nu voi fi niciodată în stare să mă uit la bărbaţi în felul în care o fac cei mai mulţi bărbaţi. Poate că voi avea mereu o apreciere exagerată a frumuseţii şi forţei masculine. Dar atracţia nu se mai transformă în dorinţă sau în sentimente sexuale. Aceasta a fost o parte importantă a vindecării mele. Poate fi la fel şi pentru tine.

[Alan Medinger, A Realistic Approach to Attractions. Copyright © 2002 Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Cu zece ani în urmă am părăsit lumea afacerilor pentru a deveni Director cu normă întreagă la Regeneration. Fusesem contabil. Absolvisem contabilitatea la colegiu, luasem examenul CPA cu câţiva ani mai târziu. Am lucrat ca şi contabil pentru o companie patru ani; apoi pentru o a doua, douăzeci şi doi de ani. Deşi am reuşit în managementul financiar, devenind revizor, apoi trezorier, iar în final vicepreşedinte financiar, întotdeauna am fost implicat într-o anumită măsură în contabilitate, iar în inima mea eram contabil.

Cei mai mulţi dintre prietenii mei erau contabili. În cele mai multe zile, luam prânzul cu alţi contabili. Viaţa socială a soţiei mele şi a mea implica alţi contabili şi soţiile lor (mai târziu femei contabil şi soţii lor – dar nu mai era chiar la fel). Mergeam la cine şi dansuri pentru contabili. Mergeam în excursii sponsorizate de asociaţia contabililor.

Făceam parte dintr-un club republican pentru contabili, jucam în liga de volei a contabililor şi eram colecţionar de monede, aşa că m-am alăturat clubului de colecţionari de monede al contabililor.

Pentru o vreme, ca tânăr contabil, am aparţinut grupului de presiune politică Liga de Apărare a Contabililor. Grupul fusese format pentru a combate prejudecăţile şi stereotipurile care au ca ţintă contabilii. Eram zugrăviţi constant ca tipi palizi, slabi, sfioşi, micuţi, în genul Uriah Heep, vârâţi undeva în camera din spate a unui birou, acoperindu-ne chipurile cu o şapcă verde, pentru a ne proteja de singurul bec care lumina birourile noastre acoperite de hârtii.

Protestam ori de câte ori filmele sau mass-media ne zugrăveau în acest fel. Declaram că suntem ca oricine altcineva şi făceam publicitate unor atleţi robuşti care studiaseră contabilitatea sau unor oameni de afaceri duri care se ridicaseră de la contabilitate la conducerea unor corporaţii mari.

Era poziţia noastră publică. Eram ca oricine altcineva. Dar, ca să fiu perfect sincer, nu eram pe deplin convinşi. Ştiam că de fapt ne simţeam mai confortabil unul în jurul celuilalt. Eram cumva diferiţi. Când nu era nimeni în afară de noi la o întâlnire, uneori ne puneam toţi şepcile verzi, ne relaxam şi ne simţeam grozav, ca în vremurile de demult.

Dar, cu zece ani în urmă, când am intrat în misiune cu normă întreagă, am părăsit toate acelea. Am renunţat la vechea identitate. Nu a fost uşor – în special când am simţit că trebuia să ard şapca cea veche. Mi-am păstrat unii dintre vechii prieteni, dar am demisionat din asociaţia contabililor, din clubul de colecţionari de monede al contabililor şi din toate celelalte. I-a şocat – chiar i-a mâniat – pe prietenii mei contabili. Au simţit că le întorceam spatele. Cu vehemenţă, au încercat să mă întoarcă de la ceea ce făceam. „Este nenatural”, au afirmat ei. „Negi cine eşti cu adevărat. Nu va merge niciodată. Poţi reprima contabilitatea pentru un timp, dar vei fi nenorocit – sau te vei întoarce.”

A fost dificil. Cum schimbi percepţia pe care o ai despre tine însuţi? Dacă nu eram contabil, cine eram? Uneori simţeam că nu aveam identitate. Încă mă simţeam atât de diferit de cei care nu erau contabili. Dar treptat a avut loc schimbarea. Când am ajuns să fiu înconjurat de oameni care nu erau contabili, care mă iubeau şi mă acceptau aşa cum eram, şi când Dumnezeu a continuat să-mi amintească faptul că contabilitatea era ceea ce făceam, nu cine eram, treptat am început să mă schimb.

S-a întâmplat cu zece ani în urmă şi sincer, nu mă mai definesc pe mine însumi ca şi contabil. Era ce făceam; nu cine eram. Desigur, din când în când simt dorinţa puternică să mă reped la nişte cărţi de contabilitate şi tot mai cred că pot completa un formular de impozite folosind cele mai bune dintre ele. Dar nu aceasta sunt eu.

Cine sunt eu? Sunt soţ, tată, bunic, frate, prieten. Sunt un credincios născut din nou, umplut de Duhul Sfânt, în Isus Cristos. Sunt episcopalian, un membru al Trupului lui Cristos. Sunt un fiu al Regelui. Sunt unul dintre cei răscumpăraţi de Domnul. Sunt american. Sunt Alan Medinger şi sunt o creaţie a lui Dumnezeu şi sunt unic în toată lumea. Acesta sunt eu. Dumnezeu mi-a arătat că sunt mult mai mult decât credeam că sunt.

[Alan Medinger, I Am Not an Accountant. Copyright © 1994 Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Pentru mulţi bărbaţi şi femei, lupta de a învinge homosexualitatea este lungă şi dificilă. Ispitele de a renunţa sau de a face compromisuri sunt mari. Cu toate acestea, motivele de a rămâne în luptă cântăresc mult mai mult decât motivele de a renunţa.

„Am petrecut ani de zile încercând să mă schimb. Am urmat programele voastre, am fost la consilieri. Am încercat totul, dar nu s-a schimbat nimic. De fapt, încercarea de a mă abţine şi căderile m-au condus doar la depresie şi la un comportament şi mai viciat. A fost îngrozitor. Ce ar putea fi mai rău? Da, sunt creştin şi da, vreau să fiu ascultător faţă de Dumnezeu, dar pentru mine nu este posibil. Dumnezeu îmi ştie slăbiciunile, înţelege şi iartă. Am decis să încerc să găsesc un bărbat şi să intru într-o relaţie cu adevărat fidelă. Ştiu că nu este tocmai ce îmi cere Dumnezeu, dar pentru mine este lucrul cel mai apropiat de idealul Său. El va înţelege. Îi slujim Dumnezeului harului, care ne cunoaşte slăbiciunile.”

De-a lungul anilor am auzit aceste cuvinte de mai multe ori, din partea unor creştini care au decis să renunţe la lupta cu homosexualitatea şi să se stabilească în lucrul cel mai apropiat pe care simţeau că îl puteau face pentru a corespunde cât de cât standardului lui Dumnezeu – o relaţie homosexuală permanentă, fidelă. Nu ne adresăm aici persoanei care justifică total viaţa homosexuală, ci mai degrabă celui care admite că Dumnezeu a spus că un comportament homosexual este păcătos, dar care susţine că pentru el abstinenţa nu este o posibilitate şi, prin urmare, ca şi creştin, trebuie să facă alegerea care pare să fie cea mai bună alternativă pentru el, din care niciuna nu este ideală.

Această abordare a câştigat în ultimii ani un sprijin teologic considerabil. Teologul catolic Pr. Charles E. Curran, care a predat la Universitatea Catolică din Washington până ce Vaticanul i-a luat dreptul de a preda, credea că biserica lui ar trebui să urmeze această cale. Am citit şi am auzit aceeaşi poziţie susţinută de multe ori şi de liderii principalelor biserici protestante.

Pare să fie atât de rezonabil! Toţi suntem păcătoşi şi, dată fiind natura noastră, poate că este cea mai bună viaţă posibilă pentru unii oameni. O relaţie bazată pe dedicare poate păzi o persoană de un păcat şi mai grav. Slujim unui Dumnezeu iubitor. Vrea El să ducem o viaţă lipsită de speranţa de a avea parte de dragoste intimă, o viaţă de nesfârşită frustrare? Faptul că o persoană nu s-a schimbat nu înseamnă că nimeni nu se schimbă. Când vorbim despre vindecarea fizică, ştim că uneori Dumnezeu vindecă, iar uneori nu. De ce ar fi diferit cu homosexualitatea? Faptul că te-a vindecat pe tine nu înseamnă că mă va vindeca pe mine.

Trebuie să admit că, fiind martorul luptelor prin care trec unii bărbaţi şi femei în încercarea de a învinge homosexualitatea şi, văzând cât de mult durează uneori lupta, o parte din mine striga, spunând: „Haide, găseşte o persoană şi stabileşte-te la casa ta şi fă cel mai bun lucru de care eşti în stare.” Într-un anumit sens, pare să fie abordarea iubitoare.

Ştiu totuşi, ca şi creştin şi ca unul care cunoaşte natura homosexualităţii din experienţa personală şi din misiune, că ar fi un sfat îngrozitor. Referindu-ne la aceasta ca la un „compromis”, haideţi să privim atât la consecinţele luării unei asemenea decizii, cât şi la consecinţele faptului de a îndemna pe cineva să ia o astfel de decizie.

Mai întâi, există un pericol spiritual serios într-un asemenea compromis. În decizia respectivă este implicată premisa că sunt atât de bun cât pot. Aceasta poate să fie cea mai rea piedică în calea pocăinţei. A spune că sunt atât de bun cât pot, înseamnă să dau o sentinţă pe care niciunul dintre noi nu o poate da. Cred că de aceea ne-a spus Isus: „Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48), chiar dacă ştia că natura noastră păcătoasă însemna că niciunul dintre noi nu va ajunge la o astfel de desăvârşire în viaţa aceasta. A ne stabili un standard diferit de cel al lui Dumnezeu ar fi aroganţă dusă la extrem. Ar însemna să ne fim propriul dumnezeu. Nu, noi trebuie să căutăm desăvârşirea şi să ne bazăm pe harul Lui minunat atunci când eşuăm.

Un asemenea compromis este orientat mai degrabă spre scop, decât spre mijloc. Un lucru care ne deosebeşte pe noi, creştinii, de cea mai mare parte a lumii, este că trebuie să ne concentrăm asupra felului în care ne trăim vieţile în ascultare de Domnul, nu asupra rezultatelor finale; ele depind de Dumnezeu. Dacă vom fi vindecaţi, dacă vom trăi vieţi împlinite sexual şi emoţional, sunt „rezultate” care depind de Dumnezeu. Astăzi sunt chemat să trăiesc fiecare zi pe rând, aşa cum mi-a cerut Dumnezeul meu iubitor.

Apoi este problema inimii; ea este cu adevărat „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Dacă un astfel de compromis este avansat ca o alternativă acceptabilă pentru un creştin, când renunţă cineva şi când face compromisul? După şase luni la New Directions? După cinci săptămâni sau cinci ani de luptă intensă? Ştiind propria mea inimă înşelătoare, vă asigur că aş fi făcut compromisul mai degrabă mai devreme, decât mai târziu. Care este atunci diferenţa între un compromis raţional şi păcatul justificat de noi înşine?

Din punct de vedere practic, câţi dintre cei care au găsit o vindecare minunată şi o viaţă heterosexuală binecuvântată, nu ar fi găsit-o niciodată dacă ar fi urmat opţiunea compromisului, când calea părea prea dificilă? De fapt, de multe ori, când lupta este cea mai intensă, iar viitorul pare cel mai întunecat, sunt rostite cuvintele celei mai profunde predări: „Dumnezeule, indiferent ce se va întâmpla – voia Ta să se facă, nu a mea” şi se deschid în sfârşit uşile către schimbarea reală.

Compromisurile noastre pot avea implicaţii sociale serioase. Am fost creaţi ca să fim fiinţe sociale şi trebuie să luăm în considerare efectul deciziilor noastre asupra altora. „Personal sunt împotriva avortului, dar nu mă voi ridica împotriva dreptului unei femei de a face avort”, şi aşa avem un milion şi jumătate de avorturi pe an în ţara aceasta [SUA, n. trad.]. „Divorţul nu este niciodată bun, dar uneori este cea mai bună cale”, şi astfel jumătate dintre căsătoriile din ţara noastră se desfac, lăsând milioane şi milioane de copii fără un părinte şi, prea adesea, trăind în sărăcie.

Istoria ne arată că în chestiunile morale, compromisul, chiar când este motivat de compasiune şi raţiune – poate cel mai adesea când este motivat de standardele noastre de compasiune şi raţiune – are consecinţe îngrozitoare. Să declari că homosexualitatea nu este planul lui Dumnezeu, dar este singurul răspuns rezonabil şi plin de compasiune pentru unii, înseamnă să spui: castitatea sau o căsătorie heterosexuală fidelă nu sunt cu adevărat singurele opţiuni pentru noi. O asemenea abordare de tip compromis va face mulţi tineri, care s-ar fi putut împotrivi cu succes vieţii homosexuale, să o accepte.

Oferirea unui sfat care ar înlocui standardele lui Dumnezeu cu ale noastre, în numele compasiunii, ar fi ca şi cum am declara că Dumnezeu nu are compasiune, că standardele Lui sunt arbitrare. Istoria ar trebui să ne arate că standardele lui Dumnezeu nu sunt niciodată arbitrare; ele sunt întru totul în acord cu dragostea Lui pentru noi. Dumnezeu spune „nu”, pentru că ne iubeşte. Vedem că alternativa la calea lui Dumnezeu nu este libertatea, ci sărăcia, boala şi moartea.

În sfârşit, mai este problema că acest compromis despre care discutăm aici, în cele mai multe cazuri, pur şi simplu nu funcţionează. Cei mai mulţi bărbaţi homosexuali caută în cele din urmă o relaţie permanentă, fidelă. Dar ştim din experienţă şi din numeroase statistici, că pe astfel de relaţii nu te poţi bizui.

Compromisul chiar nu poate fi justificat pe motive spirituale, morale sau practice. Isus a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14:23). Nu a sugerat nicăieri să facem doar cum putem mai bine şi să facem compromis cu păcatul. Noi, creştinii, suntem chemaţi la o ascultare plină de iubire faţă de Dumnezeu, nu la satisfacţia personală.

Biserica este chemată să susţină Cuvântul lui Dumnezeu. În multe feluri, este chemată la un rol parental, fiind asemenea lui Dumnezeu, care este atât Cel care poartă de grijă, cât şi Cel care dă legea. Când Biserica este lipsită de echilibru în rolurile sale masculin şi feminin, fie va ajunge la compromis, fie la legalism. Trăim într-o perioadă când pericolul mai mare pare să fie compromisul.

Biserica este chemată să îl iubească pe păcătos şi să fie un agent al harului pentru aceia dintre noi care cad; nu este niciodată chemată să facă un compromis cu păcatul.

Calea pe care am ales-o este una dificilă – calea cea îngustă, pe care puţini o aleg. Dar este calea care duce la viaţă. Eu, unul, prefer să lupt lupta cea bună şi să cad, decât să fac un compromis. Pentru că dacă voi cădea, ştiu că am un apărător de partea mea. Dacă accept compromisul, cine ştie unde mă voi opri?

[Alan Medinger, Fight the Good Fight, No Matter What. Copyright © 1992 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]