de Alan Medinger

Alan Medinger

Pentru mulţi bărbaţi şi femei, lupta de a învinge homosexualitatea este lungă şi dificilă. Ispitele de a renunţa sau de a face compromisuri sunt mari. Cu toate acestea, motivele de a rămâne în luptă cântăresc mult mai mult decât motivele de a renunţa.

„Am petrecut ani de zile încercând să mă schimb. Am urmat programele voastre, am fost la consilieri. Am încercat totul, dar nu s-a schimbat nimic. De fapt, încercarea de a mă abţine şi căderile m-au condus doar la depresie şi la un comportament şi mai viciat. A fost îngrozitor. Ce ar putea fi mai rău? Da, sunt creştin şi da, vreau să fiu ascultător faţă de Dumnezeu, dar pentru mine nu este posibil. Dumnezeu îmi ştie slăbiciunile, înţelege şi iartă. Am decis să încerc să găsesc un bărbat şi să intru într-o relaţie cu adevărat fidelă. Ştiu că nu este tocmai ce îmi cere Dumnezeu, dar pentru mine este lucrul cel mai apropiat de idealul Său. El va înţelege. Îi slujim Dumnezeului harului, care ne cunoaşte slăbiciunile.”

De-a lungul anilor am auzit aceste cuvinte de mai multe ori, din partea unor creştini care au decis să renunţe la lupta cu homosexualitatea şi să se stabilească în lucrul cel mai apropiat pe care simţeau că îl puteau face pentru a corespunde cât de cât standardului lui Dumnezeu – o relaţie homosexuală permanentă, fidelă. Nu ne adresăm aici persoanei care justifică total viaţa homosexuală, ci mai degrabă celui care admite că Dumnezeu a spus că un comportament homosexual este păcătos, dar care susţine că pentru el abstinenţa nu este o posibilitate şi, prin urmare, ca şi creştin, trebuie să facă alegerea care pare să fie cea mai bună alternativă pentru el, din care niciuna nu este ideală.

Această abordare a câştigat în ultimii ani un sprijin teologic considerabil. Teologul catolic Pr. Charles E. Curran, care a predat la Universitatea Catolică din Washington până ce Vaticanul i-a luat dreptul de a preda, credea că biserica lui ar trebui să urmeze această cale. Am citit şi am auzit aceeaşi poziţie susţinută de multe ori şi de liderii principalelor biserici protestante.

Pare să fie atât de rezonabil! Toţi suntem păcătoşi şi, dată fiind natura noastră, poate că este cea mai bună viaţă posibilă pentru unii oameni. O relaţie bazată pe dedicare poate păzi o persoană de un păcat şi mai grav. Slujim unui Dumnezeu iubitor. Vrea El să ducem o viaţă lipsită de speranţa de a avea parte de dragoste intimă, o viaţă de nesfârşită frustrare? Faptul că o persoană nu s-a schimbat nu înseamnă că nimeni nu se schimbă. Când vorbim despre vindecarea fizică, ştim că uneori Dumnezeu vindecă, iar uneori nu. De ce ar fi diferit cu homosexualitatea? Faptul că te-a vindecat pe tine nu înseamnă că mă va vindeca pe mine.

Trebuie să admit că, fiind martorul luptelor prin care trec unii bărbaţi şi femei în încercarea de a învinge homosexualitatea şi, văzând cât de mult durează uneori lupta, o parte din mine striga, spunând: „Haide, găseşte o persoană şi stabileşte-te la casa ta şi fă cel mai bun lucru de care eşti în stare.” Într-un anumit sens, pare să fie abordarea iubitoare.

Ştiu totuşi, ca şi creştin şi ca unul care cunoaşte natura homosexualităţii din experienţa personală şi din misiune, că ar fi un sfat îngrozitor. Referindu-ne la aceasta ca la un „compromis”, haideţi să privim atât la consecinţele luării unei asemenea decizii, cât şi la consecinţele faptului de a îndemna pe cineva să ia o astfel de decizie.

Mai întâi, există un pericol spiritual serios într-un asemenea compromis. În decizia respectivă este implicată premisa că sunt atât de bun cât pot. Aceasta poate să fie cea mai rea piedică în calea pocăinţei. A spune că sunt atât de bun cât pot, înseamnă să dau o sentinţă pe care niciunul dintre noi nu o poate da. Cred că de aceea ne-a spus Isus: „Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48), chiar dacă ştia că natura noastră păcătoasă însemna că niciunul dintre noi nu va ajunge la o astfel de desăvârşire în viaţa aceasta. A ne stabili un standard diferit de cel al lui Dumnezeu ar fi aroganţă dusă la extrem. Ar însemna să ne fim propriul dumnezeu. Nu, noi trebuie să căutăm desăvârşirea şi să ne bazăm pe harul Lui minunat atunci când eşuăm.

Un asemenea compromis este orientat mai degrabă spre scop, decât spre mijloc. Un lucru care ne deosebeşte pe noi, creştinii, de cea mai mare parte a lumii, este că trebuie să ne concentrăm asupra felului în care ne trăim vieţile în ascultare de Domnul, nu asupra rezultatelor finale; ele depind de Dumnezeu. Dacă vom fi vindecaţi, dacă vom trăi vieţi împlinite sexual şi emoţional, sunt „rezultate” care depind de Dumnezeu. Astăzi sunt chemat să trăiesc fiecare zi pe rând, aşa cum mi-a cerut Dumnezeul meu iubitor.

Apoi este problema inimii; ea este cu adevărat „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Dacă un astfel de compromis este avansat ca o alternativă acceptabilă pentru un creştin, când renunţă cineva şi când face compromisul? După şase luni la New Directions? După cinci săptămâni sau cinci ani de luptă intensă? Ştiind propria mea inimă înşelătoare, vă asigur că aş fi făcut compromisul mai degrabă mai devreme, decât mai târziu. Care este atunci diferenţa între un compromis raţional şi păcatul justificat de noi înşine?

Din punct de vedere practic, câţi dintre cei care au găsit o vindecare minunată şi o viaţă heterosexuală binecuvântată, nu ar fi găsit-o niciodată dacă ar fi urmat opţiunea compromisului, când calea părea prea dificilă? De fapt, de multe ori, când lupta este cea mai intensă, iar viitorul pare cel mai întunecat, sunt rostite cuvintele celei mai profunde predări: „Dumnezeule, indiferent ce se va întâmpla – voia Ta să se facă, nu a mea” şi se deschid în sfârşit uşile către schimbarea reală.

Compromisurile noastre pot avea implicaţii sociale serioase. Am fost creaţi ca să fim fiinţe sociale şi trebuie să luăm în considerare efectul deciziilor noastre asupra altora. „Personal sunt împotriva avortului, dar nu mă voi ridica împotriva dreptului unei femei de a face avort”, şi aşa avem un milion şi jumătate de avorturi pe an în ţara aceasta [SUA, n. trad.]. „Divorţul nu este niciodată bun, dar uneori este cea mai bună cale”, şi astfel jumătate dintre căsătoriile din ţara noastră se desfac, lăsând milioane şi milioane de copii fără un părinte şi, prea adesea, trăind în sărăcie.

Istoria ne arată că în chestiunile morale, compromisul, chiar când este motivat de compasiune şi raţiune – poate cel mai adesea când este motivat de standardele noastre de compasiune şi raţiune – are consecinţe îngrozitoare. Să declari că homosexualitatea nu este planul lui Dumnezeu, dar este singurul răspuns rezonabil şi plin de compasiune pentru unii, înseamnă să spui: castitatea sau o căsătorie heterosexuală fidelă nu sunt cu adevărat singurele opţiuni pentru noi. O asemenea abordare de tip compromis va face mulţi tineri, care s-ar fi putut împotrivi cu succes vieţii homosexuale, să o accepte.

Oferirea unui sfat care ar înlocui standardele lui Dumnezeu cu ale noastre, în numele compasiunii, ar fi ca şi cum am declara că Dumnezeu nu are compasiune, că standardele Lui sunt arbitrare. Istoria ar trebui să ne arate că standardele lui Dumnezeu nu sunt niciodată arbitrare; ele sunt întru totul în acord cu dragostea Lui pentru noi. Dumnezeu spune „nu”, pentru că ne iubeşte. Vedem că alternativa la calea lui Dumnezeu nu este libertatea, ci sărăcia, boala şi moartea.

În sfârşit, mai este problema că acest compromis despre care discutăm aici, în cele mai multe cazuri, pur şi simplu nu funcţionează. Cei mai mulţi bărbaţi homosexuali caută în cele din urmă o relaţie permanentă, fidelă. Dar ştim din experienţă şi din numeroase statistici, că pe astfel de relaţii nu te poţi bizui.

Compromisul chiar nu poate fi justificat pe motive spirituale, morale sau practice. Isus a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14:23). Nu a sugerat nicăieri să facem doar cum putem mai bine şi să facem compromis cu păcatul. Noi, creştinii, suntem chemaţi la o ascultare plină de iubire faţă de Dumnezeu, nu la satisfacţia personală.

Biserica este chemată să susţină Cuvântul lui Dumnezeu. În multe feluri, este chemată la un rol parental, fiind asemenea lui Dumnezeu, care este atât Cel care poartă de grijă, cât şi Cel care dă legea. Când Biserica este lipsită de echilibru în rolurile sale masculin şi feminin, fie va ajunge la compromis, fie la legalism. Trăim într-o perioadă când pericolul mai mare pare să fie compromisul.

Biserica este chemată să îl iubească pe păcătos şi să fie un agent al harului pentru aceia dintre noi care cad; nu este niciodată chemată să facă un compromis cu păcatul.

Calea pe care am ales-o este una dificilă – calea cea îngustă, pe care puţini o aleg. Dar este calea care duce la viaţă. Eu, unul, prefer să lupt lupta cea bună şi să cad, decât să fac un compromis. Pentru că dacă voi cădea, ştiu că am un apărător de partea mea. Dacă accept compromisul, cine ştie unde mă voi opri?

[Alan Medinger, Fight the Good Fight, No Matter What. Copyright © 1992 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]