Am şi eu o poveste foarte tristă si mi-ar plăcea să mă asculte şi pe mine cineva, să mă înţeleagă, pentru că eu până la 32 de ani nu am înţeles nicio clipă de ce eu?

Dacă încep cu începutul, este exact acum 32 de ani, când m-am născut. Şi m-am născut băiat, dar se pare că eram programat să fiu fată, şi aşa poate a şi început povestea. Am fost frumos ca o fată şi aveam părul ca o fată, şi eram totul ca o fată, şi uite aşa probabil am fost transformat într-o fată, fără ca ai mei părinţi să-şi dorească acest lucru.

Când eram mic mă jucam cu fetele; nu mi-a plăcut niciodată să fiu în preajma băieţilor. Am fost un copil mămos, iar tatăl meu nu şi-a dedicat niciodată timp pentru a-şi petrece timpul cu mine, iar pe la 12 ani am observat că am atracţie pentru bărbaţi, şi nu pentru femei. Evident, nu mi-am dorit aşa ceva, dar a fost ceva care se pare că a crescut odată cu mine, s-a dezvoltat odată cu mine, fără să vreau.

Timp de 20 de ani, de la vârsta de 12 ani, duc o luptă crâncenă, vreau să spun, şi nu am cerut ajutorul nimănui, pentru că mi-a fost ruşine de ceea ce sunt şi pentru că avea să râdă lumea de mine, bineînţeles. Am fost batjocorit toată viaţa că arăt ca o femeie, că mă comport ca o femeie şi altele. M-am considerat blestemat de mic, sincer, iar acum se pare că blestemul şi-a atins şi scopul.

Am avut şi câteva relaţii cu femeile, pentru că aşa era normal, dar în timpul actelor sexuale tot la bărbaţi îmi era gândul, iar când mă autosatisfăceam, la fel.

Mi-a fost frică şi teamă să vorbesc cu cineva despre ceea ce sufăr pentru că… Acuma însă, în primăvara acestui an am hotărât să fac sex cu un bărbat, căci probabil aveam să scap de acest blestem, pentru că aveam să văd că nu-mi va plăcea şi că nu duce nicăieri această plăcere diavolească, şi voi redeveni normal şi voi uita pentru totdeauna de bărbaţi.

După contactul cu acel bărbat, la o lună am început să mă simt rău şi m-am internat în spital, iar după analize şi chinuri îndelungate am fost diagnosticat cu HIV/SIDA. Am început şi tratamentul respectiv, dar vă daţi seama că pentru mine viaţa s-a terminat aici.

Am început să iau drumul credinţei şi mă simt mai bine cu ceea ce sunt. Sigur este că dacă ceream ajutorul mai devreme nu se ajungea aici, iar acuma se pare că nu a fost suficient să trăiesc douăzeci de ani cu acest blestem, am şi HIV.

Sincer să fiu, nu prea mi-am dorit niciodată să trăiesc, pentru că în loc să fiu un bărbat adevărat şi să am o soţie, să ne iubim şi să avem mulţi copii, am fost procopsit în schimb cu acest blestem de o viaţă întreagă, care s-a sfârşit cu HIV. Adică cât de rău mai poate fi de acum, nu ştiu. Mă rog la Dumnezeu şi mă rog neîncetat, şi nu ştiu de ce eu? Nu mi-am dorit acest lucru, tot ce mi-am dorit a fost să fiu normal ca toţi ceilalţi, dar nu a fost deloc aşa.

Sincer, nu ştiu ale cui blesteme sunt şi ale cui păcate le port în spate, dar nu mi-a fost niciodată uşor să trăiesc o viaţă întreagă în minciună şi să mă ascund de oameni, iar acum, asta. Totul pentru mine s-a sfârşit. Nu ştiu ce voi mai putea fi vreodată, sau dacă mai are vreun rost să fac ceva, căci oricum cu toţii ştim cum trebuie să-mi ascund boala. Parcă nu a fost suficient că toată viaţa a trebuit să mă ascund, acuma se pare că trebuie să mă ascund de tot. Să-mi pun capăt zilelor nu-şi are rostul, pentru că cine ştie cât mai am acuma de trăit? Numai bunul Dumnezeu ştie, dar mie nu mi se pare corect nimic.

Povestea este mult mai în amănunt, dar continuăm data care vine. Dumnezeu să ne ajute!

[Continuare]

Nu ştiu al cui blestem sunt eu. Tot ce mi-am dorit de la viaţă a fost să fiu normal, ca toţi ceilalţi, dar nu a fost să fiu aşa. Am tot sperat că Dumnezeu mă va ajuta, dar poate nu am vrut ajutorul Lui. Aproape în fiecare seară mă rugam Lui să facă ceva să oprească acest blestem. Plângeam şi numai eu ştiu câte perne udam seara cu lacrimile mele de disperare. Oare de ce nu m-a auzit nimeni? Eram mai mult ca sigur că într-o bună zi voi cădea în acest păcat de moarte, căci credinţa noastră este mult prea slabă ca să putem sta în faţa acestei ispite satanice. Sincer, nu ştiu ce să mai cred şi ce să fac. Încă eu trebuia să fiu fată şi să mă cheme Maria! J

Când eram mic tata m-a respins, nu ştiu din ce cauză. Dintotdeauna am simţit că tata nu m-a vrut şi nu m-a iubit. Poate şi de aceea m-a şi dat la o parte, mama m-a primit, iar eu mi-am dezvoltat latura feminină mai mult, fără să vreau. Deşi, eu crescând mare, acuma ei îşi doreau poate un adevărat cuceritor de femei. Ei, nu a fost chiar aşa. Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ei de mic despre suferinţa mea, pe care am dus-o o viaţă întreagă singur. Şi uşor nu a fost, asta este clar, pentru că părinţii sunt singurii care ţi-ar da suportul necesar. Dar nu şi în cazul meu; m-ar fi învinuit pe mine, sunt sigur de asta.

Când eram mic jucam elastic cu fetele, mă îmbrăcam în hainele mamei când eram singur, încă şi rudele au observat că era ceva în neregulă cu mine. Ai mei spuneau: „Aşa este el.” Greşit! În asta m-au transformat ei. Nu vreau să-i învinovăţesc cu nimic, căci poate au făcut-o involuntar, dar cu mine cum rămâne? Dumnezeu se pare că m-a pedepsit pentru păcatul pe care l-am făcut, nu? Eu pe cine să pedepsesc pentru cel în care am fost transformat? Nu este corect. Câteodată cred că aşa a fost să fie, aşa a fost să se întâmple, şi poate aşa a vrut Dumnezeu să se sfârşească tot.

Eu, sincer, toată viaţa nu m-am simţit niciodată împlinit şi fericit cu nimic, şi poate de aceea ţin să cred că poate îmi va fi mai bine pe cealaltă lume, căci pe asta a fost un eşec total. Toată viaţa am fost batjocorit de mic că mă comport ca o femeie, şi m-am ascuns tot mai mult şi tot mai mult. De pe la vârsta de 12 ani, când a început problema să se amplifice, m-am închis în casă, pentru că nu mai suportam să fiu batjocorit. Şi uite aşa nu am avut niciodată prieteni şi m-am autosatisfăcut tot mereu de unul singur, cu plăcerile mele homosexuale. Pentru că ceea ce eram eu era clar, căci nu eram ceea ce trebuia să fiu, iar cei din jur observau că sunt diferit, adică poponar, iar pentru asta stăteam închis în casă de bună voie ca să nu se vadă nimic, stăteam ascuns, pentru că nu mă consideram normal ca ceilalţi.

Prima prietenă am avut-o la 22 de ani, pentru că îmi era tare greu să mă apropii de oameni şi să mă comport normal, şi de aceea nu am avut, ca toţi băieţii normali, prima experienţă la 17-18 ani. Iar prima experienţă a fost foarte neplăcută, pentru că am ajuns cu ea în pat şi nu ştiam ce să fac, din cauză că nu aveam sentimente pentru femei. De multe ori, ajungând cu femei în pat, pur şi simplu aveam un eşec, eu crezând că poate am vreo problemă, dar, de fapt, pentru că nu simţeam nimic pentru ele. M-am forţat tot mereu să am relaţii cu femei ca să pot să fiu normal, dar mai mereu s-au sfârşit cu eşec, fiindcă nu eram bărbatul de care aveau ele nevoie.

M-am simţit tot mereu foarte singur şi dat la o parte. Parcă toată viaţa am plutit într-o continuă derivă. Pe la 24 de ani am mai avut ceva aventuri, dar tot de ochii lumii, pentru că mie oricum nu-mi prea plăceau şi îmi era jenă să mă culc cu o fată, din cauză că ajungeam cu ea în pat şi vă daţi seama ce jenant era. Mai mereu am încercat să găsesc tot felul de scuze ieftine, şi după aceea iar mă lua depresia. Unii prieteni chiar bănuiau ceva, dar eu tot luptam, luptam, luptam să fiu normal.

Şi am zis gata, poate nu-mi este dat să fiu cu femei, poate îmi este dat să fiu homosexual. Este foarte clar că am ajuns aici pentru că nu am cerut ajutorul nimănui, niciunui specialist. Dacă apelam la vreun specialist cred că nu ajungeam aici. Şi am zis eu, în sinea mea, că dacă mă culc cu un bărbat, voi vedea că nu-mi va plăcea, căci nu va fi deloc cum mi-am imaginat eu toată viaţa. Şi uite aşa am găsit unul pe net şi am făcut-o. După ce am observat că mi-a plăcut, am mai făcut-o cu altul, iar după aceea m-a mustrat conştiinţa rău de tot, pentru că am observat că nu sunt eu cu adevărat, şi m-am dus la un psiholog. În sfârşit… I-am zis toată povestea şi la fel mi-a zis şi el, că părinţii m-au transformat în ceea ce sunt acum, iar acesta este rezultatul. Şi am început să facem şedinţe să mă vindec de homosexualitate, pentru că nu mai vroiam să continui, pentru că am mers prea departe şi ceva trebuia făcut, nu?

După trei şedinţe am început să mă simt rău, au început să apară simptomele şi am fost internat în spital. Când mi-a zis doamna doctor că am HIV, am vrut să mă arunc de la etaj, sincer. Parcă într-o secundă mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor. A fost un şoc destul de mare. Cât de greu mi-a fost, dar de acuma îmi va fi mult mai greu. Şi de aceea poate înainte îmi mai făceam o iluzie de a avea o familie, acuma deloc.

Dar am luat-o pe drumul credinţei şi într-un fel asta m-a salvat. Sincer să fiu, aici am văzut pentru ce s-a întâmplat. Cred că Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple acest lucru ca să mă salveze din ceea ce poate urmam să fac, să fiu. Prin această boală am ajuns în sfârşit la preot şi m-am spovedit, ceea ce trebuia să fac eu de mult, dar pentru că mi-a fost ruşine, nu am făcut-o. Cred că tot ceea ce mi se întâmplă este spre binele meu, căci Dumnezeu a văzut cum alunec aşa de uşor pe calea Diavolului, iar El, pentru că mă iubeşte atât de mult, S-a milostivit de mine şi m-a ridicat prin această boală. Dumnezeu pe mine mă ajută acuma să mă mântuiesc, căci de nu ar fi încercările acestea grele, nici mântuire nu ar fi existat.

Sincer să fiu, mă rog zi de zi şi mă duc la biserică. Deja simt ajutorul lui Dumnezeu şi simt că această boală este de fapt o vindecare pentru mine, pentru că El nu a vrut să mă piardă de tot, ci a dorit să mă întorc şi să fiu viu, cum se şi zice. Dumnezeu nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se îndrepte şi să fie vii. Mă rog la Dumnezeu şi facă-se voia Lui! Doamne ajută!