de Al

Cred că cei mai mulţi foşti homosexuali ar fi de acord cu afirmaţia mea că stilul de viaţă homosexual ne-a silit să arătăm bine şi să ne purtăm într-un anumit mod pentru a fi acceptaţi. De exemplu, când trăiam ca bărbat homosexual, eram foarte dependent de susţinerea altora – de felul în care mă îmbrăcam, îmi îngrijeam părul etc., etc. Şi era foarte, foarte extenuant.

Relaţiile homosexuale, cel puţin pentru mine, erau doar exemple de parazitism. Am avut una, care a fost în cea mai mare parte financiară. El mă avea în preajma lui pentru a-mi destăinui ce avea pe inimă şi pentru a-i suporta complexul mesianic, iar eu îmi primeam alocaţia lunară. Ceea ce a continuat doi ani, fără ştirea părinţilor mei. Ei credeau că el era doar un prieten bun care mă ajuta. La un moment dat însă totul a devenit prea sufocant. Cu greu îl puteam opri să mă sune noaptea târziu, iar în loc să merg cu el pentru reprezentaţii muzicale de o seară, aş fi preferat să-mi curăţ dinţii cu aţă dentară şi aşa mai departe.

Altcineva, cu care am fost doar pentru scurt timp, ei bine, era chiar mai confuz şi mai neliniştit emoţional decât mine. Ceea ce îmi plăcea atunci când eram dependent. Mă simţeam bine când oamenii aveau nevoie de mine. Alte relaţii au fost pur fizice. Cum să spun, nicio „relaţie” pe care am avut-o nu s-a născut din dragoste, ci doar din dependenţă. Stilul de viaţă homosexual devenise prea ritualic pentru mine. Nu era loc pentru dezvoltare emoţională, fiindcă relaţiile se bazau pe o temelie falsă – bani, sex, complimente etc.

Era o viaţă îngrozitor de duplicitară. Întotdeauna apelam la un alibi când făceam lucruri pe la spatele prietenei mele. Pe de altă parte, m-aş minţi pe mine însumi dacă aş spune că nu o iubeam. Pe de altă parte, viaţa homosexuală începea să aibă o tentă pozitivă şi, pur şi simplu, devenise prea dificil pentru mine să nu fac compromisuri. În cele din urmă, Dumnezeu mi-a arătat adevărul. Mizeria homosexualităţii avea legătură doar cu mine. Devenisem foarte egoist din cauza ei, iar ea a făcut din vanităţile şi nesiguranţa mea centrul vieţii mele. Eram robul obiceiurilor şi dorinţelor mele, ceea ce mă făcea foarte incapabil să interacţionez cu alţii, în special cu bărbaţii heterosexuali.

Ştiu că lupta cu homosexualitatea poate dura de la câteva luni până chiar la douăzeci de ani. Homosexualitatea este un răspuns condiţionat, ale cărui rădăcini variază în funcţie de context. După cum am învăţat din experienţă personală, obiceiurile vechi dispar greu, în special când au de a face cu autocontrolul. Trebuie să existe ceva care să înlocuiască obiceiul autosatisfacerii, sexului şi pornografiei. Trebuie să existe ceva care să ofere fericire reală şi de durată – lucrurile pe care încearcă tinerii să le găsească la fiecare întâlnire pe care o au. Şi nimic nu poate face asta, în afară de dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu. Ştiu că este destul de greu să vorbesc despre nişte lucruri aparent abstracte, iar ei să mă creadă, dar este posibil. Sunt mulţi ca mine, care au ajuns în fundul iadului şi pe care Dumnezeu i-a restaurat prin harul Său. Sunt o mulţime.

Ce m-a făcut să ies din stilul de viaţă homosexual? M-am trezit mai singur ca niciodată. Am crezut că insecurităţile mele o să dispară, dar ele doar s-au înmulţit. Eram dependent de atâtea lucruri obscene şi făceam chestii pe care nu vroiam cu adevărat să le fac. Ca şi cum făceam deliberat lucruri pe care le făceau toţi homosexualii, deoarece credeam că nu mai exista cale de întoarcere. Dar mă înşelam. În cele din urmă, cei pe care am încercat să îi evit – familia mea – au fost cei care m-au ajutat să scap de viaţa mea presărată cu drame. Şi, bineînţeles, ar trebui să fim de acord că harul lui Dumnezeu mi-a restaurat demnitatea. Dacă nu ar fi existat cursurile online gratuite, nu aş fi înţeles pe deplin cum homosexualitatea este realmente o formă de idolatrie – priveşti organele sexuale masculine sau trupul masculin ca pe un dumnezeu.

Totuşi, în calitate fiu, cred cu adevărat că părinţii ar trebui să continue să întindă o mână copilului lor, indiferent ce ar presupune asta. Nu ştiu dacă părinţii cărora le pasă pot să ducă realmente o viaţă normală, stând în preajmă şi aşteptând ca lucrurile să se aşeze. Da, există un mare pericol să îţi îndepărtezi copiii, fiindcă ceea ce spui sau faci împotriva stilului lor de viaţă sau a prietenilor lor, pentru ei este echivalent cu respingerea personală. Dar asta nu ar trebui să îi oprească pe părinţi să joace un rol preventiv, pentru a-i ajuta pe copiii lor sau a-i influenţa în bine. Ar trebui însă să fie bine cunoscut că fiecare familie are contextul său unic. Fii acolo, fă-ţi simţită prezenţa! Dacă se supără, ei bine, fă câţiva paşi înapoi, dar rămâi pe fază.

Există o mulţime de lucruri pe care le pot face părinţii, iar a sta pe tuşă cu siguranţă nu este unul dintre ele. Poţi vorbi cu copilul tău la momentul potrivit şi la locul potrivit. Numai tu poţi hotărî când şi unde. Dar chiar dacă te evită, continuă, fiindcă are mai mare nevoie de tine decât ştii tu. Cel mai important, arată-i că îl iubeşti, dar nu aprobi alegerile lui. Aminteşte-ţi, în primul rând scopul nu este să fie heterosexual, ci să fie sfânt. Cred că sloganul potrivit ar fi: „Un bărbat între bărbaţi!”

Şi mai cred că Dumnezeu va face să se întâmple minuni, îl va face pe copilul tău să realizeze, prin anumite circumstanţe şi încercări, că El este singura sursă reală de salvare. Fii alături de el când se va întâmplă asta! Fii alături de el când se va instala confuzia. Când copilul tău va începe să se întrebe: „Fac ce trebuie?” Fii acolo, fiindcă furtuna îl poate influenţa în orice direcţie: înspre Dumnezeu sau departe de Dumnezeu. Fii acolo! Dumnezeu vindecă şi salvează la timpul Său desăvârşit.

[Al, Why I Wanted Out of Homosexuality. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]