Puteţi să mă ajutaţi să nu mai fiu homosexual? Am aflat de voi de pe internet. Sunt foarte hotărât! Vreau să-mi întemeiez o familie, să am şi eu copii.

Când aveam treisprezece ani, m-a violat un verişor de optsprezece ani, de mai multe ori, până la şaisprezece ani. M‑a ameninţat că dacă spun cuiva mă omoară şi nu mai ştie nimeni de mine niciodată. Pe urmă a plecat din oraş, iar după ce s-a mutat la ţară am simţit o atracţie faţă de bărbaţi.

Nu m-am gândit să le spun părinţilor, nici nu am de gând să fac aşa ceva. De mama sunt foarte apropiat, dar nu am cum să-i spun. Relaţia cu tatăl meu e bună, dar sunt mai apropiat de mama.

Am douăzeci şi şapte de ani şi mă atrag bărbaţii de la vârsta de paisprezece ani. Am avut un prieten care stătea cu mine în bloc şi am întreţinut relaţii cu el timp de zece ani. Acum el s-a mutat din ţară. Am plâns după el. Pe urmă am început să umblu cu fel de fel de bărbaţi, mai mult obsedaţi sexual. Am dat peste un băiat simpatic şi am crezut că am găsit fericirea, dar nu a durat mult şi a început să-şi bată joc de mine şi să mă ameninţe că, dacă nu fac ce zice el, mă spune familiei. De atunci a început calvarul, să-şi bată joc de mine cum vroia el. Până la urmă m-a gonit din casă şi mi-a zis să nu-l mai caut, ceea ce am şi făcut. Dar am cunoscut un alt băiat pe stradă, am mers la el acasă, iar el s-a purtat frumos cu mine un timp.

Acum am prietenă şi mă înţeleg foarte bine cu ea, m-aş însura cu ea, dar părinţii mei nu sunt de acord cu ea. Iar eu trăiesc cu prietena, dar nu pot renunţa la bărbaţi. Vreau să mă schimb, din inimă îmi doresc asta, să am familie şi copii, să scap de viaţa asta. La un moment dat am vrut să merg şi eu la evanghelici, să trec la religia lor. Mulţumesc pentru site, dar spuneţi-mi cum să scap de boala pe care o am, să nu mă mai atragă bărbaţii. Ce mă sfătuiţi să fac?

DUPĂ UN TIMP

Vreau să mor! M-am săturat de viaţa asta, nu mai rezist! Vreau să-mi iau zilele, m-am săturat să lupt degeaba! M-a părăsit şi prietena. Nimănui nu-i pasă de mine!

SMS 1

Am văzut anunţul tău pe internet: „Dumnezeu iubeşte şi homosexualii.” Eşti sigur(ă)? Eu aştept un răspuns din partea lui Dumnezeu de douăzeci şi cinci de ani la unele întrebări. Nu am primit niciun răspuns, iar pentru asta sufăr în fiecare zi şi simt că mă prăbuşesc. Crezi că m-ai putea ajuta? De unde eşti şi ce religie ai? Te rog, răspunde-mi prin SMS.

SMS 2

Ce să fac, pentru că ţin acest secret în mine de atâţia ani? Îmi vine să ies în stradă să-mi strig suferinţa, fiindcă nu mai pot, dar cine mă poate ajuta? Cine mă va înţelege? Dacă din partea Celui care ne-a creat nu primesc răspuns, ce să aştept de la oameni? Mă gândesc de multe ori, oare de ce m-am născut? Pentru suferinţă sufletească? Cu ce au greşit părinţii mei că m-au adus pe lume? Cu ce am greşit eu de sunt aşa? Ce binecuvântare sunt eu pentru părinţii mei, dacă vor afla despre mine? Am ajuns şi la psihiatrie; am stat trei luni din această cauză, dar fără să ştie medicul de ce sufăr de fapt. Nu cred că are rost să-ţi mai spun nici ţie, precis nu mă vei înţelege nici tu. Cred că numai unul care este ca mine mă va înţelege şi poate Cel de Sus, dacă zici tu că ne iubeşte. Dar de ce nu primesc niciun răspuns din partea Lui dacă mă iubeşte? Mulţumeşte-I neîncetat că te-a creat cu adevărat bărbat, ceea ce eu nu pot să fac.

SMS 3

Eu sunt Nelu, treizeci şi cinci de ani. Nu ştiu dacă contează atât de mult relaţia cu Dumnezeu, principalul este că încercăm să credem în Cel care zicem că ne-a creat. Speram să-mi dai un răspuns mai concret. Materiale de care zici tu că aveţi am citit multe, dar fără niciun ajutor. Aşteptam efectiv din partea voastră ceva care să mă elibereze. Vreau o schimbare, nu mai pot, crezi că există aşa ceva? Mi-am dedicat timpul total serviciului, ca să mai uit de problemele mele. Te rog, mai citeşte o dată mesajele de la mine şi încearcă să‑mi răspunzi la ce te-am întrebat. Ce te-a determinat să te implici în această activitate a bărbaţilor nefericiţi?

SMS 4

OK, scuză-mă că tot insist. Ce înseamnă „ajutor efectiv pe net”? Ce lucrezi? Răspunde-mi, te rog, pentru că aş vrea să te întreb ceva. Nu te supăra, ai avut şi tu probleme şi ţi s‑au rezolvat?

SMS 5

Te rog totodată să-mi faci cât mai repede cunoştinţă cu un consilier. Nu mă dezamăgi şi tu!

Sunt ortodox, am crescut şi trăiesc în spiritul creştin şi mi se umple inima de bucurie când închin rugăciuni şi mă gândesc la Dumnezeu, dar încă sunt confuz când vine vorba de orientări sexuale. Nu sunt homosexual sau cel puţin nu simt asta. Într-adevăr, am avut şi probabil vor mai exista fantezii cu bărbaţi (de asta apelez la voi/tine), însă actualmente am o relaţie stabilă cu o fată specială, căreia simt uşurinţă în a-i spune „Te iubesc.”

Problema la mine ar fi doar de context carnal. Fizic sunt atras de anumiţi bărbaţi, iar imaginaţia mi se amplifică şi începe a specula şi jongla în diferite imagini, de aceea aş vrea să vorbim, să-mi spuneţi o părere, poate cu nişte citate biblice, în speranţa luminării sufletului (recunosc, nu am citit Biblia, dar sper ca Domnul să Se îndure de mine şi să-mi mai îngăduie nişte timp terestru), să înţeleg de ce e păcat să ai asemenea dorinţe pur trupeşti, când trupul nu-i altceva decât o locuinţă pentru sine. Sau poate mă înşel, iar dorinţele carnale şi fanteziile sunt fisuri în membrana sinelui nostru. Există numeroase teorii. Justific cu faptul că sunt tânăr (nouăsprezece ani) şi probabil nu înţeleg aspectele complexe ale misiunii noastre uman/terestre.

Aş vrea să vorbim, dacă sunteţi de acord, despre site şi despre nişte articole interesante ce-l alcătuiesc. Mi s-a părut foarte încurajator şi de bun augur în viaţa oricăruia, hetero sau nu. Să nu credeţi că am vreun interes anume sau… poate că am. Am deschiderea de a vorbi despre subiectul în cauză, ce interesează pe foarte mulţi, şi poate găsim ceva soluţii pentru vindecare. Sper să vă ajut cu ceva. Când vă hotărâţi să vorbim, îmi lăsaţi un semn inteligibil pe Messenger. Vă salut! Dumnezeu să fie cu voi!

E-MAIL 1

Can you help me? Sincer, am mare nevoie. Aş vrea să scap de tot ce înseamnă mizerie, pornografie, autosatisfacere, homosexualitate. Ceea ce mă doare este faptul că sunt creştin.

E-MAIL 2

Îţi mulţumesc mult pentru tot materialul pe care mi l-ai pus la dispoziţie, dar şi pentru noutăţile de care mă înştiinţezi. Mulţumesc mult pentru suport şi acceptare. Domnul să-ţi răsplătească. God bless you!

E-MAIL 3

Păstorul de la mine de la biserică ţinea un băiat la el acasă, care a luat botezul, dar apoi s-a lăsat, cred că era rocker, şi i-a explicat din Biblie, dar el dacă nu a vrut să înţeleagă şi să priceapă adevărul, l-a lăsat în pace. Deci referitor la cei care poartă discuţii în contradictoriu cu tine, poţi să laşi sămânţa Domnului Isus, ştiind că poate odată va încolţi, dar nu te avânta prea mult în discuţii cu ei. Diavolul e şiret, nici nu simţi când îţi trage covorul încet, încet de sub picioare.

Sunt mulţi care suferă şi au nevoie de ajutorul tău. Pe aceia trebuie să îi ajuţi, ei au nevoie de tine! Poţi fi pentru ei de un real folos. Nu vezi prietenii tăi homosexuali ce mult suferă? Pentru ei şi pentru Domnul trebuie să fii sensibil, să le vorbeşti cu dragoste, cu blândeţe, cu înţelepciune; ei să vadă în tine un exemplu, un om plin de pace şi de dragostea lui Isus în el sau, cum spunea un autor de carte, „un trandafir în deşert”. Ei să prindă drag de tine.

Tu personal trebuie să te rogi pentru asta. Doar Duhul Sfânt şi sângele Domnului pot să te cureţe şi să-ţi dea „o inimă de carne”. Dar cum le poţi da mesajul mântuirii? Întâi de toate câştigă-le încrederea, arată-le dragoste şi acceptare. Şi trebuie să ştii în ce mod să le spui despre Isus, cum să le prezinţi mesajul dragostei Lui. Păcatul îi face să-şi piardă încrederea şi respectul de sine. Spune-le cuvinte care îi fac să se simtă speciali, fă-le mici cadouri: un e-mail cu o felicitare sau o imagine cu un verset. Nu te aştepta la reacţii sau hotărâri pozitive imediat. Trebuie să înţelegi că e o lucrare care cere timp şi multă, multă răbdare şi dragoste. Dumnezeu nu a creat lumea într-o clipă. Ce te face pe tine să crezi că poţi face lucrul acesta?

POVESTEA MEA

Este atât de multă suferinţă în lumea asta, oameni căzuţi în păcate grele, oameni care se confruntă cu patimi sau dependenţe, oameni deprimaţi, inimi zdrobite, vieţi distruse şi lipsite de speranţă! Păcatul distruge, produce suferinţă, frustrare, umilire, izolare, iar în final împietrirea inimii.

Uneori ai vrea să urli, să strigi cât de adâncă este rana ta, însă e un strigăt surd. Ai vrea să spui cuiva, să te descarci de povara care te apasă, însă poate că ţi-e frică să nu fii respins, să nu fii judecat, să nu fii arătat cu degetul sau poate că ruşinea pentru păcatul tău este insuportabilă, iar atunci tot ce rămâne de făcut este să te prefaci, afişând un zâmbet că totul este bine.

Ca unul care am experimentat din plin aceste lucruri, îi înţeleg pe cei slabi, pe cei căzuţi, pe cei care varsă lacrimi, pe cei deprimaţi, pe cei care au vânătăi în suflet, pe cei legaţi de dependenţe, pe cei care şi-au pierdut credinţa, pe cei a căror viaţă nu mai este decât o ruină. Şi nu, nu aceasta a fost viaţa pe care mi-am dorit-o, nici pe departe. Însă nu pot da vina pe nimeni, eu sunt vinovat pentru greşelile făcute, pentru păcatele plătite scump. Nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot schimba nimic din trecut. Şi da, ştiu cum este să fii „răstignit de prieteni sau de fraţi” şi ştiu cât de grea şi de chinuitoare este iertarea. Să poţi să ierţi pe cei care ţi-au greşit, care te-au rănit, care te-au „răstignit” e atât de greu! Mark Twain spunea: „Iertarea este parfumul lăsat de floare pe călcâiul care a zdrobit-o.”

Îmi aduc aminte şi acum şi retrăiesc acele clipe când eram la începutul credinţei, când mergeam la biserică, eram proaspăt convertit şi, copil fiind, parcă şi astăzi îmi sună în urechi aceeaşi rugăciune pe care o rosteam în gând: „Doamne Isuse, Te rog ajută-mă să nu mă vadă nimeni din cei din biserică că am venit aici, să fiu invizibil pentru ei.” Era atât de chinuitor… De ce? Pentru că ştiam că erau tineri care râdeau pe la spatele meu: „Uite-l şi pe ăsta, e poponar.”

De ce nu mi-am schimbat biserica? Simplu, eram proaspăt venit din lume, aveam şaisprezece ani, eram practic un copil. Credeam că aşa e normal să fie la pocăiţi, să râdă unii de alţii. La urma urmei, aveau şi de ce râde, că doar asta eram, un poponar. Un poponar care Îl iubea sincer pe Dumnezeu, care vroia să trăiască o viaţă curată, care în fiecare clipă era dornic de prezenţa lui Dumnezeu, dar care era prigonit de familie pentru alegerea făcută.

Crescând mai mare şi maturizându-mă, încet, încet am devenit bărbat, masculin şi am început să captez atenţia fetelor. „Idolul femeilor” îmi spuneau colegii. Erau foarte multe fete care mă plăceau, dar inima mea Îl căuta pe Isus, să fac voia Lui, să-L cunosc, să-L slujesc şi să fiu ca El. Acesta era visul meu, că în curând va veni după mine şi voi pleca cu El acasă, iar aici pe pământ va fi cu mine mereu.

Curând, visurile mele cele mai optimiste au devenit realităţi dure care mi-au zdrobit inima. Viaţa m-a încercat greu, iar în jur nu a mai rămas decât ruină. Am trecut printr‑o perioadă extrem de grea a vieţii mele şi e o rană încă deschisă, despre care îmi este greu să vorbesc. Am reuşit să evadez din singurătate, din izolare şi încet, încet inima mea împietrită devine una de carne. Din nimicul care a ajuns viaţa mea, El va crea ceva minunat. Lui Îi place să creeze ceva frumos din nimic. El a creat pământul şi tot ce este în el din nimic.

Chiar dacă în sufletul meu sufeream cumplit şi aş fi vrut să vorbesc cu cineva, nu am făcut-o. Mi-aş fi dorit să vorbesc cu cineva… Sunt singurul creştin la mine în familie, nu am pe nimeni. Dar să nu-mi mai plâng atâta de milă, Dumnezeu a fost tot timpul lângă mine, El totdeauna mă „bagă în seamă” şi Îi pasă cu adevărat de mine.

Am avut uneori gânduri de sinucidere şi am traversat o depresie puternică, din care cu greu încerc să-mi revin, totuşi m-am păstrat curat. Chiar dacă inima îmi e zdrobită, încă mai lupt, nădăjduiesc, sper, chiar dacă sunt singur, şi cred că Domnul mă va ajuta. Sunt foarte tulburat şi cred că cel mai bine ar fi să mă opresc şi să vorbesc doar cu Dumnezeu. El îmi va pregăti oamenii cu care să pot vorbi. Chiar dacă sufăr cumplit şi îmi este foarte, foarte greu, chiar dacă inima îmi este zdrobită, mă bizui pe Domnul.

Tot ce îmi doresc în viaţă este să leg răni, să ascult şi să mă jertfesc pentru aproapele meu, să înţeleg, să mângâi, să ofer dragoste necondiţionată şi acceptare. Am învăţat că de fapt nu omul face un lucru rău, ci Diavolul din spatele lui. Pe acela trebuie să îl urăsc, nu pe om. Omul, prin neveghere, devine un instrument prin care Diavolul ne face rău. Astfel am ajuns să iert pe cei care mi-au făcut rău.

Din proprie experienţă spun: este greu să fii singur pe calea credinţei, este greu să provii dintr-o familie de creştini neevanghelici, e groaznic de grea singurătatea, iar la un moment dat, oricât de puternic ai fi, oboseşti. Iar atunci când mâinile ţi-au obosit să mai stea ridicate sus înspre Domnul şi nu ai pe nimeni care să ţi le ţină ridicate în sus, aşa cum l-au ajutat pe Moise atunci când s-a rugat şi mâinile lui au obosit să stea ridicate, e cumplit de greu. Mă consolează gândul că într-o zi Îl voi vedea pe Isus, e tot ce îmi doresc. Regret enorm timpul petrecut departe de El, dar mă consolează versetul că El îmi va dărui înapoi „anii pe care i-au mâncat lăcustele”. (Ioel 2:25)

Sunt oameni care vin în fiecare duminică la biserică având aceleaşi dureri, cu inima zdrobită din diferite motive, boală, păcate, probleme, dependenţe, dar de care nimeni nu ştie. Unul dintre acei oameni am fost şi eu. Cândva îi judecam, astăzi am ales să îi iubesc necondiţionat şi să mă rog pentru toţi cei care suferă şi au inima zdrobită.

Acolo unde alţii văd eşec, Dumnezeu vede un viitor măreţ, acolo unde oamenii văd ruine, El va clădi ceva mult mai trainic. Dumnezeu este un expert în restaurare, ne aşteaptă să venim la El zdrobiţi, cu povara de păcate, vrea să ne dea un nou început în îmbrăţişarea Lui.

Cât timp mai trăieşti de partea aceasta a cerului, arată dragostea pe care a arătat-o Isus oamenilor, priveşte lucrurile prin prisma şi cu iubirea lui Isus! Caută întotdeauna să ai sufletul şi conştiinţa curate. Nu uita, sufletul e cel mai de preţ lucru pe care îl are un om. Dacă ţi-ai îmbolnăvit sufletul, nu mai valorezi nimic ca om.

Sper din suflet ca într-o zi să zburăm împreună acasă la Tatăl nostru. Nu ştiu ce va fi viaţa mea, ce va urma sau ce va mai fi, însă ştiu că El îmi va purta de grijă şi că într-o zi mă va chema acasă. Vă salut cu dragoste sinceră în Cristos!

12.08.2007

Pentru mine e foarte important cui mă destăinui, înţelegi? Sunt creştin, sunt din familie de creştini şi am problemele astea grave, despre care nu pot discuta cu nimeni. Deci, să-ţi spun sincer, de aceea te-am întrebat de unde eşti şi câţi ani ai. Ai mei nu ştiu chiar deloc ce sunt şi de aceea mi-ar fi plăcut să ştiu cu cine am onoarea să discut problemele astea aşa grave, dacă tot creştin eşti şi tu şi aşa mai departe. Sincer, îmi pare rău că nu vrei să vorbim pe mess; e OK, alegerea ta, chiar nu vreau să te forţezi.

19.02.2008

Nu mai am încredere în pocăiţi, nici prieteni nu vreau să mai am, de fapt, nici până acum nu am avut. Ştiu că mulţi mă consideră un om rău. Totdeauna voi suferi, eu niciodată nu o să am prieteni adevăraţi. Am ieşit cu homosexuali la suc şi în oraş deoarece simţeam să ies undeva, să ies şi eu în oraş, dar din păcate numai cu homosexuali ieşeam, să am şi eu pe cineva apropiat cu care să ies. Dar asta e, duc lipsă de prieteni şi asta mă face să ies cu homosexuali. Oricum, am o viaţă foarte nefericită. Până şi şefa mi-a spus să nu mai vorbesc ca o fată şi am crezut că acolo pic jos. Vai, prin câte trec eu, numai eu ştiu şi Dumnezeu!

22.07.2008

Mersi pentru mail, mă bucur că te gândeşti la mine, aşa de tare mă bucur! Numai tu te gândeşti la mine, nimeni altcineva, şi mă bucur tare mult pentru asta. Eu muncesc destul de mult, vacanţă nu o să am. Ce să fac, bine că am loc de muncă, oricum nu puteam să merg în vacanţă nicăieri, că nu aveam cu cine. Am zis că poate o să mă duc singur două zile undeva, să mă recreez, şi aşa sunt obişnuit să fiu tot singur. Să ai grijă de tine! Bye!

01.09.2008

Îţi scriu aceste rânduri cu ochii plini de lacrimi, nici să vorbesc la telefon nu mai am nicio putere. Pentru că eu aşa sunt destinat, să trăiesc o viaţă de chin. Nu am pe nimeni şi te rog să nu mă mai acuzi că eu sunt vinovat pentru ceea ce sunt, pentru că tuturor le este ruşine de mine, colegii îşi bat joc într-una de mine, mă fac să sufăr enorm. Simt o foarte mare singurătate, nu mai rezist. Noapte de noapte plâng într‑una şi nu ştiu de ce vrea Dumnezeu asta. Toţi îmi zic că sunt ca o femeie mare, că sunt în toate felurile. Sunt cum sunt. Cu ce sunt eu de vină? Nu ştiu dacă mai are rost să trăiesc, nu are niciun sens, o viaţă fără un rost, fără un ţel, fără nimic în perspectivă, doar dezamăgiri, de bucurii nu am parte deloc. Nu sunt în stare să vorbesc cu nimeni la telefon.

Ştiu că Dumnezeu mă poate ajuta, dar eu simt că nu mai pot, că mă sfârşesc. Am o faţă atâta de tristă, chiar mi-a zis o colegă. D-apoi să ştii că de la atâta suferinţă şi faţa mi s-a format aşa, tristă, deja îmi apar fire albe. Ştiu că nu mai pot trăi mult. Te rog din suflet să nu mă mai acuzi, chiar nu sunt vinovat cu nimic!

Oare voi avea clipe de bucurii în viaţă, măcar cât mai trăiesc? Nu prea cred. Oare o să mă mai simt singur? După ce mor va fi mult mai bine, pentru că am să scap de suferinţă. Sufletul meu nu mai poate suporta atâta durere, e prea încărcat, e prea plin de suferinţă şi de lacrimi. Plâng foarte des când văd că toţi mă resping, atâta sufăr şi pe chestia asta! E foarte rău să te respingă cineva.

Mă duc în pat să mă liniştesc, o să comunicăm prin mess sau mail, că nu pot vorbi la telefon. Nu mai am mult şi o să mă sfârşesc. Numai bine îţi doresc!

06.03.2009

Am nevoie de cineva, mă simt foarte, foarte, foarte singur. Nimeni nu mă vrea, toţi îmi zic că nu sunt genu’. Îmi vine să mor! Oare când voi putea şi eu iubi?

08.03.2009

Scuze că nu am răspuns. Iarăşi am tot felul de gânduri, iarăşi mă simt rău. Nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine. Iarăşi plâng. Unii colegi mă fac „gay”. Acum le este ruşine să iasă cu mine, la toţi le e ruşine că mă comport ca un homosexual. Am nevoie şi eu să mai ies în oraş. Tot singur am fost şi tot singur voi rămâne. Nu ştiu ce să mai fac! Mă comport ca o fetiţă, merg ca o fetiţă, toată lumea se uită cum merg. Nu mă accept şi nici alţii nu mă acceptă.

Am şi eu o poveste foarte tristă si mi-ar plăcea să mă asculte şi pe mine cineva, să mă înţeleagă, pentru că eu până la 32 de ani nu am înţeles nicio clipă de ce eu?

Dacă încep cu începutul, este exact acum 32 de ani, când m-am născut. Şi m-am născut băiat, dar se pare că eram programat să fiu fată, şi aşa poate a şi început povestea. Am fost frumos ca o fată şi aveam părul ca o fată, şi eram totul ca o fată, şi uite aşa probabil am fost transformat într-o fată, fără ca ai mei părinţi să-şi dorească acest lucru.

Când eram mic mă jucam cu fetele; nu mi-a plăcut niciodată să fiu în preajma băieţilor. Am fost un copil mămos, iar tatăl meu nu şi-a dedicat niciodată timp pentru a-şi petrece timpul cu mine, iar pe la 12 ani am observat că am atracţie pentru bărbaţi, şi nu pentru femei. Evident, nu mi-am dorit aşa ceva, dar a fost ceva care se pare că a crescut odată cu mine, s-a dezvoltat odată cu mine, fără să vreau.

Timp de 20 de ani, de la vârsta de 12 ani, duc o luptă crâncenă, vreau să spun, şi nu am cerut ajutorul nimănui, pentru că mi-a fost ruşine de ceea ce sunt şi pentru că avea să râdă lumea de mine, bineînţeles. Am fost batjocorit toată viaţa că arăt ca o femeie, că mă comport ca o femeie şi altele. M-am considerat blestemat de mic, sincer, iar acum se pare că blestemul şi-a atins şi scopul.

Am avut şi câteva relaţii cu femeile, pentru că aşa era normal, dar în timpul actelor sexuale tot la bărbaţi îmi era gândul, iar când mă autosatisfăceam, la fel.

Mi-a fost frică şi teamă să vorbesc cu cineva despre ceea ce sufăr pentru că… Acuma însă, în primăvara acestui an am hotărât să fac sex cu un bărbat, căci probabil aveam să scap de acest blestem, pentru că aveam să văd că nu-mi va plăcea şi că nu duce nicăieri această plăcere diavolească, şi voi redeveni normal şi voi uita pentru totdeauna de bărbaţi.

După contactul cu acel bărbat, la o lună am început să mă simt rău şi m-am internat în spital, iar după analize şi chinuri îndelungate am fost diagnosticat cu HIV/SIDA. Am început şi tratamentul respectiv, dar vă daţi seama că pentru mine viaţa s-a terminat aici.

Am început să iau drumul credinţei şi mă simt mai bine cu ceea ce sunt. Sigur este că dacă ceream ajutorul mai devreme nu se ajungea aici, iar acuma se pare că nu a fost suficient să trăiesc douăzeci de ani cu acest blestem, am şi HIV.

Sincer să fiu, nu prea mi-am dorit niciodată să trăiesc, pentru că în loc să fiu un bărbat adevărat şi să am o soţie, să ne iubim şi să avem mulţi copii, am fost procopsit în schimb cu acest blestem de o viaţă întreagă, care s-a sfârşit cu HIV. Adică cât de rău mai poate fi de acum, nu ştiu. Mă rog la Dumnezeu şi mă rog neîncetat, şi nu ştiu de ce eu? Nu mi-am dorit acest lucru, tot ce mi-am dorit a fost să fiu normal ca toţi ceilalţi, dar nu a fost deloc aşa.

Sincer, nu ştiu ale cui blesteme sunt şi ale cui păcate le port în spate, dar nu mi-a fost niciodată uşor să trăiesc o viaţă întreagă în minciună şi să mă ascund de oameni, iar acum, asta. Totul pentru mine s-a sfârşit. Nu ştiu ce voi mai putea fi vreodată, sau dacă mai are vreun rost să fac ceva, căci oricum cu toţii ştim cum trebuie să-mi ascund boala. Parcă nu a fost suficient că toată viaţa a trebuit să mă ascund, acuma se pare că trebuie să mă ascund de tot. Să-mi pun capăt zilelor nu-şi are rostul, pentru că cine ştie cât mai am acuma de trăit? Numai bunul Dumnezeu ştie, dar mie nu mi se pare corect nimic.

Povestea este mult mai în amănunt, dar continuăm data care vine. Dumnezeu să ne ajute!

[Continuare]

Nu ştiu al cui blestem sunt eu. Tot ce mi-am dorit de la viaţă a fost să fiu normal, ca toţi ceilalţi, dar nu a fost să fiu aşa. Am tot sperat că Dumnezeu mă va ajuta, dar poate nu am vrut ajutorul Lui. Aproape în fiecare seară mă rugam Lui să facă ceva să oprească acest blestem. Plângeam şi numai eu ştiu câte perne udam seara cu lacrimile mele de disperare. Oare de ce nu m-a auzit nimeni? Eram mai mult ca sigur că într-o bună zi voi cădea în acest păcat de moarte, căci credinţa noastră este mult prea slabă ca să putem sta în faţa acestei ispite satanice. Sincer, nu ştiu ce să mai cred şi ce să fac. Încă eu trebuia să fiu fată şi să mă cheme Maria! J

Când eram mic tata m-a respins, nu ştiu din ce cauză. Dintotdeauna am simţit că tata nu m-a vrut şi nu m-a iubit. Poate şi de aceea m-a şi dat la o parte, mama m-a primit, iar eu mi-am dezvoltat latura feminină mai mult, fără să vreau. Deşi, eu crescând mare, acuma ei îşi doreau poate un adevărat cuceritor de femei. Ei, nu a fost chiar aşa. Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ei de mic despre suferinţa mea, pe care am dus-o o viaţă întreagă singur. Şi uşor nu a fost, asta este clar, pentru că părinţii sunt singurii care ţi-ar da suportul necesar. Dar nu şi în cazul meu; m-ar fi învinuit pe mine, sunt sigur de asta.

Când eram mic jucam elastic cu fetele, mă îmbrăcam în hainele mamei când eram singur, încă şi rudele au observat că era ceva în neregulă cu mine. Ai mei spuneau: „Aşa este el.” Greşit! În asta m-au transformat ei. Nu vreau să-i învinovăţesc cu nimic, căci poate au făcut-o involuntar, dar cu mine cum rămâne? Dumnezeu se pare că m-a pedepsit pentru păcatul pe care l-am făcut, nu? Eu pe cine să pedepsesc pentru cel în care am fost transformat? Nu este corect. Câteodată cred că aşa a fost să fie, aşa a fost să se întâmple, şi poate aşa a vrut Dumnezeu să se sfârşească tot.

Eu, sincer, toată viaţa nu m-am simţit niciodată împlinit şi fericit cu nimic, şi poate de aceea ţin să cred că poate îmi va fi mai bine pe cealaltă lume, căci pe asta a fost un eşec total. Toată viaţa am fost batjocorit de mic că mă comport ca o femeie, şi m-am ascuns tot mai mult şi tot mai mult. De pe la vârsta de 12 ani, când a început problema să se amplifice, m-am închis în casă, pentru că nu mai suportam să fiu batjocorit. Şi uite aşa nu am avut niciodată prieteni şi m-am autosatisfăcut tot mereu de unul singur, cu plăcerile mele homosexuale. Pentru că ceea ce eram eu era clar, căci nu eram ceea ce trebuia să fiu, iar cei din jur observau că sunt diferit, adică poponar, iar pentru asta stăteam închis în casă de bună voie ca să nu se vadă nimic, stăteam ascuns, pentru că nu mă consideram normal ca ceilalţi.

Prima prietenă am avut-o la 22 de ani, pentru că îmi era tare greu să mă apropii de oameni şi să mă comport normal, şi de aceea nu am avut, ca toţi băieţii normali, prima experienţă la 17-18 ani. Iar prima experienţă a fost foarte neplăcută, pentru că am ajuns cu ea în pat şi nu ştiam ce să fac, din cauză că nu aveam sentimente pentru femei. De multe ori, ajungând cu femei în pat, pur şi simplu aveam un eşec, eu crezând că poate am vreo problemă, dar, de fapt, pentru că nu simţeam nimic pentru ele. M-am forţat tot mereu să am relaţii cu femei ca să pot să fiu normal, dar mai mereu s-au sfârşit cu eşec, fiindcă nu eram bărbatul de care aveau ele nevoie.

M-am simţit tot mereu foarte singur şi dat la o parte. Parcă toată viaţa am plutit într-o continuă derivă. Pe la 24 de ani am mai avut ceva aventuri, dar tot de ochii lumii, pentru că mie oricum nu-mi prea plăceau şi îmi era jenă să mă culc cu o fată, din cauză că ajungeam cu ea în pat şi vă daţi seama ce jenant era. Mai mereu am încercat să găsesc tot felul de scuze ieftine, şi după aceea iar mă lua depresia. Unii prieteni chiar bănuiau ceva, dar eu tot luptam, luptam, luptam să fiu normal.

Şi am zis gata, poate nu-mi este dat să fiu cu femei, poate îmi este dat să fiu homosexual. Este foarte clar că am ajuns aici pentru că nu am cerut ajutorul nimănui, niciunui specialist. Dacă apelam la vreun specialist cred că nu ajungeam aici. Şi am zis eu, în sinea mea, că dacă mă culc cu un bărbat, voi vedea că nu-mi va plăcea, căci nu va fi deloc cum mi-am imaginat eu toată viaţa. Şi uite aşa am găsit unul pe net şi am făcut-o. După ce am observat că mi-a plăcut, am mai făcut-o cu altul, iar după aceea m-a mustrat conştiinţa rău de tot, pentru că am observat că nu sunt eu cu adevărat, şi m-am dus la un psiholog. În sfârşit… I-am zis toată povestea şi la fel mi-a zis şi el, că părinţii m-au transformat în ceea ce sunt acum, iar acesta este rezultatul. Şi am început să facem şedinţe să mă vindec de homosexualitate, pentru că nu mai vroiam să continui, pentru că am mers prea departe şi ceva trebuia făcut, nu?

După trei şedinţe am început să mă simt rău, au început să apară simptomele şi am fost internat în spital. Când mi-a zis doamna doctor că am HIV, am vrut să mă arunc de la etaj, sincer. Parcă într-o secundă mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor. A fost un şoc destul de mare. Cât de greu mi-a fost, dar de acuma îmi va fi mult mai greu. Şi de aceea poate înainte îmi mai făceam o iluzie de a avea o familie, acuma deloc.

Dar am luat-o pe drumul credinţei şi într-un fel asta m-a salvat. Sincer să fiu, aici am văzut pentru ce s-a întâmplat. Cred că Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple acest lucru ca să mă salveze din ceea ce poate urmam să fac, să fiu. Prin această boală am ajuns în sfârşit la preot şi m-am spovedit, ceea ce trebuia să fac eu de mult, dar pentru că mi-a fost ruşine, nu am făcut-o. Cred că tot ceea ce mi se întâmplă este spre binele meu, căci Dumnezeu a văzut cum alunec aşa de uşor pe calea Diavolului, iar El, pentru că mă iubeşte atât de mult, S-a milostivit de mine şi m-a ridicat prin această boală. Dumnezeu pe mine mă ajută acuma să mă mântuiesc, căci de nu ar fi încercările acestea grele, nici mântuire nu ar fi existat.

Sincer să fiu, mă rog zi de zi şi mă duc la biserică. Deja simt ajutorul lui Dumnezeu şi simt că această boală este de fapt o vindecare pentru mine, pentru că El nu a vrut să mă piardă de tot, ci a dorit să mă întorc şi să fiu viu, cum se şi zice. Dumnezeu nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se îndrepte şi să fie vii. Mă rog la Dumnezeu şi facă-se voia Lui! Doamne ajută!